UNIVERSITATEA DE VEST

“VASILE GOLDIŞ” DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

CRIMINALISTICĂ

Conf.. univ.
Dr. Pavel Palcu

- 2018–
 CUPRINS

Capitolul I. ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI ………………………….. ... 6
§. 1. Definiţia cercetării la faţa locului. Locul săvârşirii
infracţiunii................................................................................................. 6
§. 2. Importanţa efectuării cercetării la faţa locului …………….. 7
§. 3. Reglementarea procesual penală a cercetării la
faţa locului …………………………………………………...….. 8
§. 4. Trăsăturile cercetării la faţa locului ……………………….. 8
§. 5. Delimitarea cercetării la faţa locului de alte activităţi
de tactică criminalistică asemănătoare ……..…………………… 8
§. 6. Obiectivele cercetării la faţa locului …………………..…... 9
Capitolul II. PREGĂTIREA CERCETĂRII LA FAŢA
LOCULUI …………………………………………………………..…. 11
Secţiunea I. Măsuri ce se impun a fi luate de către organul
judiciar sau alte persoane – primele sosite la
faţa locului ………………............................................................…. 11
§. 1. Consideraţii generale …………………………...………….. 11
1.1. Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului
medical ………………………………………..……… 11
1.2. Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi
luarea măsurilor de conservare a urmelor şi
mijloacelor de probă ………………………………....…… 11
1.3. Identificarea şi reţinerea făptuitorului. identificarea
martorilor oculari şi a altor persoane …………………....... 11
1.4. Asigurarea participării martorilor asistenţi ……..……. 12
1.5. Încunoştinţarea organului judiciar competent
să efectueze cercetarea la faţa locului …………..………… 12
Secţiunea a II-a. Pregătirea activităţii de cercetare la faţa locului
de către organul judiciar …………………………………………… 12
§ 1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar …....... 12
§ 2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului de către organul de
cercetare competent ….……………………………………....… 14
Capitolul III. DESFĂŞURAREA CERCETĂRII LA FAŢA
LOCULUI ………………..…………………………………………… 17
Secţiunea I. Reguli tactice privind cercetarea la faţa locului …..…. 17
§. 1. Definiţia şi necesitatea diversificării regulilor tactice
criminalistice aplicabile în cercetarea la faţa locului ………...…. 17
§ 2. Clasificarea regulilor tactice criminalistice în cercetarea
la faţa locului ………………………………………………...….. 18
§ 3. Reguli tactice criminalistice generale aplicabile în
efectuarea cercetării la faţa locului …………………………….. 19

2
 § 4. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în mod
amănunţit (minuţios) ………………………………………….... 20
§ 5. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată cu respectarea
cerinţelor morale ...……………………………………………… 20
§ 6. Observarea comportamentului făptuitorului prezent la
cercetarea la faţa locului ..………………………………………. 20
Secţiunea a II-a. Fazele cercetării la faţa locului ………………….. 20
§ 1. Faza statică a cercetării la faţa locului ………………...…… 21
1.1. Orientarea de ansamblu …………………………..…… 21
1.2. Stabilirea metodelor de cercetare la faţa locului …….... 22
1.3. Examinarea, fixarea şi importanţa urmelor din
faza statică ………………………………………...………. 22
§ 2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului …………......…..... 23
2.1. Examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător
de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii precum
şi a corpului victimelor …………………………….……… 23
2.2. Examinarea corpului victimei şi a persoanei suspecte ... 24
2.3. Se continuă primele investigaţii şi se pot lua declaraţii
martorilor şi victimei ………………………………….…… 24
2.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului …..……… 24
Secţiunea a III-a. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului ….. 24
§ 1. Reluarea cercetării la faţa locului ……………...…………… 24
§ 2. Repetarea cercetării la faţa locului …………………………. 24
Capitolul IV. SOLUŢIONAREA ÎMPREJURĂRILOR CONTRO-
VERSATE DE LA FAŢA LOCULUI …………………….……… 25
Secţiunea I. Consideraţii generale ……………………………….… 25
§ 1. Elemente definitorii ale împrejurărilor controversate ...…..... 25
§ 2. Clasificarea împrejurărilor controversate de la faţa locului ... 26
Secţiunea a II-a. Interpretarea şi soluţionarea „împrejurărilor
controversate” de la faţa locului pentru stabilirea disimulării
omorului…………………………………………………………….. 26
§ 1. Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a
împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării
omorului ....................................................................................... 26
§ 2. Soluţionarea disimulării omorului în suicid şi
morţi accidentale ………………………………………………... 26
§ 3. Soluţionarea disimulării omorului în morţi violente ca
urmare a unor asfixii ……………………………………………. 28
3.1. Diferenţierea omorului prin spânzurare şi sugrumare de
suicid …………………..………………….………………. 28
3.2. Diferenţierea omorului prin înecare, sufocare şi ocluzia
orificiilor respiratorii de sinucideri ……………...………… 28
Secţiunea a III-a. Interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor

3
 controversate de la faţa locului pentru stabilirea disimulării
infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului ……………………. 29
§ 1. Descoperirea, interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor
controversate la faţa locului pentru stabilirea disimulării
infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului …………..…….. 29
1.1. Consideraţii introductive …………………………….... 29
1.2. Interpretarea „împrejurărilor controversate” de la
faţa locului ………………………………...………………. 30
1.3. Soluţionarea „împrejurărilor controversate” la
locul faptei ……………………………………………….… 30
Secţiunea a IV-a. Alte modalităţi de soluţionare a împrejurărilor
controversate de la faţa locului ...……….………………………….. 32
§ 1. Reconstituirea, experimentul judiciar în vederea
soluţionării „împrejurărilor controversate” …………………...… 32
1.1. Definirea reconstituirii şi importanţa acesteia ………... 32
1.2. Diferenţierea reconstituirii de experimentul judiciar ..... 32
1.3. Conţinutul noţiunii de experiment judiciar …………… 33
§ 2. Efectuarea percheziţiei în vederea verificării
„împrejurărilor controversate” …………………………..……... 33
§ 3. Păstrarea eticii pe tot timpul cercetării în echipă ………..… 33
§ 4. Stabilirea profilului infractorului ca formă logică pentru
soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului ….... 34
Capitolul V. MIJLOACE TEHNICE DE FIXARE A
CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI …..………………………...… 35
Secţiunea I. Noţiuni introductive ……………………………...…… 35
§ 1. Consideraţii generale despre fixare şi mijloacele tehnice
de fixare în cercetarea la faţa locului …………………...………. 35
Secţiunea a II-a. Procesul verbal de cercetare la faţa locului ………. 35
§ 1. Noţiuni generale şi importanţa procesului verbal de
cercetare la faţa locului ……………………………………...…. 35
§ 2. Trăsăturile procesului verbal de cercetare la faţa locului ...… 35
§ 3. Structura şi conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa
locului ……………………………………………………….…... 36
Secţiunea a III-a. Schiţa locului faptei ……………………..…….… 36
§ 1. Consideraţii generale ………………………………….….… 36
§ 2. Modalităţi de realizare a schiţei ………………………...….. 36
§ 3. Procedee tehnice de întocmire a schiţei ……………………. 36
§ 4. Felurile schiţei efectuate la faţa locului ………...………….. 36
Secţiunea a IV-a. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu
ajutorul fotografiei judiciare …………..……………………...…... 37
§ 1. Consideraţii generale ……………………………………….. 37
§ 2. Felurile fotografiilor judiciare ca mijloc tehnic de fixare a
cercetării la faţa locului ………………………………………..... 37

4
 2.1. Fotografia de orientare ………………………...……… 38
2.2. Fotografia schiţă ………………………………………. 38
2.3. Fotografia obiectelor principale, ale cadavrelor
şi urmelor ………………………………………………….. 38
2.4. Fotografia în detaliu ……………………...…………… 38
Secţiunea a V-a. Alte mijloace de fixare a cercetării
de la faţa locului …………………………………………………..... 39
BIBLIOGRAFIE ...……………………………………………………. 40

5
 Capitolul I
ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND CERCETAREA
LA FAŢA LOCULUI

§ 1. Definiţia cercetării la faţa locului. Locul săvârşirii

infracţiunii
Printre activităţile importante care contribuie la realizarea
scopului procesului penal, în vederea aflării adevărului, se numără şi
cercetarea la faţa locului. Fără efectuarea la timp şi în mod corespunzător a
acestor activităţi, există oricând riscul ca în procesul penal ce se desfăşoară,
adevărul să nu poată fi aflat şi pe cale de consecinţă, numeroase infracţiuni
să nu fie descoperite sau să rămână cu autori neidentificaţi.
Cercetarea acestor problematici este vastă şi totodată deosebit de
complexă, comportând în mod necesar abordarea pluridisciplinară privind
elemente tangenţiale, atât cu dreptul procesual penal cât şi criminalistic.
Din punct de vedere al activităţii procedurale, cercetarea la faţa
locului, cu tot caracterul ei auxiliar, are o semnificaţie deosebită, de ea
depinzând inclusiv identificarea autorului infracţiunii.
În conformitate cu prevederile cuprinse în titlul IV, cap. VIII,
secţiunea I, art.192 al 1si2 Codului de procedură penală, cercetarea la faţa
locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii de infracţiuni, să se descopere şi să se
fixeze urmele infracţiunii, s-au ori de cate ori exista suspiciiune cu privire la
decesul unei persoane .
Cercetările se fac în limitele permise ale normelor procesual
penale, dar criminalistica elaborează regulile tactice care dau eficienţă
activităţilor desfăşurate, realizându-se în final, cunoaşterea nemijlocită a
locului faptei, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor precum şi
ascultarea martorilor, victimelor sau chiar a autorilor.
În literatura de specialitate s-a considerat necesară o distincţie netă
între cercetarea la faţa locului (denumită în occident şi scena infracţiunii), şi
locul săvârşirii faptei, întrucât cercetarea la faţa locului are o sferă mai largă,
incluzând atât zonele apropiate locului propriu-zis al comiterii infracţiunii,
cât şi alte locuri purtătoare de urme, care se referă la pregătirea şi urmările
faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere a infractorilor.
Codul de procedură penală nu precizează înţelesul expresiei ,,faţa
locului”, dar la materia competenţei teritoriale a organelor judiciare penale a
definit noţiunea de ,,locul săvârşirii infracţiunii” - care acoperă
aproximativ integral înţelesul expresiei ,,faţa locului”. Astfel, art.41 al 2 din
Codul de procedură penală prevede: ,,prin locul săvârşirii infracţiunii se
înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în totul sau în
parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

6
 În ultimii ani ca urmare a dezvoltării comerţului electronic şi, pe
cale de consecinţă a apariţiei infracţiunilor în acest domeniu şi totodată a
diversificării infracţiunilor comise prin Internet, aria locului faptei s-a extins
la dimensiuni care anterior păreau inimaginabile. De exemplu, ca loc al
faptei poate fi considerat atât sediul din care hakerul accesează calculatorul
cât şi locurile unde se produce rezultatul infectării cu virus a calculatoarelor
beneficiarilor, locuri care pot să fie în orice ţară sau în oricare dintre
continente.
Aşadar, noţiunea de faţa locului nu se identifică întotdeauna cu locul
săvârşirii infracţiunii, deoarece prima noţiune ,,faţa locului” are un sens mult mai
larg.
În funcţie de natura faptei săvârşite, cercetarea la faţa locului se va
extinde asupra acestor locuri, în care pot fi descoperite urme şi mijloace
materiale de probă a căror examinare poate contribui într-o măsură sau alta,
la precizarea unor aspecte utile legate de comiterea infracţiunii sau
făptuitorul infracţiunii.
În practică, însă, se întâlnesc situaţii când paralel cu cercetarea la
faţa locului a faptelor principale, se efectuează cercetări şi la locul unor fapte
care au doar o legătură probatorie cu fapta ce formează obiectul dosarului.
Astfel există situaţii când făptuitorul, în încercarea de a conduce cercetările
pe piste greşite, indică ca autori ai faptei alte persoane, care afirmativ, ar fi
în duşmănie cu victima, indicând chiar argumente în confirmarea
susţinerilor. Neverificarea acestor aspecte, şi neefectuarea cercetării locului
faptelor probatorii, chiar dacă nu au sancţiuni procedurale pot duce ulterior
la tergiversarea terminării urmăririi penale sau chiar la restituirea cauzei de
la instanţă la procuror.

§ 2. Importanţa efectuării cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea
infracţiunii este însoţită de producerea unor transformări în mediul exterior,
modificări de ordin fizic, material – susceptibile a fi percepute nemijlocit;
schimbări ce se materializează sub forma unor urme în înţelesul cel mai
general al noţiunii.
Marea diversitate a situaţiilor în care se comit infracţiunile, deşi nu se
precizează în lege când anume, sau în ce situaţii s-ar justifica necesitatea
efectuării acestei activităţi de cercetare la faţa locului, aceasta rămâne la
latitudinea organului judiciar. Norma la care ne referim are valoare
orientativă, după care trebuie să se călăuzească organele judiciare pentru a
determina situaţiile ce reclamă, necesitatea efectuării cercetării la faţa
locului.
Efectuarea cercetării la faţa locului se impune când organele judiciare
resimt necesitatea cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, a locului unde s-a
desfăşurat activitatea materială şi s-au produs consecinţele infracţiunii, toate

7
în ideea formării unor reprezentări fidele asupra locului (ca un punct în
spaţiu), a cunoaşterii configuraţiei şi împrejurimilor sale.
Marea majoritate a autorilor din literatura de specialitate recunosc
şi subliniază că cercetarea la faţa locului atât din punct de vedere procesual
penal cât şi criminalistic reprezintă un procedeu probator cu adâncă
semnificaţie în aflarea adevărului. De rezultatele ei este condiţionată nu
numai direcţia ci şi finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.
Sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii o constituie locul
unde făptuitorul şi-a desăvârşit activitatea criminală, locul unde s-au produs
consecinţele infracţiunii sau se conservă date şi urme legate de comiterea
faptei.
Organele judiciare cu prilejul îndeplinirii acestei activităţi
determinată de marea diversitate a condiţiilor în care se săvârşesc
infracţiunile, precum şi particularităţile pe care acestea le comportă atribuie
un caracter general, orientativ precizării sarcinilor în vederea realizării
cărora se efectuează cercetarea la faţa locului.

§ 3. Trăsăturile cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului are caracterul unei activităţi iniţiale în
sensul că atunci când este efectuată de organele de urmărire penală la
începutul investigaţiilor legale de cercetare a unei infracţiuni. Ea constituie
activitatea cu care debutează investigaţiile, respectiv este activitatea care
precedă în timp pe celelalte. Împrejurarea că cercetarea la faţa locului este o
activitate iniţială explică şi caracterul cercetării la faţa locului de a fi o
activitate imediată. Adică o activitate ce trebuie efectuată neîntârziat, de
îndată ce natura faptei săvârşite impune deplasarea organului judiciar la
locul unde s-a comis activitatea infracţională.
Cercetarea la faţa locului constituie o activitate irepetabilă,
deoarece odată realizată, locul faptei suferă modificări ceea ce face ca
această activitate să nu poată fi repetată în condiţiile în care s-a efectuat
pentru prima dată.

§ 4. Delimitarea cercetării la faţa locului de alte activităţi de

tactică criminalistică asemănătoare
Unele elemente de asemănare între cercetarea la faţa locului şi alte
activităţi procedurale precum reconstituirea şi percheziţia, a determinat unele
delimitări evidenţiind aspectele de diferenţiere şi conturând natura şi
finalitatea fiecăreia dintre ele.

§ 5. Obiectivele cercetării la faţa locului

Sarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevederile art.
129 Cod procedură penală cât şi din experienţa acumulată în practica şi
literatura de specialitate:

8
 a) Determinarea naturii faptei săvârşite şi a împrejurărilor în care
aceasta a fost comisă.
b) Cercetarea la locul faptei, datorită percepţiei nemijlocite a
locului unde s-a săvârşit fapta oferă organelor judiciare o reprezentare fidelă
a tuturor condiţiilor şi împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.
c) Referitor la natura infracţiunii săvârşite, cercetarea la faţa
locului permite valorificarea, în interesul cunoaşterii tuturor împrejurărilor
comiterii faptei, cele mai diverse urme descoperite, fixate şi ridicate cu
această ocazie.
d) Prin descoperirea şi valorificarea surselor de informare
existente în locurile nemijlocit legate de săvârşirea infracţiunii, nu se
epuizează întotdeauna sarcinile cercetării la faţa locului. Realizarea acestora
presupune o lărgire a sferei investigaţiilor dincolo de limitele teritoriale ale
locului propriu zis al comiterii faptei, iar activitatea de căutare a probelor sau
informaţiilor şi asupra locurilor învecinate.
e) Oferind posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a cauzelor şi
condiţiilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea infracţiunii, cercetarea
la faţa locului pune în faţa organelor judiciare sarcina înlăturării unor
asemenea cauze sau condiţii.
f) Fără a fi epuizat finalităţile în vederea realizării cărora se
efectuează cercetarea la faţa locului, în anumite împrejurări organele
judiciare sunt chemate a limita efectele dăunătoare ale faptei sau a preveni
producerea altor urmări, ori a curma acţiunea unor factori susceptibili a
agrava în timp consecinţele infracţiunii.
Cercetarea la faţa locului presupune luarea unor măsuri pregătitoare atât la
sediul organului judiciar cât şi la locul comiterii faptei, efectuarea propriu-zisă a
cercetării, interpretarea urmelor - în fine, fixarea cu ajutorul mijloacelor procedurale
prevăzute de lege a constatărilor făcute cu ocazia acestei activităţi.

§ 6. Consideraţii psihologice privind cercetarea locului faptei

Valorificarea sub aspect psihologic a unor elemente tehnice ale
practicii de exploatare a urmelor ridicate şi a constatărilor efectuate cu
prilejul cercetării locului faptei sau, ulterior, cu ocazia prezentării
presupuşilor făptuitori a rezultatului expertizelor efectuate asupra acestora
reprezintă un subiect care nu a constituit până acum obiectul studiului. O
astfel de abordare lărgeşte câmpul de acţiune al psihologiei, întrucât adaugă
un plus calitativ activităţii de valorificare a urmelor. Efectuarea cercetării la
locul faptei direct de către cei care efectuează investigaţia permite o bună
orientare a cercetărilor, deoarece se aduc în discuţie numeroase elemente de
detaliu, care sunt semnificative şi, adeseori, conturează mai bine anumite
concluzii. Există astfel posibilitatea de a se înţelege cu claritate
comportamentul şi mişcarea infractorului la locul faptei, exigenţă care
pretinde şi luarea în considerare a normelor explicative ale psihologiei.
O serie de factori, îndeosebi de ordin emoţional, influenţează
conduita infractorilor şi determină apariţia unor greşeli din cauza grabei, a
unei prea mari încrederi în sine ori dimpotrivă, a lipsei de concentrare în
unele momente, a surprizei, sau chiar a panicii.

9
 Observarea comportamentului persoanelor suspecte de comiterea
infracţiunii trebuie făcută nu numai strict în zona delimitată a locului faptei,
ci şi în alte locuri cum ar fi: pe căile de acces, pe direcţiile probabile de
retragere (când pe fondul unei detensionări şi senzaţii de uşurare, făptuitorul
se poate manifesta mai puţin controlat). Aşadar argumente de ordin
psihologic argumentează concluzia desprinsă din practică, subliniind ideea
că locul faptei nu trebuie privit doar ca spaţiul îngust în care se comite
infracţiunea ci, şi mai larg, incluzându-se pe căile de acces şi de retragere, pe
direcţia cărora se pot descoperi diverse urme de valoare sau chiar corpuri
delicte (urme de încălţăminte, obiecte abandonate, agenţi vulneranţi, pete de
sânge, capete de ţigări, urme ale unui loc de pândă, înscrisuri căzute etc.). Pe
această bază ştiinţifică se axează şi necesitatea folosirii câinilor de urmărire,
în anumite condiţii, care vor prelua urmele de miros prezente.
În desfăşurarea activităţii de cercetare criminalistică a locului
faptei, este deosebit de importantă respectarea secretului unor rapoarte de
constatare ori de expertiză medico-legală. Acest principiu are nu numai o
justificare raţional-metodologică, ci şi una psihologic-comportamentală,
vizând asigurarea cunoaşterii unor aspecte cheie doar de către cei legal
însărcinaţi cu soluţionarea cazului.
Acest deziderat nu trebuie confundat cu o îngrădire a dreptului la
informare a opiniei publice, ci ca o experienţă din practică întrucât este bine
cunoscută aviditatea după detalii semnificative a mass-mediei, care adeseori
exercită presiuni ce pot dăuna grav finalizării cercetărilor prin crearea de
urme suplimentare sau deteriorarea altora.
De respectarea acestei cerinţe depinde posibilitatea ulterioară de a
se putea stabili adevărul într-o cauză şi, de a putea verifica, pe această cale,
veridicitatea susţinerilor unor martori, suspecţi ori inculpaţi.
Un alt aspect de subliniat în literatura de specialitate şi confirmat
de practică se referă la erorile pe care le comit unii poliţişti sau procurori
începători, lipsiţi de experienţă ori superficiali, care din dorinţa de a obţine
rezultate rapide, intră în discuţii cu prezumtivii autori şi le dau detalii
referitoare la împrejurările comiterii faptei sau la modul de operare. În
această situaţie cu implicaţii grave se poate ajunge la recunoaşteri false ori
contradictorii şi se înţelege că se încurcă nebănuit de mult cercetările, mai
ales sub aspectul corectei interpretări a comportamentului celor posibil
implicaţi.

10
 Capitolul II
Pregătirea cercetării la faţa locului

Secţiunea I
Măsuri ce se impun a fi luate de către organul judiciar sau
alte organe sau persoane, primele sosite la faţa locului

§ 1. Consideraţii generale
De obicei, de săvârşirea unei infracţiuni iau cunoştinţă partea
vătămată sau rudele acesteia, o persoană ajunsă întâmplător la locul faptei
sau organele îndrituite de lege pentru constatarea faptei. În practică însă,
primele sesizate cu săvârşirea faptei sunt Posturile sau Birourile de Poliţie
din raza de competenţă a locului comiterii infracţiunii. În lipsa acestora sunt
anunţate despre eveniment organele zonale ale administraţiei de stat.

1.1. Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului

medical
Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului medical
reprezintă, alături de limitarea efectelor infracţiunii, o prioritate faţă de toate
celelalte măsuri care se impun a fi luate, determinând amânarea acestora,
chiar cu riscul modificării aspectului locului faptei. Atunci când viaţa,
sănătatea sau integritatea corporală a unei persoane sunt în faţa unui pericol
iminent, nu pot intra în competiţie cu alte interese, ele reprezentând cele mai
importante valori ocrotite de lege.

1.2. Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea

măsurilor de conservare a urmelor şi mijloacelor de probă
Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea tuturor măsurilor
pentru a nu se modifica poziţia obiectelor, este deosebit de importantă, cu
atât mai mult cu cât se diminuează posibilitatea modificării aspectului iniţial
lăsat de către făptuitor după ce a desăvârşit activitatea infracţională.
Atingerea unor obiecte sau modificarea poziţiei altora este total
contraindicată şi nu trebuie acceptată de către organele sosite primele la faţa
locului, decât în cazuri extreme, când situaţia o impune cu necesitate pentru
salvarea victimelor, sau pentru limitarea efectelor unei infracţiuni, care pot
constitui pericole importante pentru viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală a altor persoane.

1.3. Identificarea şi reţinerea făptuitorului. Identificarea

martorilor oculari şi a altor persoane
Aşa după cum, de regulă se procedează în practică una dintre
primele activităţi aflate în atenţia organului judiciar, primul sosit la faţa

11
locului este îndepărtarea persoanelor neavenite, sau cel puţin ţinerea acestora
la distanţă, pentru a nu distruge urmele infracţiunii.
De multe ori, însă, desfăşurarea acestei activităţi este dusă la
extreme, fiind îndepărtate toate persoanele fără o selectare prealabilă.
Trebuie obligatoriu avut în vedere că, de multe ori la faţa locului există un
mare număr de persoane printre care martori oculari, unele persoane care-l
pot identifica pe autor, sau chiar autorul şi complicii acestuia rămaşi să vadă
cum decurge cercetarea.

1.4. Asigurarea participării martorilor asistenţi

Până la sosirea echipei competente, care să efectueze cercetarea
criminalistică la faţa locului, primul organ sosit la locul faptei trebuie să
asigure prezenţa mai multor martori asistenţi, dintre care aceştia vor
selecţiona pe cei care îndeplinesc toate condiţiile legii. Trebuiesc respectate
următoarele reguli:
- numărul martorilor asistenţi trebuie să fie cel puţin doi;
- să nu fie minor sub 14 ani;
- să nu fie interesat de cauză;
- să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul judiciar care
efectuează actul procedural;
- să nu facă parte dintre martorii oculari, deoarece aceştia sunt
utili cercetării criminalistice prin declaraţiile lor.

1.5. Încunoştinţarea organului judiciar competent să efectueze

cercetarea la faţa locului
După luarea măsurilor prevăzute în acest capitol, ce revin primilor
sosiţi la faţa locului, este obligatorie încunoştinţarea organului de urmărire
penală competent de pe raza teritorială unde s-a săvârşit fapta.

Secţiunea a II-a
Pregătirea activităţii de cercetare la faţa locului
de către organul judiciar

§. 1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar

a) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării
Organele judiciare de cercetare penală sunt sesizate despre
săvârşirea unei infracţiuni prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de
legea procesual penală – plângere, denunţ sau din oficiu.
La primirea sesizării organul de cercetare penală îşi verifică
competenţa şi dacă este cazul informează organul competent şi obligat să

12
efectueze cercetarea la faţa locului şi are datoria să întreprindă următoarele
activităţi:
- identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
- verificarea sesizării care se impune mai ales când sesizarea s-
a făcut telefonic de către persoane necunoscute pentru a se
evita deplasarea.
În cadrul verificării sesizării se urmăreşte în principal, stabilirea
următoarelor aspecte: locul evenimentului, natura faptei comise, urmările
activităţii ilicite – date absolut indispensabile pentru organizarea în bune
condiţii a cercetării.
b.) Asigurarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare
efectuării cercetării la faţa locului
Raportat la varietatea infracţiunilor comise şi posibilităţile tehnice
de care dispun organele judiciare, este absolut necesar ca atunci când se
consideră că este utilă deplasarea şi efectuarea cercetării la faţa locului să
existe o corelaţie între ceea ce este necesar pentru descoperirea urmelor şi
aparatura de natură a asigura fixarea şi conservarea acestora pentru a fi
interpretate.
c.) Dotarea echipei cu materiale necesare comunicării şi ţinerii
legăturii între membrii ei
Sarcina verificării şi completării mijloacelor tehnico-ştiinţifice
revine atât şefului echipei, cât şi fiecărui membru al echipei în parte, potrivit
competenţei.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice sunt: instrumente, utilaje, instalaţii,
aparate şi materiale ce compun trusele criminalistice de tot felul, precum şi
laboratoarele criminalistice mobile (autolaboratorul criminalistic).
d.) Asigurarea prezenţei specialiştilor şi a apărătorului
De regulă, organele de urmărire penală se confruntă cu o mare
diversitate de situaţii. Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă
infracţiunile şi varietatea problemelor din diverse domenii de activitate ce
impun o corectă interpretare a urmelor, poate face necesară includerea în
echipa de cercetare şi a altor specialişti.
e.) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a
persoanelor legal interesate
Regulile procedurale obligă organul judiciar cu ocazia cercetării la
faţa locului să înştiinţeze despre efectuarea acestei activităţi părţile civile,
părţile civilmente responsabile, victimele şi făptuitorii.
Singura participare obligatorie la cercetarea la faţa locului este cea
a făptuitorului, celelalte părţi dacă sunt încunoştinţate şi nu se prezintă,
neparticiparea lor nu împietează asupra legalităţii activităţii care se poate
desfăşura.

13
 Dacă prezenţa făptuitorului nu poate să fie asigurată din motive
obiective, se iau măsuri pentru reprezentarea lui de către un apărător ales sau
din oficiu.
f.) Asigurarea deplasării de urgenţă sau cu operativitate a
echipei la faţa locului
Deplasarea la faţa locului trebuie făcută cu maximă urgenţă. De
obicei atât în unităţile Ministerului de Interne cât şi în parchetele aparţinând
de ministerul public, este asigurat serviciul de permanenţă atât în ceea ce
priveşte participarea procurorului sau ofiţerului criminalist şi din serviciul
judiciar cât şi unul dintre conducătorii auto este desemnat prin ordin de
serviciu să asigure deplasarea de îndată a echipei constituite pentru a efectua
cercetarea locului faptei.

§ 2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului de către organul

de cercetare competent
Măsurile pregătitoare luate la faţa locului au menirea de a
completa pe cele de la sediul organului judiciar şi pentru delimitarea
activităţilor membrilor echipei de cercetare.
Imediat după sosirea la faţa locului şi înainte de a începe
examinarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri
urgente. Aceste măsuri diferă de la caz la caz, în raport cu natura activităţii
ilicite desfăşurate, urmările acesteia şi natura locului ce urmează a fi
cercetat.
În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de organele de urmărire
penală competente în efectuarea cercetării la faţa locului, trebuie făcută
diferenţierea în funcţie de existenţa sau inexistenţa unor măsuri precedente
luate de organul competent cu paza şi ordinea, sosit primul la locul faptei.
Astfel, dacă există aceste măsuri ele trebuiesc verificate şi completate, iar
dacă nu există ele trebuiesc efectuate, dar numai cu respectarea regulilor
tactice criminalistice şi în cadrul strict al dispoziţiilor procedurale.
a). Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut
loc şi au fost constatate de către lucrătorii primii sosiţi la faţa locului
De îndată ce echipa de cercetare competentă a ajuns la faţa locului,
prin şeful ei se informează cu privire la aspectul iniţial al locului unde s-a
comis infracţiunea, precum şi în ceea ce priveşte măsurile luate de către
organele sau lucrătorii operativi primele sosite la locul faptei.
b). Selecţionarea martorilor asistenţi când aceasta este posibil
să se realizeze
c). Organizarea măsurilor de pază a locului faptei
Şeful echipei, la sosire are obligaţia să verifice ce măsuri au fost
luate în acest scop de lucrătorii care au ajuns primii la faţa locului şi, după
caz, să dispună completarea lor.

14
 Asigurarea pazei locului faptei se face fie prin organele de poliţie,
fie prin gardienii publici, urmărind două obiective: în primul rând, prin pază
se înlătură posibilitatea producerii unor modificări în aspectul locului unde
s-a comis infracţiunea iar în al doilea rând, măsura urmăreşte menţinerea
ordinii pe toată durata desfăşurării activităţii şi implicit, asigurarea protecţiei
personale a membrilor echipei.
d). Identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor
suspecte
Până la sosirea echipei competente pentru cercetarea la faţa
locului, organele judiciare existente deja la locul faptei, trebuiau să identifice
şi să asigure prezenţa unor persoane care puteau ajuta la stabilirea adevărului
şi la soluţionarea corectă a cauzei. Este vorba în primul rând, de acele
persoane care au luat cunoştinţă cu propriile simţuri de comiterea faptelor,
respectiv împrejurările în care aceasta s-a consumat (este vorba de acela care
a sesizat fapta, cel care a descoperit cadavrul, instrumente abandonate etc).
În al doilea rând era necesară asigurarea prezenţei acelor persoane care au
participat efectiv la acţiunile de salvare a victimelor, la transportarea
acestora la unităţile sanitare sau care prin acţiunile desfăşurate, au produs
anumite modificări ale locului faptei.
e). Pe parcursul cercetării la faţa locului sunt interzise
comentariile, aprecierile sau discuţiile privind natura faptei,
împrejurările în care a fost săvârşită ori starea urmelor, pentru a nu influenţa
desfăşurarea cercetării sau martorii prezenţi la faţa locului.
Trebuie acordată întotdeauna atenţia necesară asigurării secretului
celor constatate la faţa locului. Acesta priveşte atât pe membrii echipei cât şi
celelalte persoane care participă la cercetare cum sunt martorii asistenţi,
persoane din familia sau din anturajul victimei, etc. Uneori, se omite să li se
atragă atenţia cu privire la păstrarea secretului, fapt care poate conduce la
consecinţe nedorite.
f). Separarea victimei de agresor în cazul infracţiunilor de
familie
În această fază a cercetării, şeful echipei operative, de regulă
procurorul trebuie să mai aibă în vedere şi alte modificări ale legii penale din
ultima perioadă, mai ales cele care se referă la protecţia martorilor şi
victimelor minori, sub 16 ani sau copiii acuzaţi. Astfel, prin lege este
autorizat Serviciul de reintegrarea socială şi supraveghere a informatorilor să
asigure adăposturi de urgenţă pentru victimele violenţei în familie şi centre
de asistenţă destinate copiilor agresori.
g). Protecţia victimelor prin legi speciale
Prin elaborarea Legii 211/2004 această protecţie se realizează prin
unele măsuri pe care legiuitorul le grupează în 4 categorii:
 informarea victimelor infracţiunilor cu privire la
drepturile acestora;

15
  consiliere psihologică;
 asistenţă juridică;
 compensaţia financiară de către stat a victimelor unor
infracţiuni.
h). Repartizarea sarcinilor

16
 Capitolul III
DESFĂŞURAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Secţiunea I
Reguli tactice privind cercetarea la faţa locului

§ 1. Definiţia şi necesitatea diversificării regulilor tactice

criminalistice aplicabile în cercetarea la faţa locului
Pentru a pune de la început termenii ecuaţiei investigative în
raporturile lor logice, este limpede că operând prin psihicul uman,
investigaţiile şi anchetele penale nu vor conduce la adevăruri absolute de
tipul celor cu care operează ştiinţele exacte în laborator. Or, tocmai dacă
sunt implicate în activitatea organelor judiciare elemente care ţin de aceste
ştiinţe, relativitatea este limitată iar probaţiunea va avea o calitate vecină cu
certitudinea.
La sfârşitul mileniului al doilea, societatea umană contemporană
plăteşte tributul greu de imaginat din urmă cu o jumătate de secol al creşterii
fără precedent al criminalităţii şi al noilor forme de manifestare, tot mai
sofisticate şi mai agresive ale criminalităţii organizate.
În egală măsură, evaluarea criminalisticii şi a aportului său în
procesul judiciar trebuie să ţină seama de câteva elemente principale ale
stării de fapt şi evoluţia societăţii contemporane.
Omul, însă, nu poate fi înlocuit cu computerul, măcar pentru că
datele primare cu care operează sunt cele pe care i le-a oferit activitatea
nemijlocită a acestuia în identificarea şi culegerea probelor la locul faptei şi
în final cel care decide asupra soluţiei este tot el. Computerul prin programul
inoculat de om oferă posibilităţi mult mai rapide şi mai fiabile de analiză şi
contribuie decisiv la obţinerea reuşitei.
Aşadar, încercând o definire a regulilor tactice criminalistice
aplicabile la faţa locului, putem spune că, ele reprezintă un sistem de
procedee specifice, bazate pe dispoziţiile legii procesual penale, şi pe
experienţa generalizată în practica de cercetare criminalistică, prin care este
impusă o anumită conduită privind oportunitatea, ordinea şi modul concret
de efectuare a unor acte de investigaţie, pentru atingerea scopului cercetării
la faţa locului.
Regulile tactice de cercetare criminalistică, cum este şi firesc, n-au
o prevedere expresă în acte normative, ele fiind rezultatul practicii judiciare
şi experienţei dobândite de-a lungul vremii, care în rezolvarea anumitor
cazuri a fost adoptată strategia corespunzătoare stării de fapt concrete.

17
 § 2. Reguli tactice criminalistice generale aplicabile în
efectuarea cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului constituie o activitate iniţială şi
imediată, adică activitatea de început a investigaţilor legate de săvârşirea
unei infracţiuni. Ea, se situează într-un moment în care organele judiciare nu
cunosc nimic, sau se află în posesia unor informaţii reduse, neverificate cu
privire la modul de comitere al infracţiunii.
Imediat după ce a sosit la faţa locului şi a realizat măsurile
pregătitoare, echipa de cercetare, trece la efectuarea cercetării la faţa locului.
Cercetarea la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi
conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general aplicabile
în întreaga cercetare astfel încât să se ajungă la scopul propus.
Regulile tactice generale ale cercetării la faţa locului sunt în esenţă
următoarele: urgenţa, caracterul obiectiv, complet şi detaliat al cercetării,
relevarea şi fixarea integrală a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de
probă ce pot servi la clarificarea cazului, şi planificarea activităţii echipei de
cercetare, respectarea cerinţelor morale şi observarea comportamentului
făptuitorului prezent la faţa locului, când este cazul.
Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea
strictă a regulilor tactice generale enunţate mai sus. Aceste reguli se vor
respecta, indiferent de natura faptei penale cercetate, chiar şi în ipoteza în
care la faţa locului au pătruns anterior alte persoane. Aplicarea regulilor
tactice se face şi în funcţie de specificul zonei cercetate (locuri închise sau
deschise).

Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată de urgenţă

Ca o reflectare a principiului operativităţii ce se aplică întregului
proces penal şi în cazul cercetării criminalistice la faţa locului se impune
efectuarea acesteia cu operativitate. Această cerinţă implică obligativitatea
organelor judiciare ca, de îndată ce au luat cunoştinţă de săvârşirea
infracţiunii, să ia contact nemijlocit cu locul faptei, atâta timp cât se mai
păstrează nemodificate urmele şi consecinţele infracţiunii.
Respectarea acestei reguli are o importanţă deosebită, cu atât mai
mult cu cât, probele de la locul faptei pot suferi modificări însemnate, atât
datorită unor factori obiectivi (condiţiile meteorologice, perisabilitatea unor
urme, factori nocivi care atenuează sau distrug detaliile urmelor, etc), cât şi
datorită unor factori subiectivi (posibilitatea influenţării martorilor de către
persoanele interesate, modificarea locului faptei de către autor sau alte
persoane curioase). Nu în ultimul rând, trebuie subliniată posibilitatea
organului judiciar, prin ajungerea rapidă la locul faptei, de a surprinde
autorul sau de a identifica eventualii martori oculari.

18
 Cercetarea şi fixarea la faţa locului trebuie efectuată în mod
obiectiv şi complet
Întreaga activitate a organelor judiciare presupune adoptarea de
către acestea a unei atitudini ce exclude orice pornire subiectivă, în sensul că
trebuiesc căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau
infirmă versiunile organului de urmărire penală.
Poziţia de obiectivitate este uneori ameninţată de anumite
manifestări, consecinţe ale deformaţiei profesionale, explicate de cele mai
multe ori, de existenţa unor elemente de apropiere între infracţiunile de
acelaşi gen, cunoscute dintr-o experienţă anterioară asemănătoare. Este
vorba de acea pornire, într-o oarecare măsură firească, de a găsi, într-un
anumit stadiu al investigaţiilor o anume explicaţie faptei săvârşite, de a
desprinde natura faptei comise de a subordona întreaga activitate de
cercetare la faţa locului justificării explicaţiei prematur formulate. Primejdia
subiectivităţii se resimte mai cu seamă în acele cazuri în care situaţia de fapt
constatată la faţa locului este compatibilă cu formularea mai multor
explicaţii, mai multor versiuni. Subordonarea întregii activităţi de cercetare
la faţa locului verificării versiunii considerate mai verosimile, se
repercutează defavorabil asupra acestei activităţi, atribuindu-i un caracter
unilateral, în sensul strângerii numai a acelor probe ce par a confirma
versiunea elaborată. Pornirile subiective, părerile preconcepute canalizează
activitatea de cercetare într-o singură direcţie, cea a confirmării versiunii
elaborate, cu riscul, în cazul neconfirmării acelei versiuni, a pierderii acelor
urme şi mijloace materiale de probă considerate iniţial irelevante, dar, care,
ulterior, se dovedesc a fi fost utile cauzei.

§ 3. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în mod

amănunţit (minuţios)
Cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie căutate, ridicate şi
fixate, în vederea examinării lor ulterioare, toate urmele şi mijloacele
materiale de probă rezultate ca urmare a săvârşirii faptei, întrucât printr-o
examinare ulterioară ar putea ajuta la stabilirea unei stări de fapt reale.
Unele urme sau anumite obiecte din perimetrul locului faptei,
chiar dacă nu au legătură nemijlocită cu săvârşirea infracţiunii, este posibil
să fie considerate de organul judiciar, importante pentru soluţionarea cauzei,
iar altele, deşi create în procesul comiterii infracţiunii există posibilitatea de
a nu li se dea importanţa cuvenită şi, drept urmare, prezenţa lor să fie
neglijată.
Tot la faţa locului pot fi identificate anumite obiecte sau urme,
detalii neînsemnate la prima vedere, fără legătură directă cu fapta, dar care
prin prezenţa, poziţia şi starea în care se află într-un ansamblu probator,
putând fi utilizate la explicarea unor ,,situaţii controversate” de la locul
faptei.

19
 § 4. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată cu respectarea
cerinţelor morale
Cercetarea la faţa locului în aceste cazuri trebuie efectuată de
organul de urmărire penală cu multă discreţie şi seriozitate, evitându-se, pe
cât posibil transformarea acestei activităţi într-o “scenă de spectacol” cu
public. Trebuie evitate glumele, zâmbetele şi aprecierile la adresa corpului
victimei, veştmintelor cu care este îmbrăcată, averea pe care o posedă etc, iar
martorilor asistenţi li se va comunica menirea lor şi scopul urmărit de către
membrii echipei de cercetare.

§ 5. Observarea comportamentului făptuitorului prezent la

cercetarea la faţa locului
După săvârşirea unei infracţiuni orice persoană nu poate rămâne
indiferentă, fiind îngrijorată că activitatea sa infracţională a fost descoperită,
astfel încât de cele mai multe ori poate avea reacţii necontrolate. El va avea
emoţii exteriorizate în principal prin mimică şi gesturi, atunci când sunt
descoperite şi ridicate urme ale infracţiunii care constituie probe în
dovedirea vinovăţiei.

§ 6. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată organizat,

după un plan judicios elaborat
Pentru a fi efectuată eficient, cercetarea la faţa locului trebuie să se
desfăşoare calificat, în echipă şi pe baza unui plan.
Caracterul complex al cercetării la faţa locului, a condus la
abordarea în mod plurivalent a acţiunilor şi activităţilor ce se succed şi sunt
necesare a se realiza în instrumentarea diferitelor feluri de infracţiuni.
Cel mai mare randament în identificarea rapidă a autorilor,
descoperirea şi ridicarea unor probe utile şi pertinente cauzei s-a dovedit
cercetarea în echipă a locului faptei.
Echipa de cercetare reprezintă organul constituit, după săvârşirea
unei infracţiuni, din procuror, ofiţer criminalist, medic legist şi lucrător de
poliţie judiciarist, care realizează o activitate organizată, complexă şi
temeinică, în vederea descoperirii şi valorificării urmelor rezultate, a
identificării operative a autorului şi stabilirea vinovăţiei sale.

Secţiunea a II-a
Fazele cercetării la faţa locului

După ce echipa de cercetare a ajuns la faţa locului, şi-a format

primele impresii şi a cules informaţii cu privire la natura infracţiunii comise,
efectele sale principale şi secundare, s-a reuşit şi clarificarea aspectului

20
anterior al locului faptei, cât şi raporturile victimei cu infractorul sau cu alte
persoane.
Pe baza datelor obţinute organele judiciare vor trebui să delimiteze
corect locul faptei şi să-şi fixeze limitele locului în care îşi va desfăşura
activitatea pentru a asigura astfel descoperirea tuturor urmelor şi altor probe
ce au legătură cu cauza.
Ca metodică tactică generală, activitatea de cercetare propriu-zisă
la locul săvârşirii infracţiunii parcurge două etape, care – aşa după cum s-a
întâlnit în practică, se pot întrepătrunde raportat la specificul şi
particularităţile locului cercetat - şi anume:
- Faza statică
- Faza dinamică
Activitatea desfăşurată în faza statică a cercetării constată starea de
fapt, urmele şi alte mijloace materiale de probă fără atingerea şi schimbarea
poziţiei în care acestea au fost descoperite.
În faza dinamică a cercetării sunt examinate minuţios şi în mişcare
fiecare urmă sau mijloc material de probă găsit la locul faptei prin folosirea
mijloacelor tehnice adecvate.

§ 1. Faza statică a cercetării la faţa locului

Faza statică a cercetării la faţa locului mai este denumită şi faza
trecerii în revistă sau stadiul cercetării generale.
Echipa de cercetare, în această fază, examinează întregul loc al
faptei, aspectul său de ansamblu, poziţiile diferitelor obiecte şi urme,
identificarea căilor de acces şi de părăsire a locului faptei către făptuitor,
stabilirea, alegerea metodei de cercetare precum şi fixarea acestor activităţi,
fără să schimbe nici un obiect din poziţia lui iniţială.
Ca excepţie când sunt descoperite urme care se află în pericol de
degradare sau chiar de distrugere, fixarea acestor obiecte sau urme devine o
prioritate.
Astfel, această fază, de regulă, cuprinde: orientarea de ansamblu,
stabilirea metodei de cercetare, fixarea urmelor descoperite în zonele în care
se află.

1.1. Orientarea de ansamblu

Orientarea generală la locul faptei prezintă din punct de vedere
tactic o importanţă practică deosebită întrucât reprezintă primul contact al
echipei de cercetare cu locul în care a fost săvârşită infracţiunea.
Organul judiciar, înainte de a începe examinarea propriu-zisă a
locului faptei, trebuie să fixeze limitele teritoriale asupra cărora se va
extinde cercetarea. Faza statică începe cu observarea locului faptei prin
parcurgerea acestuia, dacă are o întindere mai mare, însă în cazul
interioarelor, se va începe observarea dintr-un singur punct. În acest context,

21
şeful echipei de cercetare are posibilitatea să verifice concret dacă locul de
examinat a fost corect delimitat, de către organele care au precedat
cercetarea.

1.2. Stabilirea metodelor de cercetare la faţa locului

În legătură cu alegerea metodei de cercetare la faţa locului, a
existat o preocupare permanentă în literatura de specialitate, cu atât mai mult
de aceasta, în practică poate să depindă, inclusiv operativitatea şi calitatea
actului de finalizare.
În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele metode de
cercetare:
În cazul metodei subiective, care constă în aceea că echipa de
cercetare procedează la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea
urmelor şi mijloacelor materiale de probă, urmând fidel traseul parcurs de
făptuitor din momentul pătrunderii în câmpul infracţional şi până la
părăsirea acestuia. Avantajul acestei metode constă în faptul că se pot obţine
rapid unele date şi indicii referitoare la făptuitor, în luarea măsurilor de
urmărire şi prindere a acestuia, dar are dezavantajul că nu permite o
examinare sistematică şi detaliată a întregului loc al faptei.
Dacă este aleasă metoda obiectivă, făcând abstracţie de modul şi
succesiunea acţiunilor, presupuse a fi fost desfăşurate de făptuitor în câmpul
infracţiunii, căutarea, descoperirea, relevarea şi fixarea urmelor se face într-o
anumită ordine. Metoda prezintă avantajul că deşi necesită o perioadă mai
mare de timp şi forţe sporite, permite o examinare de calitate, oferind
posibilitatea descoperirii tuturor urmelor ce au legătură cu cauza.
În practică foarte frecvent este adoptată o metodă combinată, adică pe
parcursul cercetării este folosită atât metoda subiectivă, cât şi metoda
obiectivă, trecându-se de la una la alta, funcţie de natura cauzei şi diferitele
momente ale cercetării.

1.3. Examinarea, fixarea şi importanţa urmelor din faza statică

Perceperea generală a locului faptei, reţinerea particularităţilor
sale, de căutarea şi fixarea urmelor, se efectuează astfel încât să se
evidenţieze şi raporturile dintre ele, succesiunea formării lor.
Aşa cum am mai menţionat, denumirea de ,,statică” atribuită
primului moment al cercetării la faţa locului este dată de împrejurarea că în
această etapă locul se conservă, schimbările ce constituie o consecinţă a
infracţiunii săvârşite este examinat în stare de nemişcare, situaţiile de fapt,
urmele şi mijloacele de probă, aspectul de ansamblu al locului săvârşirii
infracţiunii sunt fixate în poziţia în care au fost găsite.
Organul de cercetare caută să nu modifice nimic din aspectul
iniţial al faptei, iar când face deplasările dus-întors, o face pe o singură

22
direcţie putându-şi nota într-un carnet aspectele generale, forma, poziţia şi
distanţa dintre obiecte sau dintre urmele întâlnite pe parcurs.
Măsurarea distanţelor dintre obiectele şi urmele infracţiunii se face
întotdeauna prin raportare la cel puţin două puncte fixe din planul locului
cercetat.
Astfel fixate, fiecare în parte, în poziţia iniţială, ca obiecte
principale de la locul faptei, sunt redate atât sub aspectul lor general, cât şi în
raport cu alte urme din imediata lor apropiere.
Urmele descoperite se fixează fără a le mişca din poziţia în care se
află prin descriere, fotografiere şi filmare.
Această activitate va servi la aprecierea de ansamblu a modului
cum s-a săvârşit infracţiunea precum şi la alegerea ulterioară a celor mai
bune metode de cercetare dinamică.
Toate constatările făcute în cursul fazei statice notate provizoriu,
aşa după cum am arătat, vor fi consemnate şi vor servi la procesului verbal
de cercetare la faţa locului.
Imaginea de ansamblu a locului faptei, mai înainte de a fi suferit
vreo modificare, precum şi poziţia urmelor şi mijloacelor materiale de probă,
se obţine cu ajutorul fotografiei şi filmului judiciar, respectiv cu fotografia şi
filmarea de orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale.

§ 2. Faza dinamică a cercetării locului faptei

Faza dinamică, care mai este numită şi ,,stadiul cercetării
detailate”, presupune examinarea minuţioasă şi în aceeaşi ordine a tuturor
obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în anumite raporturi cu
infracţiunea săvârşită, precum şi a urmelor de reproducere ce constituie o
consecinţă a infracţiunii săvârşite.

2.1. Examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător de

urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii
În această fază a cercetărilor, luând parte activă toţi membrii
echipei şi toţi specialiştii care participă, se desfăşoară o activitate intensă în
raport de felul infracţiunii comise, de natura şi numărul urmelor formate.
Obiectele care se bănuiesc a fi purtătoare de urme pot fi ridicate şi deplasate
din poziţia în care se află pentru a fi examinate în detaliu. În vederea
fotografierii şi a descrierii pentru procesul verbal, aceste obiecte pot să fie
atinse, deplasate şi aşezate în alte locuri care permit o examinare de detaliu
corectă şi în poziţie optimă. Cele care necesită o examinare suplimentară în
completarea celei făcute de expertul criminalist şi se pot transporta, se
împachetează şi se trimit la laboratoarele de criminalistică.

23
 2.2. Examinarea corpului victimei şi a persoanei suspecte
Examinarea corpului victimei sau a cadavrului şi a persoanei
suspecte oferă multiple posibilităţi de descoperire a urmelor infracţiunii.
Această operaţiune o execută medicul legist la faţa locului care descrie
tabloul lezional şi obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor.
Examinarea are în vedere şi garderoba cadavrului care se face fie la faţa
locului, fie într-un laborator unde posibilităţile tehnice sunt mai bune şi
permit evidenţierea microurmelor.

2.3. Se continuă primele investigaţii şi se pot lua declaraţii

martorilor şi victimei

2.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Secţiunea a III-a
Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului

Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului sunt, în realitate,

activităţi tactice de completare a unei activităţi începute, dar neterminate,
rămânând astfel în perimetrul locului respectiv zone neexplorate, urme
nedescoperite. În situaţiile când cercetarea iniţială la faţa locului, fie, din
anumite cauze obiective, a fost întreruptă în procesul desfăşurării ei, fie dacă
nu şi-a atins scopul datorită unor greşeli substanţiale din partea persoanelor
în cauză, fapt ce conduce la nerecunoaşterea întregului loc al faptei, la
superficialitate în căutarea şi examinarea urmelor face necesară efectuarea
acestor activităţi.

§ 1. Reluarea cercetării la faţa locului este o continuare a unei

cercetări începute anterior şi întrerupte din anumite motive. Ea continuă cu
faza ori cu zona în care s-a întrerupt. Fiind continuarea unei activităţi tactice
întrerupte, reluarea cercetării la faţa locului necesită să aibă loc de îndată ce
cauzele care au determinat întreruperea şi-au încetat existenţa.

§ 2. Repetarea cercetării la faţa locului se efectuează în situaţii

cu totul rare, când prima cercetare nu şi-a atins pe deplin scopul, fiindcă s-a
desfăşurat defectuos, superficial sau în condiţii neprielnice pentru o
asemenea activitate. Drept consecinţă, fie nu s-a stabilit bine întregul loc al
faptei, rămânând zone ale sale neexplorate, fie nu au fost descoperite
anumite urme, poate parţial distruse de persoane interesate (cum ar fi ,de
pildă, urmele de sânge parţial distruse prin spălare), rămânând astfel
nevalorificate.

24
 Capitolul IV
SOLUŢIONAREA ÎMPREJURĂRILOR CONTROVERSATE
DE LA FAŢA LOCULUI

Secţiunea I
Consideraţii generale
§ 1. Elemente definitorii ale împrejurărilor controversate
Destul de des, mai ales în ultima perioadă, organele judiciare sunt
confruntate cu situaţii inedite locului, găsind un tablou de puternic contrast
cu ceea ce normal ar putea fi real şi posibil în realitate.
În activitatea practică există unele situaţii în care schimbările
prezente la faţa locului nu sunt consecinţa infracţiunii cercetate, ci constituie
rezultatul intervenţiei deliberate a persoanelor care încearcă să îndrume
investigaţiile pe o pistă greşită, în scopul de a se sustrage pe sine sau altă
persoană de la răspundere pentru alte fapte săvârşite.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, organele judiciare trebuie să se
convingă dacă urmele, obiectele, modificările aduse configuraţiei locului
faptei sunt consecinţa unei fapte real săvârşite sau dimpotrivă, constituie
rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare.
În cazul disimulării, cel care încearcă a dirija pe un drum fals
cercetările, reprezentându-şi modul firesc de săvârşire a infracţiunii
simulate, caută să dea locului faptei un aspect cât mai verosimil, o înfăţişare
cât mai apropiată de realitate. Dar condiţia psihică, sub stăpânirea căreia se
găseşte cel ce simulează săvârşirea unei infracţiuni, diferă de psihologia
infractorului. Acest fapt explică existenţa unor inadvertenţe, a unor
neconcordanţe care pentru organul judiciar avizat, constituie indicii ale
disimulării.
Încercarea de disimulare are adeseori un caracter demonstrativ,
locul faptei dobândeşte aspectul de înscenat, iar prezenţa unui număr mare
de urme şi o dezordine nejustificată contravin tendinţei fireşti a făptuitorului
de a produce cât mai puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul
faptei.
Un alt indiciu al disimulărilor îl constituie prezenţa sau absenţa la
locul faptei a unor urme sau obiecte, cu nimic justificate de modul de
săvârşire a faptei, constatarea unor neconcordanţe, a unor nepotriviri în
modul de dispunere a urmelor şi obiectelor, situaţii cunoscute sub denumirea
de “împrejurări negative”.
Această denumire de “împrejurări negative” după aprecierea unor
autori nu îmbrăţişează întregul conţinut, fapt pentru care este găsită o
denumire care, prin includerea în conţinutul său a aspectului constatator, să
nu-l excludă pe cel confirmativ şi nici raportul în care se află aceste două
aspecte unul faţă de altul.

25
 Fiecărui mod de operare îi corespund un anume gen de urme
formate, astfel încât, cu ocazia cercetării la faţa locului, acestea ar trebui să
fie evidenţiate. Lipsa acestor urme sau existenţa în perimetru locului faptei a
unor alte urme nespecifice, creează o situaţie contradictorie, cu un aspect
pozitiv şi cu altul negativ. De aceea, în opinia aceloraşi autori, termenul de
“împrejurări negative” apare impropriu, presupunând doar absenţa
nejustificată a unor urme şi este considerată mai adecvată denumirea de
“împrejurări controversate” şi de natură a reliefa contrastul existent în
perimetrul locului faptei.

§ 2. Importanţa constatării şi fixarea “împrejurărilor

controversate” la faţa locului
- o corectă apreciere şi interpretare a unor astfel de împrejurări
permite în unele situaţii stabilirea disimulării unor omoruri, prezentate ca
morţi accidentale subite şi în orice caz, ca morţi ce nu constituie rezultatul
unei agresiuni voluntare;
- în procesul elaborării versiunilor, o corectă apreciere a unor false
împrejurări controversate duce la elaborarea unei versiuni corecte, existând
situaţii în care, de exemplu, morţi accidentale apar la o primă vedere ca
rezultat al unor infracţiuni de omucidere;
- există şi o categorie de împrejurări controversate, care se pot
constata de această dată, nu atât în referire la faptă, ci în referire la conduita
ulterioară a persoanei bănuite. Se întâlneşte aşadar, în astfel de situaţii, o
anume disimulare nuanţată a atitudinii bănuitului ce creează împrejurări
controversate, în speranţa de a înlătura în acest mod orice legătură posibilă
dintre el şi fapta ce apare din capul locului ca infracţiune de omor.

Secţiunea a II-a
Interpretarea şi soluţionarea “împrejurărilor controversate”
de la faţa locului pentru stabilirea disimulării omorului

§ 1. Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a

împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării omorului
O corectă apreciere şi stabilire a împrejurărilor controversate în
cadrul procesului penal, atât în faza cercetării la faţa locului, cât şi pe
parcursul anchetei, prezintă o deosebită importanţă, din mai multe puncte de
vedere:
- permite în unele situaţii stabilirea disimulării unor omoruri,
prezentate ca morţi accidentale subite şi, în orice caz, ca morţi ce nu
constituie rezultatul unei agresiuni voluntare;
- în procesul elaborării versiunilor, o corectă apreciere a unor false
împrejurări controversate duce la elaborarea unei versiuni corecte, existând

26
situaţii în care, de exemplu, morţi accidentale apar la o primă vedere ca
rezultat al unor infracţiuni de omucidere;
- există şi unele împrejurări controversate care se pot constata de
această dată, nu atât raportat la faptă, cât la conduita ulterioară a persoanei
bănuite. În astfel de situaţii, o anume disimulare nuanţată a atitudinii
bănuitului ce creează împrejurări negative, în speranţa de a înlătura în acest
mod orice legătură posibilă dintre el şi fapta ce apare din capul locului ca
infracţiune de omor.
Având în vedere toate aceste aspecte, domeniul împrejurărilor
controversate cu rol în stabilirea disimulării omorului, astfel cum a rezultat
din observaţiile efectuate în activitatea practică, pare a se adresa
următoarelor categorii:

a. Categoria împrejurărilor controversate cu rol direct, nemijlocit

în stabilirea disimulării omorului
Există unele situaţii în care autorul – ştiind că, în virtutea unei
circumstanţe relaţionale, va fi inclus de la început în cadrul cercului de
bănuiţi, situaţie în care cercetările vor fi direcţionate obligatoriu către el,
încearcă să creeze impresia, încă din primele momente, că în speţă decesul
victimei a apărut pe un teren patologic, ca un caz de moarte subită sau
eventual în cadrul unui accident.
O atare hotărâre se traduce în aceea că autorul caută încă de la
început, cunoscând circumstanţele în care a acţionat, să confere o altă
explicaţie mecanismului prin intermediul căruia decesul s-a instalat.

b. Categoria falselor împrejurări controversate în domeniul

cercetării omorului
O corectă observare şi interpretare a urmelor din câmpul
infracţiunii trebuie să ducă mai întâi la elaborarea unor versiuni corecte şi că
numai în raport de acestea unele sau altele din împrejurările constatate pot fi
socotite că au sau nu caracter controversat.
Spre a delimita acest domeniu al împrejurărilor controversate este
necesar să le nuanţăm, în sensul de a diferenţia aceste împrejurări - ce
constituie rezultatul informaţiilor obţinute la faţa locului - de împrejurările
ce parvin din atitudinea ulterioară a autorului astfel cum a fost stabilită
aceasta în cadrul anchetei.

c. În cazurile în care autorul locuieşte împreună cu victima (în

imobil sau în incinta aceleiaşi locuinţe), atitudinea autorului capătă diferite
nuanţări.
S-a constat că în situaţiile în care autorul locuieşte împreună cu
victima sau în incinta aceluiaşi imobil, ori este legat printr-o relaţie mai
strânsă cu victima, acesta are tendinţa, în scopul de a se sustrage răspunderii

27
penale, să disimuleze omorul în sine, să încerce să împiedice însăşi
descoperirea faptei. Acelaşi lucru este valabil şi în situaţiile în care fapta de
omor, dacă ar fi descoperită, nu ar pune probleme anchetei încă din stadiul
iniţial în ce priveşte aprecierea ei. Deci, nu este vorba de aşa-zisele
disimulări ale omorului, în scopul creării unei impresii greşite în legătură cu
existenţa faptei (dacă este vorba de agresiune sau de moarte accidentală), ci
este vorba de crearea impresiei că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic.
Această activitate se realizează, fie prin dezmembrarea până la dispariţia
completă a cadavrului, fie prin transportarea cadavrului în altă parte şi
ştergerea completă sau relativ completă a urmelor infracţiunii.

d. Cazuri în care autorul se află în cercul de relaţii al victimei,

fără a fi legat de aceasta prin circumstanţe de loc
În aceste situaţii, aşa cum s-a observat în urma examinării
dosarelor de urmărire penală, autorul, aflat în cercul de relaţii al victimei, îşi
disimulează atitudinea. Caută cu tot dinadinsul să creeze impresia că nu are
cunoştinţă de împrejurările comiterii faptei, ba mai mult chiar, se ocupă de
întocmirea formelor pentru înmormântare şi chiar de înmormântarea
victimei, leagă discuţii cu ceilalţi locatari, exprimându-şi compasiunea şi
revolta pricinuită de faptă.

e. Cazuri în care autorul s-a aflat întâmplător în compania

victimei
În aceste situaţii, aşa cum s-a constatat, autorul - de regulă -
pentru orice eventualitate, ştiind că primele verificări nu vor ajunge la el, are
timp să-şi confecţioneze un alibi.

§ 2. Soluţionarea disimulării omorului în suicid şi morţi

accidentale
În mod frecvent, datele de ordin medico-legal permit realizarea
unui diagnostic diferenţial între omor, sinucidere şi moarte accidentală,
contribuind la lămurirea morţilor violente.

§ 3. Soluţionarea disimulării omorului în morţi violente ca

urmare a unor asfixii

3.1. Diferenţierea omorului prin spânzurare şi sugrumare de

suicid

3.2. Diferenţierea omorului prin înecare, sufocare şi ocluzia

orificiilor respiratorii de sinucideri

28
 Secţiunea a III-a
Interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor controversate
de la faţa locului pentru stabilirea disimulării infracţiunilor care aduc
atingere patrimoniului

§ 1. Descoperirea, interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor

controversate la faţa locului pentru stabilirea disimulării infracţiunilor
care aduc atingere patrimoniului
1.1. Consideraţii introductive
Creşterea nivelului general de cunoaştere a determinat ca
potenţialii infractori să aibă acces la o serie de mijloace ultra moderne, nu
doar pentru a se îndepărta din câmpul infracţional, ci şi pentru disimularea
activităţii lor. De exemplu, la sustragerile de produse petroliere din
conducte, infractorii montează sarniere fără orificii, neetanşate ceea ce
permite ca după efectuarea perforării, produsul petrolier să se scurgă în sol,
fiind colectat în gropi special săpate în acest sens, situate în vecinătatea
conductelor. Prejudiciul în aceste cazuri sunt enorme, carburantul se scurge
în apa freatică şi este colectat în sensul scurgerii acesteia după caz, în
puţurile construite special cu dimensiuni de 6-10 m adâncime şi diametrul de
7-8 m, sau în reţele de puţuri cu dimensiuni asemănătoare, de unde produsul
este extras manual. Trebuie precizată împrejurarea că persoanele care
recuperează carburantul nu pot fi învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.
Aşadar, disimularea unui furt organizat într-o banală avarie a
conductei aduce venituri importante infractorilor a căror vinovăţie ar putea fi
greu dovedită, poate doar prin flagrant.
După extinderea asigurărilor de bunuri şi apariţia în România a
autoturismelor de lux, proprietarii asigură autoturismul pentru o sumă mare,
după care în înţelegere cu cetăţenii străini, de regulă ucrainieni sau
moldoveni şi după ce încasează un preţ de vânzare, îl lasă descuiat pentru a-i
înlesni sustragerea .
După ce cetăţeanul străin a părăsit teritoriul ţării, falsul păgubit
depune plângere penală la organele de poliţie, reclamă furtul autoturismului
şi, pe cale de consecinţă, încasează prima de asigurare.
O situaţie deosebită, tot cu referire la asigurările auto, se întâmplă
cu autoturismele autohtone, sau cu cele vechi dar asigurate, când, în
înţelegere cu alţi complici, care le dezmembrează şi le vând ca ,,piese de
schimb”, după care proprietarul reclamă furtul şi încasează asigurarea.
Tot mai des la societăţile comerciale apar minusuri în gestiune iar
gestionarii recurg la cele mai ingenioase metode de a nu fi descoperiţi în caz
de delapidare, gestiune frauduloasă sau neglijenţă în serviciu. De multe ori,
pe lângă clasicele falsuri, ,,instrumente de derutare a organelor judiciare şi
de direcţionare pe o pistă greşită sunt simularea unor furturi prin efracţie sau
chiar incendierea accidentală”.

29
 1.2. Interpretarea ,,împrejurărilor controversate” de la faţa
locului
Pentru interpretarea urmelor de la locul faptei, se desfăşoară o
activitate intelectivă complexă, de refacere imaginară şi explicare a
acţiunilor întreprinse la locul infracţiunii de anumite persoane. Această
activitate poate fi realizată cu ajutorul unor specialişti, experţi criminalişti,
urmărindu-se o examinare ştiinţifică şi stabilirea unei situaţii reale a urmelor
descoperite în zona cercetată.

1.3. Soluţionarea ,,împrejurărilor controversate” la locul faptei

Orice urmă trebuie considerată a fi efectul unei acţiuni executate la
locul faptei de către infractor, victimă sau alte persoane care au fost în
perimetrul cercetat, precum şi al instrumentelor folosite, al obiectelor
sustrase.
Operaţiunea de interpretare nu trebuie încheiată până când nu se
găseşte şi nu se explică cauza care a generat apariţia fiecărei urme
descoperite în locul faptei. Deşi această activitate este de multe ori foarte
dificilă, interpretarea cauzalităţii dintre urme şi factorii creatori de urme, nu
trebuie să se facă mecanicist ci, dimpotrivă, vor fi avute în vedere raporturile
de determinare cauzală de tip complex şi neechivoc, în care cauzele se
împletesc cu condiţiile, relaţiile necesare se corelează cu cele întâmplătoare,
trecerea de la posibil la real este mediată de factori aleatorii de un larg cerc
de infracţiuni.
În soluţionarea ,,împrejurărilor controversate”, trebuie avut în
vedere că determinarea dintre fenomene nu are un caracter rigid, cu
respectarea lor într-o identitate absolută, fiind posibil ca fenomenul de
aceeaşi natură, în condiţii similare şi determinate de aceleaşi cauze să nu se
repete. De aceea, se poate spune că ,,locul unei infracţiuni concrete, chiar
dacă se aseamănă cu locurile unor infracţiuni de aceeaşi natură, are si multe
particularităţi. De aceea este posibil, ca unele urme să lipsească, deşi sunt
frecvent întâlnite la un gen de infracţiuni, după cum pot fi descoperite urme
de altă natură.
La sfârşitul operaţiei de interpretare a urmelor, în contextul locului
faptei, concluziile finale trebuie să epuizeze toate variantele care se pot
formula cu privire la apariţia urmelor şi locul cercetat.
Dacă mecanismul de creare a urmelor, descoperite într-un anumit
caz, impune două sau mai multe modalităţi de realizare, toate acestea trebuie
să-şi găsească reflectare, urmând a fi analizate şi apreciate la justa lor
valoare probatorie. Oricum însă operaţia de finalizare, de soluţionare a
împrejurărilor controversate de la faţa locului nu trebuie să înceapă până nu
a fost epuizată administrarea probelor şi se ştie ce obiecte au fost sustrase.

30
 În literatura de specialitate, în urma unui studiu temeinic al
practicii judiciare, au fost formulate unele concluzii cu aplicabilitate şi
eficienţă sporită în soluţionarea unor cauze:
- din studierea probelor trebuie mai întâi stabilită clar
natura obiectelor utilizate şi a direcţiei din care s-a acţionat şi se reţin, pentru
analiză comparativă, datele referitoare la timpul cât mai exact când a fost
descoperită fapta, starea vremii din acel moment, cine a descoperit fapta şi
ce reacţie a avut, eventualii martori oculari, locurile de pătrundere şi
circumstanţele scoaterii bunurilor sustrase;
- se vor analiza din sfera probelor administrate cele care
au importanţă în stabilirea: direcţiei din care a început activitatea
infracţională; prezenţa urmelor de mâini, picioare etc; dacă există diferenţă
între mărimea apertelor sau trapelor şi volumul obiectelor scoase sau a
persoanelor; dacă există un surplus de urme, care nu pot fi explicate cu
raportare la natura infracţiunii cercetate.
Aceste concluzii sunt cu atât mai importante, cu cât se cunoaşte
bine din cazurile practice că:
- referitor la direcţia din care s-a început activitatea
infracţională este de remarcat că, de obicei spargerile încep dinspre exterior
spre interior în timp ce în cazul simulărilor se realizează din interior spre
exterior;
- dacă la faţa locului există o singură cale de acces şi de
ieşire, după efracţie este imposibil ca autorul să nu lase urme de mâini, de
picioare, de alte părţi ale corpului uman, sau chiar de la unele obiecte
sustrase şi transportate. Absenţa acestora, fără o explicaţie întemeiată
conduce la ideea unei simulări;
- referitor la mărimea deschizăturilor create de infractor,
este de reţinut că neputinţa trecerii sau pătrunderii prin acel orificiu creează
puternice argumente pentru simularea furtului;
- având în vedere volumul, greutatea şi numărul
bunurilor reclamate a fi sustrase, este necesară prezenţa mai multor
persoane, astfel încât absenţa urmelor care să confirme această împrejurare
conduce la ideea unei simulări;
- întrucât la săvârşirea infracţiunilor prin efracţie, autorul
dispune de un timp relativ scurt şi trăieşte o stare emoţională intensă nu se
justifică producerea de zgomote puternice şi îndelungate, după cum şi
urmele suplimentare produse în mod artificial apar ilogice şi conduc spre
ideea simulării săvârşirii unei infracţiuni;
De obicei, soluţionarea ,,împrejurărilor controversate” începe de la
faţa locului, dar fiind o activitate complexă, care de multe ori necesită
concluzii prin constatări ştiinţifice, expertize, sau examene de laborator, ea
continuă în celelalte etape ale urmăririi penale.

31
 Chiar dacă la faţa locului, o anumită categorie de probe confirmă
fără echivoc una dintre versiunile formulate de organul de urmărire penală,
este indicată rezolvarea situaţiei controversate abia după ce s-au studiat
sistematic şi comparativ toate probele.

Secţiunea a IV-a
Alte modalităţi de soluţionare a împrejurărilor controversate
de la faţa locului

§ 1. Reconstituirea, experimentul judiciar în vederea

soluţionării „împrejurărilor controversate”
1.1. Definirea reconstituirii şi importanţa acesteia
Reconstituirea este un procedeu tactic criminalistic, care constă în
reproducerea artificială a situaţiei şi împrejurărilor în care s-a săvârşit o
infracţiune. Prin natura ei, reconstituirea este asemănătoare cercetării la faţa
locului. Se deosebeşte însă prin metoda de realizare, în sensul că, în cazul
reconstituirii, nu se descoperă şi fixează elementele constatate în câmpul
infracţiunii, ci acestea sunt reproduse – în condiţii identice sau cât mai
apropiate de realitate – pentru a oferi autorului cadrul necesar repetării
operaţiunilor executate cu prilejul săvârşirii infracţiunii.
Cu privire la importanţa reconstituirii, trebuie relevat că ea rezultă
din rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii
şi aflarea adevărului precum şi din prezentarea celor două funcţii pe care le
îndeplineşte.

1.2. Diferenţierea reconstituirii de experimentul judiciar

Ca elemente de diferenţiere sunt evidenţiate următoarele:
- în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul
comun al acestor procedee tactice criminalistice este regula potrivit căreia
ambele nu se pot desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce
urmează a fi verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce
priveşte reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta
se poate organiza - cu privire la unele activităţi - nu numai la faţa locului, ci
şi în alte condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală, fără a
afecta valabilitatea rezultatului şi a concluziilor.
- reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea
susţinerilor autorilor infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi
executat şi pentru verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate,
acestea fiind de altfel situaţiile cele mai frecvente de utilizare a lui.
- reconstituirea se face pentru a întări concluziile
organelor de urmărire penală, care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-
un anumit fel, iar experimentul se execută pentru a se verifica dacă este

32
posibil ca o situaţie să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la
o singură posibilitate - dovedită deja - ca la reconstituire.
- în ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau
alta, trebuie remarcat că reconstituirea se efectuează, de regulă, în faza de
finalizare a cercetărilor .
- reconstituirea este o activitate complexă, care derulează
aproape integral “filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul
judiciar se referă doar la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau
momente, chiar dacă, este adevărat, acestea reprezintă în mod frecvent fazele
cheie ale săvârşirii infracţiunii.

1.3. Conţinutul noţiunii de experiment judiciar

Experimentul judiciar constă în reproducerea diferitelor împrejurări
privind săvârşirea unei fapte (cu caracter penal sau încă nestabilit), în scopul
de a verifica dacă puteau să aibă loc în anumite condiţii.

§ 2. Efectuarea percheziţiei în vederea verificării

„împrejurărilor controversate”
Percheziţia poate fi definită ca o activitate complexă de investigare
judiciară care constă în căutarea asupra unei persoane, la domiciliul
persoanelor fizice ori în locul unde îşi au sediul sau îşi desfăşoară
activitatea persoanele juridice sau persoanele fizice de interes public a
obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este
tăgăduită, în scopul descoperirii şi administrării probelor necesare
soluţionării juste a cauzelor de natură penală.
Trebuie subliniat faptul că, deşi se poate vorbi de mai multe tipuri
de percheziţie, esenţial rămâne specificul acesteia: căutarea bunurilor,
valorilor sau înscrisurilor care interesează cercetarea, în condiţiile în care
existenţa sau deţinerea acestora este tăgăduită.

§ 3. Păstrarea eticii pe tot timpul cercetării în echipă

Cercetarea în echipă a infracţiunilor, mai ales a omorului, a devenit
de mult timp un principiu de investigaţie unanim acceptat în lumea
specialiştilor. Dacă această necesitate metodologică este astăzi un adevăr
evident, aproape un truism, revenirea asupra ei nu este însă superfluă din
moment ce nu există încă o deplină asumare, prin reducerea ei la un caracter
exclusiv formal şi, mai ales, din moment ce implicaţiile psiho-sociale
derivate din constituirea grupului de cercetare au fost ignorate sau
diminuate. Pe de o parte, există tentaţia cercetării autonome, caracterizate
de independenţa faţă de investigaţiile adiacente, complementare, minată
permanent de pericolul paralelismului diletant, în care se strecoară în mod
inerent o subiectivitate păgubitoare, iar, pe de altă parte, regulile

33
deontologice, moral-cognitive ar trebui să patroneze funcţionarea echipei de
cercetare ca microgrup social distinct.

§ 4. Stabilirea profilului infractorului ca formă logică pentru

soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului
În timpul efectuării cercetării la faţa locului sau întreaga fază de
urmărire penală, în special pentru identificarea autorilor sau soluţionarea
împrejurărilor controversate, elaborarea profilului infractorului de către un
psiholog criminalist astfel încât, se reduce cercul suspecţilor, se acordă
asistenţă în determinarea legăturilor ce pot exista cu alte infracţiuni şi se
oferă organelor judiciare strategii viabile pentru soluţionarea cauzei.
Pe lângă identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite
la locul faptei, preocupare ce intră strict în sfera criminalisticii, în viitor,
eforturile împotriva criminalităţii mileniului trei vor fi orientate către
interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.
Dacă locul faptei oferă urmele clasice apte să permită conturarea
probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte între care: scena crimei
care constituie o reală provocare în direcţia acceptării unei realităţi dinamice
în derulare, a secvenţelor comportamentale, forţând componenţa psihologică
a omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală
etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, obiceiurile, raţionamentele, logica,
sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului
psihologic, „amprenta comportamentală” aptă schiţării unei galerii de
potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de
bănuiţi.
Metodele de elaborare a profilului infracţional au fost acceptate ca
metode ştiinţifice ale investigaţiilor penale, în multe state americane şi vest
europene, acestea neavând, însă, valoare probantă în accepţiunea procesual-
penală.
Deşi este folosită în România, investigaţia de tip profil nu a fost
adoptată strict în termenii aceştia, iar din punct de vedere legal, aceasta nu se
află printre mijloacele de probă, conform dispoziţiilor art. 197 C. pr. pen.

34
 Capitolul V
METODE ŞI MIJLOACE DE FIXARE A CERCETĂRII
LA FAŢA LOCULUI

Secţiunea I
Noţiuni introductive

§. 1. Consideraţii generale despre fixare a locului faptei

Fixarea locului faptei în ansamblul său, a urmelor descoperite în
limitele lui, cu poziţia şi starea în care ele se află, activitate ce nu trebuie
confundată cu conservarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme, care
presupune păstrarea şi protejarea lor împotriva factorilor distructivi.
În literatura de specialitate şi cu aplicare permanentă în practică
sunt cunoscute două modalităţi de fixare a urmelor şi anume:
- fixarea prin descriere;
- fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice

Secţiunea a II-a
Procesul verbal de cercetare la faţa locului

§. 1. Noţiuni generale şi importanţa procesului verbal de

cercetare la faţa locului
În sfera mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă procesele
verbale care se încheie imediat după efectuarea cercetării la faţa locului, prin
descrierea locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor
ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât
acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective.

§. 2. Trăsăturile procesului verbal de cercetare la faţa locului

Pentru a răspunde exigenţelor teoriei şi practicii criminalistice şi
pentru ca procesul verbal de cercetare la faţa locului să fie în cadrul strict al
legii procesual penale, trebuie ca la încheierea acestuia să fie respectată o
serie de condiţii de fond şi formă.
Astfel, sub aspectul formei, procesul verbal trebuie să răspundă
atât unor exigenţe de stil cât şi unor alte cerinţe după cum urmează:
- să fie obiectiv;
- să fie complet;
- să se caracterizeze prin precizie şi claritate;
- să fie concis;

35
 §. 3. Structura şi conţinutul procesului verbal de cercetare la
faţa locului
Procesul verbal de cercetare la faţa locului, pentru a respecta
condiţiile de fond impuse de dispoziţiile art.195 şi 199 CPP, trebuie să
învălui datele referitoare la cercetarea la faţa locului şi are o structură
tripartită, respectiv preambulul sau partea introductivă, partea descriptivă şi
încheierea sau partea finală.

Secţiunea a III-a
Schiţa locului faptei

§. 1. Consideraţii generale
Notiţele, fotografiile şi schiţele reflectă locul faptei şi acţiunile
desfăşurate în timpul investigaţiilor cu ocazia cercetării la faţa locului,
reprezentând un element de bază la aflarea adevărului.
Schiţele întocmite completează fotografiile, putând clarifica
anumite probleme din caz. Ele reprezintă probe admise de instanţă dacă
reprezintă cu exactitate zona examinată, distanţa dintre obiecte.
Schiţele reprezintă surse valoroase de informaţii pentru a
familiariza instanţa cu locul faptei şi pentru a ajuta martorii să se orienteze în
timp ce depun mărturie.

§. 2. Modalităţi de realizare a schiţei

Schiţele se concentrează asupra elementelor esenţiale ale locului
faptei şi asupra legăturilor dintre ele.
În literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale
schiţelor, funcţie de modalitatea lor de realizare sau dacă transpunerea în
plan a locului faptei respectă proporţiile reale ale obiectelor sau suprafeţelor
reprezentate.
Unii autori disting două feluri de schiţe, după modalitatea de
realizare: schiţa brută şi schiţa şlefuită.

§. 3. Procedee tehnice de întocmire a schiţei

Atunci când este întocmită schiţa, organul de urmărire penală
trebuie să aibă în vedere respectarea unor reguli tactice privind orientarea
schiţei, claritatea ei, exactitatea, cotarea şi individualizarea schiţei, precum şi
reprezentarea prin semne convenţionale.

§. 4. Felurile schiţei efectuate la faţa locului

Cu ocazia cercetării la faţa locului, organele judiciare întocmesc
mai multe feluri de schiţe:

36
 - Schiţa de orientare;
- Schiţa unei porţiuni din locul faptei şi a obiectelor principale;
- Schiţa urmelor;
- Schiţa de detaliu;
- Schiţa locului faptei.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita
formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei
infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul verbal să fie clar
înţelese.
Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan, se recurge la mai multe
metode stabilite în funcţie de întinderea şi de complexitatea locului faptei, aceste
metode fiind:

a.) Metoda triangulaţiei;

b.) Metoda proiecţiei;
c.) Metoda coordonatelor;
d.) Metoda axelor;
e.) Metoda planului de rabatare;
f.) Metoda proiecţiei orizontale;
g.) Metoda proiecţiei verticale;
h.) Metoda punctelor de compas;
i.) Proiecţia verticală laterală;

Secţiunea a IV-a
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu ajutorul
fotografiei judiciare

§. 1. Consideraţii generale
Obiectele nu trebuie mutate sau supuse unei examinări amănunţite
până nu sunt fotografiate din toate unghiurile necesare, iar dacă obiectul de
interes a suferit modificări majore odată cu trecerea timpului este absolut
necesară înregistrarea lui pe peliculă. Fotografiile de la locul faptei şi cele
ale probelor vin în completarea notiţelor şi a schiţelor reuşind adesea să
rezolve multe probleme. Este posibil ca un aparat de fotografiat să nu poată
aprecia corect distanţele dintre două obiecte sau să nu le surprindă dintr-o
perspectivă corespunzătoare, atunci un rol în completarea acestora le revine
schiţelor şi notiţelor. Oricum, fotografiile rămân probe admise de instanţă
dacă se dovedesc că descriu exact zona examinată, iar obiectele sunt redate
sub aspectul formei, nuanţei, culorii şi distanţelor dintre ele.

37
 §. 2. Felurile fotografiilor judiciare ca mijloc tehnic de fixare a
cercetării la faţa locului
Fotografia judiciară cu caracter operativ, care se execută cu ocazia
cercetării locului faptei de către tehnicienii criminalişti, se numără printre
cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentând
un auxiliar preţios al procesului verbal.
Pentru a se asigura fixarea imaginii la locul faptei este necesar să
se efectueze următoarele genuri de fotografii: fotografia de orientare;
fotografia schiţă; fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor;
fotografia de detaliu a micro şi macro reliefului urmelor sau obiectelor
izolate.

2.1. Fotografia de orientare

Fotografia de orientare redă imaginea locului faptei în întregul său,
împreună cu împrejurimile. Acest gen de fotografie se execută pentru a reda
cât mai complet posibil şi cadrul înconjurător al locului faptei.

2. 2. Fotografia schiţă
Fotografia schiţă are rolul de a fixa în mod fidel locul săvârşirii
infracţiunii, excluzând împrejurimile. De asemenea, va reda o parte din locul
infracţiunii unde sunt amplasate instrumentele folosite la comiterea faptei,
obiectele despre care se presupune că au legătură cu activitatea ilicită.

2.3. Fotografia obiectelor principale

Acest gen de fotografie se foloseşte pentru fixarea diferitelor
obiecte care poartă urme ale infracţiunii, au servit sau au fost destinate să
servească la comiterea faptei, sunt produsul activităţii ilicite ori au legătură
directă cu producerea evenimentului. În rândul obiectelor principale
menţionăm: cadavrul; instrumentele folosite la efracţie; arme de foc;
mijloace de transport; mijloace materiale de probă existente la faţa locului.

2.4. Fotografia în detaliu

Spre deosebire de celelalte genuri de fotografii, care se execută în
statica cercetării la faţa locului, fotografia de detaliu se execută în faza
dinamică. Acest gen de fotografie se referă la micro şi macro relieful
urmelor sau obiectelor izolate. Ea trebuie să redea fidel dimensiunile,
particularităţile şi urmele pe care le prezintă obiectul, ca rezultat al săvârşirii
faptei, să indice detaliile ce interesează şi care să fie reproduse cât mai fidel.
Se execută după procedeul fotografiei la scară, pentru fixarea diferitelor
urme, detalii ale mijloacelor materiale de probă.

38
 Secţiunea a V-a
Alte mijloace de fixare a cercetării de la faţa locului

Fixarea prin intermediul fonogramei judiciare

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu ajutorul
filmului şi a videofonogramei judiciare
Fixarea prin mulaje

39
 BIBLIOGRAFIE

A. Tratate, manuale, monografii

1. Achim M., Meandrele adevărului, Ed. Dacia, Bucureşti.

2. Alămoreanu S., Elemente de criminlistică, Editura Alma Mater, Cluj
Napoca, 2000.
3. Allison H. C., Personal Identification, Boston, Holbrook Press, 1973.
4. Aioniţoaiei C., în colectiv, IGM, Tratat Practic de Criminalistică Serv.
Editorial Presa şi propaganda în rândul populaţiei, Buc.1976.
5. Aioaniţoaie C., Berchesan V., ,,Metodica cercetării infracţiunilor
săvârşite ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile
publice” în Curs de Criminalistică – Anexă – Academia de Poliţie
,,Al.I.Cuza”, Bucuresti – Ed.1985.
6. Anghelescu I., Norme deontologice ale expertului criminalist, în Tratat
practic de criminalistică, vol.IV, Ed.M.I., Buc, 1982.
7. Arias, R.L., Curso de dactiloscopia (Curs de dactiloscopie), Ed. La
Habana, Vol. 1, Vol.2, ediţia 1956.
8. Barac Lidia, Constantele şi variabilele dreptului penal, Ed. All Beck,
2001.
9. Basarab M., Criminalistică, ed.Univ. Babeş Bolyai, Cluj Napoca,
1968.
10. Basarab M., Moldovan L., Sudin V., Drept Penal, partea generală,
Ed.Univ.,,Babes–Bolyai, Cluj Napoca, 1988.
11. Becheşan V., Consideraţii privind obţinerea şi înregistrarea datelor
şi informaţiilor pe timpul investigării criminalistice a locului faptei, ed. SC
Luceafărul SA Bucureşti, 2004.
12. Becheşan Vasile, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare
penală, Ed. Icar, Bucureşti, 2001.
13. Beliş Vladimir, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală
Bucureşti, 1990.
14. Benett, W., and Hess, K. M., Introduction to Criminal Investigation,
2nd ed, St. Paul, Minn.: West Publishing Company, 1987.
15. Beroud, G., Precis de criminologie et de police scientifique (Manual
de Criminologie şi de poliţie ştiiţifică), Payot, Paris, 1938.
16. Brake Daniel E.: Manuel de police scientifique, Ed. Dalloz, Paris,
1986.
17. Bryan I., Interrogation and Confession, Ed.Ashgate Publishing
Limited, Aldershot, Anglia, 1997.
18. Buquet A, Corbobesse P., L expertise de documents
dactylographies, în Science et vie, nr.140/1984.

40
19. Ceacanica D., În lupta cu necunoscutul. Cazuistică şi studii juridice.
I.G.M. – Serviciul cultural, presă şi editorial, Bucureşti, 1976.
20. D. Ceacanica şi Santea I., Elemente criminalistice şi de investigare
ce contribuie la diferenţierea crimelor de morţi accidentale, în culegere de
referare “Şcoala Românească de Criminalistică”, Serviciul Cultural de Presă
al M.I. Bucureşti, 1975.
21. Ceccaldi P.F., Chevet C., Marmo PH., Criminalistique, Ed. De
Lab., De identificare judiciară a Prefecturii Poliţiei din Paris, 1980.
22. Cherrill. Fr., The fingerprint system at Scotland Yard (Sistemul de
amprentare al Scotland Yard-ului), Stationary Office, London 1954.
23. Ciopraga A., Iacobuţă I., Criminalistică, Seria JUS, Editura
Junimea, Iaşi, 2001.
24. Ciopraga A., Evaluarea probelor testimoniale în procesul penal, Iaşi,
Ed.Junimea, 1979.
25. Ciopraga A., Criminalistica (Tactica), Iaşi, Univ.”Al.I.Cuza”, 1986.
26. Colectiv, Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1984.
27. Colectiv, Laser Fingerprint Detection Under Backgranard Llight
Interference, in „Journal of Forensic Science” nr.37(1992).
28. Coman L., Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunilor
de omor, Bucureşti, 1975.
29. Coman L., Gh.Diniţă, Cercetarea la faţa locului a accidentelor de
circulaţie, Bucureşti, I.G.M., 1970.
30. Constatin R., în colectiv, IGM, Tratat Practic de Criminalistică
Serv. Editorial Presa şi propaganda în rândul populaţiei, Buc.1.
31. Cora I., Criminalistică – vol.2 – Tactica criminalistică – Ministerul
de Interne Bucuresti, 1975.
32. Dechman H., Biometrics in human services user group, newsletter
Fingerprint identification standarts for emerging application, by Gordon,
2001.
33. De Angelis, F.J: Criminalistics for Investigator. Encino, Calif.
Glencoe Publishing,1980.
34. Dodenhoff P., “LEN Salutes Its 1988 Man-of-the-Year”, Dr. David
Werrett”, Law Enforcement, Eureka, Calif.: Innovative Publications, 1985.
35. Dragomirescu V., Medicina Legală, Ed. I. M. F., Bucureşti, 1979.
36. Enescu G., Dictionar de logică, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,
1985.
37. Field A.J., Fingerprint handbook, (Manual de amprente digitale),
Thomas Spingfield, Illinois, 1959.
38. Gayet J., A,B,C, de police scientifique, (A,B,C de poliţie ştiinţifică),
Payot.
39. Godefroy E., Manuel de police tehnique, (Manual de poliţie
tehnică), Bruxelles, 1931.

41
40. Golunski S.A, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
41. Greblea V., Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor
criminalişti, manuscris în fondul documentar al Parchetului General.
42. Hans Gross, Manuel practique d´instruction criminelle, Paris, 1899,
Instruction, p. XXXVIII, citat de A. Ciopraga, Criminalistică (Tactica),
Universitatea “Al. I.Cuza” Iaşi, 1986.
43. Hegel G.W., Principiile filozofiei dreptului, Ed. I.R.I. Bucureşti,
1996.
44. Helldolfer H., Auskunftsbuch fur kriminalbeamte, (Dicţionar pentru
criminalişti), Kriminalistik Verlag, Hamburg, 1964.
45. Henry M. Wroblesky, Karen M. Hess, Introduction to Law
Enforcement and Criminal Justice, West Publishing Company, 1990.
46. Hess K. M., and Wrobleski H. M., For the Record: Report Writing
in Law Enforcement, Eureka, California: Innovative Publications, 1985.
47. Hevet G., Marmo P., Criminalistique, Ed.de prefectura Poliţiei din
Paris, Laboratoarele de identitate judiciară, 1980.
48. Holmes, Profiling Violent Crimes: An Investigative Tool, Sage
Publication, Thousand Oaks, 1996.
49. Huelke H.H., Spurenkunde, (Urme doveditoare), Kriminalistik,
Verlag, Hamburg, 1955.
50. Iacobuţă I., “Radiografia crimei”, Ed. Graphis, Iaşi, 1995.
51. Ionescu, I. Dumitru S., Identificarea criminalistica, Ed. Stiintifica,
Bucuresti,1990.
52. Kelly, K. F., Rankin J., J. and Wink, R. C.: Method and
Application of DNA Fingerprinting: “A Guide for the Non-Scientist”,
Criminal Law Review, February 1987.
53. Kernbach M., Medicină judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958.
54. Klockars, C.B., Thinking about Police: Contemporary Readings,
New York: McGraw-Hill, 1983.
55. Kirk P.L., Crime investigation, Physical evidence and the police
laboratory, (Cercetarea penală. Dovada materială şi laboratorul de poliţie).
Interscience publishers, Inc. New York, 1953.
56. Knight B., Forensic pathology, Sydney, 1996.
57. Krilov I.F., Vmire kriminalistiki, (În lumea criminalisticii),
Leningrad, 1980.
58. Lazăr Augustin; Particularităţi ale cercetării la faţa locului în cazul
accidentelor de muncă, Buletinul Intern, Probleme de criminalistică si
criminologie, 1998, Nr.1, 2.
59. Louis Lambert, Formulaire des officiers de police judiciere,
Librairie générale de droit et jurispridence, Paris, 1979.
60. Le Clere M., Manuel de police technique, Ed. Police-Revue, Paris,
1974.

42
61. Lechat R., La technique de l`enquete criminelle, tome I, Ed.
Moderna, Bruxelles, 1959.
62. Lepăduşi V. şi colab., Realităţi şi perspective în criminalistică,
Bucureşti, 2003.
63. Lepăduşi V. şi colab., Criminalistica: Mileniul III, Editura “Little
Star” Impex SRL, Bucureşti, 2001.
64. Lepăduşi, V., Dr. Carjan, L., Gadea, C-tin, Almanah
Criminalistica 2002, Ed. Little Star Impex SRL, Bucuresti, 2002.
65. Lerich L., La police scientifique, (Poliţia ştiinţifică), Paris,1949.
66. Locard E., La defense contre la crime, (Apărarea contra crimei),
Payot, Paris,1951.
67. Locard E., La police et les methodes scientifiques, (Poliţia şi
metodele ştiinţifice), Rieder, Paris, 1934.
68. Locard E., L’identification des recidivistes, (Identificarea
recidiviştilor), A.Maloine, Paris, 1909.
69. Louwage F.E., Police criminelle, tehnique et tactique. (Poliţie
criminală, tehnică şi tactică). Ninove, Belgique, 1948.
70. Lupu C.; Cercetarea la faţa locului – Ministerul Afacerilor Interne.
Inspectoratul General al Miliţiei. Institutul de Criminalistică Bucureşti,
1971.
71. Manea V., C. Dumitrescu, Gh. Niţă, I. Vochescu, I. Dumitrescu,
E. Gagea şi F.Ionescu, Curs de criminalistică, vol. I, editat de Şcoala de
ofiţeri activi al I. MI., Bcuureşti, 1991.
72. Mateuţ Gheorghiţă, Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor
anonimi în faţa organelor procesului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003.
73. Mason J. K., Forensic Medicine for Lawers, 1983, London.
74. Mergem A., Das Kriminologische Gutachten, (Expertiza
criminalistică), Mainz, 1959.
75. Midlo C., Fingerprints, palms and soles. (Amprente de degete,
palme şi tălpi) Dover, Publicationes, Inc., New York, 1966.
76. Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei,
editura “Vasile Goldiş”,, Arad, 1996.
77. Mircea I., Criminalistica, Iasi, Ed. Chemarea, 1992.
78. Mircea I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
79. Montanaro Salvatore: Guida Alle Indagini Tecniche Di Politia,
Roma, 1998.
80. Năstase Ovidiu, Greblea V., Prelegeri la cursurile de perfecţionare
a procurorilor criminalişti în cadrul Parchetului de pe lângă C. S. J. a
României, Bucureşti, 1992.
81. Nistoreanu Ghe., Tulbure, A. Ştefan A., Mihai N. L., Manual de
drept procesual penal. Ed. Europa Nova. Bucureşti, 1999.

43
82. O`Hara C.E. and O`Hara G: Fundamentals of Criminal
Investigation, %th ed. Springfield III: Charles C. Thomas, 1988.
83. Palcu Pavel; Consideraţii privind soluţionarea împrejurărilor
controversate de la faţa locului, Ed. “Vasile Goldiş” University Press, Arad,
2004.
84. Palmiatto Michael J.; Criminial Investigation, Ed. Nelson-Hall
Publishers, Chicago, SUA, 1996.
85. Panaitescu V., Tanatologie medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti,
1995.
86. Păşescu Gheorghe, Constantin, R. Ion, Secretele amprentelor
papilare Ed. Naţional 1996.
87. Păsescu Gh., Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei,
Ed. National, Buc, 2000.
88. Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu: Tratat practic de
criminalistică, vol.I, (Cercetarea la faţa locului), Bucureşti, I.G.M., 1976.
89. Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu, Tratat practic de
criminalistică, vol.II, (Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza urmelor
lăsate de om), Bucureşti, I.G.M., 1978.
90. Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu, Tratat practic de
criminalistică, vol.III, (Expertiza urmelor lăsate de obiecte şi a urmelor
materie), Bucureşti, I.G.M., 1980.
91. Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu: Tratat practic de
criminalistică, vol.IV, (Expertiza urmelor de produse alimentare, cosmetice,
a celor lăsate de animale şi vegetale), Bucureşti, I.G.M., 1982.
92. Popescu I., ,,Sustragerea de produse petroliere din magistralele de
transport şi cercetarea acestui gen de infractiuni”, în Criminalistica
Ed.,,Little Star” Impex SRL Bucuresti, 2001.
93. Pradel J., Manuél de procedure pénale, 11e édition, Édition Cujas,
Paris, 2002.
94. Prevost L., Enquete criminelle, Ed. Modulo, Mont Royal, Quebec,
Canada, 2000.
95. Ruiu M. în colectiv; Aspecte specifice ale cercdetării la faţa locului,
în cazul investigării traficului de stupefiante, Ed. “Little Star”, Bucureşti,
2001.
96. Sandu I. E., Întocmirea schiţei la faţa locului, în Tratat practic de
criminalistică, vol. I, M.I, I.G.M., Institutul de Criminalistică,: Serviciul
Editorial de Presă şi Propagandă în rândul populaţiei, 1976.
97. Sannie Ch., La recherche scientifique du criminel, Ed.Armand
Colin, Paris, 1954.
98. Sava, V., Istoric sintetic al metodelor de identificare judiciara,
Bucuresti, 1932.
99. Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Medicina legală, Ed. Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti, 1970.

44
100. Soderman H., O’Connell J.J., Manuel d’enquete criminelle
moderne, Ed.payot, Paris, 1953.
101. Spelman W. G. and Brown D. K., Calling the Police: A Replication
of the Citizen Reporting Component of the Kansas City Response Time
Analysis, Washington, D.C.: The Police Foundation, 1981.
102. Stancu, E., Investigarea stiintifica a infractiunilor, Tipografia Univ.,
Bucuresti, 1986-1988.
103. Stancu E., Tratat de Criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
104. Ştefănescu P., În slujba vietii si a adevărului, vol.I, Bucuresti,
Ed.Medicală, 1981.
105. Streteanu F., Drept penal. Parte generală 1, Editura Rosetti, Cluj
Napoca, 2003.
106. Suciu, C., Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1963, 1972.
107. Swensson A., D.Wendel, Descoperirea infracţiunilor, Metode
moderne de investigaţie criminală – Stockolm 1954.
108. Theodoru Gr., Moldovan Lucia, Drept Procesual penal, Editura
didactică şi pedagocică, Bucureşti 1979.
109. Turvey B., Criminal Profiling: An introduction to Behavior
Evidence Analysis, în Academic Press, San Diego, 1999; Turvey B., The
Role of Criminal Profiling in the Development of Trial Strategy, în
Knowledge Solutions Library, Eelectronic Publication.
110. Ţurai, C., Elemente de criminalistica si tehnica criminala, Politie
Stiintifica, Bucuresti, 1947.
111. Ţurai, C., Leonida, C., Amprentele papilare, Ed. Medicala, 1979.
112. Vandermeersch D., Éléments de droit pénal et de procédure pénale,
Édition “La Charte”, Bruxelles, 2003.
113. Vanezis P., Suspicious Death Scene Investigation, FOR S.C.I. Int.,
1996.
114. Vasiliev A.N.; Kriminalistica. Izdatelistva. Moskovskogo.
Universiteta Moskva, 1971.
115. Volonciu N., Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti,
1994.
116. Waldron, R. M., The Criminal Justice System, 3d ed. Boston:
Houghton Mifflin, 1984.
117. Zander I. Beligan, Medicina Legală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966.

45
 B. Reviste. Articole
118. Buta Ilona, Amprentarea pe cale chimică a persoanelor ; supliment
la revista „În slujba patriei” – Bucureşti, 1965.
119. Capotă M., Ionescu L., Referat la cursurile de perfecţionare a
procurorilor criminalişti din cadrul parchetului de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie a României, Braşov, 1999.
120. Chindriş Teodor G., Aspecte din practica de urmărire penală
privind diferenţierea omorului de sinucidere, în Revista Curţii de Apel
Timişoara nr.2/2000.
121. Criminalistica, Revistă de informare si documentare şi opinii, nr.4,
anul III, 2001.
122. Criminalistica, Lucrările Simpozionului din 19 aprilie 2000,
Bucuresti, 2001.
123. Dermengiu Dan, “Activitatea reţelei de medicină legală în anul
2003” în Revista de Criminologie şi de penologie nr.3/2004, editată de
Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti.
124. Guerrin M., Le témoignnnage anonyme au régard de la
jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de L~Homme, în “Revue
trimestrielle des doits de l~homme”, nr. 49/2002.
125. I.G.M., Institutul de criminalistică, Tratat practic de criminalistică.
126. I.G.M., Şcoala românească de criminalistică, Serviciul cultural,
presă şi Editorial. Lucrările sesiunii de referate şi comunicări ştiinţifice
ţinute în zilele de 17-18 mai 1974, Bucureşti, 1975.
127. Mathyer J., Qu`est-ce que la police scientifique et ou va-t-elle?, în
RICPT, nr.2/1987.
128. Ministerul Justiţiei, Laboratorul central de expertiză criminalistică,
20 de ani de expertiză criminalistică. Lucrările sesiunii de referate şi
comunicări din 15-16 decembrie 1978, Ed. Bucureşti, 1979.
129. Ministerul Public, Seminarul de perfecţionare profesională a
procuroriloi criminalişti Sinaia, noiembrie 2000, Ed.Phare.
130. Ministerul Justitiei, Revista de criminologie, de criminalistică şi de
penologie, nr.4/1999.
131. Ministerul Public, Pro Lege nr. 1/2003 Revista de Criminologie,
de Criminalistică şi de Penologie nr. 2/1999 a Societăţii Române de
Criminologie şi de Criminalistică.
132. Mircea I., Metode de urmărire a autovehiculelor dispărute de la
locul fatei, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seriei Iurisprudentia, Cluj,
1966.
133. Mircea I., Propuneri de îmbunătăţire a criteriului identificării
dactiloscopice, în “Studia Universitas Babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia,
Cluj-Napoca, 1976.

46
134. Mircea I., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie-
element necesar în urmărirea autovehiculelor dispărute de la locul faptei, în
“Studia universitatis Babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia, Cluj, 1964.

135. Mircea I., Importanţa şi modul determinării locului de tragere în

cursul cercetării la faţa locului, în “Studia Universitatis babeş-Bolyai”,
Series Iurisprudentia, Cluj, 1961.

136. Mircea I., Împrejurări controversate de la locul săvârşirii unor

infracţiuni de furt, în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Series
Iurisprudentia, Cluj-Napoca, nr.2/1987.

137. Nepote J., Situation actuelle et tendence d`evolution de la

criminalistique, in RIPC, nr. 384/1983.

138. Palcu Pavel; Constatarea disimulării. Soluţionarea împrejurărilor

controversate de la faţa locului; în revista Juridică a Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Timişoara; nr. 17/2002; pag. 74-77.

139. Palcu Pavel; Identificarea şi audierea suspecţilor şi martorilor

oculari cu ocazia cercetării la faţa locului; în revista Juridică a Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel Timişoara; nr. 20/2004; pag. 130-141.

140. Palcu Pavel; Etica cercetării în echipă la cercetarea criminalistică a

locului faptei; în Zilele Academice Arădene, Ediţia a XIV-a, mai 2004.

141. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justitie, Probleme de

Drept din Activitatea Procurorilor, Bucuresti, 2002.

142. Pop V.,” Identificarea securii cu care a fost comis un omor , cu

ajutorul microstriaţiilor lăsate de lama securii de os”, în Revista P. C. C.
nr.4/1981.

143. Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.

3/1999 a Societăţii Române de Criminologie şi de Criminalistică.

144. Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.

4/1999 a Societăţii Române de Criminologie şi de Criminalistică.

47