În practica economică, sistemul de management – Quality Cost Management System –

este cel preferat. Această metodologie se dezvoltă în anul 1957 de către W.J. Masser și
clasifică costurile referitoare la calitate în trei mari categorii:
- Costuri de prevenire
- Costuri de evaluare
- Costuri de defectare (în cazul în care produsul este considerat rebut)

Feigenbaun consideră însă că trebuie împărțite în patru categorii cheltuielile de

defectare, deoarece există o diferență între cea internă și cea externă:
- Cheltuieli de prevenire
- Cheltuieli de evaluare și control
- Cheltuieli de defectare internă (cele identificare înainte de livrarea produsului)
- Cheltuieli de defectare externă (cele identificare după expedierea produsului către
destinatarul final)
Pe de altă parte, Joseph M. Juran are o abordare mai amplă cu privire la acest subiect,
considerând cheltuielile pentru calitate ca fiind repartizate pe 11 categorii:
- Costuri implicate de studiul pieței
- Costuri implicate de activitățile de cercetare și dezvoltare
- Costurile activității de proiectare
- Costurile activităților de planificare a fabricației
- Costuri de menținere a preciziei de lucru
- Costurile datorate resurselor umane și materiale
Costuri corespunzatoare promovării desfacerii
- Costuri pentru evaluarea produsului
- Costurile prevenirii defectelor
- Pierderile datorate „nereușitelor” în realizarea calității
- Costul informării permanente a personalului
Corespunzător standardelor ISO 9000:2000, costurile referitoare la calitate reprezintă
costurile care se fac pentru realizarea calităţii propuse, asigurarea încrederii necesare, şi
pierderile suportate atunci când nu se realizează calitatea propusă.1

12
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap7