Sunteți pe pagina 1din 33

Isus m-a răscumpărat

"V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu:


că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi"
1 Corinteni 15:3

În epoca când în SUA de nord mai exista negoţul de sclavi, s-a putut vedea într-o zi în
piaţa unui oraş un număr mare de bărbaţi şi femei, expuşi pentru vânzare ca sclavi. Între
aceştia se distingea o fată tânără, nu atât prin frumuseţea ei, cât mai ales prin expresia
feţei brăzdată de suferinţă şi deznădejde.

Mulţi din cumpărători întrebau preţul cerut pentru această tânără africană, dar nici unul
nu oferi suma cea mare, care era cerută pentru ea. În cele din urmă apăru un domn bine
îmbrăcat. Părea profund impresionat de trăsăturile dureroase de pe obraji acestei fete
tinere sclave, şi o întrebă de ce e atât de tristă. I s-a răspuns că de vreme ce toţi ceilalţi
sclavi expuşi pentru vânzare au schimbat ades pe stăpânii lor, aşa încât le era indiferent
cui avea să aparţină, ea fusese născută pe moşia unui om de toată bunătatea şi că tot
timpul a servit la curtea acestui om prietenos şi faptul că acum trebuia să fie vândută unui
alt stăpân o umplea de tristeţe şi de groază.

Tristeţea şi durerea acestei copile mişca adânc inima acestui domn. El întrebă de preţ,
care la început i se păru cam mare dar apoi numără negustorului întreaga sumă, se
întoarse spre tânăra fată şi-i zise :

„Te-am răscumpărat, eşti liberă, poţi să mergi unde doreşti!”

Dar tânăra sclavă părea că nu-l înţelege. Cuvântul „libertate” era pentru ea un termen
necunoscut aşa că rămase nemişcată pe loc. Lacrimile ei se prelingeau pe hârtia care
adeverea răscumpărarea ei, nici lucrul acesta nu-l putea pricepe deloc. Abia când
răscumpărătorul şi binefăcătorul ei se pregătea să plece şi când vru să-i mai dea câteva
sfaturi părinteşti cu privire la viitorul ei, abia atunci i se făcu lumină.

Ea striga: „Cum, sunt liberă? Domnul acesta m-a răscumpărat cu adevărat Dacă sunt
într-adevăr liberă, dacă lucrurile stau chiar aşa, atunci vreau să-i servesc lui toată viaţa
mea!”

Conaţionalii ei vrură s-o abată de la această hotărâre, dar ea nu le da nici o atenţie, ea


striga iar şi iar: „El m-a răscumpărat, el m-a eliberat din jugul sclaviei, lui vreau să-i
servesc întreaga mea viaţă!”

Ea îl urmă şi-i servi cu cea mai mare credincioşie. Când veneau oaspeţi în casa acestui
nobil om, ei observau îndată voioşia, limpezimea ochilor şi seninătatea frunţii cu care
tânăra africană îşi făcea lucrul ei. Şi când era întrebată ce făcea inima ei atât de veselă şi
piciorul ei atât de sprinten, ea răspundea: “Domnul m-a răscumpărat, el m-a eliberat din
sclavie!”

Iubite prieten, poţi spune şi tu „Isus m-a răscumpărat! Isus m-a mântuit, m-a eliberat din
sclavia păcatului!”?

Roagă-L să te răscumpere şi după ce te-a răscumpărat serveşte-I cu credincioşie şi spune


cum spunea acea sclavă răscumpărată: “El m-a răscumpărat; Lui vreau să-I servesc
întreaga mea viaţă. “

Sunt zilele dinaintea patimilor Domnului Isus Cristos şi ascultă mesajele despre cum El a
murit în locul tău ca tu să ai viaţă şi nu orice viaţă, ci viaţă din belşug. Vei putea spune şi
tu că El este Răscumpărătorul tău?

10 minute pauză

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem clădiri mai mari dar suflete mai mici;
autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin;
cumpăram mai mult dar ne bucuram mai puţin. Avem case mai mari dar familii mai mici,
avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină
minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai
multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult,


Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculăm prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum sa ne câştigam existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă,
Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să
facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior. Am
făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am
cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult dar învăţam mai puţin.
Plănuim mai multe, dar realizam mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să
aşteptăm.

Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe
copii ca niciodată, dar comunicam din ce în ce mai puţin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei încete; oamenilor mari şi caracterelor
meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai
frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri
supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, la moarte.

Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care
tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest
punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ti să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o
eternitate.

Aminteşte-ti sa spui o vorba bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va
creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ti să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este
singura comoara pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic. Aminteşte-ti să spui
"Te iubesc" partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din
inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mâna şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi
acea persoana nu va mai fi lângă tine. Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi
timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai. Tuturor prietenilor mei, vă
mulţumesc că existaţi.

Un rob liber

Odinioară, pe când mai exista sclavia şi comerţul cu sclavi, în piaţa unui oraş a fost adus
împreună cu alţii un tânăr înalt, zvelt şi voinic. Stăpânul murise şi sclavii ce-i aparţineau
urmau să fie vânduţi altor proprietari. Erau scoşi la mezat, cu alte cuvinte, erau vânduţi
celor care dădeau mai mult. O, cum ura Jo negoţul acesta! El îşi ura lanţurile, ura
stăpânirea care favoriza negoţul cu oamenii vânduţi ca nişte animale, ura toată această
cumplită înjosire umană.

Expus în mijlocul pieţei, în dogoarea soarelui, el hotărî în sinea lui să nu se dea bătut şi în
eventualitatea că va fi cumpărat să nu lucreze pentru noul lui stăpân.

Deodată negustorul îi rosti numele şi-l prezentă cumpărătorilor: "Jo e un băiat de toată
isprava, bun de muncă pentru mulţi ani înainte..."
"Eu n-am să muncesc!" - rosti apăsat Jo. Negustorul însă nu-i dădu nici o atenţie şi
continuă să menţioneze vârsta, statura şi greutatea sclavului, căutând să urce astfel preţul.
Suma creştea treptat şi lui Jo nu-i venea a crede că poate costa atât de scump. Numărul
cumpărătorilor se micşora, până în cele din urmă nu mai rămaseră decât doi care ţineau
să-l cumpere cu orice preţ. Când se anunţă o cifră mai presus de orice închipuire, unul din
cei doi negustori îl cumpără şi-l luă cu dânsul.

"N-am să muncesc! - zise hotărât Jo. N-am să muncesc, nici cu bătaia n-o să mă faceţi să
muncesc!" Noul stăpân îl duse cu el, fără să se sinchisească de strigătele lui. Cât ţinu
drumul, Jo repeta întruna: "N-am să muncesc! Nici cu bătaia n-o să mă faceţi să
muncesc!"

Ajungând acasă, în loc să-l ducă într-o cocioabă hărăzită sclavilor, stăpânul se opri în fata
unei căsuţe curăţele şi-i spuse: "Iată locuinţa ta". "A mea? - se minună Jo - mulţumesc,
dar eu refuz să muncesc". "Nu-ţi cer să munceşti, stai aici cât vei pofti". "Nu mă veţi sili
să lucrez?" "Nu, eu te-am cumpărat ca să-ţi redau libertatea". "Să-mi redaţi libertatea? -
întrebă nedumerit Jo. Dar cum atunci să vă mulţumesc?" Şi Jo se aruncă la picioarele
noului său stăpân, zicându-i: "Sunt gata să vă slujesc întreaga viaţă!"

De atunci Jo deveni sluga lui credincioasă oi, stăpânul nu cunoscu un lucrător mai bun
decât dânsul. Jo muncea fără a fi silit de nimeni pentru omul care-i răscumpărase
libertatea. Ceea ce stăpânul a făcut pentru Jo, Cristos a făcut-o pentru noi toţi.

Un om modern

Un om modern s-a rătăcit prin deşert. Era deshidratat. Când dormea visa doar apă,
portocale sau smochine. Apoi se trezea şi se târa mai departe, dar chinul era tot mai
apăsător.

Când tocmai ajunsese la capătul puterilor a zărit o oază. "A, fata morgana" a gândit el. "O
iluzie care vrea să mă împingă la disperare, deoarece în realitate acolo nu există nimic.
Dar nu! Eu voi rămâne demn şi nu mă voi lăsa păcălit!" El se apropia de oază însă ea nu
dispărea, ci devenea tot mai vizibilă. Smochinii parcă îi făceau semn cu crengile lor să
vină şi să mănânce, dar el gândea: "Asemenea iluzii sunt frecvente pentru cei aflaţi în
situaţia mea. Ce crudă poate fi natura!" Cuprins de aceste gânduri a murit având pe buze
un blestem neînţeles asupra lipsei de sens a vieţii.

După o oră l-au găsit doi beduini. "Poţi înţelege aşa ceva?" întrebă unul. "A murit de
foame şi de sete lângă cea mai frumoasă oază."

"A fost un om modern!" a răspuns celălalt beduin. "Nu a crezut în ceea ce a văzut!"

Tot aşa, Dumnezeu este foarte aproape de noi însă omul modern nu Îl observă.
"Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi
vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca
nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la
Dumnezeu, şi să-i vindec". (Matei 13.14)

Tânărul yoghin

Un tânăr yoghin s-a convertit la creştinism, motiv pentru care a fost aspru judecat de către
cei din casa lui. Dar el le-a spus: "Dragii mei, eu am visat că mergeam pe un drum care la
un moment dat se despărţea în mai multe direcţii. La acea intersecţie eu am întâlnit doi
oameni, dar când m-am apropiat mai bine am văzut că unul era mort iar celălalt era viu.
Pe care dintre ei credeţi că ar fi trebuit să-l întreb încotro s-o apuc?" "Pe cel viu, evident!"
i-au răspuns ai lui. "Exact aşa am şi făcut, dar mergând pe drum mai departe, am întâlnit
din nou o răscruce unde erau doi oameni. I-am întrebat pe amândoi care este drumul cel
bun. Primul mi-a spus că el este gata să-mi explice pe unde trebuie să merg, deoarece el
văzuse odată o hartă a acelui drum. Cel de-al doilea mi-a spus că el este gata să mă
însoţească până la locul la care doream să ajung deoarece el tocmai de acolo venea. Pe
care dintre cei doi l-aţi fi ascultat voi?"

"Pe cel de-al doilea, evident", veni răspunsul tatălui său. "Exact la fel am făcut şi eu, tată"
spuse tânărul. Budha a fost un mare învăţător, dar el a murit, pe când Isus e viu, de aceea
eu am ascultat de El. Nu sunt sigur că Dalai Lama cunoaşte drumul spre cer, deoarece el
nu a mai fost acolo niciodată, pe când Domnul Isus nu numai că a venit din cer, dar a fost
gata să mă şi însoţească pe drumul vieţii. El mi-a promis că va fi cu mine în toate zilele
vieţii mele. El a murit pentru mine, dar a şi înviat a treia zi, ceea ce încă nu s-a mai
întâmplat cu nici unul dintre înţelepţii noştri."

Dacă ar mai fi existat şi o altă posibilitate de salvare pentru oameni, atunci Dumnezeu ne-
ar fi ajutat să o găsim pe aceea şi nu L-ar mai fi lăsat pe Singurul Lui Fiu să moară
zdrobit sub povara păcatelor noastre.

Dacă un copil ţi se îmbolnăveşte şi există două remedii posibile, la fel de eficiente şi de


sigure, îl vei alege pe cel mai puţin dureros, nu-i aşa? Jertfa Domnului Isus a cauzat cea
mai mare durere pentru Dumnezeu şi ea ne arată că nu mai există pentru omenire nici o
altă şansă de salvare.

"În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în
care trebuie să fim mântuiţi" (Faptele apostolilor 4:12).

HOME

Semnătura decisivă
Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, avea obiceiul ca din când în când să-şi dezbrace haina
împărătească şi să se îmbrace modest ca să nu fie recunoscut atunci când dorea să se
amestece cu poporul simplu. Cu multă vreme înainte de a urca pe tron, în anul 1682, când
făcea călătorii îndepărtate, s-a deghizat ca meşteşugar sau negustor, pentru a cunoaşte
ţara şi oamenii altor popoare. În felul acesta el a străbătut Europa fără să fie recunoscut.
În Olanda, el a lucrat pentru mai multă vreme ca tâmplar, ceea ce a dat compozitorului
german Lortzing subiect pentru piesa sa muzicală: "Ţar şi tâmplar" În anii de mai târziu,
cu cât afacerile de stat îl captivau tot mai mult, rareori mai reuşea să se deghizeze ca un
simplu supus, ca pe această cale să poate afla direct grijile şi nevoile poporului său. De
cele mai multe ori el îmbrăca pentru scurtă vreme uniforma unui ofiţer, sau
îmbrăcămintea unui funcţionar, pentru a se informa despre opinia şi disciplina soldaţilor
săi.

În acest timp un tânăr ofiţer rus lucrase în calitate de casier la o fortăreaţă de la marginea
împărăţiei Rusiei. El plătise solda regimentelor superioare. Acest tânăt ofiţer fu cuprins
de un viciu: începu să joace cărţi. Şi du-pă cum se întâmplă cu cei mai mulţi jucători,
acest viciu l-a dus treptat la ruină. Foarte curând, toate economiile sale au fost pierdute la
jocul de cărţi şi în cele din urmă nu s-a putut împotrivi ispitei de a se atinge de banii
încredinţaţi lui. Din când în când, lua câteva ruble din casa de bani.
Câteva luni în şir a făcut acest lucru. Câte ruble a luat în total, nici el nu mai ştia. La un
moment dat însă, sosi pentru el o înştiinţare neplăcută. I se face cunoscut că a doua zi va
veni un funcţionar al curţii imperiale care-i va examina contabilitatea şi situaţia caseriei.
Această înştiinţare a fost ca un şoc asupra lui: Acuma va fi demascat... aşa că s-a isprăvit
cu el! Numaidecât s-a apucat să-şi revizuiască registrele. Capul îi ardea, iar cifrele îi
jucau înaintea ochilor. De mult s-a lăsat noaptea, iar el a aprins un felinar. În sfârşit, a
adunat toate cheltuielile plătite ca soldă, apoi a scăzut această sumă din totalul sumei ce i-
a pus-o la dispoziţie administraţia militară. Cu mâini tremurânde şi aproape fără să vrea,
el începe a număra banii rămaşi în casa de bani. Dar vai, lipseşte o sumă uriaşă! El no-
tează totul totul cu mare exactitate pe o foaie de hârtie: suma de bani încredinţată lui,
plăţile făcute, restul de bani, iar dedesubt, suma lipsă. Ochii lui privesc trist această sumă.

Deznădăjduit, scrie alături cuvintele: "O mare datorie! Cine o poate plăti?" El îşi dă
seama că niciodată nu va fi în stare să achite aceşti bani. Aşa că, în mintea lui se
conturează hotărârea de a nu mai supravieţui demascării de mâine. Încă în această noapte,
el vrea să-şi pună capăt vieţii. Pe masă intenţionează să lase toate dosarele deschise
împreună cu foaia de însemnări, ca oricine că poată vedea ce s-a întâmplat aici. Stând
aplecat peste masa de scris trebuie să recunoască cu reproşuri amare că a dat greş şi unde
l-a împins pasiunea jocului de cărţi. El a abuzat în chip ruşinos de marea încredere ce i s-
a acordat. A delapidat! El este un hoţ şi un ticălos! De aceea intenţionează să-şi pună
capăt vieţii ratate. Pistolul încărcat era pus pe masă. Şi pe când reflectează la ceea ce
făcuse, dintr-o dată îl cuprinde o oboseală de plumb şi i se închid ochii.

Tocmai în noaptea aceasta Petru cel Mare vine în această fortăreaţă deghizat ca ofiţer de
pază. El spune parola soldaţilor de pază din ghereta din faţa porţii şi primeşte imediat
intrarea, după care face o rundă în jurul fortăreţei. Conform ordinului, toate luminile
trebuiau să fie stinse. Când trecu însă peste coridorul principal, vede pe sub una din uşi o
rază de lumină. Îşi pune urechea la uşă, dar n-aude nici o mişcare. Apasă uşor pe clanţă şi
aruncă o privire în cameră. Vede casa de bani deschisă, dosare, hârtii pe masă, iar pe
ofiţerul superioar aţipit cu revolverul lângă el. Se întreabă atunci ţarul, ce-ar putea să
însemne toate acestea? Intră în cameră în vârful picioarelor, se strecoară încet pe la spate-
le tânărului care dormea, îl priveşte de pe umeri şi citeşte de pe foaia de hârtie ce se afla
în faţa lui. Într-o clipă ţarul îşi dă seama de toată situaţia. Individul a furat de multă
vreme în mod sistematic. Primul lui gând este să-i pună mâna pe umăr şi să-i strige:
"Sunteţi arestat!"

În ultima clipă însă îi este milă de tânărul ofiţer. Cât de tânăr era el încă! Oare cine să-l fi
corupt? Ce vor zice părinţii lui? Apoi, privirea îi cade asupra acelui suspin adânc scris în
cuvinte: "O mare datorie! Cine o poate plăti?"

Adânc impresionat, ţarul ia pana cu cerneală ce căzuse din mâna celui ce dormea şi scrie
numai un singur cuvânt pe hârtie. Apoi pără-seşte camera încet şi închide uşa.

Au mai trecut o oră, două ... Dintr-o dată cel ce dormea se trezeşte. Se uită la ceas şi-şi dă
seama că se făcuse ziuă. Se ridică brusc, pune mâna pe revolver şi-l ridică spre tâmplă...,
tocmai vrea să apese pe trăgaci ... când privirea i se opreşte pe foaia de hârtie din faţa lui
şi pe un cuvânt care nu era acolo înainte ca el să fi adormit. Era numele “Petru". Lasă
pistolul să-i cadă din mână, îşi freacă ochii şi murmură în sinea lui: "Cum este posibil aşa
ceva?" Apoi merge repede la dulapul cu arhivă, alege un document care poartă semnătura
oficială a ţarului şi o compară cu numele ce se afla sub rândul

"O mare datorie! Cine o poate plăti?". Nici o îndoială! Într-adevăr este semnătura ţarului.
În noaptea aceasta ţarul a fost aici! El ştie totul. El cunoaşte datoria mea şi totuşi el însuşi
vrea s-o plătească. Deci nu trebuie să mor. Şi în loc să-şi pună capăt vieţii, cuvântul
ţarului îl determină să oprească răul pe care îl gândise.

Dimineaţa devreme, soseşte un curier de la curtea ţarului, îl cere pe ofiţerul superior şi îi


înmânează într-un săculeţ de pânză o mare sumă de bani. Ofiţerul îi numără şi găseşte
exact suma ce-i lipsea din casa de bani. Îndată depune banii în tezaur, iar la scurt timp,
când funcţionarul de revizie îi face verificarea casei, găseşte totul în ordine. Ţarul a plătit
totul, cu toate că în nici un caz nu era obligat la aceasta. Dimpotrivă, l-ar fi putut alunga
pe necredinciosul administrator, pedepsindu-l cu severitate. Însă el l-a iertat, plătindu-i şi
datoria.

Tot aşa este şi cu vina mea şi cu a ta înaintea lui Dumnezeu. O mare datorie! Cine poate
să o plăteas-că? Eu nu! Nici tu! Ce bine că a venit UNUL care a achitat totul! Acesta este
Isus Cristos. Gândeşte-te însă, pe El nu L-a costat doar o semnătură pentru ca noi să fim
împăcaţi cu Dumnezeu. Nu, ci El a părăsit slava cerească, S-a dezbrăcat de Sine, iar la
urmă S-a lăsat pironit pe cruce. Pe crucea de la Golgota, Dumnezeu Tatăl a încheiat cu
Fiul Său preaiubit toate socotelile, decontând datoria mea şi a ta. El, care era curat fără
vină, desăvârşit, fără păcat.
"Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." (Isaia
53:5)

Crezi tu aceasta?

Scumpul meu,

Îţi trimit această scrisoare prin unul din ucenicii Mei. Vreau să-ţi spun cât de mult te
iubesc, că mă interesează soarta ta şi aş dori să comunicăm. Azi dimineaţă, când te-ai
trezit, eram lângă patul tău în lumina minunatului Meu răsărit, care a inundat odaia. Am
sperat că-Mi vei spune: "Bună dimineaţa!", dar n-ai făcut-o. M-am gândit că poate era
prea devreme şi de aceea nu M-ai observat. Am încercat să-ţi atrag atenţia când ai
deschis uşa grăbit. Ţi-am sărutat faţa cu boarea dimineţii. Am revărsat asupra ta
mireasma dulce şi parfu-mată a florilor. Ţi-am fredonat o melodie de dragoste prin
ciripitul păsărilor. Ai trecut pe lângă Mine grăbind pasul.

Mai târziu, te-am privit mergând şi discutând aprins cu prietenii. Ah! Cât aş fi dorit să
schimbi câteva cuvinte şi cu Mine! M-am apropiat şi am sperat să-Mi vorbeşti. Ai trecut
pe lângă Mine, fără să Mă bagi în seamă.

După-amiază ţi-am trimis o ploaie înviorătoare şi ţi-am strălucit prin fiecare picătură.
Am strigat din ceruri cu glas de tunet, doar, doar, Mă vei auzi. Apoi ţi-am pictat un
curcubeu fermecător în mijlocul norilor Mei aurii. Mi-am zis: "Cu siguranţă Mă va
vedea!", dar, ca un făcut, nu M-ai văzut.

Seara, la sfârşitul zilei, ţi-am trimis un minunat apus de soare. Apoi ţi-am făcut cu ochiul
de mii de ori prin stelele Mele strălucitoare, nădăjduind că Mă vei vedea şi-Mi vei face şi
tu cu ochiul. Am rămas înşelat şi de data aceasta.

Apoi la culcare, am revărsat lumina lunii pe faţa ta ca să-ţi amintesc că nu te-am uitat.
Am nădăjduit ca, măcar acum, să-Mi vorbeşti. Nu Mi-ai spus nici un cuvânt. M-a durut
mult lucrul acesta; totuşi am continuat să stau de veghe la căpătâiul tău, sperând că
măcar a doua zi dimineaţă vei observa prezenţa Mea.

Tot astfel, în fiecare zi am continuat să Mă descopăr prin tot felul de căi, sperând că vei
dori să fiu Păstorul tău. Eu pot să-ţi port de grijă ca nimeni altul. Eu sunt Păstorul cel
bun care Îşi dă viaţa pentru oile Lui. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţa şi s-o aibă
din belşug. Dragostea Mea pentru tine este mai adâncă decât marea şi mai înaltă decât
cerul. Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea. Vreau să Mi te
dăruieşti şi am atâtea să-ţi împărtăşesc. Pentru binele tău, te rog să-Mi răspunzi.

"Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el,
voi cina cu el si el cu Mine."
Al tău prieten care te iubeşte,
ISUS CHRISTOS

Salvatorul
Într-o zi aspră de iarnă, în care zăpada era viscolită de un vânt foarte puternic şi gerul era
cumplit, un angajat al unei cabane din Munţii Alpi, ieşi din adăpostul său. Vântul aproape
că-l dobora de pe picioare. Cu greu se îndreptă spre cuşca lui Ralf. Acesta era un uriaş
cîine Saint Bernard, cântărind cam 90 de kilograme. Când se ridica pe labele din spate
avea o înălţime de 2 metri.

Ţi-ar fi oare teamă să întâlneşti un astfel de câine? Ei bine, Ralf nu făcuse nimănui nici
un rău, dimpotrivă, el fusese dresat să salveze oameni. Cine avea nevoie să fie salvat de
el? Vei vedea imediat.

Munţii Alpi sunt cei mai înalţi din Europa. Acolo este tot timpul iarnă şi zăpada nu se
topeşte niciodată. Mulţi turişti se rătăcesc prin munţii aceştia şi în scurt timp pot muri din
cauza frigului. Iată de ce puternicii câini Saint Bernard sunt dresaţi şi trimişi în misiune,
să caute oameni rătăciţi sau doborâţi de frig şi să-i salveze.

Ei bine, Ralf era cel mai bun câine salvator. Nu ştiu dacă tu ai salvat până acum pe
cineva de la moarte, însă Ralf salvase 67 de oameni deja! Îţi dai tu seama câtă
recunoştinţă aveau acei oameni, împreună cu familiile lor pentru acest câine deosebit?
Cabanierii şi toţi lucrătorii de la Salvamont îl iubeau de asemenea, foarte mult pe Ralf.

Iată de ce bărbatul care se pregătea să-l trimită pe Ralf în misiune se întreba acum dacă
nu e prea aspră vremea de afară chiar şi pentru Ralf. N-ar fi vrut să i se întâmple ceva rău.

În timp ce-i mângâia blana deasă, Ralf îl privea drept în ochi pe stăpânul său, parcă
întrebându-l: „Ce doreşti să fac pentru tine? Sunt gata să fac orice mi-ai cere!” De atâţia
ani, de când îl avea pe Ralf lângă el, omul acesta ajunsese să-l iubească foarte mult pe
acest câine deosebit de credincios şi ascultător. Totuşi, ceva îi spunea că trebuie să-l
trimită în misiune. Dacă pe undeva, prin zăpadă zăcea un om fără ajutor?

„Hai Ralf, hai băiatule! Trebuie să pleci la treabă.” Drept răspuns, Ralf îi linse de două
ori mâna stăpânului său, apoi, cu paşi domoli, dar hotărâţi ieşi din cuşcă. Se uită mai întâi
în diferite direcţii, apoi se hotărî să apuce pe poteca ce ducea spre pârtia de schi. Vântul
bătea cu multă putere, iar zăpada viscolită îi intra în ochi bietului câine, dar acesta nu
dădea înapoi.

Lupta lui cu zăpada şi-a meritat efortul deoarece după o oră de căutări el a găsit un om
căzut sub zăpadă. Să fi murit oare? Ralf se apropie repede şi cu mirosul său foarte fin
simţi că omul încă mai respira. Imediat câinele îi linse mâinile şi faţa pentru a-l încălzi
puţin. În multe cazuri omul îşi revenea prin aceasta, iar apoi, ajutat de câine, mergea până
la cabană. Alteori, când omul era prea obosit, câinele dădea alarma la cabană şi atunci
veneau cei de acolo în ajutor.

Acum însă omul nu se mişca deloc, iar distanţa până la cabană era prea mare. Nu era timp
de pierdut, aşa că Ralf trecu la o altă soluţie, pe care o aplica în astfel ce cazuri. Cu multă
grijă el îşi întinse corpul mare şi îmblănit peste omul îngheţat, ca să-l încălzească mai
bine.

Vântul rece îl lovea pe bietul câine fără milă, dar el stătea cu răbdare acolo, în aşteptarea
unui semn de viaţă din partea omului. Câtă bucurie a simţit el atunci când omul a început
să mişte, puţin câte puţin!

Într-un târziu omul a deschis ochii. El nu înţelegea însă unde se află. Când a văzut
deasupra lui câinele uriaş s-a speriat. Era convins că este un lup. Fără să judece prea mult,
cu o mişcare bruscă şi-a scos cuţitul de vânătoare şi l-a împlântat adânc, în pieptul lui
Ralf.

Câinele a scos un urlet sfâşietor. Ar fi putut atunci să-l muşte de gât pe acel om
nerecunoscător, dar el nu i-a făcut nici un rău, ci s-a ridicat, clătinându-se şi a început să-
şi croiască drum încet, cu greu şi cu dureri mari, spre adăpostul de salvare, adică spre
cabană, ca să-l conducă acolo pe om. În urma lui rămânea pe zăpadă o dâră roşie de
sânge.

Omul care fusese salvat şi-a dat seama de ceea ce făcuse şi a început să plângă. „El a
venit să mă salveze, iar eu..., iar eu...” spunea el. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii. Cu greu
el s-a ridicat, mergând după urmele câinelui. Atunci când Ralf nu se mai vedea el se
orienta după urmele de sânge din zăpadă.

Ralf a căzut imediat ce a ajuns la adăpost. Cabanierul, cutremurat de suferinţa câinelui a


chemat ajutoare, care l-au luat în braţe şi l-au pus pe o masă mare din holul cabanei.
Sângele curgea fără încetare din pieptul lui Ralf. Cu toţii plângeau, în timp ce Ralf le
lingea mâinile.

În acel moment, cu faţă răvăşită de durere a intrat pe uşă omul care fusese salvat. El s-a
aruncat în genunchi lângă Ralf, şi fără să ţină cont că se adresează unui câine şi nu unui
om a început să spună: „Iartă-mă! Iartă-mă!” Într-un târziu, neputincios el începu să
mângâie blana câinelui. Atunci i-a fost dat să trăiască un moment deosebit – în timp ce îi
mângâia capul, Ralf a lins mâna omului, aceeaşi mână care a înfipt cuţitul în pieptul său.

„V-a iertat”, i-a spus atunci cabanierul. „Cred că eu n-aş fi fost în stare să vă iert, dar iată
că el poate”.

În clipa aceea câinele şi-a lăsat capul într-o parte. Murise!


Aceasta este o istorie adevărată şi emoţionantă şi ea ilustrează foarte bine ceea ce a făcut
pentru noi Domnul Isus Cristos. El Se bucura de toată slava pe care I-o dădeau îngerii din
cer, iar adăpostul Lui era mult mai minunat decât adăpostul din care Ralf a plecat în
ultima lui misiune. Din nefericire însă noi eram pierduţi şi rătăceam pe căile păcatului, ca
acel om care se pierduse prin munţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui... (Isaia 53.6)

Ca şi în cazul lui Ralf, bunătatea Domnului Isus a fost răsplătită de către oameni cu o
lovitură de moarte. În loc să fie recunoscători, oamenii L-au răstignit.

Ca şi Ralf, El şi-a dat viaţa, ca s-o salveze pe a noastră. Domnul Isus ar fi putut să Se
răzbune pe oamenii aceia nerecunoscători, dar El vrea să ne conducă spre acel adăpost de
salvare din cer, pe toţi cei care ne încredem în El şi mergem pe urmele paşilor Lui,
marcate cu sânge.

Ca şi omul din întâmplarea noastră, şi tu trebuie să-ţi regreţi păcatele şi atunci vei obţine
iertarea Domnului Isus, deoarece El te iubeşte nespus de mult.

Căci ştiţi că nu cu ... argint sau cu aur aţi fost salvaţi... ci cu sângele scump al Domnului
Isus Cristos (1 Pet.1.18-19).

Rugăciunea unei chinezoaice

Majoritatea chinezilor sunt budişti şi nu creştini. Dar s-a întâmplat odată că o fetiţă a
urmat un timp şcoala unei misiuni creştine. Mai mulţi misionari europeni îi învăţau pe
copiii chinezi adevărurile creştine şi micuţa chinezoaică a primit credinţa în Dumnezeul
Cel Viu şi în Fiul Lui - Isus Cristos. Ea l-a îndrăgit fierbinte şi L-a primit pe Mântuitor în
inima ei de copil.

Toţi ai casei însă se închinau lui Buda şi fetiţa suferea nespus din această cauză. O durea
inima văzând că bunelul ei se închină unei statui neînsufleţite.

Odată fetiţa se apropie de dânsul, spunându-i cu toată dragostea ce-i umplea inima:
"Bunele, acest Buda de piatră nu te aude şi nu te poate ajuta la nevoie. În schimb
misionarii mi-au povestit de Dumnezeul Cel Viu, care L-a trimis pe pământ pe Fiul Lui,
ca Acesta să-şi dea viaţa pentru păcatele noastre şi să ne izbăvească de veşnica pierzare.
M-au învăţat şi un minunat verset din Biblie: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa". Sunt
cuvintele lui Isus, în care cred acum şi eu. Bunele, închină-te Dumnezeului Celui Viu şi
nu unui idol de piatră".
Cu toată căldura cu care-i vorbise nepoata, bunelul se supără foc. Pe-o clipă încremeni de
uimire, apoi o împinse cu atâta putere, încât fetiţa căzu jos, şi o ameninţă că dacă o aude
încă odată pomenindu-i de acea învăţătură ciudată, nu-i mai dă drumul la şcoală.

Prin acele locuri apăruse un tâlhar, cunoscut sub numele de "lupul alb". Era rău ca o fiară
sălbatică şi se strecura prin nămeţi ca un lup, pătrunzând pe nesimţite prin localităţi.
Niciodată nu-şi ataca singur jertfa. Avea o ceată de tâlhari tot atât de sângeroşi şi haini ca
şi dânsul.

Odată banda lui apăru în orăşelul unde locuia mica noastră chinezoaică împreună cu
părinţii şi bunelul ei - un om bogat.

Căpetenia tâlharilor hotărî să-şi petreacă noaptea în casa lor. Nesocotind rugăminţile
bătrânului, el năvăli în locuinţa lor împreună cu toată banda lui şi-i zăvorî pe toţi ai casei
într-o cămăruţă. Abia după ce hoţii părăsiră casa, ei îşi recăpătară libertatea. Bunelul se
închină în faţa statuii lui Buda, rugându-l să-l trăsnească cu blestemul său pe crâncenul
tâlhar.

Peste câteva luni tâlharul apăru iarăşi în oraş. Pierzându-şi cumpătul, bunelul i se adresă
nepoatei. "Zici că Dumnezeul tău Îşi apleacă urechea la rugăminţile oamenilor?" o întrebă
el. - "Da, bunele, el aude totul", - îi răspunse fetiţa. - "Atunci roagă-te Lui şi cât mai
repede. "Lupul alb" ne dă iarăşi târcoale şi mă tem că va năvăli tot în casa noastră!
Roagă-L pe Dumnezeul tău să-l oprească!"

Bătrânul punea astfel la încercare credinţa fetiţei. Ea alergă îndată în odăiţa ei şi începu să
se roage: "Doamne, iată prilejul cel bun. Te rog, nu mă lăsa în impas!"

A doua zi, când căpetenia tâlharilor se îndrepta spre casa lor, calul lui se ridică fără veste
pe picioarele dinapoi, refuzând să treacă podeţul ce ducea spre poarta lor. Tâlharul îl
lovea cu biciul, dar calul nu se urnea din loc. Atunci oamenii lui îi spuseră: "Se vede că
pe aici bântuie duhurile rele, pe care le vede numai calul tău. Mai bine să facem cale
întoarsă!"

Fiind foarte superstiţios, tâlharul le urmă pe loc sfatul.

Cum îi văzu că pleacă, fetiţa îşi puse mâna pe umărul bunelului şi-i spuse: "Precum vezi,
Dumnezeu mi-a ascultat ruga, bunelule!" Bătrânul nu ştia ce să-i răspundă, deşi înţelegea
prea bine că ceva oprise totuşi calul tâlharului. Astfel el se încredinţă că nepoata lui avea
dreptate, cu atât mai mult că era convins că în casa lui nu bântuie duhurile rele.
Dumnezeul misionarilor îşi plecase urechea la ruga fetiţei... Bătrânul se retrase în camera
lui ca să cugete pe îndelete asupra celor întâmplate. Şi avea la ce să cugete! Dumnezeul
creştin săvârşise o minune!

A doua zi el se înfăţişă la centrul misionar, dornic să afle cât mai multe despre
Dumnezeul făcător de minuni care Îşi apleacă urechea la rugile omului. Curând ajunse să
creadă la rândul lui în Dumnezeul Cel Viu, precum şi în Fiul Lui - Isus Cristos.
Mulţumită rugăciunii fetiţei, Dumnezeu săvârşise o minune.

Perla de mare preţ

Un val mare a fost urmat de multe clipociri şi pe urmă apa de sub pod s-a liniştit. Pe acest
pod indian se afla un misionar american stând pe vine, cu ochii pironiţi la locul acela de
unde se ridica, din fundul apei, un şir de bule de aer. Deodată a apărut un cap negru şi o
pereche de ochi strălucitori care priveau în sus. Apoi bătrânul indian căutător de perle s-a
urcat pe pod, zâmbind şi scuturându-şi apa de pe trupul uns.

„Rambhau, aceasta a fost una din cele mai frumoase sărituri pe care le-am văzut!” a spus
misionarul David Morse.

„Uită-te la aceasta” a zis Rambhau, luând o stridie mare între dinţi. „Cred că o să fie
bună”. Morse a luat-o şi, pe când încerca să o desfacă cu un briceag, Rambhau scotea alte
stridii din traista de in. „Rambhau! Priveşte!”, a strigat Morse. „Este o comoară!” „Da,
este bună”, a răspuns scufundătorul. „Bună!! Ai mai văzut tu cândva o perlă mai
frumoasă? Este perfectă, nu-i aşa?” Morse o tot întorcea pe toate părţile, apoi a dat-o
indianului. „Oh, da există perle mai bune, mult mai bune. Păi, eu am una…” Şi vocea I s-
a pierdut. „O vezi pe aceasta? Are imperfecţiuni: pete negre aici, această adâncitură; chiar
ca o formă, este cam lunguiaţă. Totuşi, e o perlă bună. Este exact cum zici tu despre
Dumnezeul tău. Oamenii se văd pe ei înşişi ca fiind perfecţi, dar Dumnezeu îi vede aşa
cum sunt”. Cei doi s-au ridicat şi au început să meargă pe drumul prăfuit spre sat. „Ai
dreptate, Rambhau. De aceea Dumnezeu oferă o îndreptăţire perfectă tuturor celor care
doar cred şi acceptă oferta Lui de salvare fără plată, prin Fiul Său iubit”. „Dar, David, aşa
cum ţi-am spus de mai multe ori înainte, lucrul acesta este prea uşor. Eu nu pot să-l
accept. Poate că sunt prea mândru. Eu trebuie să muncesc pentru locul meu în cer”. „O
Rambhau! Nu vezi că niciodată nu vei putea ajunge în cer aşa? Există numai o singură
cale care duce în cer. Şi acum Rambhau, vezi că ai îmbătrânit. Poate că acesta va fi
ultimul sezon când vei mai putea să cauţi mărgăritare. Iar dacă vrei să vezi porţile de
mărgăritare ale cerului, trebuie să accepţi viaţa nouă pe care Dumnezeu ţi-o oferă prin
Fiul Său!”

„Ultimul sezon! Da, ai dreptate. Astăzi a fost ultima zi de scufundare. Aceasta este ultima
lună din an şi eu am alte aranjamente de făcut”. „Ar trebui să te pregăteşti pentru viaţa
viitoare”. „Chiar asta voi face. Vezi tu acolo pe omul acela? Este un pelerin; merge
probabil spre Bombai sau Calcutta. Umblă desculţ şi alege cele mai ascuţite pietre ca să
calce pe ele. Şi vezi, la fiecare doi metri îngenunchează şi sărută pământul. Acesta este un
lucru bun. În prima zi a noului an voi începe şi eu pelerinajul meu. Toată viaţa am visat la
lucrul acesta. Astfel îmi voi asigura locul în cer. Voi merge până la Dehi în genunchi”.
„Omule! Eşti nebun! Sunt o mie cinci sute de kilometri până la Delhi! Pielea de pe
genunchi ţi se va crăpa, iar rănile ţi se vor infecta, sau vei deveni lepros înainte ca să
ajungi la Delhi”. „Nu; trebuie să ajung la Delhi. Şi pe urmă cei veşnici mă vor răsplăti iar
suferinţa va fi dulce, căci îmi va plăti locul în cer”.

„Rambhau! Prietenul meu ! Să nu faci lucrul acesta! Cum aş putea eu să te las să faci aşa
ceva, de vreme ce Isus Hristos a murit pentru ca să plătească locul tău în cer”. Bătrânul
însă nu putea fi înduplecat. „David, tu eşti cel mai drag prieten al meu de pe pământ. În
toţi anii aceştia tu ai fost lângă mine. În suferinţă şi în nevoie tu adesea ai rămas singurul
meu prieten. Însă nici chiar tu nu mă poţi convinge să renunţ la îndeplinirea acestei mari
dorinţe de a-mi cumpăra fericirea veşnică. Trebuie să merg la Delhi”. Din nefericire,
bătrânul căutător de perle nu putea să înţeleagă şi nici să accepte mântuirea fără plată de
la Hristos. Într-o după amiază cineva a bătut la uşa lui Morse şi când acesta a deschis, a
dat de Rambhau. „Rambhau, bunul meu prieten, vino înăuntru,” l-a invitat Morse. „Nu” a
răspuns căutătorul de perle, „vreau ca tu să vii cu mine acasă pentru puţin timp. Am să-ţi
arăt ceva. Te rog să nu mă refuzi”. Misionarul a tresărit. În sfârşit poate că Dumnezeu i-a
răspuns la rugăciune. „Bineînţeles că vin”, l-a asigurat el. După zece minute, pe când erau
aproape de casa lui Rambhau, acesta a zis: „Ştii, eu plec spre Delhi de azi într-o
săptămână”. Inima misionarului se strânse. Morse s-a aşezat pe scaunul pe care prietenul
său îl făcuse special pentru el, unde şezuse de atâtea ori explicând scufundătorului calea
lui Dumnezeu spre cer. Rambhau a ieşit din cameră şi s-a întors curând cu o cutie mică
dar grea. „Am cutia aceasta de mulţi ani”, zise el, „ţin un singur lucru în ea. Îţi voi spune
acum povestea lui. David eu am avut un fiu”.

„Un fiu! Rambhau , niciodată nu mi-ai vorbit despre el. „Nu, David, nu am putut”. Pe
când vorbea, ochii scufundătorului se umpleau de lacrimi. „Acum trebuie să-ţi spun că în
curând voi pleca, şi cine ştie dacă mă voi mai întoarce înapoi? Băiatul meu era şi el tot un
scufundător. Era cel mai iscusit căutător de perle de pe coasta Indiei. Se scufunda cel mai
repede, avea cel mai ager ochi, cea mai vânjoasă mână şi putea să stea la fund mai mult
decât oricare altul. Ce bucurie îmi aducea el mie! Era dorinţa lui fierbinte să găsească o
perlă mai scumpă decât toate care au fost găsite vreodată. Într-o zi a găsit-o. Însă stătuse
prea mult sub apă în căutarea ei, aşa că în scurt timp şi-a pierdut viaţa”. Bătrânul şi-a
plecat capul şi, pentru un moment, tot trupul lui s-a cutremurat. „Toţi anii aceştia am
păstrat perla”, a continuat el, „dar acum plec şi nu mă voi mai întoarce…şi ţie, prietenul
meu cel mai bun, ţi-o dăruiesc”.

Bătrânul a deschis cutia şi a luat din ea un pachet înfăşurat cu multă grijă. Desfăcând
pânza cu multă gingăşie, a luat o perlă uriaşă şi a pus-o în mâna misionarului. Era una
dintre cele mai mari perle găsite vreodată pe coasta Indiei. Strălucea cu o splendoare care
niciodată nu s-ar putea vedea în perlele cultivate. Ar fi adus o mare sumă de bani oriunde
ar fi fost vândută. Pentru un moment misionarul a rămas fără grai, fiind impresionat
foarte mult de ceea ce vedea. „Rambhau”, a zis el, „aceasta este o perlă minunată, o perlă
extraordinară. Vreau s-o cumpăr. Îţi dau zece mii de rupii pentru ea”. „David”, a zis
Rambhau îndreptându-şi trupul, „perla aceasta întrece orice preţ. Nici un om din lume nu
are bani de-ajuns să plătească valoarea pe care o are această perlă pentru mine. Nu aş
vinde-o nici măcar cu un milion de rupii. Ţi-o ofer ţie însă numai dacă o primeşti ca un
dar”. „Nu, Rambhau, nu pot să accept lucrul acesta. Deşi doresc perla foarte mult nu pot
să o accept în felul acesta. Poate că sunt prea mândru, dar aşa este prea uşor. Trebuie să
plătesc, trebuie să muncesc pentru ea”. Bătrânul scufundător era surprins. „Nu înţelegi
deloc, David! Nu vezi? Singurul meu fiu şi-a dat viaţa ca să găsească această perlă şi de
aceea nu aş vinde-o pentru nimic în lume. Valoarea ei este viaţa fiului meu. Nu pot s-o
vând însă dă-mi voie să ţi-o ofer în dar. Primeşte-o ca semn al dragostei pe care o am
pentru tine”. Misionarul simţea un nod în gât, iar pentru un moment nu a mai putut vorbi.
În cele din urmă însă, a luat mâna bătrânului şi a zis în şoaptă: „Rambhau nu-ţi dai
seama? Lucrul acesta este ceea ce încerci tu să-I spui lui Dumnezeu”: Scufundătorul se
uita lung şi cercetător la misionar şi a început încet-încet să înţeleagă. „Dumnezeu îţi
oferă viaţa eternă ca un dar gratuit”, a continuat misionarul. „Darul Lui este aşa de mare
şi de valoros, încât nici un om de pe pământ nu ar putea vreodată să-l cumpere. Nici un
om nu este destul de bun ca să-l merite. Pe Dumnezeu L-a costat sângele Fiului Său ca să
facă o cale de intrare în cer pentru tine. Chiar dacă ai face o sută de pelerinaje nu ai putea
să-ţi câştigi această intrare. Singurul lucru pe care îl poţi face este să accepţi darul lui
Dumnezeu ca pe un semn al iubirii din partea Lui, pentru tine, un păcătos. Rambhau,
desigur că voi accepta perla cu adâncă umilinţă, rugându-mă lui Dumnezeu ca să mă facă
vrednic de dragostea ta. Însă, Rambhau, nu vrei ca şi tu să accepţi darul mare al lui
Dumnezeu, în adâncă umilinţă, ştiind că pe El L-a costat viaţa Fiului Său, ca să poată
astfel să-ţi ofere viaţa veşnică?” Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin
Isus Hristos, Domul nostru. Romani 6:23. Lacrimi mari curgeau pe obrajii bătrânului.
Ceaţa s-a împrăştiat, şi în cele din urmă a înţeles.

„David acum înţeleg. Cred că Isus a murit în locul meu şi-L primesc în inima mea”.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul lui cel mare! 2 Corinteni 9:15. Fiindcă
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Ioan 3:16.

Păţania măgarului bătrân

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe
zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul
hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie
acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul
fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei
apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul
pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea
tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în
adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel
bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata
lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste
ghizduri şi ieşi fremătând...
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi... Secretul pentru a
ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai
sus. Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas în sus.

Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul
pe care ţi-l arunca peste tine ca să mergi înainte. Aminteşte-ţi de cele 5 reguli pentru a fi
fericit:

1) Curăţă-ţi inima de ură, frică, egoism.

2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.

3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.

4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.

5) Iubeşte mai mult şi... scutură-te de pământ, pentru ca în viaţa asta, tu trebuie să fii
soluţia, nu problema.

Paznicul farului

"Voi sunteţi lumina lumii..."

La ţărmul mării stătea farul: înfipt drept în stâncă, neclintit şi falnic înfruntând furia
valurilor, răspândind raza lui de speranţă şi bucurie peste genunile nopţii. Era vopsit
curat, mândria tuturor pescarilor din sat. Era zidit înalt, să-l poată vedea de departe
corăbierii în drum spre un liman de odihnă.

Dar cel mai fericit şi cinstit de toţi era paznicul farului - omul cu slujba să îngrijească de
far şi să pună ulei în rezervoarele lui ca să poată lumina fără întrerupere.

Şi iată că într-o zi a venit un om la paznic să-i ceară nişte ulei, pentru că avea anevoie
acasă. Şi paznicul s-a gândit: "Tot am eu un felinar de rezervă la far, hai să-i dau omului
ulei de acolo" şi i-a dat ulei din uleiul farului. Într-altă seară a venit altul să-i ceară ulei, şi
paznicul i-a dat şi lui. Apoi au mai venit şi alţii, şi alţii. Şi toţi luau ulei din uleiul farului.

Ca să-l răsplătească, oamenii din sat au ales pe paznicul farului primar.

...Târziu, într-o noapte, de departe din întunericul şi vâltoarea valurilor s-a auzit sirena
unui vapor în naufragiu. Paznicul farului, acum primar cu nume vestit, s-a trezit din somn
şi a alergat sus la feştila farului; se stingea. Nu mai avea ulei! A fugit să ia felinarul de
rezervă, dar şi acolo rezervorul era uscat. Nu mai avea nici acolo ulei.
Şi farul s-a stins!

În zori, sătenii au găsit la piciorul de stâncă al farului - înalt frumos, curat, dar rece şi
stins - corabia sfărâmată.

A putut fi paznicul farului cel mai bine văzut om din sat, cel mai respectat, a putut fi el
primar, toate n-au folosit la nimic. O corabie avea nevoie de ajutor, de lumină. S-a distrus
de stâncă fiindcă paznicul nu şi-a făcut datoria. Atât era datoria lui: să vegheze ca farul să
lumineze. Iar el a făcut altele, dar n-a păstrat lumina.

Biserica lui Cristos a fost trimisă, a fost împuternicită, a primit misiunea specială să
vestească Evanghelia, să proclame mântuirea, să străpungă întunericul de groază al lumii
cu strălucirea de nădejde şi bucurie a Evangheliei, să îndrepte privirile naufragiaţilor
înspre limanul de pace şi odihnă. Aceasta e misiunea ei cea dintâi.

Biserica de azi, sau organizaţiile bisericeşti, pot ajunge mari, vestite, cinstite de lume,
bine organizate, bogate. Când nu mai au mărturisirea Evangheliei în prim plan, ajung
reci, seci, fără lumină, fără valoare.

Mai bine un toiag strâmb,


Dar care să te ţină
Decât un felinar de aur
Şi fără de lumină.

Mai bine o biserică săracă, dar misionară. Mai bine o Biserică din Filadelfia, cu "puţină
putere", care însă păzeşte Cuvântul ceresc şi nu tăgăduieşte Numele Domnului - acesteia
îi pune El înainte o uşă deschisă - decât o Laodicea care se crede bogată, dar pe care
Domnul o varsă din gura Lui.

E vremea cercetării.

Păstrăm noi farul aprins, sau ne risipim uleiul pentru interese personale, mici, lumeşti?
Nu lăsaţi să se stingă lumina! Cei din valuri, din întuneric, sunt fraţii noştri.

O viaţă salvată

Japonia e o ţară bântuită de numeroase cutremure. Japonezii s-au obişnuit cu ele şi-şi fac
locuinţele din materiale uşoare. Clădirile înalte din oraşe se construiesc, folosind
tehnologii speciale, ca să poată rezista la cutremure.

Cu mulţi ani în urmă, într-o suburbie a oraşului Tokio locuia o familie de misionari care
se stabiliseră acolo cu scopul de a vesti populaţiei locale despre Cristos. Tatăl familiei
întemeie o bisericuţă unde în zilele de duminică predica Evanghelia. Mama cânta la orgă,
toată comunitatea cânta imnuri duhovniceşti, iar fetiţa lor, ce nu împlinise încă un an,
rămânea de obicei acasă să doarmă în pătucul ei. Părinţii o lăsau pe seama unei vecine
care dacă o auzea plângând, o lua la dânsa.

Serviciul divin începea dimineaţa la ora zece. Părinţii se pregăteau ca de obicei să se ducă
la biserică, dar fetiţa lor făcea nazuri, se frământa, plângea şi nu voia defel să doarmă.
Văzând aşa, părinţii hotărâră să o ia cu dânşii.

Totul mergea bine, mama cânta la orgă, tata predica, lumea asculta. Veni rândul
rugăciunii de încheiere... dar deodată pământul fu zguduit de un cutremur. Pretutindeni
pereţii caselor crăpau şi se prăbuşeau, stârnind nori de praf care îngreuiau respiraţia...

"CUTREMUR!" - strigară cu . toţii. Japonezii nu mai văzuseră demult un asemenea


dezastru.

Predicatorul luă fetiţa în braţe şi se repezi într-un suflet spre casă, împreună cu soţia lui,
ca să salveze, pe cât era posibil, câte ceva din lucrurile lor. Tata se repezi în odaia fetiţei
să scoată pătucul în care dormea ea de obicei în lipsa lor. h găsi comp1et sfărâmat, cu
tavanul prăbuşit peste dânsul. Dacă fetiţa. ar fi rămas în pătucul ei, acum n-ar mai fi fost
în viaţă.

Dumnezeu a salvat-o şi aceasta n-a fost o simplă întâmplare. Fetiţa a crescut, a crezut în
Dumnezeu Şi mulţi ani la rând I-a slujit cu credinţă pe pământul Japoniei. După mărturia
ei multe suflete au venit la Cristos şi au găsit în El veşnica lor mântuire.

Omul din mijloc

Guvernatorul roman meditează şi iar meditează... Ce-ar putea să facă? Cum L-ar putea
scăpa pe acest Isus Cristos, la care nu poate găsi nici o vină, de mânia nestăpânită a
marilor preoţi şi a poporului aţâţat de aceştia? Atunci îi vine un gând. El avea obiceiul ca
la fiecare sărbătoare a paştelui să slobozească poporului iudeu câte un întemniţat. Însuşi
poporul avea voie să aleagă cine să fie eliberat. La timpul acela se afla în închisoare un
om deosebit de rău, care fusese închis pentru o răscoală care avusese loc în cetate şi
pentru un omor. Acest om, Baraba, era un şef de bandă foarte periculos. Legionarii
romani au făcut într-adevăr un serviciu bun când, în sfârşit, au putut să pună mâna pe el.
Acum poporul este la adăpost de acest om al violenţei. “Am găsit soluţia”, se gândeşte
Pilat, “voi lăsa poporul să aleagă pe cine vrea să-l eliberez, căci nu va alege un ucigaş”.
Tu ştii cum continuă povestea. De trei ori se adresează Pilat către mulţimea poporului
adunat în faţa palatului administrativ. De trei ori le cere să aleagă: "Vreţi să vi-L eliberez
pe Isus sau pe Baraba? Ce rău a făcut acest Isus? Eu nu găsesc nici o vină în El!" Şi de
trei ori poporul ca orbit strigă: "Pe cruce cu El! Pe cruce. Dă-ni-l pe Baraba!" Şi lui
Baraba i se dă drumul...
Străzile capitalei iudaice sunt ca pustii. Mulţi din oraş au mers la Golgota, la locul de
execuţie, ca să asiste la răstignirea răufă-cătorilor. De-a lungul străzii se strecoară un om:
Baraba. Nu-i vine să creadă că este liber. El este liber! Însuşi guvernatorul roman i-a dat
drumul. Atunci îi vine un gând în minte: "Vreau să merg şi eu o dată până la Golgota.
Doar astăzi, acolo, ar fi trebuit să-mi bată ceasul." Astfel el urcă încet şi se amestecă
necunoscut printre norodul ce se uită cu gura căscată şi slujitori jeloşi ai călăilor.

Când se opreşte în dreptul celor trei cruci cugetă în sinea lui: "Pe cel din stânga în cu-
nosc bine, iar cel din dreapta a fost tovară-şul meu de furt şi de omor. Da, aceştia sunt
tova-răşii mei. Acolo, în mijlocul celor doi ar fi trebuit să-mi fie sfârşitul. Dar Omul din
mijloc, pe Acela nu-L cunosc. Nu era dintre-ai noştri. Însă un lucru ştiu precis: crucea pe
care este El răstignit, era pregătită pentru mine...".

Ai stat şi tu vreodată să cugeţi la Isus? Ai recunoscut şi tu zicând că "acest Isus a suferit


în locul meu"? Dumnezeu a făcut un schimb minunat. Eu trebuia să fi căzut pradă
blestemului de-a fi părăsit de Dumnezeu. Eu trebuia să mor din pricina dreptăţii şi nu Fiul
lui Dumnezeu care este sfânt şi fără pată. Aceasta este taina de la Golgota. Păcatele mele
care sunt roşii ca sângele le-a luat asupra Lui. Dumnezeu L-a tratat pe Fiul Său ca pe un
păcătos, trebuind să-L părăsească. Ce iubire imensă a putut găsi o astfel de cale pentru a
merge pe ea! Eu sunt eliberat de păcate, sunt împăcat cu Dumnezeu!

Aceasta este vestea cea mai bună din lume. Ce faci tu cu ea? Ai luat cunoştinţă de ea? Ai
răspuns tu cu un "Da"? La tine este totul în ordine? Sau te mulţumeşti cu puţină emoţie şi
un pic de încuviinţare. Acesta-i tot răspunsul tău? Ascultă! Dumnezeu vrea ca această
măreaţă solie să fie primită pe de-a întregul în inima ta. Această hotărâre este cea mai
importată din viaţa ta. Dumnezeu te întreabă cum vrei să răspunzi la fapta dragostei Sale.
Un dar de o valoare imensă este pregătit pentru tine. Însă tu trebuie să-l ac-cepţi, să ţi-l
însuşeşti. Pentru aceasta sunt necesari doi paşi:

1. Recunoaşte că tu ai meritat blestemul, pe-deapsa şi moartea pe care Isus, Fiul lui


Dumnezeu, care este fără vină, le-a suferit pe cruce. Priveşte-ţi păcatele în mod serios.
Umileşte-te adânc şi nu-ţi ascunde vina. Învinge-ţi orice sfială înainte de a te ruga şi
vorbeşte-I cu glas tare. Căci: "dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca
să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire" (1 Ioan 1:9).

2. Cu toată inima şi plin de încredere mulţu-meşte-I Lui pentru iertarea păcatelor tale.
Ceea ce Isus Cristos a împlinit este valabil fără limită şi pentru tine. Nu trebuie să faci
ceva deosebit.

Credinţa ajunge pe deplin aceluia care se încrede în fă-găduinţa lui Dumnezeu ca un


copil. Osânda este abrogată!
O comunicare specială fără seamăn! Ea este prevăzută cu semnătura lui Dumnezeu, şi
nici o putere din lume nu poate revoca vreodată hotărârea lui Dumnezeu. Însă dacă este
valabilă şi pentru tine - cum am mai spus - aceasta depinde de tine. De aceea du-te şi tu la
acele trei cruci de pe Golgota. Priveşte la Fiul lui Dumnezeu care sângerează până când ţi
se va limpezi sufletul şi vei recunoaşte:

„Crucea din mijloc a fost înălţată pentru mine; Omul din mijloc a murit în locul meu.
Acum ştiu aceasta şi mă bucur, preamărind îndurarea Ta. Amin."

Mărunţişuri

O doamnă în vârstă se hotărâse să facă o scurtă călătorie cu trenul pentru a admira o


regiune pe care nu o cunoştea şi a cărei frumuseţe fusese mult lăudată. Ea gusta mai
dinainte această plăcere. Suită în vagon, căută un loc bun, iar după ce l-a găsit, şi-a
aranjat cu grijă bagajele. Şi-a agăţat mantoul, a aranjat perdelele. Când totul era în ordine,
satisfăcută, gândi că era timpul, în sfârşit, să se aşeze şi să admire peisajul.

Dar iată că trenul îşi încetini mersul şi curând auzi numele gării unde trebuia să coboare.
"Oh, gândi ea, dacă aş fi ştiut că se ajunge aşa de repede, nu mi-aş fi pierdut timpul cu
aceste mărunţişuri fără importanţă !"

Câţi dintre noi, la sfârşitul unui an, la capătul unei vieţi, ar putea să spună: "Dacă aş fi
ştiut că timpul trece atât de repede, nu l-aş fi pierdut ocupându-mă cu atâtea lucruri
uşuratice".

Fericiţi sunt aceia care n-au nevoie să mai adauge: "Şi am neglijat singura chestiune
importantă, aceea care trebuia s-o pun în rânduială în timpul călătoriei de pe pământ."

Această chestiune tu o cunoşti, este cea a păcatelor tale. Le-ai adus la Domnul Isus şi L-ai
primit pe El ca pe Mântuitorul tău? Sau le ai încă asupra ta şi gândeşti să te arăţi în faţa
lui Dumnezeu cu ele.

Karl bibliofilul

Lui Karl îi plăcea să citească de mic copil. Cu primii bani pe care-i câştigase, lustruind
cizmele unchiului său, băiatul îşi cumpără o micuţă cărţulie cu coperte roşii.

Pasiunea cititului îl împiedica însă câteodată să-şi facă lecţiile şi de fiecare dată când
aducea note proaste, părinţii îl pedepseau cu asprime. Pentru o notă proastă la aritmetică
tatăl îl ameninţă că-i ia cărticica. Amărât şi cu ochii în lacrimi, băieţelul i se plânse
mamei. Dar nici mama nu-i ţinu parte, mai ales după ce-i văzu hăinuţa pe care nu mai era
nici un nasture.

Odată mama îl trimise la prăvălie să cumpere cârnaţi. Soţia cârnăţarului puse pe cântar o
bucată de salam şi întinse mâna după o carte groasă ca să rupă din ea o filă şi să
împacheteze marfa. Karl încremeni de groază. Era o carte mare şi frumoasă, iar lui îi
plăceau atât de mult cărţile!

Citind spaima din ochii băiatului, femeia îi promise cartea în schimbul unui vraf de
gazete cu care să poată împacheta mezelurile.

Karl se repezi într-un suflet acasă, strânse toate gazetele până la una şi alergă cu ele la
cârnăţărie. În lipsa lui mama desfăcu hârtia în care femeia învelise cârnaţii şi citi: "Sfânta
Scriptură a Vechiului şi Noului Testament în traducerea lui Martin Luther, anul 1560".
"Ce nelegiuire! - exclamă mama. - Să pângăreşti Sfânta Scriptură, învelind cu ea nişte
cârnaţi..."

Între timp Karl alerga prin vecini după alte gazete. Toată lumea din cartier îl cunoştea şi-l
iubea, astfel că în scurt timp băiatul adună o mulţime de gazete, pe care le duse la
prăvălie. Vânzătoarea le puse pe cântar, dar şi de astă dată Biblia se dovedi a fi mai grea.
Femeia îi spuse că nu i-o poate da, până nu-i va aduce atâta hârtie cât cântăreşte Biblia.
Dar văzând lacrimi în ochii băiatului, i se făcu milă de dânsul şi-i spuse: "Bine, ţi-o dau,
pentru că te ştiu băiat cuminte şi silitor, pentru că îţi place să citeşti, iar mama ta cumpără
întotdeauna de la noi. Drept să-p spun, e şi păcat să înveleşti cu ea mezelurile".

Strălucind de bucurie, băiatul duse uriaşa Biblie acasă. De atunci petrecea ore întregi
plecat deasupra ei, citind sau privind ilustraţiile.

Peste puţin timp băiatul ajunse să cunoască o mulţime de istorii biblice, pe care le
povestea mai apoi tovarăşilor lui de şcoală. Aceştia îi schimbară pe loc porecla de Karl
"Bibliofilul" în Karl "Biblicul". Când se jucau de-a "Şcoala Duminicală", Karl îndeplinea
întotdeauna rolul predicatorului.

Când sosi timpul să înveţe la o şcoală superioară, părinţii lui, oameni săraci, strânseră cu
multă trudă mijloacele de care era nevoie ca să-l înscrie la una din şcolile din capitală.
Acolo avu prilejul să studieze o mulţime de cărţi şi nutrea speranţa să-şi procure o
bibliotecă proprie. Karl ducea o viaţă plină de lipsuri, ca de altfel toţi studenţii. Un
profesor îi oferi 50 de mărci (bani nemţeşti) pentru preţioasa lui Biblie, dar Jonathan, un
prieten, îl sfătui să nu-şi vândă comoara. Când însă un mare negustor de cărţi îi propuse o
mie de mărci, Karl vându Biblia şi îşi cumpără în schimb o minunată bibliotecă ce
număra şi câteva Biblii şi se apucă să studieze temeinic Cuvântul lui Dumnezeu. Karl
alcătui mai multe manuale de studiere a Bibliei, rămânând până astăzi un renumit scriitor
duhovnicesc şi slujitor al Domnului, deşi nu mai este demult în viaţă.

Vechea Biblie a lui Karl a ajuns în cele din urmă la un muzeu, unde se află şi astăzi, ca o
ediţie extrem de preţioasă şi rară. Puţini sunt acei care ştiu că această carte l-a adus pe
micul bibliofil printre credincioşii Domnului nostru Isus Cristos şi l-a ajutat să devină un
mare scriitor duhovnicesc şi propagator al Sfintei Scripturi.

Înlocuitorul de bună voie

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi.”
Galateni 3:13

Un vizitator, care se plimba într-o zi într-un cimitir, observă pe un om, care era ocupat cu
sădirea unor flori pe un mormânt. Săditorul de flori fu întrebat:

"Este fiul dumitale care e îngropat aici?"


"Nu." Răspunse omul.
"Este poate fratele dumitale sau vreo rudă a dumitale?"
"Nu! Nu!"

După ce lăsase o scândurică pe care o ţinuse în mâna, omul răspunse: "Ei bine, iţi voi
istorisi povestea acestui mormânt:

Când izbucni războiul, am fost chemat şi eu la mobilizare. Eram sărac, aveam o soţie
bolnavă şi şapte copii. Cu toate acestea m-am văzut silit să-i părăsesc, deoarece nu aveam
bani să plătesc un înlocuitor, aşa cum mi-ar fi îngăduit pe atunci legea. Mă pregăteam
deci de plecare, părăsind familia pentru a merge la război contra inamicului. În preziua
plecării, veni la mine un tânăr, pe care-l cunoşteam şi îmi zise: “Dumneata ai o familie
numeroasă, eu sunt singur. Voi pleca în locul dumitale". Şi plecă în adevăr în locul meu.
Într-o luptă crâncenă fu rănit şi fu adus la spital. După lungi suferinţe muri şi fu îngropat
aici. De atunci doream arzător să văd mormântul său .În vederea acestui scop am
economisit atâţia bani cât am putut şi ieri am sosit. Abia astăzi am reuşit să descopăr
locul unde se odihneşte."

În timp ce omul istorisea aceste lucruri ochii i se umplură de lacrimi. Lua scândurica pe
care o lăsase jos şi o înfipse în pământ, la căpătâiul mormântului. Sub numele soldatului
fură scrise şi următoarele cuvinte: A murit pentru mine.

Este UNUL, despre care, ca şi despre soldatul de mai sus, putem spune: "A murit pentru
mine!" Este vorba de Acela care şi-a dat viaţa Sa pentru lumea întreagă, pentru noi, nu pe
un câmp de bătaie, ci pe o cruce pe care a fost răstignit ca un răufăcător.

Nu pentru a ne scăpa de vreo înrolare la oaste ci pentru a ne scăpa de blestemul păcatului,


de osânda veşnică.
Este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Scriptura zice ca a fost " străpuns
pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a
căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi" (Isaia 53:5).

Isus s-a dat de bunăvoie să moară ca înlocuitor pentru noi şi aceasta înainte ca noi să ne fi
exprimat dorinţa. Isus a oferit şi Dumnezeu a primit această înlocuire, şi El, nevinovatul,
Isus, a murit pentru păcătoşi.

Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

ISPITA
Autobiografie în cinci capitole scurte

Capitolul I

Mă plimb pe stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Cad în ea.
Sunt pierdut... Sunt neputincios.
Nu e greşeala mea.
Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II

Mă plimb pe aceeaşi stradă.


În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Mă fac că n-o văd.
Cad în ea din nou.
Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea.
Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.

Capitolul III

Mă plimb pe aceeaşi stradă.


În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O văd că este acolo.
Cu toate acestea cad în ea... este un obicei deja.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O ocolesc.

Capitolul V
Mă plimb pe altă stradă.

Frumuseţea

O fetiţă se plângea adesea mamei că s-a născut urâtă. Nu-i plăcea deloc cum arată.
Celelalte fetiţe îi păreau mult mai drăguţe şi mai simpatice decât dânsa. Colegele ei de
şcoală o încredinţau că atunci când va creşte mare, va scăpa lesne de acest cusur cu
ajutorul fardului. Mama îi explică însă că frumuseţea omului nu depinde de înfăţişarea lui
exterioară şi că dimpotrivă, fardul urâţeşte oamenii. Şi adăugă că ea ştie secretul
adevăratei frumuseţi. Fetiţa, care ţinea nespus să fie frumoasă, o rugă să-i încredinţeze şi
ei acel secret.

Mama îi spuse să-şi aducă un scăunel şi să se aşeze alături. "Trăia odată o fetiţă urâtă
foc", începu mama. - "Eu sunt! E vorba de mine!" - strigă fetiţa. Mama însă o rugă să nu
o întrerupă şi continuă: "Fetiţa aceasta nu asculta de părinţi, era obraznică şi
necuviincioasă". "Întocmai ca mine", - o întrerupse iarăşi fetiţa, dar mama îşi urmă
povestirea, fără să-i dea vreo atenţie: "Şi fetiţa aceasta urâţică s-a visat odată lângă un
izvor - izvorul frumuseţii. Cine se spăla în apa acelui izvor, devenea pe loc frumos ca
nimeni altul. Fetiţa se pregătea să sară în apă, dar cineva o opri". "Cine? Cine?" - o
întrerupse iarăşi fetiţa şi mama îi răspunse: "În faţa ei apăruse un înger care nu-i îngădui
să intre în apă. El îi porunci să se întoarcă acasă şi o lună încheiată să facă numai fapte
bune şi să nu se supere nici o singură dată. Şi abia atunci să vină la izvorul fermecat. Ce
putea face fetiţa? Se întoarse necăjită acasă şi urmă întocmai porunca îngerului. Peste o
lună ea veni iarăşi la izvor, dar îngerul n-o lăsă nici de astă dată să intre în apă,
poruncindu-i să fie bună şi ascultătoare timp de încă trei luni. Ea dorea atât de fierbinte să
devină frumoasă, că se învoi şi de astă dată. Acasă se purtă atât de bine, că părinţii nu se
mai puteau sătura, privind la dânsa.

Peste trei luni ea veni iarăşi la izvor. Îngerul i se arătă iarăşi, dar fata apucă să vadă o
feţişoară frumuşică şi zâmbitoare oglindită în apa izvorului. "Cine să fie oare?" - se
întrebă ea. Îngerul veni a1ături şi-i spuse: "E chipul tău. Şi e atât de frumos că nu mai
trebuie să te cufunzi în apă". Fetiţa se trezi şi încercă să-şi explice visul. Ea înţelese că
aflase secretul frumuseţii şi de atunci se purta aşa precum o învăţase îngerul. Peste câteva
luni feţişoara ei deveni atât de drăgălaşă, că trecătorii se opreau pe stradă să o admire".

Mama îşi încheie aici povestirea şi fetiţa înţelese totul, fără să-i mai ceară vreo explicaţie.
"Am să încerc şi eu aşa, - rosti ea încet, - dar te rog să mă ajuţi şi tu, mămică. Şi roagă-te
lui Dumnezeu să-mi dea tăria necesară ca să pot fi întotdeauna ascultătoare".
Fiul soldatului

Tata era soldat. Mama se afla într-un cantonament, unde locuiau familiile soldaţilor. Aici
ea dădu naştere unui fecior. Curând tata plecă pe front şi căzu în luptă. Mama se
îmbolnăvi de inimă rea şi în scurt timp se stinse şi ea din viaţă. Rămas orfan, copilul
crescu printre soldaţii cu apucături brutale, într-un mediu vicios care însă nu-l influenţa
câtuşi de puţin. Până şi colonelul îl considera un copil sfânt.

Într-o zi sosi la regiment un detaşament de recruţi, care stârniră curând o mulţime de


reclamaţii. Apărură şi câteva cazuri de încălcare flagrantă a disciplinei. Noaptea cineva
răsturnă panourile de tras la ţintă şi bănuielile căzură asupra unui soldat din baraca
orfanului. Pe atunci băiatul avea cincisprezece ani şi locuia într-o baracă, împreună cu
câţiva soldaţi, cărora le făcea diferite servicii.

Vinovatul trebuia pedepsit. I se fixă un număr de lovituri şi un ofiţer anunţă sentinţa.


Neştiind însă cine era vinovatul, el le ceru soldaţilor să-l numească pe infractor. Soldaţii
tăceau. Atunci ofiţerul le declară că vor fi pedepsiţi cu toţii. Fiecare va primi câte zece
lovituri.

Deodată se auzi vocea plină de curaj a băiatului: "Domnule colonel, dumneavoastră aţi
afirmat că dacă vinovatul îşi va recunoaşte vina, atunci va fi pedepsit numai el unul.
Ceilalţi nu vor avea nimic de suferit. Eu sunt gata să ispăşesc chiar acum pedeapsa!"

Colonelul rămase atât de surprins, că nu găsi ce să-i răspundă. Dar apoi li se adresă
soldaţilor cu mânie şi dispreţ: "Oare nu se găseşte printre voi un om destoinic? Oare
sunteţi atât de laşi, că îl veţi lăsa pe acest copil să fie pedepsit în locul vostru? Ştiţi prea
bine că băiatul nu e cu nimic vinovat!"

Soldaţii tăceau. Colonelul văzu ochii imploratori ai băiatului îndreptaţi asupra lui. Pentru
prima oară în viaţă nimerise într-o situaţie atât de complicată. Îşi dădea seama că trebuia
să ia o hotărâre tot atât de fermă ca şi a băiatului care cerea să fie pedepsit. În cele din
urmă el îşi călcă pe inimă şi dădu ordinul. Băiatul se culcă ascultător pe o bancă pregătită
anume. Pe spinarea lui goală loviturile cădeau una după alta. După a cincea lovitură din
mulţimea soldaţilor se auzi o voce răguşită: "Opriţi-vă! Nu mai daţi în el! Eu sunt
vinovatul! Pedepsiţi-mă pe mine!" Era vocea celui mai agresiv dintre soldaţi. Cu faţa
schimonosită de durere el se apropie de băiat şi-i săltă capul. Băiatul rosti cu faţa
luminată de un zâmbet: "Fii pe pace, Jim, acum eşti salvat. Colonelul nu-şi va călca
cuvântul". Capul îi căzu pe bancă şi băiatul îşi pierdu cunoştinţa.

A doua zi colonelul îi făcu o vizită la cortul sanitar şi află că băiatul era pe moarte. Zăcea
pe nişte perne înalte. La căpătâi stătea soldatul Jim şi repeta cu ochii înotând în lacrimi:
"De ce-ai făcut asta? De ce a trebuit să suferi în locul meu?" Ca să înţelegi de ce Isus
Cristos a ispăşit pentru tine", - răspunse băiatul - "Cristos a murit pentru mine?" - întrebă
Jim. El auzise că Cristos fusese răstignit pe cruce, dar nu ştia că murise şi pentru dânsul,
pentru soldatul Jim. "Da, El a murit pentru tine, Jim, - zise băiatul. - Eu te iubesc, Jim,
dar Cristos te iubeşte negrăit mai mult. Eu am ispăşit numai pentru un singur păcat al tău,
pe când Cristos a luat asupra Lui toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi le vei mai săvârşi
în viaţă. El a murit pentru tine, Jim, El a murit pentru tine!" "Ce-l poate lega pe Cristos de
un ticălos ca mine? Ştii prea bine ce mârşav sunt", - îi replică Jim. "El a murit ca să
izbăvească asemenea mişei, asemenea ticăloşi ca tine. Cum să nesocoteşti tu asemenea
iubire? Cristos a spus: "Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă
veşnică şi nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viaţă". Nu-L vei primi tu oare astăzi
în inima ta?"

Colonelul, care privea această scenă cu lacrimi în ochi, îl văzu deodată pe grosolanul şi
răutăciosul Jim căzând în genunchi lângă patul băiatului, pocăindu-se şi primindu-l în
inima lui pe Cristos. Băiatul îşi puse mâna pe capul lui Jim şi o lumină ciudată licări în
ochii lui. Lumina se stingea încet, până se stinse cu desăvârşire. Băiatul trecuse în lumea
Mântuitorului său.

Farmacistul

Într-un orăşel trăia odată un farmacist care nu credea în Dumnezeu. Oamenii nu i-ar fi
călcat pragul după medicamente, dar cum în apropiere nu se mai găsea nici o farmacie,
erau siliţi să recurgă la serviciile necredinciosului.

Peste drum de farmacie se adunau credincioşii. Un tânăr predicator le vorbea cu voce


tare, ca să-l atragă la adunarea lor şi pe necredinciosul farmacist. Tânărul dorea nespus ca
acesta să audă cuvântul îmbucurător al Evangheliei despre mântuirea omului prin Isus
Cristos şi despre marea Lui dragoste pentru cei păcătoşi.

Necredinciosul înţelegea că oamenii se adunau în dreptul farmaciei sale pentru a-l face să
primească şi el credinţa în Cristos şi turba de mânie, ori de câte ori auzea cântările
evanghelice.

Odată farmacistul îşi pierdu răbdarea şi năpusti asupra lor cu vorbe de ocară,
ameninţându-l cu pumnii pe tânărul predicator.

Predica fu astfel întreruptă şi farmacistul, mulţumit că provocase un scandal şi tulburase


liniştea credincioşilor, se întoarse şi trânti uşa după dânsul. Credincioşii însă răsuflară
uşuraţi şi reluară predica şi cântările...

Dar iată că o fetiţă bătu la uşa farmacistului şi-i ceru o doctorie pentru mama care zăcea
bolnavă.

Farmacistul, căruia nu-i trecuse încă mânia, se răsti la ea: "Ce aşa târziu? Nu puteai veni
mai devreme? Farmacia se închide la ora asta!!" "N-am putut mai devreme, răspunse
fetiţa, - pentru că doctorul a venit abia acum şi m-a trimis cu reţeta asta. Mi-a spus să-i
aduc îndată doctoria, altfel moare mama".

Fierbând de mânie şi cu gândul în altă parte, farmacistul luă de pe rafturi mai multe
flacoane şi se apucă să prepare mixtura pentru mama fetiţei. Din greşeală însă el turnă în
sticluţă şi câteva picături de otravă. Fetiţa plecă îndată, bucuroasă să scape cât mai curând
de farmacia lui nesuferită.

Punând la loc flacoanele, farmacistul îşi înţelese pe dată greşeala, văzând eticheta
flaconaşului cu otravă... El rămase încremenit - în locul medicamentului prescris, îi
dăduse fetiţei otravă!.. Fără să-şi dea seama, turnase câteva picături în sticluţa pe care
fetiţa o ducea acum acasă. Farmacistul se repezi în stradă, încercând să o ajungă din
urmă, dar fetiţa dispăruse demult după colţ. Înspăimântat de moarte, era cât pe ce să se
roage lui Dumnezeu, dar îşi aduse aminte că nu crede în existenţa Lui. Cum ar fi putut
buzele lui să rostească o vorbă de rugă, când abia mai adineauri îşi bătuse joc de nişte
credincioşi?

În culmea desperării, uitând tot ce vorbise şi crezuse până atunci despre Dumnezeu,
'farmacistul căzu în genunchi şi începu să se roage fierbinte: "Doamne, dacă exişti cu
adevărat, fă ca fetiţa să se întoarcă la mine!"

El se ridică şi porni spre casă. Nu apucă însă bine să închidă uşa după dânsul, că auzi
deodată o bătaie uşoară şi vocea sfioasă a fetiţei: "Dragă nene farmacist, nu te supăra, dar
mă grăbeam aşa de tare, că nu mă uitam pe unde calc. Am căzut şi... am spart sticluţa u
doctoria! Nu s-ar putea să-mi dai alta? Doctorul mi-a spus că mama nu scapă cu viaţă,
dacă n-o ia chiar astăzi!.."

Farmacistul mângâie fetiţa, fără să-i răspundă, şi-i pregăti o nouă doctorie.

Fetiţa plecă şi farmacistul Ii mulţumi lui Dumnezeu că l-a ferit să devină ucigaş.
Amintindu-şi de credincioşii adunaţi în faţa farmaciei, el alergă într-acolo. Credincioşii
care se pregăteau să se împrăştie pe la casele lor, crezură că vine iarăşi cu intenţii
agresive. El însă le povesti minunea ce se petrecuse cu dânsul chiar mai adineauri. Acum
farmacistul nu se mai îndoia de existenţa lui Dumnezeu, care se interesează de soarta
omului şi-i ascultă păsul. El adăugă că doreşte să se creştineze şi credincioşii îl primiră cu
dragă inimă în comunitatea lor.

Dragoste de mamă

"Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?... Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi
eu nu te voi uita cu nici un chip" Isaia 49:15
O femeie locuia cu micuţa ei fiică Margareta într-un cartier situat la marginea unui oraş.
Nu mai aveau pe nimeni - tatăl fetiţei murise înaintea naşterii ei şi, când se ducea la piaţă,
sărmana mamă era nevoită s-o lase singură acasă. O făcea desigur călcându-şi pe inimă
când nu avea altă ieşire. Odată mama avea de făcut nişte cumpărături urgente. Îşi îmbăie
odrasla şi-i dădu de mâncare, apoi o culcă în pătuc. Fetiţa adormi. Femeia ieşi tiptil şi
dădu fuga la magazin, spre a se întoarce mai curând acasă. În cameră, pe masă, rămăsese
lampa aprinsă. În graba plecării mama uitase s-o stingă, iar în casă, afară de Margareta,
nu mai era decât pisica. Tot jucându-se, pisica sări deodată peste masă, atinse cu lăbuţa
lampa aprinsă care se răsturnă şi căzu jos. Petrolul se vărsă pe podea şi luă foc. În odaie
izbucni un incendiu. Întreaga locuinţă se aprinse dintr-odată. Fereastra bucătăriei plesni
în ţăndări şi fumul năvăli în stradă. Un trecător chemă pompierii, dar focul se înteţea din
ce în ce. Locatarii dădură buzna în stradă, uitând de fetiţă.

Deodată răsună un ţipăt şi mulţimea văzu o femeie care-şi croi drum printre oameni şi se
năpusti în casa cuprinsă de flăcări. "Fetiţa mea! Fetiţa mea! - striga femeia. - A rămas
acolo sus, în pătucul ei!" Pompierii încercară să o oprească, spunându-i că e prea târziu şi
nimeni nu putea scăpa cu viaţă dintr-un asemenea pârjol.

"Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă!" - striga biata mama şi, smulgându-se din mâinile pompierilor,
dispăru în flăcări... Mulţimea încremeni de groază.

Mama urcă în fugă treptele pe jumătate arse, intră în locuinţa ei şi se repezi în odăiţa
fetiţei. În mijlocul fumului şi vâlvătăilor fetiţa rămăsese ca prin minune întreagă şi
nevătămată. Mama o înveli până peste cap cu plapoma şi apucă să coboare cu ea scările,
care se prăbuşiră imediat la spatele ei. Casa se nărui la rândul ei şi când femeia apăru în
stradă, nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. În neţărmurita ei bucurie mama nu simţea
câtuşi de puţin durerea arsurilor. O, dragoste de mamă, există oare ceva mai presus de
tine? Da, există. Iubirea lui Dumnezeu e mai presus decât iubirea de mamă. El şi-a dat
Fiul, ca să ne izbăvească pe noi de focul veşnic, de moartea veşnică, care-i aşteaptă pe
toţi acei ce nu vor primi mântuirea prin Fiul lui Dumnezeu.

Crocodilul Jo

Spre deosebire de alte exemplare, crocodilul din povestirea noastră avea un nume, fiind
celebru în tot ţinutul.

Cunoscând bine toate cotloanele nămoloase ale râului, bătrânul Jo se ascundea cu


iscusinţă chiar lângă malul unde se jucau şi se scăldau copiii. Jo era regele acestui râu.
Chiar şi ceilalţi crocodili îi ştiau de frică oi se fereau de dânsul. În schimb Jo nu se temea
decât de oamenii albi, înarmaţi cu puşti, cu care puteau omorî dintr-un singur foc până şi
un crocodil.
Dintre toţi duşmanii lui Jo oamenii erau cei mai şireţi. Ocheau în pântecele şi coastele lui,
ştiindu-le drept cele mai vulnerabile părţi ale corpului, dar îndată ce apăreau vânătorii, Jo
izbutea să se ascundă la timp.

Jo îşi alesese un cotlon uriaş chiar sub malul apei, unde se scufunda cu prada lui. Dar nici
şiretenia şi iscusinţa nu-i ajutau chiar întotdeauna să-şi procure hrana. Pândea ore întregi,
neclintit ca un buştean, dar fără prea mulţi sorţi de izbândă, întrucât animalele, ştiindu-i
de frică, deveniseră extrem de prudente.

Intr-o zi, un băieţel negru trecea pe lângă malul sub care se ascundea Jo. Băiatul se
apropia din ce în ce mai mult, fără să observe sau să simtă pericolul ce-1 ameninţa.
Profitând de ocazie, Jo îl înhăţă de picior. Băiatul încercă zadarnic să şi-l smulgă din
fălcile crocodilului care-l târî în peştera lui şi, lăsându-l acolo, se repezi după o nouă
pradă.

Crocodilii nu-şi sfâşie dintr-odată prada, ci o lasă mai întâi să putrezească. În peşteră apa
nu ajungea până sus, lăsând o fâşie de aer chiar sub tavan. Venindu-şi în fire, băiatul trase
în piept o gură de aer proaspăt. El deschise ochii şi se pomeni deodată în întuneric.
Trezindu-se la realitate, încercă să-şi vadă piciorul, dar nu izbuti. Suferea cumplit, dar
spaima îi era mai mare decât suferinţa. Crocodilul se putea întoarce din clipă în clipă şi
atunci...

Băiatul îşi aminti de şcoala misiunii creştine unde învăţase să se roage şi se întrebă dacă
Dumnezeu îi va veni în ajutor. Îl va auzi El oare tocmai de aici, de pe fundul apei? Ştia de
la şcoală că Dumnezeu aude tot ce se întâmplă pe lume. În culmea desperării, băiatul
începu să se roage Domnului Isus: "Doamne, vino în ajutorul meu şi scoate-mă din
ghearele morţii!" Întins pe spate, spre a putea sorbi puţinul aer din peşteră, el repetă de
mai multe ori la rând această rugă şi deodată zări o rază subţire de lumină. Raza se
strecura de undeva de sus, dintr-o crăpătură îngustă. El se întinse spre crăpătură şi începu
să scurme cu unghiile ca să o lărgească, dar pătnîntu1 era tare ca piatra şi nu se supunea
degetelor lui. Deodată auzi nişte paşi. Cineva trecea de-a lungul malului. Paşii se tot
apropiau şi, cu o ultimă sforţare, băiatul se rugă în culmea desperării: "Doamne, vino în
ajutorul meu!" Strigase cu atâta putere, încât învăţătorul din partea locului, care tocmai
trecea pe acolo, îi auzi vocea. El se opri, trase cu urechea şi se convinse că vocea venea
de sub pământ. Învăţătorul se repezi până în sat după ajutor. Oamenii se puseră să sape cu
râvnă în locul de unde veneau sunetele şi, lărgind crăpătura, scoaseră băiatul din
"ospătăria" crocodilului. Apoi îl transportară cu grijă la misionari, care se puseră îndată
să-i îngrijească rănile.

Aşa a răspuns Dumnezeu la ruga micului african.

Călăuza
Câţiva oameni dornici să călătorească pe munţi, au ajuns odată pe un vârf de unde nu mai
puteau face un pas nici înainte, nici înapoi. Fiindcă se însera, se pregăteau să rămână
acolo. Un ciobănaş care păştea turma pe un alt vârf a văzut situaţia în care se aflau
călătorii. Coborând stânci şi trecând prăpăstii, neoprit nici de mărăcinii din cale, nici de
pietrele ascuţite, a ajuns la ei istovit şi le-a spus: "Am venit să vă arăt drumul, ca să ieşiţi
din încurcătura în care vă aflaţi." Toţi s-au bucurat. Numai unul l-a măsurat pe băiat de
sus până jos şi l-a întrebat: "Unde-ţi este dovada că ne poţi fi călăuză?" Băiatul a rămas
mut câteva clipe, după care le-a arătat genunchii însângeraţi şi mâinile zgâriate şi le-a
spus: "Nu sunt acestea destulă dovadă?" Toţi s-au ruşinat şi l-au urmat pe tânărul
conducător care-şi vărsase sângele ca să-i scape pe ei."

Marele nostru Conducător, Isus Cristos, a făcut şi mai mult. El şi-a dat chiar viaţa pentru
tine. Nu-ţi este aceasta de ajuns ca să te încrezi în El şi să-l urmezi?

Domnul Isus a venit pe pământ din cerul Său plin de slavă, pentru că a văzut pericolul în
care ne găseam. Încrede-te în El şi vei avea o Călăuză în această lume, care te va duce
într-un loc sigur, în cer.

Cadoul

O fetiţă avea o păpuşă frumoasă la care ţinea foarte mult. Îi plăcea să stea cu ea de vorbă
şi o scotea adesea la plimbare.

Într-o zi fetiţa îşi puse păpuşa în cărucior şi ieşi cu ea în stradă. Deodată apăru în cale o
altă fetiţă cu o păpuşă de cârpă în braţe. Purta o rochiţă veche şi spălăcită şi avea o
înfăţişare sărăcăcioasă. Prima fetiţă îşi privi frumoasa păpuşă şi zise:

"Odorul meu, mă bucur din suflet că nu eşti ca păpuşa asta de cârpă, urâtă şi nespălată".

Dar fetiţa săracă îşi iubea şi ea păpuşica. Ea îi tot vorbea şi o dădăcea, ţinând-o în braţe,
pentru că nu avea un cărucior frumos pentru dânsa.

De după colţ apăru deodată un camion în plină viteză. Fetiţele săriră într-o parte şi cea
săracă scăpă jos păpuşa de cârpă. Roţile camionului o striviră pe loc sub ochii
înspăimântaţi ale celor două copile. Fetiţa săracă se plecă peste păpuşica ei şi izbucni
într-un plâns amar, privind la cârpa strivită în noroi. Comoara ei pierise sub roţile
camionului. Ce să facă ea acum? Cu cine să se joace?

Văzând-o singură şi nemângâiată, fetiţa cu păpuşa cea frumoasă se apropie de dânsa şi-i
puse mâna pe umăr, căutând să o mângâie. Dar sărmana fetiţă plângea tot mai amarnic.
Atunci noua ei prietenă îi întinse păpuşa ei şi-i spuse: "Ia-o, ţi-o dăruiesc. E cea mai
frumoasă păpuşă! Vei fi fericită cu dânsa". Ea îşi îmbrăţişă şi-şi sărută pentru ultima oară
pănuşa şi o întinse fetiţei înlăcrămate, căreia nu-i venea să-şi creadă ochilor. "Cum, mi-o
dăruieşti mie? Nu-mi vine să cred!" exclamă ea, dar noua ei prietenă se repezi într-un
suflet acasă, ca nu cumva între timp să se răzgândească.
Ajungând în prag, ea se aşeză şi-şi privi cu amărăciune căruciorul gol. La etajul cel mai
de sus al clădirii vecine locuia o bătrână. Ea asistase la întreaga . scenă petrecută sub
ferestrele ei şi devenise astfel martora întâmplătoare a acestei emoţionante istorii.

Peste câteva zile ea veni cu o cutie mare în braţe şi sună la uşa casei unde locuia fetiţa ce-
şi dăruise păpuşa.

Mama fetiţei deschise uşa şi vecina îi întinse cutia, spunându-i că a adus o păpuşă
frumoasă pentru fetiţa ce-şi dăruise păpuşa iubită unui alt copil. Mama îşi chemă fiica, îi
explică motivul vizitei acelei femei şi-i arătă cutia. Fetiţa o deschise. Noua păpuşă era
mult mai frumoasă decât cea veche. Fetiţa era fericită şi repeta mereu că nu vecina, ci
Dumnezeu îi trimisese păpuşa. Mama îi împărtăşea părerea, pentru că o învăţa de mică să
fie mărinimoasă şi să aibă grijă de cei săraci. Ea îşi vedea acum roadele poveţelor şi-şi tot
ştergea ochii, râzând şi plângând deopotrivă, sărutându-şi fetiţa şi mulţumindu-i lui
Dumnezeu şi bunei vecine.

Bunicul ar fi ştiut

Beniamin se trezi. Din bucătărie răzbăteau voci gălăgioase. Mama şi tata se certau iarăşi.
Lucrurile continuau aşa de săptămâni. Beniamin nu înţelegea deloc de ce părinţii lui nu se
mai suportau. Când era în aceeaşi încăpere cu ei, aceştia se purtau de parcă totul ar fost în
ordine. Însă copilul simţea că lucrurile nu stăteau de loc aşa. În fond, acum mergea deja
la şcoală nu mai era un prostănac. De ce oare erau atât de răi unul cu celălalt? Uneori se
întreba dacă nu cumva totul era din cauza lui. Era adevărat că mai era şi neascultător.
Uita de multe ori să facă ceea ce i se ceruse; camera lui era mai întotdeauna în dezordine
şi tot zăbovea până să pornească spre şcoală. Pentru toate astea mama desigur se necăjea.
Beniamin se temea că părinţii lui se vor despărţi. În fond, cam la fel se petrecuseră
lucrurile şi cu Marc. Marc era prietenul lui. El îşi vedea tatăl doar la două săptămâni.
Beniamin nu putea să-şi imagineze o asemenea viaţă! Îşi iubea tatăl. Când acesta nu
venea prea obosit de la serviciu, se juca prin toată casa, cu el şi cu Miriam, surioara mai
mică. Ce frumos se mai distrau! În ultima vreme însă abia dacă se mai jucau împreună.
Tata era cel mai adesea într-o proastă dispoziţie, astfel că-i certa pentru orice nimic.
Miriam
plângea foarte tare şi se necăjeau toţi.

Cu toate că Beniamin îşi trăsese pătura peste cap, continua să-l audă pe tatăl său ţipând şi
pe mama izbucnind în hohote de plâns. Dacă ar înceta totuşi odată! Aseară, înainte de
culcare, Beniamin se rugase lângă pat. Bunicul îi povestise că putea sta de vorbă oricând
voia cu Dumnezeu. Îi spusese şi că Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi oamenii şi-i iubeşte. El
este minunat şi puternic. Beniamin ascultase cu ochii mari. "Este mai puternic chiar decât
tati?", întrebase el. "Mult mai puternic", îi răspunsese bunicul, "iar cine se încrede în El,
pe acela îl ajută." Beniamin crezuse cuvintele bătrânului. De când murise bunica, acesta
trăia singur într-o căsuţă la marginea oraşului. Din familia bătrânului mai făceau parte
Bello, câinele, şi Molli, motanul. Lui Beniamin îi plăcea mult să locuiască la bunic.
Nimeni nu ştia să spună poveşti atât de minunate. În plus, el avea aproape întotdeauna
timp la dispoziţie. Când îl ruga Beniamin, îşi aranja cu grijă fotoliul, îşi punea ochelarii
pe nas şi lua vechea Biblie pentru copii din raft. Bello se întindea la picioarele bunicului
şi Moli torcea pe pervazul ferestrei. Bunicul povestea despre Domnul Isus, cum îi făcea
pe orbi să vadă, pe bolnavi sănătoşi şi pe oamenii trişti fericiţi.

De toate acestea îşi amintise Beniamin ieri seară, când îi auzise iarăşi pe părinţi certându-
se. Isus putea face ceva ca ei să se înţeleagă din nou!

De ce oare Isus nu-l ascultase? Beniamin plângea încetişor. Chiar şi aici sub pătură îi
auzea pe părinţi cum se certau. Nu mai putea suporta. "Vreau sa merg la bunicul", şopti el
şi sări hotărât din pat. Îşi trase rapid pantalonii în picioare şi pulovărul peste cap. Nici o
clipă nu se gândi că peste o oră trebuia să plece la şcoală. Beniamin nu voia decât să
ajungă la bunic. Acesta trebuia să ştie de ce Dumnezeu nu-l ascultase rugăciunea.

Beniamin îşi şterse cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Deschise fereastra dormitorului
său şi aruncă o privire scrutătoare în jos. Nu era prima oară când cobora pe tufa de soc.
Reuşi şi de data asta fără nici o problemă. Afară era încă semiîntuneric. Pe stradă însă era
deja un trafic intens. Abia acum Beniamin îşi dădu seama că uitase să-şi ia geaca. Era
rece, aşa că începu să alerge mai repede. De ce oare în dimineaţa asta toate semafoarele
indicau culoarea roşie? Beniamin nu lua în seamă privirile mirate ale trecătorilor, când
trecea în goană pe lângă ei, îmbrăcat subţire ca într-o zi călduroasă de primăvară. Pentru
el era important doar că, cu cât se afla mai departe de ţipetele părinţilor lui, cu atât se
simţea mai bine.

Cu toate că semaforul trecuse de pe verde pe roşu, Beniamin sări în stradă. Două faruri se
apropiau de el ca nişte ochi uriaşi. Scrâşniră nişte frâne şi apoi se întunecă totul în jurul
lui Beniamin.

Abia când lumina dimineţii pătrunse difuz în cameră, Beniamin se trezi din starea de
inconştientă. Clipi din ochi. Unde se afla? Camera asta albă cu patul înalt în care se găsea
el, îi era complet străină. Ah, da, dorise să meargă la bunicul...

Beniamin oftă. Când deschise larg ochii, i se păru că visează. La căpătâiul lui se găseau
părinţii. Mami plângea. Tati o ţinea în braţe şi-i vorbea plin de dragoste, încercând s-o
consoleze. Când observară că Beniamin se trezise, îl priviră plini de fericire.

"Aşadar, totuşi m-a ascultat", suspină Beniamin satisfăcut şi adormi imediat din nou.
Părinţii se priviră întrebător, dar n-aveau nici o idee despre ce anume vorbea micuţul lor.

Bunicul însă ar fi ştiut.

Y.S.
Acrobatul pe frânghie

Un acrobat şi-a făcut apariţia într-un mic orăşel şi a aşezat o frânghie bine încordată la
zeci de metri deasupra unui râu cu ape repezi. El a uimit mulţimea prin talentul şi curajul
lui, traversând de mai multe ori acel râu pe frânghie, alergând, umblând în mâini,
mergând pe bicicletă şi împingând o roabă. Când i s-a părut că toţi sunt convinşi de
abilitatea lui, acrobatul s-a adresat mulţimii: "Aş vrea acum să împing roaba aceasta de la
un capăt la altul al frânghiei, având o persoană în ea. Credeţi că pot face aceasta?" Toţi au
început să strige: "CREDEM! CREDEM!" Atunci acrobatul a întrebat: "Cine se oferă, să
încercăm împreună?" Tăcere deplină! Nimeni nu se oferă. Din spatele mulţimii apare un
copil: "Eu mă ofer. Eu am încredere în tine!" Înmărmurită, mulţimea îi urmăreşte pe cei
doi încheindu-şi cu succes drumul, atât de primejdios. Cineva se apropie de copil: "Nu ţi-
a fost teamă?" Copilul răspunde zâmbind: "Nu! Acrobatul este tatăl meu. Nu e prima dată
când facem lucrul acesta împreună."

Te încrezi tu în Dumnezeu, vrei să te laşi condus de El pe drumul greu şi primejdios al


vieţii, sau ai doar o formă de credinţă lipsită de viaţă şi de putere, aşa cum aveau şi
ceilalţi oameni din jurul acrobatului?