Sunteți pe pagina 1din 3

1.1 Semnele. La baza semioticii se află conceptul de semn, înțeles în mod diferit în diverse tradiții.

În tradiția logico-filozofică, care se trage de la Ch. Morris și R. Karnap, semnul este perceput ca un
purtător de materie, care reprezintă un conținut (în particular, dar foarte important – conținut
informațional)”. PARTICULARITĂȚILE DE BAZĂ ALE SEMNULUI:
1. Comunicativitate, adică capacitatea semnului de a servi drept mijloc de legătură dintre oameni,
mijloc de comunicare. De ex., orice mesaj de publicitate este un mijloc de legătură dintre
producător și potențialii cumpărători; semaforul de la intersecție comunică cu șoferii și pietonii,
indicându-le acestora să respecte regulile de circulație. Această funcție vorbește despre faptul că
semnul este un element social, există doar în societate și pentru societate.
2. Dualitate, adică semnul trebuie neapărat să aibă două laturi: materială și ideală. Froma semnului
servește la imaginea a ceva (transmiterea informației), la înlocuirea a ceva. Însă, în majoritatea
cazurilor, pe noi ne interesează nu forma, ci ceea ce ea comunică: procesul, obiectul, fenomenul,
ideea.
3. Intenționalitate. Semnul este intențional; el este creat special și este utilizat pentru transmiterea
unei anumite informații. Anume criteriul intenționalității distinge semnele adevărate de
simptome sau de semnele naturale. (De exemplu, dacă unui om i s-a făcut rău și a pus inima la
mână, acesta e simptom, iar dacă pusul mâinii la inimă semnifică cordialitate, afecțiune , atunci
acesta este un semn (care se face intenționat).
4. Contextualitatea (situativnosti). Unul și același semn provoacă diverse reacții ale oamenilor în
funcție de timpul, locul și scopul utilizării lui. Semnul este actual pentru noi atunci când noi
avem nevoie de ceva. Semnul unei cești din care ies aburi este semn pentru noi atunci când dorim
să bem o cafea, iar dacă nu avem asemenea dorințe, acest semn este nerelevant.
5. Convenționalitatea (arbitraritatea, caracterul arbitrar) Pentru majoritatea semnelor este
caracteristică legătura arbitrară, nemotivată dintre formă și conținut. De ex., cuvântul „drum” nu
seamănă deloc cu însuși obiectul, ca și majoritatea cuvintelor din limba naturală, adică nu există o
motivație logică; semnele sunt convenționale, în cea mai mare parte, adică nu există o legătură
între realitate și cuvânt.
6. Condiționalitatea. Niciun semn nu există izolat. El trebuie să fie inclus într-un anumit sistem ca
să se numească semn. El poate fi interpretat corect doar dacă este cunoscut sistemul integral.
Atunci când semnul nu are un sistem, el are un contraindicator: lipsa semnului (când un elev vrea să
răspundă la lecție, el ridică mâna, iar când nu știe tema, el, pur și simplu, nu ridică mâna. (lipsa
semnului sau semnul zero).
7. Generalitatea. Semnele indică o latură mai importantă a obiectului. Un cuțit cu o furculiță
desenate pe un panou de pe un autoban semnifică faptul că prin apropiere este un loc unde poți lua
masa. Deci nu este nevoie să desenezi diferite feluri de bucate, ca să spui acest lucru.
8. Repetitivitatea. Semnul se repetă, se reproduce. Un anumit fenomen trebuie să intre în uz ca să
devină semn. La o primă apariție, el nu este semn. De ex., noi trebuie să auzim de mai multe ori
sunetul ambulanței, ca să știm ce semnifică el. Populația a trebuit să-l audă de multe ori ca să-l
învețe și astfel să se întipărească sensul lui în mentaluitatea oamenilor și astfel să devină semn.
1.2 *Tipologia semnelor
Peirce a redactat circa 75 de caracteristici (definiţii) ale semnului
A stabilit trei categorii esenţiale de semne
*Iconul
Semnul iconic (icon) apare ca rezultat al analogiei cu obiectul pe care-l desemnează; el păstrează
caracteristicile vizuale şi configuraţia acestuia şi posedă proprietăţile denotatului său în sensul că are
aceeaşi acţiune asupra receptorului. Ca exemple clasice de semne iconice servesc imaginile
desenate sau fotografice ale obiectelor, tablourile, schemele etc.
Indexul
semnul indicinal (index) se caracterizează printr-un raport de contiguitate cu obiectul pe care-l
reprezintă şi provine de la o sursă “naturală”, ale cărei semne le exprimă: febra este un semn al
bolii, fumul este semnul focului, înclinarea arborilor indică direcţia vântului, muşchiul de pe
scoarţa lor - partea de nord, vuietul valurlor arată apropierea unei ape (râu, mare) etc. Tot ce
atrage atenţia – strigăt, zgomot, fulger, urmă, claxon, lumină se află în raport direct, fizic (de
“atingere”) cu sursa, cu obiectul respectiv. De aceea, de exemplu, Ch.S. Peirce considera că semnul
indicinal poate fi tradus prin “Priveşte încolo!”.
Simbolul
Semnul simbolic (simbol) nu are vreo relaţie fizică sau de similaritate cu obiectul pe care îl
desemnează. El este rezultatul unor convenţii sociale şi culturale concrete şi reprezintă viziunea
unei societăţi sau comunităţi asupra unor lucruri. De ex., printr-o convenţie tacită de ordin
cultural s-a ajuns la situaţia că balanţa reprezintă simbolul justiţiei. Însă ceea ce are caracter de
semn simbolic pentru un grup oarecare poate să nu însemne absolut nimic pentru altul – de exemplu
mărţişorul, care este recunoscut ca semn al primăverii numai în unele ţări balcanice –România,
Bulgaria – nu are această semnificaţie în cadrul altor culturi.
Semne simbolice
V volum,t timp,v viteză ,a acclerație,m masă,F forță ,W putere,E energie
Heraldica
1.1 Heraldica este știința specială a istoriei care are drept scop stabilirea principiilor teoretice,
cercetarea, interpretarea și evoluția stemelor unui stat, oraș, familie, corporație etc.
Utilizarea heraldicii, ca manifestare simbolică, este atestată încă din preistorie, evoluând odată cu
societatea și ajungând în Evul Mediu la dezvoltarea sa maximă.
Heraldica are două componente principale: artă heraldică și știință heraldică.
Stema constituie “ansamblul semnelor distinctive şi simbolice care alcătuiesc blazonul unei
persoane, instituţie sau stat exprimând atributele sale.” O stemă trebuie să cuprindă, în principal,
următoarele elemente: scut, figuri heraldice, elemente exterioare ale scutului, incluzând cimierul
(figură care împodobea coiful de turnir (și de luptă) al cavalerilor medievali), coroana,
susţinătorii, pavilionul (Ornament al unei steme, în formă de cort, situat deasupra mantoului
(Ornament exterior al unei steme, format dintr-o draperie de hermină)), deviza.

 Scutul (cuvântul grecesc skutos = piele) este elementul principal al blazonului sau al stemei;
el este în acelaşi timp şi câmpul pe care se aşază celelalte elemente de heraldică. Folosit
iniţial, din antichitate, ca un mijloc de apărare al celui care-l poartă, a devenit în evul mediu
elementul care-l individualiza, deoarece pe el se aşezau lucruri care simbolizau mai ales
victoriile sale militare. Scutul poate fi de formă rotundă, ovală, pătrată, dreptunghiulară,
rombică, triunghiulară.
 Coiful (casca) este cel mai vechi ornament al scutului, avându-şi originea în căştile antice,
înfăţişând acoperământul cavalerilor în armură. Prin urmare, reprezintă cea mai nobilă
piesă din stema unui nobil. Coiful timbra sau ocrotea scutul, dar prin el se indica şi rangul
personal. Exista coiful de suverani, de principi, daci, marchizi, conţi, viconţi, baroni,
bastarzi. La rândul său, coiful era împodobit cu un mănunchi de pene sau din alte materiale.
 Coroana constituie un alt ornament al scutului. Ea este specifică fiecărei ţări, fiecărui rang şi
fiecărei perioade istorice.
Coroanele se deosebesc între ele după metalul din care sunt confecţionate, după podoabele
care se află pe ele şi după fleuroane (Ornament sculptat în formă de floare sau de frunză
stilizat)
 Lambrechinele sunt fâşii de stofă fixate sus, în spatele coifului, atârnând de o parte şi de
alta.

1.2 Drapelul de Stat al Republicii Moldova – Tricolorul – este simbolul oficial al Republicii
Moldova. El simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul statului moldovenesc, reflectă principiile lui
democratice, tradiţia istorică a poporului moldovenesc, egalitatea în drepturi, prietenia şi
solidaritatea tuturor cetăţenilor republicii.
Stema de Stat a Republicii Moldova reprezintă un scut tăiat pe orizontală având în partea superioară
cromatică roşie, în cea inferioară – albastră, încărcat cu capul de bour având între coarne o stea cu
opt raze. Capul de bour este flancat în dreapta de o roză cu cinci petale, iar în stânga de o semilună
conturnată. Toate elementele reprezentate în scut sunt de aur (galbene). Scutul este plasat pe pieptul
unei acvile naturale purtând în cioc o cruce de aur (acvila crucială) şi ţinând în gheara dreaptă o
ramură verde de măslin, iar în stânga un sceptru de aur.
Acvila simbolizează un stat suveran, capul de bour, privit frontal, și soarele, plasat între coarnele
bourului, ambele pe fond roșu, simbolizând lumina zilei, respectiv o floare pentagonală (un
trandafir) și luna, în faza de crai-nou, plasate ambele pe fond albastru, simbolizând renașterea.