Sunteți pe pagina 1din 3

Teoria literaturii - anul I, sem. I, 2014-2015 Asist. dr.

Ilie Moisuc

Seminarul I – Introducere în teoria literaturii

Problematică
I. La ce întrebări poate răspunde teoria literaturii? Ce relaţie există între teoria literaturii şi
critica literară? → Ce este literatura? Cum distingem un text literar de unul nonliterar? Ce sînt
genurile literare şi la ce folosesc ele? Cum şi de ce împărţim operele în diverse genuri? Care sînt
diferenţele între liric şi epic? Ce înseamnă narator, naratar, naraţiune, focalizare, autor model,
autor implicat etc., etc.? Cum se analizează operele literare? Care sînt limitele interpretării? Cum
acţionează opera literară asupra receptorului? Etc.

Antoine Compagnon, Demonul teoriei, cap. „Teorie, critică, istorie”, pp. 19-21
„Prin critică literară înţeleg un discurs despre operele literare care pune accentul pe
experienţa lecturii, care descrie, interpretează, evaluează sensul şi efectul pe care operele le au
asupra (bunilor) cititori, dar nişte cititori care nu sunt neapărat nici savanţi nici profesionişti.
Critica apreciază, judecă; ea procedează prin simpatie (sau antipatie), prin identificare şi
proiecţie; locul său ideal este salonul, iar un avatar al acestuia e presa şi nu universitatea; prima
sa formă e conversaţia.
Prin istorie literară înţeleg, pe de altă parte, un discurs care insistă asupra factorilor
exteriori experienţei lecturii, de exemplu asupra conceperii sau transmiterii operelor, sau asupra
altor elemente care în general nu-l interesează pe nespecialist. Istoria literară este disciplina
academică apărută în cursul secolului XIX, mai cunoscută în alte părţi sub numele de filologie,
scholarship, Wissenschaft, sau cercetare.
Uneori critica şi istoria literare sunt opuse ca un demers intrinsec şi un demers extrinsec:
critica se preocupă de text, istoria de context. Lanson spunea că ajungi să faci istorie literară
deîndată ce priveşti numele autorului pe copertă, deîndată ce îi dai textului un minim context.
Critica literară enunţă propoziţii de tipul «A e mai frumos decît B», în timp ce istoria literară
afirmă «C derivă din D». prima vizează o evaluare a textului, a doua o explicare a acestuia.
Teoria literaturii cere ca presupoziţiile acestor afirmaţii să fie făcute explicite. Ce
anume numiţi literatură? Care vă sunt criteriile de evaluare? le va spune ea criticilor (…). Ce
anume numiţi literatură? Cum daţi seamă de proprietăţile ei deosebite sau de valoarea ei
deosebită? le va spune teoria istoricilor (…).
Teoria protestează întotdeauna contra implicitului (…). Ea nu e nicidecum abstractă;
doar pune întrebări, acele întrebări de care istoricii şi criticii dau şi ei tot timpul în textele
particulare, dar ale căror răspunsuri le consideră ca de la sine înţelese. Teoria reaminteşte că
aceste chestiuni sînt problematice, dar se pot soluţiona în diverse feluri: e relativistă”.

Roland Barthes, Romanul scriiturii, cap. „Critică şi adevăr”, p. 141


„Avem o istorie a literaturii, dar nu avem o ştiinţă a literaturii, pentru că, fără îndoială, nu
am reuşit să recunoaştem pe deplin natura obiectului literar, care este un obiect scris. Din
momentul în care admitem că opera este făcută din scriitură (…) o anume ştiinţă a literaturii
devine posibilă. Obiectul său (dacă ea va exista într-o zi) nu va putea fi unul ce impune operei un
sens, în numele căruia şi-ar asuma dreptul de a le înlătura pe celelalte: s-ar compromite în
această acţiune (aşa cum a făcut-o pînă acum). Nu va putea fi o ştiinţă a conţinuturilor (asupra
cărora doar cea mai strictă istorie ştiinţifică poate avea putere), ci o ştiinţă a condiţiilor
conţinutului, adică a formelor: se va interesa de variaţiile de sens generate şi, dacă putem
Teoria literaturii - anul I, sem. I, 2011-2012 Asist. dr. Ilie Moisuc
ilie_moisuc@yahoo.com

spune aşa, generabile de opere; ea nu va interpreta simbolurile, ci numai polivalenţa lor; într-un
cuvînt, obiectul său nu va mai fi suma sensurilor pline ale operei ci, dimpotrivă, sensul vid care
le suportă pe toate. Modelul său va fi, bineînţeles, lingvistic”.

Wolfgang Iser, Actul lecturii, pp. 79-80


„(…) Prin urmare, în centrul interesului ar trebui să se afle procesul de constituire a
sensului şi nu sensul ca element depistat prin intermediul interpretării. Dacă avem în vedere
acest lucru, atunci interpretarea nu mai poate să se limiteze să le comunice cititorilor săi de ce
natură este sensul textului; mai mult, în acest caz, ea va trebui să transforme în obiect al
cercetărilor sale însăşi condiţia constituirii sensului. Ea va renunţa la explicarea sensului ca atare
şi va expune privirilor condiţia efectului său potenţial”1.

2. Cum poate fi înţeleasă literatura şi textul literar? Ce este literaritatea şi pe baza căror
criterii este ea delimitată?
Roman Jakobson – literaritatea = „ceea ce face dintr-un mesaj verbal o operă de artă” (1963,
p. 210)

Heinrich Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, Univers, 1983


Patru perspective asupra noţiunii de „literatură”
1. Noţiunea mimetică de literatură (relaţia operă-univers)
2. Noţiunea expresivă de literatură (relaţia operă-autor)
3. Noţiunea receptivă de literatură (relaţia operă-cititor)
4. Noţiunea retorică de literatură (relaţia operă-sistem lingvistic/literar)
→ Literatura ca „fapt semiologic → „Există o literaritate orientată spre emiţător, spre receptor,
spre referent şi spre cod”. (p. 32)
„O privire de ansamblu asupra celor patru explicaţii date definiţiilor intensive ale noţiunii de
literatură arată că punctul de pornire ales de fiecare dată include în acelaşi timp şi o nornă
valorică. Aceasta poate fi redusă la formula: cu cît un text este mai mimetic (expresiv, receptiv,
retoric), cu atît mai uşor îndeplineşte premisele literarului”. (p. 27)

Gérard Genette, Fiction et diction, Seuil, 2004, p. 111


Regimul
literarităţii Constitutiv Condiţional
Criteriu literarităţii
Tematic FICŢIUNE

Rematic DICŢIUNE
POEZIE PROZĂ

3. Ce sînt genurile literare? Care este relaţia între genurile literare şi cele non literare? Care este
utilitatea epistemologică a genurilor literare? Cum influenţează genul receptarea şi interpretarea
textelor literare? Care sînt criteriile pe baza cărora operele sînt incluse în diverse genuri literare?

1
Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, traducere, note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu,
traducerea fragmentelor din limba engleză de Irina Cristescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, p. 79-80.

2
Teoria literaturii - anul I, sem. I, 2011-2012 Asist. dr. Ilie Moisuc
ilie_moisuc@yahoo.com

„Fiecare sferă particulară a activităţii şi comunicării umane îşi are genurile sale, adecvate
specificităţii sale. Cînd vorbim ne folosim mereu de genuri de discurs, altfel spus, toate
enunţurile noastre dispun de o formă tip, relativ stabilă, de structurare a întregului”.
(Mikhaïl Bakhtine, Esthétique de la création verbale, p. 269, 284)
„Atît enunţarea cît şi receptarea (orale sau scrise) ale unui mesaj verbal nu pot fi concepute în
afara structurării sale conform unor convenţii sau norme, legate în special de funcţiile pe care
acest mesaj trebuie să le îndeplinească”.
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, 1999, Noul dicţionar enciclopedic…, p. 403

„Tot aşa cum, după Merleau-Ponty, limba, atunci cînd o vorbim nu este, propriu-zis un obiect în
faţa noastră, ci mai degrabă un orizont care ne cuprinde, genurile sînt mediul natural al
cititorului, fără ca el să îşi dea seama. Printr-un act de judecată prereflexiv opera este raportă la
ideile regulatoare, cum ar spune Kant, ale genurilor literare care, chiar dacă nu sînt universale,
sînt cel puţin generale. Lectura se desfăşoară apoi pe fondul acestor genuri care condiţionează
orizontul de aşteptare”.
Dominique Combe, Les genres littéraires, p. 13

4. Care sînt categoriile transtextualităţii din perspectiva lui Gérard Genette? Cum orientează
receptarea textelor literare aceste forme ale transtextualităţii?

Transtextualitatea (transcendenţa textuală) – totalitatea elementelor prin care un anumit text


intră în relaţie implicită sau explicită cu alte texte → cinci tipuri de relaţii transtextuale:
1. Intertextualitatea – „o relaţie de coprezenţă între două sau mai multe texte, adică, eidetic şi
cel mai des, prezenţa efectivă a unui text într-altul” → forme: citatul, plagiatul, aluzia
2. Paratextualitatea – „relaţia, în general mai puţin explicită şi mai distantă, pe care, în
ansamblul format de o operă literară, textul propriu-zis îl întreţine cu (…) paratextul său: titlu,
subtitlu, intertitluri, note de subsol, motto, ilustraţii etc.”
3. Metatextualitatea – relaţia critică, relaţia de comentariu care uneşte un text de textul despre
care vorbeşte, fără a-l cita neapărat
4. Hipertextualitatea – „relaţia dintre un text B (pe care îl voi numi hipertext) şi un text anterior
A (pe care îl voi numi hipotext) pe care se grefează într-un mod diferit de cel al comentariului →
„Voi numi deci hipertext orice text derivat dintr-un text anterior prin transformare simplă (…)
sau prin transformare indirectă (imitaţie) → parodie, pastişă, travesti literar etc.
5. Arhitextualitatea – relaţia dintre un text şi genul căruia îi aparţine.

„Nu trebuie să considerăm cele cinci tipuri de transtextualitate clase etanşe, fără comunicare şi
atingeri reciproce. Relaţiile dintre ele sînt, dimpotrivă, numeroase şi deseori decisive”.
Gérard Genette, Palimpseste, Seuil, 1982, pp. 7-19