Sunteți pe pagina 1din 2

RIMĂ ŞI MUZICĂ

Întâlnim foarte adesea tot felul de traduceri ale unor autori străini pe care literatura românească, ca şi muzica
dealtfel încearcă să-i valorifice cultural, să-i facă accesibili tuturor românilor care n-ar avea altfel această şansă.
Lăsând la o parte ideea de traducător-trădător pe care am întâlnit-o şi în romanul „Shogun”, care la un moment dat
poate fi luată ca o glumă, ea mărturiseşte de fapt o anumită neputinţă, o limitare tragică a circulaţiei operei de artă,
închisă în corsetul limbii şi al formei, pe care autorul prim (autorul secund îl consider pe traducător) le-a folosit ca
instrumente ale unui mesaj valabil universal. Această limitare tragică este mai vizibilă în cadrul poeziei şi muzicii
unde forma are un rol accentuat, formă care se pierde foarte uşor prin traducere sau care poate fi considerată foarte
greu de transferat, dacă nu imposibil, aşa cum putem vedea în cele mai multe cazuri. Mai ales muzica bisericească
s-a lovit de această barieră atunci când a trebuit să preia din evreieşte, din greceşte, din latină ritualul şi imnele,
psalmii şi rugăciunile, făcând acest compromis al formei, eludând ritmul şi prozodia, rima şi cursivitatea limbii, de
multe ori şi artificiile legate de cuvintele pereche care aveau o anumită rezonanţă semantică, dar şi muzicală. Am
mai întâlnit această sesizare a cursivităţii literare numită drept muzicalitate, fapt care nu poate fi considerat doar o
metaforă, o comparaţie sau asemănare, ci un lucru de fond, când mai ales poezia are un sunet aparte dacă o
„auzim” mai „de departe”. Ori tocmai această muzicalitate se pierde prin traducere, fapt resimţit de multe ori ca
neputinţă, limitare tragică, generatoare de greşeli, de sărăcie semantică sau artistică.
Forma specială şi artificiul sunt însă apanajul oricărei opere de artă, sunt un drept comun al autorului care vrea să
adauge valoare mesajului său. Arta, scrisul şi muzica în special, reprezintă o formă de dăruire, de cadou făcut
urmaşilor de către cineva care consideră că are ceva de spus, că a aflat ceva important, care ar putea fi de ajutor şi
altora, care are valoare universală. Acest ceva este dăruit tuturor celor interesaţi (încriptarea operei de artă este un
sens opus, un nonsens până la un punct), într-un exces altruist sau cel puţin ca întrecere a celor care vor să ajungă
primii la un anumit nivel al Adevărului. Însă dăruirea, cadoul nu poate fi făcut oricum. El are nevoie de un ambalaj
special, cât mai atrăgător, de o formă cât mai deosebită de altele, obişnuite. La fel şi poezia sau muzica, au nevoie
de artificii pentru a căpăta această formă deosebită, pentru ocazii speciale, artificii care le sporesc valoarea, la un
moment dat simplă a mesajului. Mulţi spun „iubesc”, dar fiecare vrea să transmită acest mesaj într-o manieră
personală, necesară nu din egoism, că vrea cineva să fie mai cu moţ, ci din altruism, din relaţia personală cu
Cineva, din respectul faţă de Acesta.
Rima este un „artificiu”, privit de multe ori cu reticenţă, ca un exces de zel, dar de fapt un mod legitim de
înfrumuseţare a cuvintelor, de adăugare a valorii pentru opera de artă făcută cadou. Folosită în multe forme, mai
sonore sau mai puţin sonore (rima poetică, psalmică, prozodică-cultică ortodoxă), ea are rolul său artistic evident.
Însă interesant este că ea adaugă muzicalitate cuvintelor, fapt care poate constitui un avantaj mai ales când e vorba
de un libret muzical, de un suport pentru muzică. Se adaugă muzică peste muzică, fapt nu lipsit de interes. Ea a fost
folosită din cele mai vechi timpuri ca un mijloc retoric, de împuternicire a cuvintelor. Era şi un mijloc de a atrage
oamenii, fapt sesizat la un moment dat de Arie, cel care a compus unele cântece de lume cu mesaj teologic
partizan, propagându-şi propriile teze, contracarat repede de Sf. Efrem Sirul care folosea cuvinte cu aceleaşi vocale
la sfârşit –versiunea greacă a vestitei sale „rugăciuni”, de Sf. Ioan Gură de Aur, retorul educat şi apreciat totodată
care a poruncit să se alcătuiască texte şi coruri pentru a fi cântate în procesiuni la Constantinopol. Chiar dacă ideea
iniţială (la Sf. Efrem) viza şi sonoritatea cuvintelor, a finalelor mai ales, ea nu s-a impus, singurele dezvoltări fiind
cele prozodice (de la Sf. Andrei Criteanul cel puţin) cu preocupări de păstrare a unui sistem fix de accente şi silabe
care să se potrivească unei anumite melodii, podobie cum o numim astăzi, de genul celor ale „Prohodului”. Lipsa
rimei propriu-zise s-a datorat în mod sigur şi exemplului psalmic, cel care uza de puterea ideilor exprimate în
forme pereche, sinonimice, nerimate însă. Astfel au fost folosite şi de Mântuitorul aşa cum vedem la Cina cea de
Taină, rămânând ca normă, împotriva chiar a ascetismului egiptean şi a celor care au luptat împotriva a însăşi ideii
de muzică în Biserică, pentru motivul dificultăţii care îndepărtează gândul de rugăciune. Se poate considera însă că
un text, o rugăciune de exemplu, poate păstra un anumit grad de dificultate a înţelegerii, de „încărcare” muzicală
(atunci când are suport muzical) care să fie accesibil, mai ales după o anumită experienţă şi exerciţiu, încât să nu
fie un obstacol în ridicarea minţii la dialogul cu Dumnezeu, ci chiar un catalizator, un ajutor. Pericolul exprimat de
schimnici era cel al „nevederii pădurii din cauza copacilor”, al cantonării în forme fixe, prevăzute dinainte,
devenite clasice într-un anumit sens. Idealul era dialogul liber, nou, cu Divinitatea, cântarea cea „nouă” aşa cum
este zugrăvită în „Psalmi” sau „Apocalipsă”, cea care are forma cea mai personală, spontană şi sinceră. Însă nu
trebuie să uităm că întotdeauna a fost nevoie de modele, chiar şi pentru exprimări personale, că întotdeauna se
pleacă de la „sfânta tradiţie”. Dialogul propriu-zis are nevoie de forme de exprimare cunoscute de ambii parteneri.
Corurile aveau nevoie de forme textuale şi muzicale comune, acceptate de toţi membrii ca şi de cei cărora se
adresau.
Rima este un obstacol al dialogului, dar mai mult pentru autor şi pentru traducător, pentru auditor este însă o
minune, o potrivire privită nu ca un artificiu ci ca o coincidenţă, un semn divin, o armonie care iarăşi este de esenţă
divină (Dumnezeu este iubire şi armonie). De fapt ea mărturiseşte despre un timp al căutărilor, al studiului
formelor cuvintelor, despre un anumit har special al autorului, har care vine tot de sus. Este nevoie de răbdare,
muncă şi seriozitate pentru aceste „potriviri”, minuni sonore. Chiar şi la traduceri sunt posibilităţi de păstrare a
unor anumite sonorităţi, cei drept mai puţine, dar nu imposibile. Există întotdeauna rezerva metaforică prin care un
cuvânt poate fi tradus metaforic, astfel încât să se încadreze într-un ritm şi o atmosferă specifice (necesare mai ales
în cadrul muzical). De fapt acesta este aspectul vizat de orice autor în care „litera ucide, iar duhul face viu” (el
urmăreşte duhul). Metafora este scăparea oricărei idei, libertatea necesară transmiterii şi valorificării în orice limbă,
nivelul acceptabil şi potrivit totodată al acelui „duh” al mesajului originar.
Întorcându-ne iarăşi la rimă, ea este expresia unei decenţe, a unui respect deosebit pentru formă, apanaj mai ales
al oricărei mari personalităţi creatoare. Aici se decelează efortul, munca, harul, „inspiraţia şi transpiraţia” (vedem
ce putere poate avea o rimă pusă unde trebuie). Ce efect ar putea avea mesajul shakespearian fără grija pentru ritm,
măsură, limbaj poetic, poate unul banal, de teatru în bâlci. Sau ce efect poate avea o traducere a acestuia într-o
proză neaoşă românească? Forma adaugă valoare mesajului, cadoului.
Muzica religioasă românească este de sorginte bizantină, biblică, evreiască, greacă, siriană, latină, are la bază
mai ales traduceri şi de aceea s-a mers pe făgaşul cel mai uşor, cel al traducerii motamo, sacrificând cel mai adesea
forma, formă care este atât de importantă în muzică, fapt care s-a văzut în greutatea cu care au apărut cântările de
strană, cu sute de ani întârziere. Chiar şi muzica (deci forma) era considerată la un moment dat „inspiraţie”,
asemenea Sfintei Scripturi, cuvântului ce nu trebuie schimbat cu nici o „iotă” cum zice Mântuitorul. Aşa au tradus
şi adaptat textul şi muzica bizantină cei dintâi „românitori” –Filothei şi ceilalţi (secoleleXVI, XVII, XVIII), fără a
reuşi cu totul. De rimă nici nu putea fi vorba (nici cântarea bizantină nu a avut-o deci), ci mai mult de ritm (dictat
de podobia cunoscută, care şi ea s-a schimbat adesea). Până la urmă s-a ajuns la un compromis între sens, cuvânt,
formă, muzică, schimbând la traducere câte un pic din fiecare, într-un proces foarte lung, marcat de invenţii şi
adaptări personale, recunoscute în plan general –ierarhic ulterior, reîntoarse la popor, la strănile tuturor bisericilor
prin editări binecuvântate.
Rima nu a fost însă uitată, chiar şi în cărţile de cult. Forţa ei nativă sesizată cum am văzut de Sf. Efrem Sirul a
fost valorificată cu succes la început în Psaltirea Sf. Dosoftei al Moldovei (sec. XVII), în colinde, în cântările
mânăstireşti şi de la Oastea Domnului, dar chiar şi în acatiste, mai ales cele luate „de la zero”, adică cele ale
sfinţilor români mai noi –Sf. Filofteia şi alţii. Ele se îmbogăţesc prin sonoritatea rimei, a minunii potrivirii ei, chiar
dacă uneori limba se mai „stoarce” pentru a ajunge la finalul necesar. Unele imne sunt sărace prin mesajul lor (cele
mânăstireşti şi de la Oastea Domnului pe alocuri). Dar muzicalitatea şi forma au de câştigat. Deci nu trebuie „dat
cu piciorul” acolo unde se pretează , nu se poate „arunca şi apa din lighean şi copilul” în caz de eşec. Pericolele şi
scăderile nu trebuie să prevaleze pentru o corectă evaluare a rimei în cult, ci un imbold pentru o şi mai mare atenţie
şi adaptare a creaţiei. Rima este un domeniu insuficient explorat şi rămâne o posibilitate de dezvoltare a muzicii
nebănuită. Ţine de o anumită regie, efort şi căutare, de echilibru în faţa unei intenţii tradiţionale şi de specificitate
ortodoxă conservatoare dar legitimă, efectul însă poate fi cel mai înalt, poate încălzi şi sensibiliza inimi demult
împietrite, poate trezi simţul artistic în sufletele încă fragede, trepte poate de început pentru cei ce simt chemarea
mântuirii.