c


c
 (de la cuvintele greceşti ͞pedon - sol͟ şi ͞logos͟ ʹ vorbire raţională) este ştiinţa care se ocupă cu studiul
solului ca resursă şi corp natural situat la suprafaţa scoarţei terestre.
Studiul Pedologiei înglobează o diversitate de aspecte referitoare la natura constituienţilor solului la organizarea şi
relaţiile dintre acestea, la originea şi evoluţia solului, la dinamica proceselor actuale în relaţie cu factorii de mediu,
precum şi cele referitoare la proprietăţile şi funcţiile solului în vederea folosirii raţionale şi eficiente în diferite
ramuri ale economiei.
Pedologia este ştiinţă interdisciplinară situată la confluenţa dintre ştiinţele fundamentale (Fizica, Chimia, Biochimia,
Matematica, Informatica) şi ştiinţele naturii (Geologia, Geomorfologia, Geodezia, Climatologia, Biologia) pe de o
parte şi stiinţele aplicative agrosilvice (Geologia inginerească, Ocrotirea mediului, Îmbunătăţiri funciare) pe de altă
parte.

 
 se defineşte ca fiind un sol erodat sau decopertat, astfel încât orizonturile rămase nu permit
încadrarea într-un anumit tip de sol sau material parental adus la zi prin eroziune accelerată.
 
  Erodisolurile se întâlnesc pe terenurile intens erodate, mai ales în zonele de deal, podiş şi piemont:
  . Erodisolurile sunt rezultatul manifestării intense a procesului de eroziune, care constă în îndepărtarea
materialului de sol prin acţiunea apei şi a vântului.
Tipul erodisol include numai solurile intens erodate, a căror profil a fost trunchiat, astfel încât orizonturile rămase
nu mai permit încadrarea într-un anumit tip de sol.
Erodisoluri rezultă datorită fenomenelor de alunecare (deplasare de teren,, tot sub acţiunea apei), precum şi ca
urmare a decopertării (îndepărtarea materialului de sol pentru exploatarea subsolului, în vederea nivelării
terenurilor etc.).
În procesul de solificare sărurile dizolvate sunt antrenate şi translocate de curenţii descendenţi sau ascendenţi ai
apei. Acţiunea dizolvantă a apei se exercită mai mult în roci sedimentare.
Prin procesul de dizolvare scoarţa terestră suferă o serie de transformări având ca efect formarea de peşteri, grote,
caverne, chei, canioane, crovuri, coşcoveRelieful acţionează în procesul de solificare şi prin intensitatea proceselor
de eroziune, transport şi depunere. În unele cazuri, eroziunea este foarte puternică având loc o întinerire continuă
a reliefului caz în care (solificarea nu poate avea loc). Orice modificare survenită în cadrul reliefului, determină
schimbări în formarea şi evoluţia unui sol.
 


Evoluţia acestui concept oglindeşte în mare măsură reuşitele dar şi erorile din dezvoltarea ştiinţei solului. Astfel
pentru omul primitiv solul constituia suprafaţa fermă a uscatului iar, odată cu apariţia agriculturii, solul a fost
considerat ͞suport pentru plante͟
Extinderea studiilor referitoare la nutriţia minerală a plantelor a condus la formularea conceptului de ͞sol͟ ca
mediu poros capabil să asigure apa, aerul şi elemente nutritive pentru plante. Această concepţie despre sol, cu
toate că are un caracter restrâns şi se referă mai mult la nutriţia plantelor şi mai puţin la sol, în sensul strict, a
contribuit semnificativ la rezolvarea problemei producţiei agricole punând bazele fertilizării minerale a plantelor.
Şcoala agrogeologică consideră solul ca fiind produs de alterare al rocilor (rugina nobilă) îmbogăţit în materie
organică.
În concepţia agricultorilor solul era considerat ca fiind ͞pătură humiferă supusă lucrărilor agricole͟.
Odată cu fundamentarea pedologiei ca ştiinţă, realizată prin publicarea lucrării lui V.V. Dokuceaev ͞Cernoziomul
rusesc͟ în 1883, a fost introdus conceptul de ͞sol͟, care s-a extins la începutul secolului XX. Conform acestui
concept solul este considerat un corp natural format sub acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici (roca,
relief, clima, vegetaţie), diferenţiat în orizonturi cu alcătuire diferită, de regulă afânat, cu grosime diferită,
deosebindu-se de roca pe care s-a format prin caracteristici specifice, morfologice fizice, chimice şi biologice,
compoziţie şi constituţie.
În pedologia românească contemporană N. Florea (1993) defineşte solul ca un corp natural, tridimensional, de
material relativ afânat, alcătuit din compuşi minerali, organici şi organisme vii, aflate în interacţiune cu proprietăţi
fizice, chimice diferite de ale materialului parental iniţial din care s-au format şi evoluat în timp, prin procese
pedologice şi pedogeologice, sub acţiunea climei şi organismelor, în diferite condiţii de relief, fiind capabili de
schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi de asigurare a condiţiilor necesare creşterii şi dezvoltării
plantelor.
Din această definiţie se constată că ͞solul͟ nu este echivalent cu ceea ce se defineşte prin sol agricol, iar noţiunea
de subsol nu este echivalentă cu roca parentală. Solul, definit în sensul folosinţei sale, se referă mai mult la modul
de utilizare decât la solul ca entitate naturală distinctă.
Depozitele din bălţi şi lacuri bogate în materie organică sunt considerate soluri numai atunci când oferă condiţiile
proprice creşterii plantelor. Întrucât dezvoltarea vegetaţiei este condiţionată de lumină, adâncimea de pătrundere
a luminii în apă (2 10m) indică limita formării solurilor subacvatice.
Solul este un corp cu viaţă, el face tranziţia între lumea anorganică şi organică vie, prezintă un flux continuu de
energie şi substanţa ca în corpurile vii, moşteneşte unele însuşiri (caractere relicte) ale materialului parental. Cu
toate acestea solul nu poate fi inclus în categoria organismelor vii propriu-zise deoarece nu prezintă una din
caracteristicile esenţiale ale acestora: aceea de a se înmulţi şi de a transmite caractere ereditare urmaşilor.
O
 


Solul ʹ resursă limitată - este unul dintre cele mai preţioase bunuri indispensabile umanităţii ʹ deoarece întreţine
pe pământ viaţa plantelor, a animalelor şi a omului. El poate fi considerat o geomembrană vie de protecţie a
uscatului terestru şi de tranzitare a energiei, a elementelor nutritive şi a apei, participând, în cadrul mediului
înconjurător, la multiple cicluri vitale ale componentelor ecosistemului: ciclul energiei, al apei, al elementelor
biogene, marile cicluri biogeochimice, etc..
Din această perspectivă, în ultimul timp, un cerc tot mai larg de specialişti din România şi din alte ţări (Olanda,
Germania, S.U.A., Ungaria, etc.) evidenţiază faptul că politicile de utilizare, protecţie şi ameliorare a solului trebuie
să fie concepute pe baza ͞funcţiilor͟ pe care le îndeplineşte acesta:
1.Funcţia de suport pentru plante şi de rezervor natural de elemente nutritive, apă şi aer, necesar creşterii şi
dezvoltării plantelor. În acest mod solul produce anual o cantitate totală de biomasă de circa 1,8 1011 t, fiind
considerat ͞o uzină vie la scară planetară͟ care constituie baza dezvoltării organismelor heterotrofe, inclusiv a
omului.
2.Funcţia de reciclare a materiei organice, reciclare ce constituie un proces vital în menţinerea şi perpetuarea vieţii
pe pământ. În situaţia (absurdă) în care materia organică nu ar fi transformată şi descompusă, în scurt timp,
pământul ar fi acoperit de un imens depozit de material organic. Transformarea şi mineralizarea materiei organice
sunt rezultatul activităţii microorganismelor din sol, activitate care determină formarea humusului şi mobilizarea
substanţelor nutritive.
3.Funcţia de reţinere şi păstrare a apei provenite din precipitaţii şi din alte surse (irigaţii) este esenţială pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor care, în perioada de vegetaţie, au o permanentă nevoie de apă.
4.Funcţia de primenire a CO2 şi a altor gaze toxice la schimb cu aerul atmosferic prin spaţiul poros al solului, asigură
condiţiile de creştere şi dezvoltare a plantelor. Cantităţile mari de dioxid de carbon din sol provenite din respiraţia
rădăcinilor şi a microorganismelor ar atinge concentraţii toxice pentru plante dacă nu ar fi eliminate.
5.Funcţia de filtru ecologic are un rol însemnat în prevenirea degradării calităţii producţiei plantelor stăvilind,
totodată, procesul de poluare a apelor freatice şi a celor din râuri şi lacuri. Astfel, unele substanţe toxice provenite
din diverse surse poluante, sunt reţinute de către complexul adsorbtiv iar altele sunt descompuse de către
microorganismele din sol, reducându-se concentraţia acestora în soluţia solului.
6.Funcţia de habitat şi rezervor de gene pentru floră şi faună pe care o îndeplineşte solul atât la suprafaţă cât şi în
interiorul său, asigură biodiversitatea specifică mediului edafic.
7.Funcţia de neutralizare a ionilor de H+ din apa ploilor se realizează datorită prezenţei în sol a unor ͞sisteme
tampon͟ ce împiedică schimbările bruşte ale unor însuşiri ale solului (în primul rând pH ʹul), schimbări ce ar dăuna
creşterii şi dezvoltării plantelor.
8.Funcţia de reglare a nivelului apei din lacuri şi râuri se exercită în situaţiile în care învelişul de sol, dintr-un bazin
hidrografic, din cauza grosimii reduse şi permeabilităţii scăzute a orizonturilor pedogenetice, are capacitate redusă
de reţinere a apei. În aceste condiţii creşte frecvenţa inundaţiilor, se intensifică eroziunea solurilor şi colmatarea
lacurilor deoarece surplusul de apă ce se scurge la suprafaţa terenului dislocă, antrenează şi transportă cantităţi
mari de sol.
Extinderea suprafeţelor ocupate cu construcţii (urbanizare exagerată) provoacă restrângerea terenurilor cu
posibilităţi de recepţie a apei de precipitaţii; aceasta ajunge în scurt timp în emisarul natural determinând cresterea
nivelului apei şi, prin consecinţă, inundarea terenurilor limitrofe. În aceste condiţii nivelul apei freatice se menţine
la adâncimi mai mari, iar efectul secetei din lunile călduroase se intensifică.
9.Funcţia de suport material de susţinere pentru construcţii, căi de comunicaţii şi transport, depozite, etc., ca
funcţie industrială şi tehnico-economică vine, în general, în contradicţie cu funcţile ecologice.
10.Funcţia de conservare şi păstrare a informaţiilor paleontologice şi arheologice, informaţii care sunt valorificate
de către oamenii de ştiinţă din aceste domenii.

 c
 


Solul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură precum şi o parte esenţială a ecosistemelor
terestre şi a mediului ambiant şi, prin urmare, o resursă indispensabilă pentru existenţa umanităţii.
Naţiunea de ͞sistem ʹ sol͟, definind un asamblu de ştiinţe de o mare diversitate, a determinat înlocuirea, la ce de al
XVI-lea Congres Internaţional al pedologilor de la Montpellier, a termenului de Ştiinţa solului͟ cu cel de ͞Ştiinţele
solului͟.
Studiile pedologice ce cuprind textul de caracterizare a solurilor şi hărţile de sol la scară mare (1:10 000) sunt
utilizate în agricultură pentru o gamă largă de activităţi cum ar fi:
ͻinventarierea şi sistematizarea suprafeţelor (parcelarea, trasarea de drumuri, etc.) ţinând seama de condiţiile de
sol şi relief.
ͻstabilirea celei mai adecvate categorii de folosinţă a terenurilor în scopul exploatării eficiente a fondului funciar cu
menţinerea unui nivel optim de fertilitate a solului.
ͻdeterminarea gradului de favorabilitate a solului pentru diferite specii, soiuri de hibrizi de plante cultivate
ͻadoptarea tehnologiilor agricole de cultivare a plantelor diferenţiat ʹ funcţie de cerinţele plantei, condiţiile
climatice şi însuşirile solului.
ͻstabilirea planurilor şi tehnologiilor de fertilizare
ͻestimarea necesarului de maşini agricole pentru exploataţiile agricole pe baza condiţiilor de sol şi relief
Hărţile pedologice la scară mică şi mijlocie constituie materialul documentar de bază pentru zonarea pedoclimatică
a teritoriului în vederea dezvoltării producţiei agricole, amplasării judicioase a staţiunilor experimentale şi stabilirii
suprafeţelor de teren pe care ar putea fi aplicate şi extinse rezultatele cercetărilor experimentale din regiuni relativ
similare.
În domeniul silvic studiile pedologice sunt folositw la organizarea exploatării raţionale a patrimoniului, la stabilirea
măsurilor diferenţiate de gospodărire a pădurilor precum şi la proiectarea lucărilor agrosilvoameliorative pe diferite
terenuri şi prognoza evoluţiei.
Cunoaşterea însuşirilor solurilor şi prognoza evoluţiei lor este necesară pentru amenajările de irigaţii, desecarea
unor terenuri şi pentru prevenirea şi combaterea eroziunii solurilor, având în vedere noile condiţii de regim hidric.
ð
 . Aerul din sol, în comparaţie cu aerul din atmosferă, are o concentraţie a CO2 de zeci şi de sute
de ori mai mare. CO2 din sol provine din respiraţia organismelor şi a rădăcinilor plantelor şi din descompunerea
materiei organice. Apa de ploaie care străbate solul conţine de sute de ori mai mult CO2 comparativ cu aerul
atmosferic.
Prin urmare, în soluţia solului sau în soluţia de alterare se găseşte o cantitate mare de CO2 dizolvat care,
împreună cu apa, formează acidul carbonic. Acidul carbonic, fiind un produs nestabil, se desfac astfel :
99 % H2CO3 m CO2 + H2O
1 % H 2CO3 m H+ + HCO3
H2CO3 m 2H+ + CO-3
Apa pură dizolvă 0,00131 % CaCO3 în timp ce apa încărcată cu CO2 dizolvă 0,1 - 0,12 % CaCO3. Pe această cale
straturile superficiale ale solului sunt decarbonatate prin îndepărtarea şi depunerea carbonatului de calciu în
orizonturile subiacente.
Ionii de H+ rezultaţi din disocierea H2CO3 micşorează valoarea pH-ul soluţiei solului, provoacă dezalcalinizarea
şi determină hidrolizarea intensă a silicaţilor primari precum şi levigarea bazelor şi argilei pe profilul solului.
Bicarbonatul de calciu şi CO2 din sol formează un amestec tampon care funcţionează ca un adevărat
regulator al reacţiei solului.
ã 

   din sol sunt reprezentaţi de acizi organici graşi şi oxiacizi cum ar fi acidul formic, acetic, malic,
lactic, citric, etc. Aceşti acizi se formează continuu din transformarea resturilor organice.
 O

 
, din sol hidrolizează acid, neutru sau alcalin şi imprimă soluţiei solului o anumită reacţie.
CaCO3 are un rol inhibitor în formarea solului, imprimă soluţiei de alterare, reacţie alcalină, împiedică alterarea
silicaţilor şi translocarea argilei şi a humusului, coagulează coloizii din sol.
Sărurile de sodiu (Na2SO4 , NaCl) accelerează evoluţia solului datorită ionilor de sodiu care dispersează coloizii
uşurând levigarea argilei şi humusului, favorizează alterarea silicaţilor, imprimă reacţie alcalină solului şi astfel
mineralele se alterează mai uşor.
   
contribuie la alterarea rocilor şi mineralelor prin secreţii radiculare şi prin absorbţie de
elemente nutritive din sol.
  trec materialul de sol prin tubul digestiv mărunţindu-l şi alternându-l parţial.

  alterează rocile şi mineralele prin acidul formic şi acetic pe care-l elimină. În acest mod se intensifică
alterarea silicaţilor şi carbonaţilor din sol.


      reprezentate prin bacterii şi ciuperci produc alterarea rocilor şi mineralelor.
Dinamica fierului, siliciului, sulfului, carbonului, azotului este influenţată de către microorganisme.
O




ù.R. Viliams (1950) consideră că structura solului este trăsătura de bază de care depinde fertilitatea acestuia.
Particulele elementare ale solului sunt organizate la nivel superior în formaţii complexe care constituie structura.
Agregatele structurale ale solului rezultă prin asocierea particulelor elementare de sol. C. Chiriţă (1955) arată că, în
majoritatea cazurilor, agregatele structurale au rezultat prin fragmentarea masei de sol şi nu prin agregarea
particulelor elementare. A. Canarache (1991), pe baza celor amintite anterior, foloseşte un termen cu arie mai
largă, acela de "element structural".
c   




Forma şi mărimea agregatelor diferă astfel încât se pot deosebi mai multe tipuri de structură. În cazul solurilor de
pe teritoriul României, întâlnim următoarele tipuri de structuri: glomerulară, grăunţoasă (granulară), poliedrică,
prismatică columnară, lamelară şi lenticulară.
O

 
 Forma este alcătuită din agregate de formă sferică cu între 0,2 - 5 mm, sunt poroase în
interior, având conturul ondulat, iar prin apăsare se desfac în agregate mai mici. Acest tip de structură este
caracteristic orizonturilor de bioacumulare de tip A (cernoziom, rendzină şi roşcat-brun etc.).
O


, forma agregatelor este sferică de dimensiuni cuprinse între 5 - 10 mm. Agregatele
structurale prezintă în interior o porozitate mai redusă, fiind mai îndesate şi mai compacte. Este caracteristică,
orizonturilor cu humus al solurilor cultivate, solurilor de pădure şi pajiştilor.
O

 
 subangulară (alunară) prezintă agregate rotunjite, cu între 0,5 - 3 mm (feţe curbe şi
rotunjite). Se întâlneşte în orizonturile de tip Bv (cu un conţinut moderat de argilă) şi în orizonturile de tranziţie de
tip AB şi EB.
O

 
 (nuciformă). Agregatele sunt aproape rotunde (dezvoltare egală pe cele 3 direcţii spaţiale),
0,5 - 2 cm, feţe neregulate mărginite predominant de muchii. Este caracteristica orizonturilor de tip Bv, Bt sau în
cazul orizonturilor de tranziţie de tip AB sau EB.
O

 . Prezintă fragmente în formă de prismă, având dimensiuni între 3 - 5 cm, fiind caracteristică
orizonturilor de tip Bv.
O


 prezintă agregate prismatice rotunjite în partea superioară, fiind caracteristică orizonturilor
de tip Btna întâlnite la solul de tip soloneţ.
O

  (şistuoasă). Agregatele sunt alungite, având feţe de separaţie plane cu dimensiuni între 3 - 5
mm. Este întâlnită în cadrul solurilor luvice la nivelul orizontului E.
O

 
. Agregatele au aspect lenticular, cu dimensiuni cuprinse între 1 - 3 mm, cu suprafeţe curbate.
Este caracteristică solurilor formate şi evoluate pe marne, marne argiloase, şistuoase etc.

 

În sol apa este necesară în procesul de solificare şi pentru satisfacerea necesităţilor plantelor. Plantele au nevoie de
apă pe tot parcursul vegetaţiei (germinare, răsărire, fructificare). Prin intermediul apei, plantele primesc
elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării cantitatea de apă necesară plantei pentru formarea unui gram
de materie vegetală, variază între 220 g şi 1000 g. Sursa principală de apă a solului o constituie precipitaţiile
atmosferice (ploi, zăpadă). În sol, apa poate ajunge şi prin intervenţie antropică (apa de irigaţie). În cantităţi mult
mai reduse apa în sol provine din condensarea şi absorbţia vaporilor de apă din atmosferă. O altă sursă de apă
pentru sol este apa freatică şi cea provenită din scurgeri laterale. În cazul unui conţinut scăzut în apă, datorită
forţelor de adsorbţie, moleculele de apă sunt reţinute prin atracţia reciprocă dintre dipolul de apă şi suprafaţa
particulei de sol. În cazul solurilor nesaturate, apa se găseşte sub formă peliculară continuă în jurul particulelor de
sol, fiind reţinută de forţele capilare sau de menisc. Pentru solurile saturate în apă, mişcarea acesteia este realizată
de acţiunea forţei de gravitaţie. În cazul solurilor cu un conţinut ridicat de săruri solubile, un rol deosebit revine
forţelor osmotice manifestate cu intensitate ridicată, determinând apariţia secetei fiziologice.

c     

 au influenţă majoră asupra modului în care solul funcţionează în cadrul unui
ecosistem. Creşterea şi dezvoltarea plantelor, cât şi regimul apei şi a soluţiei solului sunt intens legate de
proprietăţile fizice ale acestuia. Culoarea solului, textura, structura şi celelalte proprietăţi fizice sunt criterii în
clasificarea diferitelor tipuri de sol.
 
 solului defineşte mărimea particulelor de sol în timp ce structura acestuia face referiri la modul în
care aceste fracţiuni sunt dispuse împreună, definind natura sistemului de pori şi canale în sol.
!  organică acţionează ca un liant între particulele individuale de sol, determinând formarea unor
grupări sau agregate de sol.
Solul este un sistem complex, constituit din fază solidă, lichidă şi substanţe gazoase, în care faza lichidă şi
gazele ocupă spaţiile poroase dintre particulele solide.
Proprietăţile fizice fac referire directă asupra naturii fazei solide a solului, cu impact asupra regimului de apă
şi aer în sol.
Împreună, structura şi textura solului ajută la determinarea capacităţii de aprovizionare cu nutrienţi a fazei
solide a solului şi a capacităţii solului de a reţine şi conduce apa şi aerul necesare activităţii radiculare a plantelor.
De asemenea, proprietăţile fizice ale solului dau indicaţii asupra modului de prelucrare mecanică a acestuia,
cât şi asupra eroziunii.
c 

  constă în acumularea în sol a sărurilor mai solubile în apă rece decât gipsul (CaSO4:H2O),
proces ce determină creşterea conţinutului total de săruri uşor solubile ʹ implicit ʹ creşterea salinităţii solului. În
orizonturile profilului de sol se pot acumula atât săruri uşor solubile neutre (NaCl, Na2SO4) cât şi săruri care
hidrolizează puternic alcalin (Na2CO3, NaHCO3).
Migrarea sărurilor are loc după dizolvarea lor în soluţia solului iar precipitarea şi cristalizarea lor au loc după
ce apa este consumată de către plante, după evaporarea apei la suprafaţa solului şi în urma diminuării
concentraţiei CO2. Prin depunerea sărurilor solubile se formează orizonturile salinizate (͞sc͟) şi salice (͞sa͟).
Acumularea sărurilor uşor solubile are loc în soluri formate în condiţiile unui climat semiarid şi semiumed,
cu relief plan, în locuri depresionare sau pe areale restrânse cu roci salifere la zi.
Pe teren, existenţa sărurilor uşor solubile se identifică morfologic prin prezenţa eflorescenţelor, a cristalelor
sau a crustei de săruri formate la suprafaţa solului. Determinarea calitativă pe teren a sărurilor uşor solubile se face
cu o soluţie de azotat de argint ʹ pentru cloruri, de clorură de bariu ʹ pentru sulfaţi sau fenolftaleină - pentru
carbonaţi alcalini.
Curentul descendent de apă, care străbate solul în mod repetat, poate solubiliza şi antrena săruri moderat
solubile (CaSO42H2O) şi greu solubile (CaCO3, MgCO3) şi determina formarea orizonturilor de acumulare a gipsului şi
a celor carbonato-acumulative.

O    
 
Culoarea este şi ea un indicator al compoziţiei chimice a solului. Componentele chimice ale solului determină într-o
măsură mai mică sau mai mare ʹ funcţie de ponderea lor ʹ culoarea acestuia.
Astfel culoarea poate ilustra compoziţia solului şi de aceea, este considerată drept criteriul principal de separare a
orizonturilor pe profil, de recunoaştere şi identificare a majorităţii solurilor.
Componenţii minerali şi organici, determinanţi ai culorii solului, în procesul de solificare se pot acumula sau pot
migra în profilul de sol astfel încât culoarea să reflecte natura şi intensitatea proceselor ͞pedogenetice͟ prin care s-
au format orizonturile solurilor.
Aspectul coloristic al orizonturilor de sol poate fi un indicator al stării de umiditate a solului. Aspectul marmorat -
mozaicat a straturilor de sol indică un exces temporal de apă stagnantă sau un regim fluctuant al excesului de
umiditate. Culoarea albăstruie ʹverzuie sau ͞oliv͟ (măslinie) indică prezenţa compuşilor feroşi care se formează în
condiţii anaerobe, improprii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. În sezonul umed se poate aprecia dacă
culoarea solului este mai veche sau este actuală, după starea de umiditate a solului. Halourile de culori deschise din
jurul rădăcinilor indică o umezire excesivă a solului şi influenţele ei nefavorabile asupra vegetaţiei (ex.: uscarea
pomilor). Când partea superioară a profilului de sol (0-50 cm) are culoarea neagră, acest fapt reflectă un fond
nutritiv ridicat (de regulă, fertilitatea solului scade de la solurile negre către cele brune, brune ruginii, roşii, cenuşii,
galbene şi albicioase).
Culoarea influenţează şi relaţia solului cu energia radiantă solară . Astfel, solurile de culoare închisă absorb mai
multă căldură decât cele de culoare deschise care resping (reflectă) energia radiantă (fac excepţie suprafeţele
protejate de vegetaţie sau de mulci). Solurile negre absorb mai multe radiaţii în timpul zilei şi radiază mai multă
căldură în timpul nopţii favorizând formarea de ͞rouă subterană͟.
Culoarea suprafeţei solului influenţează temperatura şi umiditatea solului, activitatea biologică din sol,
potenţialul productiv şi, implicit, creşterea şi dezvoltarea plantelor
 
       
     
Alături de procesele de fotosinteză şi respiraţie, schimbul de ioni dintre particulele coloidale şi rădăcinile
plantelor este unul dintre cele mai importante procese.
Ionii schimbabili (anioni şi cationi) se găsesc în stratul difuz al micelelor coloidale organitce sau minerale.
Micelele coloidale din sol reţin la suprafaţa lor ioni esenţiali în nutriţia plantelor şi îi păstrează împiedicând
eliminarea acestora de către curenţii descendenţi ai apei care străbat solul.Astfel, micelele coloidale din sol pot fi
comparate cu ͞băncile moderne͟ deoarece ionii reţinuţi pot fi retraşi de la ͞băncile coloidale͟ şi adsorbiţi de către
rădăcinile plantelor. Refacerea rezervei de elemente nutritive se realizează prin administrarea îngrăşămintelor
organice sau /şi minerale şi a amendamentelor.
Complexul coloidal al solului reglează concentraţia şi compoziţia soluţiei solului prin schimbul de ioni care
are loc între cele două componente ale acestuia.
?


?? ?
Humusul din solurile agricole şi, mai cu seamă, din cele forestiere se prezintă sub o mare diversitate de tipuri
şi subtipuri (Duchofaer, 1960). Kubiena (1953) citat de Lixandru (1997) a denumit diversele tipuri de humus ͞ forme
de humus ͞ deoarece ele se disting şi se separă în primul rând morfologic.
Prin urmare formele de humus se diferenţiează între ele în primul rând pe criteriul însuşirilor morfologice şi
micromorfologice ale orizonturilor cu humus şi în al doilea rând, pe criteriul însuşirilor chimice, fizice şi biologice.
   se referă la grosimea orizontului organic (͞O), la succesiunea şi corterele morfologice a
orizonturilor şi suborizonturilor cu humus, la gradul de descompunere a materiei organice şi la gradul de
amestecare a materiei organice cu materia minerală.
  " #$" se referă la indicele C/N. la raportul dintre acizii humici şi fulvici, la rezistenţa
diferitelor fracţiuni la extracţia cu anumiţi reactivi.
Principalele forme de humus din sol, în ordinea descrescândă a humificării sunt: MULLUL, MODERUL şi
MORUL (humusul brut).
%


!
 este format din materie organică complet humificată şi, ca urmare a activităţii biologice intense
de transformare a resturilor organice sub acţiunea râmelor şi bacteriilor, intim amestecată cu partea minerală a
solului. Această formă de humus se întâlneşte în zone cu climă caldă şi semiumedă sau umedă, în soluri bogate
în substanţe nutritive şi condiţii echilibrate de aeraţie şi umezire.
În solurile de pădure, sub frunzele nedescompuse (͞Ol͟) se găseşte un strat subţire şi discontinuu de litieră în
curs de humificare. Aici între orizontul de acumulare a materiei organice humificate (͞A͟) şi orizontul organic
(͞O͟) există o puternică discontinuitate; trecerea între orizontul ͞A͟ şi orizontul subiacent este treptată.
!

 se formează prin transformarea materiei organice din masa solului, sub o vegetaţie ierboasă,
pe un material bogat în elemente bazice şi în condiţii de climă semiaridă sau semiumedă şi este caracteristic
orizonturilor ͞A͟ din Molisoluri şi Soluri molice. Acest humus este intim amestecat cu partea minerală a solului
formând complexe argilo-humice, are o culoare negricioasă, reacţie neutră sau slab alcalină, greutate moleculară
mare, raportul C/N situându-se între 8 şi 12.
!

    se formează prin transformarea resturilor organice şi ierboase şi a litierei de la suprafaţa
solului, pe roci fără CaCO3 pe o vegetaţie forestieră în condiţii de climă semiumedă şi umedă. În soluri cu mult
forestier succesiunea orizonturilor din partea superioară a profilului poate fi Ol ʹ A sau O l ʹ (Oh) ʹ A.
 ï


 



 
    

 

 

 
  

 
    !"
Humusul Moder. Materia organică este încorporată în solul mineral, fapt pus în evidenţă de limita
neconturată între orizontul organic ͞O͟ şi orizontul ͞A͟, de inexistenţa procesului de formare a complexului argilo-
humic şi de prezenţa unei microstructuri alcătuite din microagregate organice şi particule minerale.
Orizontul organic cuprinde toate cele trei suborizonturi (Oe, Of şi Oh) cu o tranziţie treptată spre orizontul
͞A͟ (gros de doar 15-20 cm) iar trecerea de la orizontul "A͟ la orizontul subiacent este netă.
Humusul Moder are un conţinut ridicat de lignine şi alte produse intermediare, un raport C/N între 15 şi 25, o
valoare subunitară a raportului ͞acizi humici / acizi fulvici͟ şi o reacţie pH puternic acidă. În solurile cu humus
͞Moder͟ lipsesc râmele din cauza conţinutului scăzut de proteine a resturilor organice şi a condiţiilor de climă:
solurile îngheaţă pe toată grosimea ʹ mai ales cele superficiale.
%


 $
 &!
' este un humus forestier format din frunze de Răşinoase stratificate la suprafaţa
solului, aflate în diferite grade de transformare (Ol, Oh, Of) şi care se separă tranşant de solul mineral. El se
formează în climate reci şi umede cu arborete de răşinoase, pe roci acide, sărace în elemente nutritive; la formarea
lui contribuind pătura vie a solului reprezentată de Vacciunmmyrtilus şi alte specii din familia Ericaceae;
transformarea materiei organice este făcută îndeosebi de ciuperci cu o participare foarte slabă a mezofaunei.
Humusul brut este puternic acid, slab saturat în baze (<15%), sărac în elemente nutritive, raportul C/N are
valori cuprinse între 30-40; conţinutul ridicat de acizi solubili şi dispersaţi coloidal în soluţia solului determină
alterarea intensă (distrucţia) silicaţilor primari. Pătura groasă de humus brut împiedică aeraţia solului şi
pătrunderea apei.