1.

Definiţie „Stomatologie ortopedică”, „protetica dentară”, „odonto-tehnica”,

„biomateriale”. Metode de tratament .

Stomatologie ortopedică- un component al stomatologiei generale, disciplină ce studiază

etiologia, patogenia, tabloul clinic, metodele de diagnosticare, profilaxie și tratament ale
afecțiunilor sistemului stomatognat.

Protetica dentară- este specialitatea stomatologica ce se ocupa de diagnosticul,

tratamentul, reabilitarea si mentinerea morfo-functionala si estetica a aparatului dento-
maxilar al pacientului prin inlocuirea dintilor si tesuturilor maxilo-faciale pierdute cu
substitute artificiale - proteze. 

Odonto-tehnica - Operație de conservare și de întreținere a sănătății dinților prin

plombarea,inlocuirea si controlarea lor

Biomateriale- este o substanţă (alta decât medicamentul) sau combinaţii de substanţede

origine sintetică sau naturală care poate fi utilizată pentru o perioadă de timp, ca un întreg sau
parte a unui sistem, pentru tratamente,dezvoltări sau înlocuiri de ţesut, organ sau funcţie a
corpului viu.

Stomatologia ortopedică dispune de următoarele metode de tratament:

· funcțional - mioterapia, mecanoterapia;
· de aparataj - aparate ortodontice;
· protetic;
· mixt.
Aceste metode de tratament pot fi realizate imediat, în timpul apropiat după extracție (2-4
săptămîni) și tardiv (3-4 luni).

2. Definiţia noţiunei „Sistem stomatognat”. Elementele componente. Factorii ce

dirijează dezvoltarea sistemului stomatognat şi explicaţi legătura reciprocă dintre
funcţie şi morfologie prin exemplu ATM.
Sistem stomatognat- include un ansamblu de organe si tesuturi situate in regiunea maxilo-faciala,care
direct sau indirect participa la realizarea functiilor de baza ale organismului:
masticatie,deglutitie,respiratie,fonatie si fizionomie.
Sistemult stomatognat este compus din: schelet,dinti,muschii mobilizatori ai mandibulei, buzele
si muschii oro-faciali,limba,palatal dur si palatal moale,fibromucoasa cavitatii bucale, vesele sangvin si
limfatice si nervii aferenti;trei perechi de glande salivare si A.T.M.
Factorii ce influenteaza si dirijeaza dezvoltarea si formarea sistemului stomatognat sint:
-factorii biologici;
-factorii genetici;
-factorii functionali;
-factorii neendocrini.

 Legatura reciproca dintre functie si morfologie- la animalele de prada ATM este prezentata printr-o
imbinare unica a fosei articulare cu condilii articulari ai mandibulei. Astfel mandibula se poate deplasa
numai in plan vertical iar dintii au cuspizi inalti si ascutiti. La rumegatoare mandibula executa numai
miscari de lateralitate deoarece condilii articulari au o forma concava, iar fosa articulara este de forma
convexa; dintii laterali au suprafete ocluzale mari. La rozatoare, structura articulatiei permite deplasari
mandibulare in plan sagital datorita formei cilindrice a condililor articulari situati in plan sagital,iar incisivii
sunt bine dezvoltati si ascutiti. La om mandibula executa miscari in toate planurile datorita faptului de
imbinare a elementelor din toate articulatiile mai sus descrise. In concluzie schimbarile de functie au dus
la modificari de structura a dintilor, rolul principal fiind caracterul alimentelor.

3. Funcţiile proprii şi auxiliare ale sistemului stomatognat. Două etape de morfologie

postnatală a dinţilor .
Modelarea individuala de structura si forma ale componenetelor SS are loc sub influenta functiilor
proprii si a celor generale.Din functiile proprii fac parte: masticatia, fonatia, fizionomia,automentinere.
Masticatia este cea mai importanta functie ce influenteaza formarea intregului sistem stomatognat.
Durata masticatiei este aproximatix de 2 ore zilnic.
Fonatia,fiind cea mai recenta functie,totodata constituie si caracteristica cea mai esentiala a
omului.Omul vorbeste in mediu timp de 8-10 ore zilnic.
Fizionomia este manifestata de tegumentele fetei care prin trasaturie sale ii da posibilitate omului sa-si
exprime dispozitia,dorinta si este la fel un mijloc de comunicare intre oameni.
Functii auxiliare: respiratia, deglutitia, analizatorica

4.Funcţia de automenţinere cu componentele ei: “ autoconservare”, “ autostimulare “,

“ autoreglare “. Traseele de forţă la mandibulă şi maxilă. Argumentaţi ce a condus la
formarea lor şi importanţa practică
Functia de automentinere include 3 componente: autoconservare, autostimulare si autoreglare. Prin
autoconservare se asigura prevenirea afectiunilor ce pot provoca tulburari functionale ale intregului sistem. Aici se
include si functia de autocuratire a cavitatii bucale prin intermediul salivei. Termenul autostimulare genereaza
actiunea stimulilor de intretinere, consolidare si perfectionare a componentelor sistemului stomatognat (functia
musculara, presiunea masticatorie etc.) Notiunea de autoreglare include acel mecanism biologic care declanseaza
modificarile morfologice conform functiei si invers.
Liniile de forta nu prezinta altceva decit stilpii de rezistenta care impreuna cu placile osoase compacte ii atribuie
mandibulei rezistenta cuvenita. Deosebim urmatoarele trasee de forta la mandibula: 1)marginale; 2)bazilare;
3)transversale; 4)anterioare; 5)posterioare; 6)capsulare;7)radiale. La maxila avem urmatorii stilpi de rezistenta:
1)nazofrontali; 2)zigomatici; 3)pterigopalatini; 4)palatini. La formarea acestor stilpi de forta a dus presiunile care
apar in tesutul osos datorita marimii si directiei fortei musculare la actul de masticatie. Importanta practica a liniilor
de forta este argumentata prin faptul ca permite de a studia presiunea masticatorie si identificarea unor
discordante.

5.Enumeraţi componentele ATM. Triunghiul Bonwill şi importanţa practică.

ATM este compusa din urmatoarele elemente: condilii articulari, fosa articulara, tuberculul, discul articular
(meniscul), capsula articulara si ligamentele articulare.
Epifizele condiliane ale mandibulei. Aceste formatiuni asemanatoare cu doua cilindre elipsoidice sunt situate in
plan transversal iar suprafata lor anterosuperioara este tapetata cu cartilaj articular. Pe fata anterioara a condilului
la nivelul colului se gaseste foseta pterigoida pe care se insera muschiul pterigoidian extern. In raport cu caracterul
suprafetei superioare deosebim doua forme tipice de epifize articulare: 1)ingusta in plan sagital si alungita in plan
transversal; 2) strivita de sus in jos in asa mod ca diametrul transversal nu depaseste cu mult pe cel sagital. In
conditii normale, la aduiti, cind sunt prezenti cel putin dintii laterali pe ambele maxilare, condilii articulari ocupa in
fosa articulara o asa pozitie ca numai portiunea anterioara a lor articuleaza cu tuberculul articular. Datorita acestei
particularitati presiunile masticatorii nu se transmit asupra boltei fosei articulare, prezentata de o placuta osoasa
subtire, care separa articulatia de cavitatea craniului, dar asupra oaselor craniului. Pierderea dintilor laterali sau
alte stari patologice duce la schimbarea pozitiei condililor articulari. Ei se deplaseaza superior si distal provocind
deseori dureri ca urmare a presiunii ce o exercita asupra acestor tesuturi si asupra regiunii unde trece fasciculul
neurovascular.
Fosa articulara. Fosa articulara este situata pe osul temporal si are o forma elipsoidica. Anterior ea margineste cu
tuberculul articular, distal cu scizura Glasser, interior cu apofiza osului sfenoidal, exterior cu apofiza posterioara a
osului zigomatic, iar superior margineste cu o placuta osoasa subtire, care formeaza bolta ei si separa cavitatea
articulara de cutia craniana. Adincimea fosei articulare variaza individual si depinde de inaltimea tubercului
articular care are in mediu 6-7 mm. Cavitatea ei este de 2-3 ori mai mare decit condilul articular al mandibulei, ceea
ce asigura o amplituda mare de miscari in diferite directii. Bolta cavitatii articulare are o captuseala de cartilaj in
regiunea scizurii Glasser, care acopera si suprafata tuberculului articular. Inaltimea ocluziei arcadelor dentare nu
permit condililor articulari ai mandibulei sa patrunda adinc in fosa articulara, iar pozitia lor la baza pantei
tuberculului articular asigura transmiterea presiunii minime in zona boltei fosei articulare.
Tuberculul articular. Tuberculul articular prezinta peretele anterior al fosei articulare. Se deosebeste de celelalte
elemente ale articulatiei prin diverse forme.
Tuberculul articular este bine pronuntat numai la om si se presupune ca la aparitia lui au jucat un rol important
particularitatile functionale ale ATM, determinate de consistenta produselor alimentare, cit si schimbarile in ocluzia
dentara, si in special aparitia acoperirii arcadei dentare inferioare de cea superioara. La copii tuberculul articular
este slab dezvoltat, iar la maturi bine pronuntat. Cu pierderea dintilor acest element al ATM treptat se supune
atrofiei. Este dovedit ca forma acestei formatiuni intr-o anumita masura depinde de varietatea de ocluzie. Se
considera ca exista trei forme ale tuberculului articular- plata, mijiociu pronuntata, abrupta. Gradul de pronuntare
la fel este in dependenta de factorul functional. Se considera ca la folosirea alimentelor aspre predomina
deplasarile mandibulei in plan transversal, ceea ce nu permite o dezvoltare pronuntata a acestei formatiuni, pe cind
folosirea alimentelor, care nu cere aplicarea unei forte mari in timpul masticatiei, duce la crearea unei forme
abrupte a tuberculului.
Discul articular (meniscul). Meniscul prezinta o formatiune cu o structura fibroelastica, care fiind situat intre
epifizele condiliene articulare ale mandibulei si fosa articulara capata o forma biconcava. Datorita acestui fenomen
meniscul are cea mai mica grosime in partea centrala. De marginea lui insera capsula articulara. Discul articular
subimparte cavitatea articulara in doua etaje: anterior - superior si inferior-posterior. De disc si capsula insera
portiunea superioara a muschiului pterigoidian extern, ceea ce ii permite sa se deplaseze impregna cu epifizele
condiliene ale mandibulei. Meniscul un numai lichideaza dezacordul dintre dimensiunile fosei articulare si apofizele
condiliene, dar si joaca un rol important in amortizarea presiunilor masticatorii.
Capsula articulara. Capsula articulara fiind alcatuita din tesut conjunctiv, este in concrescenta cu marginea discului
pe toata intinderea lui. Ea are dimensiuni relativ mari si este extensibila, ceea ce permite deplasari considerabile
epifizelor condiliene ale mandibulei, in special in plan sagital.
Ligamentele. Ligamentele se impart in doua grupe: intracapsulare si extracapsulare. Prima grupa este prezentata
de doua perechi de ligamente: 1)disco-temporala care fixeaza discul de osul temporal, si 2) disco-mandibulara, care
fixeaza discul de mandibula. Grupa a doua este prezentata de ligamentele laterale, pterigomandibulare,
sfenomandibulare si stilomandibulare. Rolul functional al ligamentelor intracapsulare consta in limitarea miscarilor
de lateralitate a condililor articulari in fosa articulara, iar rolul ligamentelor extracapsulare consta in limitarea
miscarilor mandibulei in genere.
Trei forme ale tuberculilor articulari: plata, mijlociu pronuntata, abrupta. In conditii de norma, cind sunt prezenti
cel putin dintii laterali pe ambele maxilare, condilii articulari ocupa in fosa articulara o asa pozitie ca numai
portiunea anterioara a lor articuleaza cu tuberculul articular. Astfel presiunea masticatorie se transmite asupra
oaselor craniului.
Triunghiul Bonwill- reprezintă un triunghi echilateral cu baza între mijlocul axelor
ambilor condili mandibulari şi vârful între incisivii
mediali inferiori la mezocefali (mesaticefali), înaintealor la brachicefali şi în spatele lor
la dolicocefali.
6.Muşchii ridicători, coborîtori şi propulsori ai mandibulei. Caracteristica. Indicaţi
funcţiile de bază

Muschii ridicatori sunt prezentati de 3 perechi de muschi: m. temporal; m. maseter; m. pterigoidian intern. M.
temporal incepe cu o insertie larga in forma de evantai pe osul temporal si insereaza pe apofiza coronoida a
mandibulei. Dupa directia fibrelor musculare, m. temporal se imparte in 3 fascicole: anterior, mijlociu si
posterior. La contractia celui anterior are loc numai ridicarea mandibulei, cekui mijlociu- ridicarea si retropulsia,
iar la contractia celui posterior- numai retropulsia mandibulei. M. maseter- are insertia fiza pe arcada
zigomatica si mobila pe faza externa a zonei angulare a mandibulei. Are 2 fascicole: superficial, cu directia
oblica a fibrelor; si profund- cu directia fibrelor in plan vertical. M. pterigoigian intern- are punctul fix de
insertie in fosa apofizei pterigoidiene si cel mobil pe fata interna a zonei angulare a mandibulei. La contractie
bilaterala- ridica mandibula in sus si putin o deplaseaza inainte, La contractia unilaterala mandibula este
deplasata in sus, inainte si inauntru, in sens opus directiei de contractare a muschiului. Toti acesti muschi
contribuie la mentinerea unghiului mandibular intr-o pozitie echilibrata.
Muschii coboritori- prezinta caracteristici morfofunctionale speciale avind ambele insertii mobile: una pe
mandibula si alta pe osul hioid. Muschii coboritori ai mandibulei sunt numiti si muschi suprahioidieni, formind
totodata planseul bucal. Sunt formati din 3 grupe: geniohioidieni, milohioidieni si fasciculele anterioare ale
muschiului digastric. Geniohioidieni- la mandibula insera pe cele doua apofize geniene, milohioidieni- pe liniile
oblice interne; iar fasciculele anterioare al m. digastric- pe foseta digastrica a mandibulei. Prin contractia
coboritorilor se realizeaza o deschidere mai mica sau mai mare a gurii. Distanta dintre marginile incizale ale
dintilor frontali la o deschidere a gurii la maximum este in mediu egala cu 5 cm.
Muschii propulsori- m. pterigoidian extern. Functia principala este propulsia mandibulei in plan sagital si
transversal. M. pterigoidian extern este compus din 2 fascicule: superior- cu fibre musculare orientate orizontal
si inferior- cu fibre musculare orientate oblic. Fasciculul superior care punctul fix de insertie pe aripa mare a
osului sfenoid si cel mobil pe portiunea anterioara a maniscului articular. Fasciculul inferior insera pe punctul fix
de pe fata externa a aripei mari a apofizei pterigoide su cel mobil pe foseta condilului articular al mandibulei.

7.Muşchii mimici. Funcţiile de bază.

Acesti muschi sunt situati subcutan, prezinta un cap fix inserat pe oasele fetei si un cap mobil
inserat pe piele. Inserindu-se pe piele, prin contractie, pot exprima diferite stari psihice (bucurie,
depresie, durere,etc); impreuna cu repartia ia tesutului adipos al fetei si configuratia masivului
facial, muschii mimicii dau aspectul static al fetei, fizionomia. Un alt rol al acestor muschi,
secundar, este acela de a interveni in masticatie, deglutie, fonatie.
Inervatia acestor muschi provine din nervul facial.
 
Clasificar e:
  muschiul epicranian,muschiul orbicular al ochiului muschiul orbicular al gurii muschiul
buccinators, muschiul ridicator al buzei superioare, muschiul ridicator al unghiului gurii, muschii
zigomatic mic si mare

8.Definiţie “Forţa musculară absolută”, „presiunea masticatorie”. Indicaţi valoarea şi

metodele de determinare.
Forta musculara absoluta este forta dezvoltata de muschi in timpul contractiei maximale. La muschii ridicatori ai
mandibulei (m. temporal, m. maseter, m. pterigoidian medial) – forta absoluta a lor va fi de 390-400 kg (1 cm² = 10
kg). Presiunea masticatorie este acea forta a muschilor ridicatori, care se realizeaza pe un sector al arcadelor
dentare in timpul actului de masticatie. Se determina cu ajutorul gnatodinamometrului mecanic Bleck, cu ajutorul
gnatodinamometrului electric construit de discipolii lui Bleck. Forta necesara pentru farimitarea alimentelor se
determina prin fogodinamometrie, aparatul numindu-se fogodinamometru.
9.Enumeraţi indicii medii ai rezistenţei parodontului după Haber la bărbaţi şi femei.
Importanţa practică.
Indicii medii ai rezistentei parodontului dupa Haber la barbati constituie 44 kg iar la femei de 30 kg. Aceasta
presiune suportata de dinti este socotita drept reper pentru caracteristica functionala a parodontului. Deasemenea
este foatre important la intocmirea planului de tratament protetic echilibrat functional.

10.Indicaţi forţa medie necesară pentru fărămiţarea alimentelor în conţiţii de normă.

Definiţie “Forţe de rezervă a parodontului “. Importanţa practică.
Forta necesara pentru faramitarea alimentelor se determina prin fogodinamometrie. Forta medie la faramitarea
alimentelor este de 18-20 kg. Aceasta forta scade brusc la actiunea salivei sau a lichidului. Forta de rezerva a
parodontului este forta ce se declanseaza de la adaptarea la fortele permanent schimbatoare a parodontului si
depinde de factori ca: starea parodontului, raportul dintre partea coronara si radiculara a dintelui, virsta. Putem
constata ca in conditii fiziologice normale se utilizeaza doar 50% din forta totata a parodontului, pe cind cealalta
parte se gaseste in rezerva. Importanta practica este capacitatea de antrenare a fortelor de rezerva prin folosirea
permanenta a alimentelor dure. Aceasta permite dezvoltarea unui sistem stomatognat armonizat functional si
morfologic.

11.Indicaţi caracterele morfofuncţionale generale ale dinţilor.

1. Fiecare dinte este alcatuit din coroana si una sau mai multe radacini. Coroana este acoperita cu
smalt iar radacina cu un strat de cement.
2. Coroana anatomica este numit segmentul dintelui acoperit de smalt. Coroana clinica este partea
extraalveolara a dintelui, coincide cu cea anatomica. Raportul mediu dintre radacina si coroana
este de 2:1, din care cauza dintele se considera pirghie de gradul I. Micsorarea inaltimii coroanei
anatomice in rezultatul abraziunii, influienteaza pozitiv asupra stabilitatii dintelui. Pe cind
cresterea coroanei clinice influienteaza negativ asupra stabilitatii dintelui.
3. Raportul dintre suprafata radiculara a dintelui si suprafata coronara. Acest raport creste spre
distal- adica suprafata radiculara a dintilor este mai mare decit cea coronara (creste de la incisivi la
molari).
4. Suprafetele verticale sunt convexe- asigurind protectia gingiei. Ecuatorul anatomic reprezinta o
linie trasata imprejurul coroanei unind convexitatile maxime de pe toate suprafetele verticale.
5. Fiecare dinte are o portiune activa care direct participa la actul de masticatie. La frontali suprafata
activa este orizontal redusa, pe cind cea verticala este intinsa; iar la dintii laterali invers.
6. Particularitatea raportului dintre portiunea coronara mediana care este mai voluminoasa si
portiunea distala care este mai redusa. Coletul dintilor prezinta o circumferinta festonala care
corespunde cu festonul gingival si este convexa pe suprafetele vestibulo-orale si concava spre
apex pe suprafetele proximale.

12.Enumeraţi semnele anatomice de deosebire ale dinţilor.

Deosebim dinti frontali si dinti laterali. Incisivii- functie de incizie a alimentelor; caninii- sfisierea alimentelor;
premolarii- zdrobirea iar molarii- faramitarea alimentelor. Incisivii au coroana turtita comparata cu o dalta; caninii-
au o coroana a carei margine libera are forma unui virf de sulita; premolarii au un volum coronar mai mare decit a
dintilor frontali; molarii- au cel mai mare volum coronar si un numar mare de cuspizi (4-5) prezentind pe suprafata
ocluzala mai multe santuri intercuspidiene. Alte semne de deosebire: directia radacinii, unghiurile coroanelor
dintilor frontali, curbura suprafetei vestibulare, marimea coroanei, numarul de cuspizi, marimea si situarea lor pe
suprafata ocluzala a dintilor laterali, forma dintilor (triunghiulara, ovala, patrata, dreptunghiulara).
13.Morfologia funcţională a incisivilor. Caracteristicile individuale şi de grup.

Incisivii centrali superiori-mai mari dinţi după volum din grupa incisivilor, implantaţi
în porţiunea centrală a arcadei superioare de o parte şi de alta a liniei mediane a fetei .
Coroana lor este turtită în sens vestibulooral, astfel încât forma poate fi comparată cu o
lopăţică. Pe măsură ce se apropie de colet, coroana se îngustează trecând în rădăcină.
Suprafaţa vestibulară a incisivilor centrali superiori este con vexă atât în sens
gingivoincizal, cât şi meziodistal şi are o formă dreptunghiulară cu latura verticală
mai mare decât cea orizontală. La tineri, pe această suprafaţă sunt situate două şanţuri
orientate vertical cu o adâncime mai accentuată la marginea incizală care se atenuează
treptat, până la dispariţia lor la jumătatea înălţimii suprafeţei vestibuläre. Aceste
şanţuri împart suprafaţa vestibulară în trei lobi inegali: distal cel mai mare, mezial de
mărime mijlocie şi central cel mai mic, creându-se astfel o uşoară ondulare triplă. Cu
anii, datorită acţiunii abrazive a alimentelor şi periuţei de dinţi, şanţurile şi lobii
treptat se şterg. Suprafaţa vestibulară este mai lată în regiunea marginii incizale şi
mai îngustă în zona coletului.Marginea distală a suprafeţei vestibuläre este mai scurtă
şi mai convexă decât cea mezială, care este mai mare şi mai plană.
Suprafaţa palatinală a incisivilor centrali superiori are o formă triunghiulară cu
baza spre marginea incizală şi dimensiuni mai mici decât suprafaţa vestibulară.
Proximal ea are câte o îngroşare de. smalţ, numită creastă marginală. Sunt creste
marginale, mezia lă şi distală, care converg spre treimea cervicală, unde se unesc
formând tuberculul dentar, care poate avea relief şi forme variate: şanţuri verticale,
orificiu orb (foramen caecum) etc.
Suprafeţele proximale au formă triunghiulară cu baza spre co let, laturile cărora
sunt formate de marginile vestibulară şi palati nală ale suprafeţelor respective, care se
întâlnesc într-un unghi ascuţit la marginea incizală. Suprafeţele proximale sunt uşor
convexe spre colet. Suprafaţa proximală mezială este mai mare decât cea distală atât
în sens vertical, cât şi orizontal. Ambele suprafeţe proximale au acelaşi contur
general, însă suprafaţa distală are o convexitate mai accentuată.
Marg'inea incizală este puţin oblică de jos în sus şi în sens meziodistal, având un relief
ondulat, format de trei proeminenţe, ce corespund celor trei lobi vestibuluri, care şi ele
cu vârsta se abraziază. La unirea marginii incizale cu suprafaţa mezială se formează un
unghi de circa 85—90°, iar la unirea cu suprafaţa distală un unghi obtuz, rotunjit. Atât
incisivii superiori, cât şi cei inferiori (centrali şi laterali) sunt dinţi monoradiculari.

Incisivii laterali superiori. Au aceeaşi formă generală ca şi in cisivii centrali superiori,

dar cu dimensiuni mai mici şi cu unele detalii morfologice mai accentuate. Sunt
implantaţi în hemiarcadele dentare imediat după incisivii centrali .
Suprafaţa vestibulară a incisivilor laterali superiori este mai îngustă şi mai convexă
decât a incisivilor centrali. Ca şi la incisi vii centrali, pe suprafaţa vestibulară sunt
situate două şanţuri cu aceeaşi orientare, care o împart în cei trei lobi: distal-mare,
mezial- mijlociu şi central-mic. Spre deosebire de incisivul central, margi nile distale: şi
meziale ale incisivului lateral converg, în majorita tea cazurilor de la ecuatorul coroanei
spre marginea incizală, fă când marginea incizală mai scurtă decât diametrul dintelui la
ecuatorul anatomic.
Suprafaţa palatinală este mai mică decât cea vestibulară şi mai oblică, deosebindu-se
de suprafaţa palatinală a incisivului central printr-o exprimare mai accentuată a
tuberculului dentar. Pe supra faţa palatinală şe găseşte mai frecvent orificiul orb.
Suprafeţele proximale au formă triunghiulară. Suprafaţa proximal-mezială este mai mare
decât cea proximal-distală şi este convexă în jumă tatea incizală şi plată la colet, fiind
mai rotunjită spre marginea vestibulară. Suprafaţa distală în general este plată şi se
rotunjeşte înspre unghiul incizal.
Marginea incizală este asemănătoare cu a incisivului central, deosebindu-se totodată de
ultimul prin unghiul mezial mai ascuţit şi cel distal mai obtuz şi mai rotunjit.
Incisivii centrali şi laterali inferiori. Sunt cei mai mici dinţi şi ca şi incisivii superiori
sunt implantaţi de o parte şi alta a liniei mediane a feţei în aceeaşi ordine. Atât incisivii
centrali, cât şi cei laterali sunt asemănători, având coroane turtite în sens vestibulo-
lingual în porţiunea incizală şi în sens meziodistal spre colet, con- ferindu-i astfel forma
de daltă . Incisivul central este mai îngust decât cel lateral.
Suprafeţele vestibuläre au un aspect alungit de forma unui pa ralelipiped, fiind convexe
înspre colet şi aproape plate spre margi nea incizală. Pe ele sunt situate câte două şanţuri
care împart sup-rafaţa vestibulär! a fiecărui dinte în trei lobi de mărime egală, fă când-o
uşor trilobată. Suprafeţele linguale au aceeaşi înălţime ca şi suprafeţele vestibuläre,
fiind însă puţin mai înguste în sens me- ziodistal şi puţin concave. Ele sunt aproape
netede, dar, uneori ca şi la incisivii superiori, pe suprafaţa lor pot fi tuberculi mici
nedivizaţi.
Suprafeţele proximale au o formă triunghiulară, fiind aproape egale atât mezial, cât
şi distal, cu un relief aproximativ plan, fiind convergente spre colet.
Marginile incizale sunt orizontale, iar unghiurile atât meziale, cât şi distale sunt drepte.

14.Morfologia funcţională a caninilor. Caracteristicile individuale şi de grup.

Caninii superiori. Au coroană canoidă, a cărei margine incizală are forma unui vârf de suliţă . Caninii
sunt cei mai lungi şi cei mai puternici dinţi din grupul dinţilor frontali şi sunt implantaţi în hemiarcadele
dentare, distal de incisivii laterali. Suprafaţa vestibulară este accentuat convexă atât vertical, cât şi
meziodistal. Ea este împărţită în două faţete de către o creastă de smalţ verticală pronunţată, care porneşte
de la cuspid spre colet. Marginile acestei creste formează două şanţuri (unul mezial şi altul distal) fiind
divergente spre colet, curbate uşor, atenuându-se treptat această curbură până la treimea mijlocie a
suprafeţei vestibuläre. Faţeta mezială este mai mică, iar cea distală mai mare. Uneori pe faţeta distală se
observă un şanţ care o împarte în doi lobi. Marginea mezială este uşor convexă, iar cea distală este mai
pronunţat convexă şi mai scurtă .Suprafaţa palatinală este mai mică decât suprafaţa vestibulară, datorită
reducerii diametrului orizontal. Ea este oblică în sens vertical feţei palatine, iar uneori chiar şi în
regiunea coletului, se află tu berculul dentar care deseori are o formă pronunţată de
cuspid mic. De la tuberculul dentar spre marginea incizală pornesc 3 creste: mezială —
spre unghiul mezial, distală — spre unghiul distal şi mediană — spre vârful cuspidului.
Aceste creste sunt despărţite de două şanţuri mai mult sau mai puţin exprimate.
Suprafeţele proxi- male au formă triunghiulară cu vârful îndreptat spre marginea in cizală
şi cu baza spre colet, şi au formă convexă în treimea incizală şi plaită în treimea
cervicală. Suprafaţa proximal-distală are dimen siuni mai mici atât în sens vertical, cât şi
orizontal, şi este mai convexă incizal şi mai plată cervical decât suprafaţa proximal-me-
zială.
Marginea incizală este împărţită de un cuspid în două margini inegale: marginea
incizal-mezială care se întinde de la vârful cus pidului spre suprafaţa mezială şi formează
unghiul mezial de o formă rotunjită; marginea incizal-distală care se întinde de la vâr ful
cuspidului spre suprafaţa distală, formând unghiul distal mai deschis şi situat mai
aproape de linia coletului. Marginea distală este mai lungă decât cea mezială.
La tineri vârful cuspidului are un relief ascuţit rotunjit, care cu timpul se abraziază
transformându-se într-o mică suprafaţă ocluzală.
*Caninii inferiori. Prezintă aceleaşi caractere morfologice gene rale cu ale caninilor
superiori, având doar unele deosebiri mai pu ţin sau mai mult accentuate . Coroanele
caninilor inferiori sunt mai turtite în sens meziodistal şi mai înalte, iar rădăcinile sunt
mai scurte comparativ cu ale caninilor superiori. Suprafaţa vestibulară are un aspect mai alungit
'şi este mai puţin convexă în ambele direcţii, comparativ cu a caninului superior, este împărţită de cele 2
şanţuri, în trei lobi inegali, care sunt mai puţin pronunţaţi, abia perceptibili.Suprafaţa linguală este
mai îngustă decât suprafaţa vestibulară şi prezintă aceleaşi detalii morfologice ca şi
suprafaţa palatinală a caninului superior, relieful lor fiind mai puţin exprimat, din care
cauză suprafaţa linguală este mai simplă, având un tubercul lăţit abia vizibil.
Suprafeţele proximale au acelaşi contur triunghiular şi aceeaşi orientare, fiind uşor
convexe şi aproape paralele.
Marginea incizală este împărţită de un cuspid mai puţin pro nunţat, în două margini
inegale. Marginea distală este mai lungă şi mai oblică, deplasând astfel cuspidul mai spre
mezial.

15.Morfologia funcţională a premolarilor. Caracteristicile individuale şi de grup.

Primul premolar superior. Este primul dinte din grupul dinţilor laterali şi este implantat în hemiarcada
dentară imediat după canin. Coroana lui are o formă cuboidă neregulată; este un dinte bicuspidat şi
biradicular.Suprafaţa vestibulară este uniform convexă în ambele direcţii şi este asemănătoare cu cea a
caninului, fiind mai mică şi mai lată, iar caracterele morfologice sunt mai puţin pronunţate şi
reliefate.Suprafaţa palatinală are acelaşi contur general ca a suprafeţei vestibuläre şi prezintă dimensiuni
mai mici în ambele direcţii, fiind perfect netedă. Suprafeţele proximale sunt mai mari decât suprafeţele
palatinale şi vestibuläre. Suprafaţa proximal-mezială are formă trapezoidală, este convexă în treimea
ocluzală, în special spre vestibulär unde formează punctul de contact cu dintele vecin, devenind plată spre
colet. Marginea mezială vestibulară este curbă de sus în jos,» iar cea palatinală mai are şi o direcţie oblică
spre vestibulär şi este mai scurtă decât cea vestibulară. Suprafaţa proximal-distală are aceleaşi caractere
morfologice ca suprafaţa proximal-mezială, prezentând doar câteva deosebiri: este mai convexă şi se
lărgeşte spre colet, formând o depresiune concavă spre cervical. Acest semn este socotit ca un
indice de identificare a primu lui premolar superior şi a hemiarcadei din care provine.
Suprafaţa ocluzală este trapezoidală, formată din 4 margini {vestibulară, palatinală,
mezială şi distală), 2 cuspizi, un şant intercuspidian şi 2 fosete. Marginea vestibulară
este trilobată dato rită proeminentei corespunzătoare a celor trei lobi de pe suprafaţa
vestibulară. Marginea palatinală are formă de semicerc formată de cuspidul palatinal.
Marginile proximale au formă de curbe ce converg spre palatinal formate de crestele
meziale şi distale care unesc cuspidul vestibular cu cel palatinal.
Relieful suprafeţei ocluzale este format de cei doi cuspizi — unul situat vestibular şi
altul palatinal. Cuspidul vestibular este mai puternic, ceva mai mare şi mai proeminent
decât cel palatinal şi este aşezat central sau puţin distal. Cuspidul palatinal este mai
teşit decât cel vestibular şi este deplasat spre suprafaţa mezială. Din vârful cuspizilor
pleacă crestele axiale care coboară spre şan ţul intercuspidian — una din prelungirea
celeilalte, împărţind sup rafaţa ocluzală în două versante: unul mezial mai mic şi unul
distal mai mare. De pe versantele meziale şi distale ale cuspidului vestibular pornesc
două şanţuri paralele crestei axiale, formând fosetele ocluzale care nu trec peste
cuspidul palatinal. Cuspizii ves tibular şi palatinal sunt despărţiţi de un şanţ
intercuspidian cu di recţie meziodistală, situat mai aproape de suprafaţa palatinală. Acest
şanţ, traversând suprafaţa ocluzală în direcţie distală, se ter mină pe suprafaţa crestei
marginale, iar în direcţie mezială de cele mai multe ori depăşeşte creasta marginală şi se
termină chiar pe suprafaţa mezială.
Examinând cuspizii tuturor dinţilor laterali, observăm că atât cuspizii orali, cât şi cei
vestibulari sunt împărţiţi de creste sagitale în două versante: extern şi intern. Versantul
extern este situat în direcţie vestibulară, iar cel intern în direcţie orală.
Rădăcina primului premolar superior în 66 cazuri din 100 este bifidă, astfel fiind
reprezentată de o rădăcină vestibulară şi alta pa latinală. In 30 de cazuri rădăcina este
unică şi în 4 cazuri — trifidă.
Premolarul doi superior. Este al cincilea dinte din arcada den tară, implantat imediat
după primul premolar. Premolarul doi su perior este asemănător cu primul premolar
superior, dar are o con figuraţie mai simplă şi dimensiuni mai mici .
Caracterele morfologice ale premolarului doi superior, după cum s-a menţionat, sunt
identice cu cele ale primului premolar cu ex cepţia suprafeţei ocluzale. Suprafaţa
ocluzală este bicuspidată, însă cuspizii după mărime sunt egali între ei. Şanţul
intercuspidian îm parte suprafaţa ocluzală în două porţiuni egale în sens vestibulo-
palatinal şi se termină la marginea crestelor proximale: forma şan ţurilor de pe suprafaţa
ocluzală se aseamănă mult cu litera H.
Rădăcina în 82% cazuri din 100 este unică, dar poate fi atât bifidă, cât şi trifidă.
Primul premolar inferior. Este implantat ca şi omologul său su perior după canin şi este
al patrulea dinte din arcada dentară in ferioară. Coroana are o formă mai mult
asemănătoare cu un cilin dru, este un dinte bicuspidat şi monoradicular .
Suprafaţa vestibulară este asemănătoare cu cea a caninului inferior, dar are dimensiuni mai mici atât în
sens vertical, cât şi orizontal. Ea este împărţită de două şanţuri verticale puţin exprimate în 3 lobi inegali,
dintre care cel medial este mic, cel distal — mijlociu şi cel central este mai mare şi mai pronunţat. Aceasta
permite ca creasta sagitală a cuspidului vestibular să împartă marginea ocluzală vestibulară în două
versante inegale: mezial, care este mai mic şi ascuţit, şi distal — mai lung şi oblic.
Suprafaţa vesti bulară este convexă în ambele direcţii, atingând convexitatea maximă la
limita unirii treimii meziale cu cea cervicală. Acest re lief contribuie la aplecarea
cuspidului vestibulär spre lingual, adu- cându-1 în cele mai dese cazuri până la axul
vertical al dintelui.
 Suprafaţa linguală este convexă în ambele direcţii şi mai mică decât suprafaţa vestibulară, astfel că
înălţimea ei constituie aproximativ jumătate din înălţimea suprafeţei vestibuläre. Aceste particularităţi
constituie punctul de trecere de la dinţii monocuspidaţi la cei bicuspidaţi ca şi în cazul primului premolar
superior; suprafaţa linguală nu prezintă detalii morfologice, fiind netedă Suprafeţele proximale sunt
uşor convexe şi converg atât spre colet, cât şi spre lingual. Convergenţa maximă
vestibulolinguală este în treimea vestibulară, unde face punct de contact cu dinţii vecini.
La trecerea suprafeţelor proximale spre suprafaţa linguală se formează un unghi
accentuat rotunjit. Suprafeţele proximale au formă trapezoidală cu baza mică spre
ocluzal. Suprafaţa proximală mezială este mai mare decât suprafaţa proximal-distală.
Suprafaţa ocluzală are o formă puţin ovoidală alcătuită din 4 margini, 2 cuspizi, un şanţ
intercuspidian şi 2 fosete. Relieful ei este format de 2 cuspizi inegali: vestibulär şi
lingual. Cuspidul ves tibulär are o înălţime şi lăţime aproape de două ori mai mare decât
cel lingual, având o înclinare spre lingual de aproximativ 45°. Aceasta, după cum s-a
menţionat mai sus, permite ca vârful cus- pidian să ajungă până la axul vertical al
dintelui. Din vârful cus pidului vestibulär porneşte o creastă axială de smalţ spre şanţul
intercuspidian, care coincide şi continuă cu creasta axială a cuspi dului lingual. Creasta
axială împarte versantul intern al cuspidului vestibulär în două fosete: mezială şi distală.
Foseta mezială este mai pronunţată decât cea distală. In aceste fosete, paralel crestei
axiale, se găsesc şanţurile secundare numite şanţuri de descărcare. Aceste două fosete
sunt unite de şanţul intercuspidian, care se în tinde până la crestele proximale. Şanţul
intercuspidian are formă de curbă cu concavitatea orientată spre suprafaţa vestibulară şi
este situat mai mult spre marginea linguală.
Premolarul doi inferior. Este al cincilea dinte din arcada den tară inferioară, implantat
după primul premolar. Coroana lui are o formă cuboidă şi este puţin mai mare decât cea
a primului pre molar, este un dinte monoradicular şi bicuspidant sau tricuspidant .
Suprafaţa vestibulară este convexă atât în sens vertical, cât şi orizontal. Convexitatea maximă verticală este
situată în treimea cervicală şi trece lent în sens meziodistal. In comparaţie cu omologii săi, această
suprafaţă este împărţită de două şanţuri în trei lobi cu un relief mai puţin accentuat. Lobul central este mai
lat şi abia depăşeşte relieful lobilor mezial şi distal. Marginea ocluzală este mai puţin ascuţită decât la
ceilalţi premolari şi este împărţită de vârful cuspidului în două versante aproape egale, care, unin-du-se
cu marginile proximale, formează unghiurile distal şi mezial. Unghiul mezial este puţin
mai ascuţit, iar cel distal mai oblic. Sup rafaţa linguală este mai mică decât cea
vestibulară şi este uşor înclinată spre lingual, cu o convexitate în ambele direcţii. Din
treimea cervicală, atât suprafaţa linguală, cât şi cea vestibulară con verg ocluzal, făcând
ca diametrul vestibulolingual să fie mai mic la nivelul suprafeţei ocluzale.
Suprafeţele proximale sunt convexe şi convergente spre colet şi au o formă pătrată;
convexitatea maximă atinge marginea oclu zală, nivelul unde se realizează contactul
interdentar cu dinţii ve cini.
Suprafaţa ocluzală are un relief dependent de prezenţa a doi sau trei cuspizi. In cazul
când suprafaţa ocluzală prezintă doi cus- pizi, relieful ei este asemănător cu cel al
primului premolar infe rior şi se deosebeşte prin următoarele semne: vârful cuspidului
ves- tibular nu este accentuat înclinat spre lingual; şanţul intercuspidian este situat mai
vestibular, motiv care a condus la situarea fosetelor meziale şi distale mai aproape de
marginea vestibulară a suprafeţei ocluzale; cuspizii vestibular şi lingual sunt aproape de
aceeaşi mărime. Unii autori în general socot cuspidul lingual mai puternic decât cel
vestibular.

In cazul când suprafaţa ocluzală prezintă 3 cuspizi, şanţurile, fosetele şi cuspidul

vestibular au acelaşi contur şi relief. Modifică rile se petrec la nivelul cuspidului lingual,
care este împărţit în doi cuspizi de un şanţ cu direcţie linguală ce îşi ia începutul din
şanţul intercuspidian cu direcţie meziodistală. Şanţul intercuspidian lin gual nu depăşeşte
limita crestei sagitale a cuspidului lingual. Din tre cei doi cuspizi linguali cel
meziolingual este mai pronunţat şi "mai mare decât cel distolingual.

16. Morfologia funcţională a molarilor. Caracteristicile individuale şi de grup.

 Primul molar superior. Este implantat după al doilea premolar şi este al şaselea dinte
din arcada dentară. Are o coroană de formă cuboidă şi este un dinte tetracuspidant şi
triradicular .
Suprafaţa vestibulară a primului molar superior este divizată de 4 margini laterale:
ocluzală de formă neregulată, ondulată; cer vicală aproape orizontală şi două margini
proximale convergente spre colet, marginea distală a cărora este mai curbă şi mai scurtă
decât cea mezială. Marginile laterale conferă suprafeţei vestibuläre o formă trapezoidală
cu baza mare situată ocluzal. Relieful supra feţei vestibuläre este convex, având şi o mică
depresiune (fosetă) realizată de un şanţ central care vine de pe suprafaţa ocluzală şi se
termină aproximativ la jumătatea suprafeţei vestibuläre. Totoda tă şanţul central împarte
suprafaţa vestibulară în doi lobi inegali: mezial şi distal. Lobul mezial este format de
versantul extern al cuspidului meziovestibular, iar cel distal — de versantul cuspidului
distovestibular şi este mai mic decât lobul mezial.
Suprafaţa palatinală este asemănătoare cu cea vestibulară, mar ginile proximale ale
căreia sunt mai convergente spre colet, la fel fiind împărţită în doi lobi inegali de
şanţul ocluzal distopalatinal, numit şi şanţ palatinal de descărcare, care continuă până
aproape de linia coletului. Lobul mezial, format de versantul intern al cus pidului
meziopalatinal, este mai mare decât lobul meziovestibular şi cu mult mai mare decât
cel distopalatinal, format de versantul intern al cuspidului distopalatinal. Pe suprafaţa
palatinală a lobu lui meziopalatinal în treimea ocluzală şi aproape de marginea mezială,
deseori este situată o proeminenţă de smalţ numită tubercu lul Carabelli, considerat de
unii autori ca un cuspid supranumerar. Uneori şanţul ocluzal distopalatinal formează o
mică depresiune — orificiul orb (forameti caecum).Suprafeţele proximale au forma
trapezoidală cu baza mare în dreptată spre colet, suprafaţa distală a căruia este mai mică
şi mai convexă, iar suprafaţa mezială este plană în sens vertical şi con vexă în sens
orizontal, convexitatea fiind mai accentuată spre mar ginea vestibulară. Acest relief al
suprafeţei meziale contribuie la formarea unei uşoare depresiuni în centrul ei, în
apropierea cole tului.
Suprafaţa ocluzală are o formă neregulată romboidală, marginea vestibulară a căreia formează cu cea
mezială un unghi ascuţit, iar cu marginea distală — un unghi obtuz deschis şi invers; marginea palatinală
cu cea distală formează un unghi obtuz, iar cu cea distală — un unghi ascuţit. Astfel diagonala mare a
acestei suprafeţe uneşte imaginar unghiurile ascuţite meziovestibular cu cel distopalatinal. Marginea
distală şi cea mezială sunt aproape paralele şi drepte, iar cea vestibulară şi palatinală sunt convergente
spre distal. Pe suprafaţa ocluzală sunt situaţi 4 cuspizi, creasta oblică, 2 fosete principale, o fosetă
accesorie şi 3 şanţuri. Cuspizii sunt orientaţi în sens vestibulopalatinal şi meziodistal, fiind separaţi între
ei printr-un sistem dublu de şanţuri intercus- pidiene, care în dependenţă de gradul de adâncire spre
partea centrală a suprafeţei ocluzale, sunt divizate în: şanţuri centrale (ves- tibulocentral şi meziocentral)
şi 1 şant periferic (distopalatinal). Şanţul vestibulocentral, pornind din centrul ocluzal spre suprafaţa
vestibulară, continuă până în treimea mijlocie a suprafeţei vestibuläre, separând astfel cei 2 cuspizi
vestibulari în: cuspidul meziovestibular care coincide după mărime cu lobul mezial al suprafeţei
vestibuläre şi cuspidul distovestibular care coincide cu lobul distal. Şanţul meziocentral îşi are începutul
ca şi cel vestibulocentral în centrul ocluzal; intersecţia acestor două şanţuri formează un unghi de circa
95° şi o fosetă, numită foseta centrală sau accesorie (secundară). Şanţul meziocentral porneşte spre
suprafaţa mezială şi împarte cei doi cuspizi meziali în: cuspidul meziovestibular şi cuspidul
meziopalatinal. Acest şanţ împreună cu creasta mezială formează foseta mezială. Şanţul distopalatinal
porneşte de pe marginea distală a suprafeţei ocluzale, împărţind-o aproximativ în două jumătăţi egale,
continuă până la marginea crestei oblice de smalţ, unde formează cu ea un unghi oblic de aproximativ
120°—135° şi se îndreaptă pe suprafaţa palatinală unde se contopeşte cu şanţul de pe această suprafaţă.
Uneori, porţiunea distală a şanţului distopalatinal trece creasta oblică de smalţ şi se termină în foseta
centrală, având un relief slab pronunţat. Astfel acest şanţ separă cuspizii palatinali în cuspidul
distopalatinal şi cuspidul meziopalatinal, separând totodată şi cuspizii distali în cuspidul distovestibular
şi cuspidul distopalatinal. Şanţul distopalatinal împreună cu creasta distală formează foseta distală.
Cuspidul meziopalatinal se uneşte cu cuspidul distovestibular printr-o creastă oblică de smalţ care se mai
numeşte şi puntea de smalţ, iar creasta cuspidului meziopalatinal, trecând de pe un cuspid pe altul,
formează un unghi de aproximativ 145° cu vârful orientat în sens distal. Totodată este necesar de
menţionat că, din vârful tuturor cuspizilor spre centrul ocluzal, pornesc creste axiale
care împart cuspizii în două versante: mezial şi distal. Paralel acestor creste pornesc
şanţuri secundare, grladul de reliefare al cărora diferă. Vârfurile cuspizilor vestibulari
şi palatinali sunt unite prin creste sagitale care împart cuspizii în două versante: extern
şi intern. Crestele sagitale la rândul său sunt unite cu crestele proximale în sens
meziodistal.
Primul molar superior este dotat cu 3 rădăcini implantate în ardada dentară astfel: două
rădăcini în sens vestibular şi una în sens palatinal.
 Molarul doi superior. Este implantat după primul molar, fiind al şaptelea dinte din
arcada dentară. Caracteristicile morfologice generale sunt identice cu cele ale primului
molar superior, cu unele deosebiri de detaliu. Coroana molarului doi superior are o
formă cuboidă, este un dinte tetracuspidat (uneori poate fi tricuspidat), triradicular .
Suprafaţa vestibulară a molarului doi superior se deosebeşte de cea vestibulară a
primului molar prin dimensiuni mai mici. Şanţul vestibular este de asemenea mai puţin
exprimat şi împarte supra faţa vestibulară în doi lobi aproximativ egali. Suprafaţa
palatinală este mai mică, mai convexă decât suprafaţa palatinală a primului molar,
relieful ei fiind dependent de prezenta şi poziţia şanţului palatinal situat mult mai distal
şi care este mai scurt, extinzându-se în treimea ocluzală a suprafeţei palatinale. La
molarii cu suprafaţa ocluzală tricuspidantă şanţul palatinal lipseşte sau este abia schi ţat
pe marginea palatinală.
Suprafeţele proximale ale molarului doi superior prezintă ace leaşi caractere
morfologice cu ale suprafeţelor proximale ale pri mului molar, având dimensiuni mai
mici.Suprafaţa ocluzală, ca şi în cazul primului molar superior, are o formă neregulată,
romboidă, dimensiuni mai mici, unghiurile meziopalatinal şi distovestibular sunt mai
rotunjite, din care cauză diagonala care leagă unghiurile meziovestibular şi
distopalatinal este mai mare decât diagonala unghiurilor meziopalatinal şi disto -
vestibular. Când pe suprafaţa ocluzală sunt situaţi 4 cuspizi, relie ful ei are caractere
morfologice identice cu cele ale primului molar superior, cuspizii fiind mai teşiţi.
Cuspizii distovestibular şi dis topalatinal sunt mai mici, reducerea în volum fiind foarte
accentuată la cuspidul distopalatinal, care deseori aproape nu se mai observă, iar
suprafaţa ocluzală este reprezentată numai de trei cuspizi. In aşa cazuri relieful
suprafeţei ocluzale este conferit de aceşti cuspizi care sunt situaţi astfel: 2 cuspizi
vestibulari şi unul palatinal. Astfel porţiunea palatinală a şanţului distopalatinal se
reduce până la dispariţia completă, sau coincide cu şanţul secun dar al crestei oblice
contribuind la reducerea fosetei distale; porţiu nea distală se contopeşte cu şanţul
intercuspidian meziocentral. Deci suprafaţa ocluzală poate fi reprezentată şi de 3
cuspizi, creas ta oblică, o fosetă principală şi una accesorie şi 2 şanţuri intercuspidiene.
Rădăcinile sunt implantate în arcada dentară ca şi la primul molar superior.
Molarul al treilea superior. Este implantat după al doilea molar şi este ultimul dinte
din arcada dentară, ocupând locul 8. Mai este numit şi molarul de minte, datorită
perioadei de erupţie — între 16—40 ani. Are o formă variabilă, puţin constantă, poate fi
tricus- pidant sau multicuspidant, triradicular sau mono- şi multiradicular. Când molarul
trei superior este normal dezvoltat, are caracteristici morfologice generale asemănătoare
cu ale molarului doi superior, având trei cuspizi, dimensiunile şi volumul fiind mai
redus.
Primul molar inferior. Este implantat după al doilea premolar inferior şi este al
şaselea dinte din arcada dentară inferioară. Co roana are o formă cuboidă şi este un dinte
pentacuspidat şi biradicular .
Suprafaţa vestibulară a primului molar inferior este delimitată de 4 margini laterale:
ocluzală-, de formă ondulată, echivalentă ce lor trei cuspizi vestibulari; cervicală
reprezentată de două convexităţi orientate ocluzal (una mezială şi alta distală), care se
unesc printr-o uşoară ondulare spre spaţiul interradicular corespunzător delimitării
rădăcinilor; două margini proximale convergente spre colet, marginea distală a cărora
este mai convexă şi mai scurtă de cât cea mezială. Marginile laterale conferă suprafeţei
vestibuläre formă trapezoidală cu baza mare situată în sens ocluzal, iar baza mică — în
sens cervical. Relieful suprafeţei ocluzale este asemă nător cu cel al premolarilor
inferiori, având convexitate maximă în treimea cervicală, fiind aproape plană în sens
ocluzal şi oblică în sens lingual. Suprafaţa vestibulară este împărţită de două şan ţuri
verticale (mezial şi distal) în trei lobi inegali. Şanţul mezial porneşte de pe suprafaţa
ocluzală şi .continuă până la jumătatea suprafeţei vestibuläre, terminându-se într-o
depresiune care formea ză foseta vestibulară (orificiu orb). Acest şanţ împarte suprafaţa
vestibulară în doi lobi: vestibulomezial şi vestibulocentral. Lobul mezial este format de
versantul extern al cuspidului meziovestibular, lobul central este format de versantul
extern al cuspidului centrovestibular şi este mai mic decât cel mezial. Şanţul distal por -
neşte de asemenea de pe suprafaţa ocluzală, fiind mai scurt şi mai puţin exprimat,
separând lobul vestibulocentral de cel vestibulodistal. Lobul vestibulodistal este format
de versantul extern al cus pidului distovestibular şi este cel mai mic lob de pe suprafaţa
vestibulară.
Suprafaţa linguală ca şi cea vestibulară are formă trapezoidală cu acelaşi contur, dar
de dimensiuni mai mici, fiind netedă. Aceas tă suprafaţă este convexă şi aproape
verticală, împărţită de un şanţ vertical în doi lobi inegali. Şanţul vertical îşi ia
începutul pe suprafaţa ocluzală şi continuă până în treimea ocluzală a suprafeţei
linguale împărţind-o în lobul meziolingual de dimensiuni mai mari şi lobul distolingual
de dimensiuni mai mici. Aceşti lobi sunt for maţi de versantele interne ale cuspizilor
linguali, iar volumul lor depinde de dimensiunile acestor versante.
Suprafeţele proximale ca şi în cazul molarilor superiori pot fi comparate cu un
trapez, cu baza mare orientată spre colet şi cea mică spre ocluzal, având suprafaţa
distală mai mică şi mai con vexă decât cea mezială. Marginile suprafeţelor proximale
(mezială şi distală) sunt uşor curbate fiind înclinate lingual.
Suprafaţa ocluzală a primului molar inferior are formă de trapez cu baza mare orientată în sens
vestibulär, este formată de crestele sagitale cuspidiene (vestibulär şi linguală) şi de crestele marginale de
smalţ (mezială şi distală). Pe suprafaţa ocluzală sunt situaţi 5 cuspizi, 4 şanţuri intercuspidiene şi 5 fosete.
Cuspi- zii sunt situaţi astfel: 3 vestibulari şi 2 linguali, fiind separaţi între ei printr-un
sistem specific de şanţuri intercuspidiene, care include un şanţ central şi 3 şanţuri
secundare. Şanţul central meziodistal porneşte aproximativ din mijlocul crestei meziale,
transversează suprafaţa ocluzală şi se termină pe mijlocul crestei distale. Şanţul central
este bifurcat distal crestei de smalţ meziale, având o adân cime mai pronunţată şi
formând foseta mezială principală. Distal şanţul central are un contur mai puţin
exprimat şi împreună cu creasta de smalţ distală formează a doua fosetă distală
principală. Este necesar de menţionat că crestele de smalţ împiedică prelun girea
şanţului meziodistal pe suprafeţele proximale, prin urmare, acest şanţ separă cuspizii
vestibulari de cei linguali, ultimii fiind mai înalţi.
Şanţul meziodistal bifurcă în două şanţuri secundare (mezial şi distal) care pornesc
spre suprafaţa vestibulară, unde se conto pesc cu şanţurile vestibuläre similare,
separând cuspizii vestibulari. Şanţul mezial separă cuspidul meziovestibular de cel
centrovesti bular, iar cel distal separă cuspidul centrovestibular de cuspidul
distovestibular. Intersecţia şanţurilor mezial şi distal cu şanţul meziodistal formează
două fosete secundare. Aproximativ de la ju mătatea şanţului meziodistal, spre
suprafaţa linguală, pleacă şan ţul lingual care separă cuspizii linguali în cuspidul
meziolingual şi cuspidul distolingual. Şanţul lingual conferă suprafeţei ocluzale un
relief caracteristic. In unele cazuri şanţul lingual coincide cu şanţul mezial vestibulär
(variantă cruciformă), iar în alte cazuri coincide cu creasta de smalţ a cuspidului
centrovestibular (variantă driopitecă). La intersecţia şanţului lingual cu şanţul
meziodistal se formează a treia fosetă secundară. Din vârfurile cuspizilor, ca la molarii
superiori, pornesc spre ocluzal creste axiale de smalţ, iar paralel acestor creste —
şanţuri secundare. In ordinea mărimii şi în raport descendent cuspizii se situează
astfel: meziolingual fiind cel mai mare, distolingual, meziovestibular, centrovestibular
şi distovestibular, fiind cei mai mici.
Rădăcinile sunt implantate în arcada dentară astfel: una în sens mezial şi alta în sens
distal. Rădăcina mezială după mărime este mai voluminoasă.

Molarul doi inferior. Este implantat după primul molar inferior şi este al şaptelea
dinte din arcada dentară inferioară. Caracteris ticile generale sunt identice cu cele ale
primului molar inferior, existând unele deosebiri de detaliu: are coroana de forma
unui trapez şi este un dinte tetracuspidat şi biradicular.
Suprafaţa vestibulară a molarului doi inferior are aceeaşi for mă generală ca a primului
molar, deosebindu-se prin dimensiuni mai mici, fiind mai convexă şi având un singur
şanţ vestibulär care se prelungeşte până la jumătatea suprafeţei vestibuläre, terminându-
se în foseta vestibulară. Şanţul împarte suprafaţa vestibulară în doi lobi inegali: lobul
mezial fiind mai mare şi lobul distal fiind mai mic.
Suprafaţa linguală este mai mică, având aproximativ aceeaşi formă ca şi suprafaţa
linguală a primului molar inferior.
Suprafaţa ocluzală are un relief imprimat de cei 4 cuspizi, două şanţuri
intercuspidiene, două fosete principale şi una accesorie. Şanţul meziodistal are aceeaşi
direcţie ca şi omologul său de pe primul molar inferior, formând două fosete principale
(mezială şi distală) care separă cei doi cuspizi vestibulari de cei doi cuspizi linguali.
Şanţul vestibulolingual începe pe suprafaţa vestibulară, transversează şanţul
meziodistal, formând foseta secundară, ter- minându-se pe marginea linguală a
suprafeţei ocluzale. Acest şanţ separă cuspizii vestibulari şi linguali în cuspizii
meziovestibular şi distovestibular, meziolingual şi distolingual. In dependenţă de ca -
racterul direcţiei topografice a porţiunii vestibuläre a şanţului ves tibulolingual faţă de
porţiunea linguală, deosebim: variantă cruci formă, când aceste porţiuni coincid şi au
aceeaşi direcţie; variantă driopitecă, când aceste porţiuni nu coincid, porţiunea linguală
fiind situată mai distal, suprapunându-se cu creasta axială a cuspidului distolingual;
variantă în scară, când la intersecţia şanţurilor me ziodistal şi vestibulolingual se
formează o încrucişare care se asea mănă cu litera «X». In ordinea mărimii şi în raport
descendent cuspizii se situează astfel: meziovestibular fiind cel mai mare, meziolingual,
distovestibular şi distolingual fiind cel mai mic.
Rădăcinile molarului doi inferior sunt implantate în procesul alveolar asemănător cu
rădăcinile primului molar.

Molarul al treilea inferior. Este implantat după al doilea molar inferior şi este
ultimul din arcada dentară inferioară, ocupând lo cui 8. Ca şi omologul său de la
maxilă este numit şi molarul de min te. Deseori este mai bine dezvoltat şi chiar
mai mare decât molarul 2 inferior. Coroana lui este formată în fond din 4—5
cuspizi sau chiar mai mulţi. Molarul al treilea inferior prezintă caractere mor -
fologice identice cu cele ale primului şi al doilea molari inferiori. Relieful
acestui dinte este în raport cu polimorfismul şi numărul cuspizilor; este un dinte
biradicular, rădăcinile căruia sunt de cele mai multe ori reunite formând un con
scurt.

17.Particularităţile implantării dinţilor la maxilă şi mandibulă. Formele fiziologice şi

patologice ale arcadelor dentare.

18.Definiţie “Arcada dentară”, “Arcada alveolară”,”Arcada bazală “. Care este

coraportul la maxilă şi mandibula dintre ele.

* Arcada dentara-prezinta un suport de sustinere a pozitiei buzelor contribuind astfel la aspectul

fizionomic al fetei.

* Arcada alveolara-linia conventionala trasata pe virful apofizei alveolare.

* Arcada bazala-linia trasată pe vîrfurile rădăcinilor.

* Coraportul dintre ele-la maxilla arcada dentara este mai mare decît cea alveolară, iar cea alveolară
mai mare decît cea bazală. In cazul mandibulei avem un co- raport invers: arcada dentară este
mai mică.

19.Factorii ce ne asigură unitatea funcţională a arcadelor dentare. Ariile ocluzale.

Curba sagitală de ocluzie Spee.

Factorii:
-apofizele alveolare;
-puncte de contact interdentare (contactele interdentale joacă un rol important la dispersarea şi
repartizarea presiunilor funcţionale şi asupra dinţilor vecini. Afară de aceasta, contactele
interdentale servesc drept obstacol pentru produsele alimentare care ar trau ma şi ar leza
papilele interdentare);
-ligamentele interdentare parodontului marginal (aceste ligamente sînt situate deasupra
septurilor alveolare inserîndu-se de cementul unui dinte şi trecînd la celă lalt. Datorită acestor
ligamente deplasarea unui dinte mezial sau distal provoacă şi deplasarea dinţilor vecini).
Ariile ocluzale: arie ocluzală a arcadei dentare superioare şi a celei inferioare, care sînt
formate din succesiunea suprafeţelor ocluzale ale fiecărui dinte în parte. Aria ocluzala a arcadei
dentare superioare în regiunea frontală prezintă o linie egală cu lăţimea părţii incisivale a din -
ţilor frontali, lărgindu-se treptat posterior, atingînd cele mai mari di mensiuni în regiunea
primului molar. Aria ocluzală a mandibulei este mai mică în regiunea dinţilor frontali şi mai
mare la fel la nivelul primului molar. In zona frontală aria ocluzală este arcată şi îngustă, iar în
zonele laterale are un relief caracteristic datorită pre zenţei cuspizilor pe faţa ocluzală a dinţilor
laterali adaptaţi la fărî- miţarea şi măcinarea alimentelor.
 Ariile ocluzale pot fi întrerupte de diasteme, treme, leziuni coro nare, edentaţii parţiale. Ele
la fel pot avea diferite dimensiuni în raport cu dimensiunile arcadelor dentare, pot fi naturale,
artificiale, mixte, iar la edcntaţia totală — absente.
Planul de ocluzie-dacă trasăm o linie convenţională care ar uni cuspizii vestibulari ai primilor
premolari inferiori cu cei distali vestibulari ai ultimilor molari, obţinem un plan, care în zona
frontală trece pe marginea incisivă a incisivilor centrali superiori, primind denumirea de plan de
ocluzie. Datorită curbării arcadelor dentare în plan sagital şi transversal fiecare dinte se află
faţă de planul de ocluzie într-un anumit raport. Aşa, la închiderea arcadelor dentare în ocluzia
centrică, dinţii laterali superiori întretaie acest plan, iar cei inferiori nu-1 ating. In zona frontală
a arcadelor dentare incisivii centrali şi caninii superi ori ating planul de ocluzie, iar cei inferiori îl
întretaie.Prin urmare, acest plan de ocluzie este alcătuit din trei segmen te: unul frontal şi două
laterale. S-a constatat că segmentul frontal este curbat şi paralel cu linia bipupilară, iar cele
laterale — cu planul orizontal Camper, care trece de la spina nazală anterioară şi pînă la centrul
conductelor auditive externe. Migrările dentare pot modifica raportul dinţilor deplasaţi faţă de
acest plan, dereglînd relieful ariilor ocluzale.
Curba de ocluzie sagitala Spee- dintii, in arcada dentara in plan sagital sunt implantati la diferit
nivel , si daca vom trasa o linie pe suprafata ocluzala a dintilor primim o curbura numita
curbura de ocluzie sagitala Spee.La maxilă această curbură este corespunzător convexă. centrul
acestei curburi este situat la 3 cm posterior de crista Galii.Speesocotea că centrul acestei
curburi se găseşte în orbită şi dacă vom prelungi această curbă, ea va trece la marginea
anterioară a condilui articular al mandibulei . Bonwill, studiind profunzimea curbei de ocluzie
sagitală Spee, a ajuns la concluzia că ea depinde de gradul de supraacoperire fron tală. Cu cit
gradul de supraacoperire este mai mare, cu atît mai adîncă este şi curba de ocluzie sagitală
Spee. După Bornvill datorită curbei de ocluzie sagitali Spee, în caz de deplasare a mandi bulei în
sens anterior, între arcadele dentare şi între dinţii antagonişti se creează cel putin trei
puncte de contact, situate în formă de triunghi: un contact în zona dinţilor frontali şi cîte unul
în zonele laterale. Acest fenomen a primit denumirea de contactul a trei puncte după Bonwill .
Rolul biologic- protectia parodontului dintilor laterali ( curbura transversala), dintilor frontali (curbura
sagitala).

20.Curba transversală ocluzală Monson-Wilson şi rolul ei biologic.

Curba de ocluzie transversala Monson-Wilson: in plan transversal ,datorita inclinarii dintilor laterali
(coroana dintilor laterali mandibulari inclinati oral, a dintilor laterali maxilari –vestibular), daca unim
cuspizii dintilor omogeni de pe hemiarcada stinga si dreapta obtinem curba de ocluzie transversala
Monson-Wilson.

Gradul de pronuntare depinde de gradul de înclinaţie a dinţilor laterali: la cei maxilari spre vestibular, la
cei mandibulari spre oral.

Importanta:
-pastrarea contactelor dintre cuspizii coroanelor dintilor laterali la deplasarea mandibulei in sens
transversal.

-biologica: protectia parodontului dintilor laterali in acest motiv se mai numeste si “curbura de
profilaxie parodontala”.

-rol de compensare in crearea arcadelor dentare artificiale,deoarece la miscari de propulsie si

lateralitate intre arcadele dentare se pastreaza contact interdentar cel putin in trei puncte asigurind fixare
stabile a protezelor mobile.

21.Definiţie “Parodont”. Enumeraţi ţesuturile ce include această noţiune. Funcţiile

parodontului.
Parodont-complexul de tesuturi care inconjoara portiunea radiculara a dintelui: gingia, periodontiu,
tesutul osos alveolar, cimentul radicular.
Gingia-alcatuita din papilele interdentare , marginea libera, portiunea consolidata cu tesutul osos. Partea
marginala a gingiei in conditii fiziologice , cuprinde dintele ca o manseta aproximativ cu 1,5 mm mai sus
de coletul dentar, formind santul dentogingival, care are o adincime de aproximativ 0,85 mm dupa Orban.
Periodontiul-tesut conjunctiv cu o structura functionala diferentiata, situate la nivelul spatiului
periodontal. Alcatuid din: fibre periodontale , elemente celulare (fibroblaste, cementoblaste, osteoblaste,
osteoclaste) din vase sangvine si limfatice si fibre nervoase. In zona coletului format din doua grupe de
fibre :ligamentele dentogingivale care incep pe cementul radicular si insera in gingie, ligamentele
dentoperiostale si dentodentare-ele incovoiesc dintele si insera la dintele vecin. In asa mod dintii din
arcadele dentare se transforma intr-un system unic si prin urmare la actiunea unei forte asupra oricarui
dinte el va influenta si asupra dintelui vecin.
Tesutul alveolar-dispune de o structura functionala caracteristica pentru fiecare dinte in dependenta de
functia acestuia. Sub influenta dintelui pe fata vestibulara si orala se modeleaza o margine a tesutului
cunoscut ca os compact , os dens. Aceasta placuta ca regula este mai groasa din partea orala si mai
subtire din partea vestibulara.
Functiile parodontului:

-de fixare si stabilizare a dintelui;

-de automentinere ;
-senzorica;
-analizatorica;
-de plastie a tesuturilor paradontului;
-de reglare a presiunilor masticatorii;
-de amortizare a fortelor functionale;
-trofica.

22.Definiţie “Plan de ocluzie”.Importanţa practică.

Planul de ocluzie-dacă trasăm o linie convenţională care ar uni cuspizii vestibulari ai primilor
premolari inferiori cu cei distali vestibulari ai ultimilor molari, obţinem un plan, care în zona
frontală trece pe marginea incisivă a incisivilor centrali superiori, primind denumirea de plan de
ocluzie. Datorită curbării arcadelor dentare în plan sagital şi transversal fiecare dinte se află
faţă de planul de ocluzie într-un anumit raport. Aşa, la închiderea arcadelor dentare în ocluzia
centrică, dinţii laterali superiori întretaie acest plan, iar cei inferiori nu-1 ating. In zona frontală
a arcadelor dentare incisivii centrali şi caninii superi ori ating planul de ocluzie, iar cei inferiori îl
întretaie.Prin urmare, acest plan de ocluzie este alcătuit din trei segmen te: unul frontal şi două
laterale. S-a constatat că segmentul frontal este curbat şi paralel cu linia bipupilară, iar cele
laterale — cu planul orizontal Camper, care trece de la spina nazală anterioară şi pînă la centrul
conductelor auditive externe. Migrările dentare pot modifica raportul dinţilor deplasaţi faţă de
acest plan, dereglînd relieful ariilor ocluzale.

23. Indicaţi lăţimea spaţiului dento-alveolar în cele 3 zone. Enumeraţi cele 3 grupe de
ligamente alveolodentare ale periodonţiului.
Spațiul dento-alveolar are o lărgime variabilă în diferite segmente ale rădăcinii: în zona orificiului
alveolei el este egal cu 0,25 – 0,27 mm, la treimea coletului – 0,17-0,19 mm, în zona mijlocie –
0,08 – 0,14 mm, iar în zona apicală – 0,16 – 0,19 mm. Deci cea mai îngustă zonă este situată la
mijlocul rădăcinii datorită particularităților de mobilitate fiziologică a dintelui.

Sunt 3 grupe de ligament ale periodontiului:

-fibre circulare- In zona coletului mai exista un grup de fibre orientate orizontal ce leaga dintele
de alveola, de gingie (ligament dentogingivale) si de dintii vecini (ligamente dentodentare, ce
trec peste marginile alveolei si se insera pe cementul din zona coletului dintilor vecini.
Astfel se formeaza ligamentul circular ce uneste dintii din arcada in lant.

-fibre transversale (oblice) – sunt formate din fibre colagene Sharpey ce fixeaza si suspenda
dintele in alveola si amortizeaza fortele de presiune. Sunt inserate in peretele alveolei si
cementul radicular, cu orientarea dinspre alveola spre cement.

-fibre longitudinale

Sau in raport cu localizarea sunt:

-fibrele crestei alveolare- se afla sub epiteliul jonctional, orientate de la creasta alveolara spre
cementul radicular

-fibrele orizontale- orientate de la creasta alveolara spre cementul radicular

-fibre oblice- incep de la osul alveolar si se insera in cement mai apical decit pe os

-fibre apicale- sun orientate radial,oblic, sau vertical de la radacina in osul alveolar

-fibre interradiculare- sunt prezente doar in dinti pluriradiculari, orientate de la suprafata radacinii
perpendicular pe creasta interradiculara

24. Definiţie “ocluzie”, “ocluzie statică”, “ocluzie dinamică “, „relaţii de ocluzie”.

Ocluzia – relație de contact între arcadele dentare indiferent de poziția mandibulei.

Relații de ocluzie – rapoarte ce se realizează între arcadele dentare

Ocluzia statica este contactul dintilor in repaos, iarocluzia dinamica este atunci cand maxilarul
se misca la fel ca in timpul masticatiei. Ocluzia dentara depinde de structura osoasa, muschi,
nervi, structura dintilor, sau de postura. 

25. Definiţie “Relaţii de postură mandibulară”. Elementele active ce asigură poziţia de

postură a manibulei.
Relație de postură mandibulară – fenomenul de poziționare a mandibulei în starea de relaxare
relativă, datorată tonusului funcțional al mușchilor.

Definiție de postură a mandibulei după Burlui.

”... suma rapoartelor mandibulocraniene atunci, cînd mandibula se află în poziție posturală față
de craniu sub efectul echilibrului tonic al musculaturii manducatoare antigravific”

Elementele active sunt prezentate de tonalitatea complexului muscular al întregului SS și, în

primul rînd, a mușchilor mobilizatori și a regiunii periarticulare. Prin urmare, sub influența motorie
a sistemului de inervație, multitudinea fibrelor musculare a fiecărui mușchi pe rînd, în raport de
numărul motoroneuronilor, participă la realizarea tonusului muscular.

26. Elementele pasive ce asigură poziţia de postură a mandibulei. Ce prezintă spaţiul

Donders.
Elementele pasive sunt prezentate de acțiunea specifică a complexului mușchi-tendon. ATM și a
presiunii negative din cavitatea bucală ce apare la deplasarea mandibulei în jos. Primele două
elemente în starea de repaus fiziologic relativ și echilibrat, datorită particularitîților de structură,
posedă însușiri elastice ca și orice corp fizic cu așa caracteristici. Aceste însușiri se manifestă
prin contracararea greutății mandibulei și poziționarea ei în anumite relații craniene.

Spatiul Donders- spatiul intre fata dorsala a limbii si bolta palatina.

27. Ce numim şi cu cît este egal spaţiul liber de vorbire. Importanţa practică.
Spațiul liber de vorbire – spațiu pentru funcția fonetică a SS, individual ca și spațiul de inocluzie
fiziologic.Mărimea sa determină caracterul fonației.
Importanta practica- pentru ca sa se relaxeze muschii in timpul repaosului, în plus ne mai ajută şi la determinarea DVO.
28. Ce prezintă testul Wild, Silverman, şi Robinson.
Wild a propus testul fonetic prin pronunțarea cuvintelor ce conțin fonema ”a”, Silverman ”s”,
Robinson [f] ( mama, casa, soare, fon, sus), sau numărătoarea de la 60 la 70.
Rolul:asigura pozitionarea mandibulei in relatie de postura.

29. Definiţie “o.c.” Componentele fundamentale ale o.c. Indicaţi 4 semne ale o.c.
Poziția de ocluzie centrică este o poziție de contact multiplu interdentar maxim dintre arcadele
dentare ce rareori coincide cu intercuspidarea maximă. Pentru realizarea acestui contact
mandibula se deplasează din poziția de relație centrică anterior, mișcînd în acestă direcție
condilii articulari cu 0,1 – 0,15 mm poziționîndu-i la baza pantei tubercurilor articulari. Astfel de
poziționare a mandibulei față de maxilă este manifestată prin contractarea bilaterală, uniformă și
simetrică a mușchilor ridicători, ce totodată creează condiții favorabile pentru efectuarea actului
de deglutiție.

Semnele caracteristice: dentar, articular, muscular și faringoglandular.

Deci, ocluzia centrică fiind statică poate fi definită ca raport dintre arcadele dentare în plan
sagital, transversal și vertical, cînd mandibula ocupă o poziție centrică față de baza craniului și
maxilă. Această singură poziționare anterioară a condililor articulari în fose articulare, la baza
pantei tuberculilor articulari și un contact maxim interdentar, manifestat de contracția bilaterală,
uniformă și simetrică a mușchilor ridicători ce coincide cu mișcarea de deglutiție.

30. Definiţie “Rapoarte dintre arcadele dentare “, (tipuri de ocluzie). Caracteristica celor 2 grupe.

Rapoartele dentare in ocluzia centrica sau obisnuita se numeste tip de ocluzie interdentara.
Toate ocluziile interdentare desi au particularitatile individuale,se impart in mai multe grupuri:

-Fiziologice

-Patologice
Din cele fiziologice (normale) fac parte acele rapoarte de oclzie dintre arcadele dentare care
asigura la maximum realizarea functiei principale ale sistemului stomatognat si aspectul
fizionomic.
Din rapoartele de ocluzie fac parte:

 Ocluzia ortognata
 Ocluzia dreapta (cap la cap)
 Prognatia fiziologica (ocluzie biprognata)
 Ocluzia opistognata (retruzie fiziologica bimaxilara)
Raportul ocluzal dintre arcadele dentare care manifesta dereglari de functii ale sistemului
stomatognat si fizionomice,duce la instalarea ocluziilor patologice (anormale).
Din ocluziile patologice anormale fac parte:
 Ocluzia distala (prognatia)
 Ocluzia meziala sau incersa (progenia)

31. Semnele de o.c.caracterisice pentru toţi dinţii în ocluzia ortognată.

Propunand pacientului sa inchida cavitatea bucala,in ocluzia centrala prin aplicarea diferitor probe
determinand caracterul contactului dintre fiecare dinte.
Pentru ocluzia ortognata,ca si pentru celelalte tipuri de ocluzii fiziologice,este caracteristic raportul cand
fiecare dinte este in contact cu doi dinti antagonisti- cel principal si cel secundar.
Fiecare dinte din arcada dentara superioara vine in contact cu omogenul din arcada dentara
inferioara si suplimentar cu cel situat distal ,iar fecare dinte din arcada dentara inferioara vine in contact
cu cel omogen de pe arcada superioarasi suplimentar cu cel situat median .
La examenul dintilor in zona frontala se va observa ca linia mediana a fetei coincide cu linia dintre
incisivii centrali ai maxilei si mandibulei. Asa situatie creaza un ansamblu fizionomic simetric.
Al doilea criteriu important este ca dintii frontali superiori acopera fata vestibulara a dintilor
inferiori pana la treimea din dimensiunile lor verticale,ceea ce se egaleaza cu 2-3 mm.

32. Semnele de o.c caracteristice pentru dinţii frontali în ocluzia ortognată.

La examenul dintilor din zona frontala se va observa ca linia mediana a fetei coincide cu linia
dintre incisivii centrali ai maxilei si mandibulei. Asa situatie creeaza un ansamblu fizionomic
simetric. Al doilea criteriu important este ca dintii frontali superiori acopera fata vestibulara a
dintilor inferiori pina la o treime din dimensiunile lor verticale, ceea ce se egaleaza cu 2-3 mm.
Datorita acestui fapt relatia interdentara data sau tipul de ocluzie a mai primit denumirea de
supraocluzie normala. In asa pozitie partile incisivale ale incisivilor inferiori vin in contact cu
tuberculii palatinali ai dintilor frontali superiori.

33. Semnele de o.c.caracteristice pentru dinţii laterali în plan sagital în ocluzia

ortognată.

La examenul dintilor din zonele laterale in sens sagital observam o manifestare de angrenare
dintre cuspizii vestibulari ai dintilor superiori si cuspizii vestibulari ai dintilor superiori si cuspizii vestibulari
ai dintilor inferiori in asa mod incat fiecare cuspid al dintilor supetiori se incadreaza intre cei doi cuspizi
inferiori astfel o interuspidare maxima in acest plan.

Ca reper Angle a propus raportul in acest sens dintre primii molari, afirmind ca in conditiile
normale cuspidul meziovestibular al primului molar superior este situate intre cuspizii mezio- si
centrovestibular al primului molar inferior. Acest raport a mai fost numit raport neutru sau cheia
 ocluziei si a fost propus de autor drept criteriu in clasificarea anomaliilor de ocluzie. In sfirsit,
distalizarea dintilor superiori manifestata de volumul mai mare ai incisivilor superiori decit al celor
inferiori duce la aceea, ca suprafetele distale ale ultimilor dinti de pe maxilla si mandibular se
gasesc in acelasi plan.

34. Semnele de o.c. caracteristice pentru dinţii laterali în plan transversal în ocluzia ortognată.

Examinand raportul interdentar in aceste zone ale arcadelor dentare in plan transversal observam
ca pentru acest tip de ocluzie este caracteristic raportul,cand cuspizii vestibulari ai dintilor superiori ii
acopera pe cuspizii amogenilor de pe mandibula,obligand ca cuspizii vestibulari ai dintilor laterali inferiori
sa contacteze cu santul intercuspidian meziodistal al arcadei dentare superioare . In asa pozitie cuspizii
lingual ai dintilor laterali inferiori ii acopera pe cuspizii dintilor antagonisti superiori, care sint situati in
santul intercuspidian meziodistal al arcadei dentare inferioare. Asa cuspidare a arcadelor dentare se mai
lamureste si prin faptul ca arcada dentara superioara este mai mare decit cea inferioara datorita inclinarii
coroanelor dintilor superiori spre vestibular, iar a celor inferioari spre oral. Astfel de angrenare
intercuspidiana permite crearea unui contact maximal intre suprafetele ocluzale ale dintilor.

35. Ce este caracteristic pentru grupul dinţilor frontali în ocluzia ortognată, biprognată şi
opistognată şi cap la cap.

Ocluzia biprognata. Acest tip de ocluzie fiziologica este insotita de aceleiasi semne morgologice
(anatomice),la nivelul arcadelor dentare ca si ocluzia ortognata ,cu deferenta ca la ocluzia biprognata
avem o inclinare vestibulara a dintilor ipreuna cu apofizele alveolare atat celo de la maxila,cat si a celor de
pe mandibula(potruzie bimaxilara).Asa raport dinte arcadele dentare mai frecvent se intalneste la
popoarele din Africa.

Ocluzia opistognata ( retruzia fiziologica bimaxilara) :

La examenul arcadelor dentare,in ocluzia centrica,observam acelasi raport si aceleasi semne ca si la

ocluzia ortognata cu deferenta ca dintii din zona frontala la ambele maxilare ,impreuna cu apofizele
alveolare ,au o inclinare usoara in directie orala.Asa varietate de raport dintre arcadele dentare este
considerata ca normala si se intalneste mult mai rar decat cele precedente.

Semnele caracteristice pentru ocluzia dreapta ( cap la cap ):

Acest tip de ocluzie se deosebeste de cea ortognata prin contactul dintre dintii din zina frontala dupa tipul
cap la cap,adica un raport ocluzal de margina incisivala la margine incisivala.Asa raport dintre arcadele
dentare are o frecventa mult mai mica decat ocluzia ortognata (pana la 20 % din populatie).In cazl cand
dintii frontali inferioti nu sunt acoperiti de cei superiori,miscarile mandibulei nu sunt blocate si ea are
posibilitatea fara obstacole sa se deplaseze in sens sagital si transversal .Asamiscari in actul masticatiei
creaza un stereotip de masticatie frecator ,care duce la o abraziune rapida a cuspizilor dintilor laterali mai
evidenta decat ocluzia ortognata.

36. Caracteristica celor 2 grupe de mişcări mandibulare după Costa în biomecanica

mandibulei reeşind din relaţiile fundamentale mandibulo-craniene.

La realizarea diferitelor functii sub actiunea muschilor mobilizatori, mandibula va solicita deplasari in diverse
directii, in dependent de functie. E.Costa in raport de cele 2 relatii fundamentale mandibulocraniene, de repaus
fiziologic relative (postura) si de ocluzie, grupeaza miscarile mandibulare in 2 categorii:
- Miscari care incep si revin in pozitia de ocluzie centrica, caracteristice pentru fazele actului de masticatie;
 - Miscari care incep si revin in pozitia de repaus fiziologic relative caracteristice pentru alte functii( fonatia
si a.).
Miscarile mandibulei se incep din ocluzia centrica au loc in trei directii conform celor trei planuri:
vertical,sagital, transversal si in 10 sensuri:
1) coborire si ridicare;
2) propulsive si revenire;
3) retruzie si revenire;
4) miscare laterala spre dreapta si revenire;
5) miscare laterala spre stinga si revenire.
Miscarile pot fi stereotipice, functionale, care se efectueaza in timpul functiilor masticatorii si fonetica, care
sint de amplitudine relativa redusa si miscari voluntare, intentionate, a caror amplitudine poate ramine in limite
functionale sau pot fi mai ample, cind sint denumite si miscari voluntare extreme.

37. Mişcările mandibulare în plan sagital: indicaţi valoarea unghiului traectoriei sagitale articulare şi
traectoriei incisivale şi importanţa practică.
In aceasta miscare de propulsie, care are punctul de plecare ocluzia centrica in tipurile de ocluzie cu
supraacoperire frontala, mandibula nu poate sa se deplaseze anterior din cauza supraacoperirii dintilor inferiori
de cei superiori. De aceea marginile incisivale ale dintilor frontali inferiori aluneca pe suprafetele palatinale ale
dintilor antagonisti pina la contactul de cap-la-cap. Aceasta distanta parcursa de incisivii frontali inferiori a
primit denumirea de traiectorie incisiva.
La nivelul dintilor laterali pot avea loc 2 variante de relatii interdentare: 1)pastrarea contactului interdentar
general, sau numai dintre ultimii molari, iar intre ceilalti aparind un spatiu de inocluzie;
2) lipsa totala a contactului interdentar din zonele laterale si aparitia spatiului de inocluzie creindu-se un raport
dintre arcadele dentare neechilibrat.
Deplasarea mandibulei in plan sagital se datoreaza contractiei bilaterale a muschilor pterigoidieni externi, care
insera la nivelul condililor articulari si al capsule articulare. Distanta condililor articulari va varia in dependent de
gradul de propulsive a mandibulei si va atinge aproximativ pina la 1 cm,iar la realizarea actului de masticatie ea
va fi egala numai cu 2-3mm.
Imaginea miscarii de propulsive si de revenire a mandibulei sub forma de diagrama in volum pentru prima
data a fost studiata de Posselt.
Valorile unghiurilor traiectoriilor incisive si articulare sagitale sint determinate de gradul de inclinare a pantei
tuberculilor articulari, a dintilor frontali superiori si supraacoperirii celor inferiori. Miscarile de revenire a
mandibulei in pozitia incipienta au loc datorita contractiei muschilor coboritori si a fasciculelor posterioare ale
muschilor temporali.La miscarea mandibulei de revenire condilii articulari si incisive inferiori aluneca pe aceleas i
suprafete in pozitia de ocluzie centrica a mandibulei.
38.Mişcările mandibulare în plan vertical . Diagrama Posselt.
Miscarile mandibulei in plan vertical corespund gradului de deschidere si inchidere a cavitatii bucale. Rolul
principal la realizarea acestor miscari revine muschilor coboritori. Gradul de deplasare in aceasta directive va fi
variat: de la minimum, care se caracterizeaza prin aparitia unui spatiu de inocluzie dintre arcadele dentare la
pronuntarea consoanei “S” si pina la valoarea maxima egala cu 5 cm si mai mult.

Cinematica mandibulei se poate urmari dupa diagram lui Posselt. La deschidere, in etajul superior al ATM au
loc miscari de propulsie, iar in cel inferior – de sarniera(balama). La revenire au loc miscari inverse si mandibula
poate reveni pe aceeasi traiectorie sau pe traiectoria “h”. La prima miscare de coborire avem o rotatie pura a
condililor articulari, iar punctual interincisival ne va descrie traiectoria I. La o deschidere mai ampla se vor
declansa si miscari de propulsie prin care condilii articulari impreuna cu meniscul se vor plasa pe panta
tuberculului articular, iar punctul interincisival ne va descrie traiectoria II.
 39. Mişcările mandibulare în plan transversal şi ce este caracteristic pentru
hemiarcada de balansă şi cea activă, indicaţi valorile unghilor treaectoriei
transversale articulare şi incisivale.

Miscarile de lateralitate ale mandibulei, ca si cele de propulsie se caracterizeaza printr-o combinare a

miscarii de coborire la contractia unilaterala a muschilor pterigoidieni externi si coboritori. Din partea unde
a avut loc contractia muschilor, datorita lateralitatii mandibulei, intre dintii laterali se creeaza un contact
intercuspidian omogen: cuspizii vestibulari ai dintilor superiori vin in ocluzie cu cuspizii vestibulari ai dintilor
inferiori, iar cei palatinali ai dintilor superiori cu cei lingual ai dintilor inferiori. Aceasta parte a primit
denumirea de hemiarcada dentara active.

In ATM,condilul articular se roteste in jurul axei vertical, insa este posibila si o deplasare neinsemnata. In asa pozitie
intre dintii hemiarcadelor opuse se poate crea un contact intercuspidian neomogen: cuspizii palatinali ai dintilor
superiori vin in ocluzie cu cei vestibulari ai dintilor inferiori. Aceasta parte a primit denumirea de hemiarcada pasiva sau
de balansa. In articulatia temporomandibulara respective condilul articular se deplaseaza inainte, in jos inauntru,
punctual de plecare incipient fiind din pozitia corespunzatoare ocluziei centrice. Condilul articular se abate din
traiectoria sagitala in mijlociu cu 15-17°, iar unghiul format intre aceste doua linii imaginare a primit denumirea de
unghiul traiectoriei articulare transversal, sau unghiul Bennett, dupa numele autorului care l-a descries, iar calea pe
care o parcurge condilul articular - traiectoria articulara transversala.
In miscarile de lateralitate, care au loc la actul de masticatie, dintii inferiori alternative se deplaseaza spre dreapta sis pre
stinga, descriind curbe care se intretaie sub diferite unghiuri. Cit mai departe se gaseste dintele de condilul articular, cu atit
mai obtuz este unghiul. In zona incisivilor acest unghi atinge 100-110 si poarta denumirea de unghiul traiectoriei incisive
transversale.

40. Actul de masticaţie. Enumeraţi 4 faze ale actului de masticaţie după

Gysi.

La masticatie mandibula indeplineste un ciclu de miscari care de catre Gysi au fost impartite in 4 faze. Fiecare faza
incepe din pozitia arcadelor dentare in ocluzia centrica denumita faza “O”.
Prima faza corespunde miscarii de deschidere a gurii si de propulsie a mandibulei.
- Faza a doua corespunde miscarii de lateralitate.
- Faza a treia corespunde miscarii de inchidere a cavitatii bucale cind pe hemiarcada active se produce un contact
omogen dintre cuspizi, iar pe hemiarcada de balans (pasiva)-un contact neomogen.
- Faza a patra corespunde miscarii de alunecare, cind arcada dentara aluneca pe cea superioara revenind inpozitia
punctului de plecare- ocluzia centrica, savirsind astfel un ciclu de miscari.
De mentionat ca daca pe hemiarcada activa totdeauna avem un contact omogen intre cuspizii dintilor respective,
apoi pe hemiarcada de balans poate aparea si un spatiu de inocluzie. Aceste varietati de raport interdentare de pe
hemiarcada de balans depind de gradul de supraacoperire frontala si de pronuntare a curbelor ocluzale transversal
(curba Monson si Wilson).
41. Definiţie “Tehnica dentară” şi “ Biomaterialele “. Cerinţele medico-biologice către
materialele de construire şi indicaţi clasificarea lor.
- Tehnica dentara este o meserie a cărei sarcină este să producă toate tipurile de proteze, coroane dentare, punți,
proteze parțiale și totale, precum și inserții, aparate ortodontice și piese pentru fractura de maxilar sau gutiere de
protectie pentru anumite sporturi.

Biomaterial -orice entitate materiala care poate fi utilizata in contact, endogen sau exogen, cu tesut animal
viu, in scop de regenerare, inlocuire, terapeutic, de diagnostic sau monitorizare a acestuia.

- Biomaterialul trebuie sa fie:

Biocompatibil
Nontrombogenic (daca intra in contact cu sangele);
Prelucrabil, Sterilizabil
Clasificarea biomaterialelor se poate face dupa mai multe criterii:
1.In functie de natura tesutului la a carui refacere contribuie:
- Pentru tesuturi tari: oase, dinti, cartilagii
- Pentru tesuturi moi: piele artificiala, vase de singe, ficat, ochi, inima, ligamente
2. Dupa forma de prezentare a biomaterialului
- fluide injectabile 
- capsule
- filme poroase 
- filme fibroase
- placi compacte 
- tuburi
- fire-fibre
-geluri
-micro si nanoparticule
3. Dupa natura chimica a materialului:
Biomateriale polimerice
Biomateriale metalice
Biomateriale ceramice 
Biomateriale compozite
4. Dupa comportarea in mediu biologic
- resorbabile
- partial resorbabile
-neresorbabile
POLIMER, sau Macromolecula
greaca: poli - mult, 
meros - parte 
Molecule mari, cu greutate moleculara > 104
Polimeri - in functie de natura elementelor:
- organici [-CH2-CH2-]n – poli(etilena)
- anorganici [-N=P(X)2-]n – poli(fosfazene)
- micsti (elementorganici)
Polimeri - in functie de origine:
- naturali (biopolimeri);
- sintetici
- artificiali

42. Caracteristica aliajelor nobile utilizate în protetica dentară, componenţa titlului 900 şi 750 cu platină
al aliajului aurului şi destinaţia. Cu cîţi caraţi este egal titlul 900.

Proprietăţile aliajelordentare nobile:

•1. În stare topită sunt f fluide, curg uşor întipare, cu o grosime de 0,25-0,30mm, intrând întoate detaliile şi
realizând piese metalice fsubţiri
•2. Permit obţinerea unor turnături de f mareprecizie
•3. Coeficientul de contracţie 1-1,2% e compensate de coef de dilataţie al masei de ambalat 
•4. Rezistă la coroziune, fiind binetolerate în cavitatea bucală (Aumăreşte R aliajului la coroziune) 
5. Dacă se modifică structura aliajuluise pot obţine variaţii ale proprietăţilormecanice:ex. Pt măreşte R
la rupere a

6. Sunt uşor de prelucrat în laborator 

Aliajele nobile folosite in tehnica metalo-ceramica au, in general, culoarea alb-cenusie, datorita procentului
ridicat de platina si paladiu. Platina este adaugata in procent mare deoarece creste duritatea si reduce
coeficientul de dilatare termica a aliaului.

Aliajul cu titlul 900

Utilizare: confectionarea coroanelor si a unor parti de proteze.

Compozitia: Au – 90%

Ag – 4%

Cu – 6%

Temperatura de topire 1063 °

Cu ii confera duritate mecanica, intesifica culoarea aliajului; e plastic, fluid, viscos in timpul topirii, ceea ce
permite usor de al modela, se supune stantarii, laminarii si altor procese tehnologice. Aliajul e putin dur,
de aceea se supune abraziunii.

Forma de producer: discuri cu diametrul de 18, 20, 23, 25 mm si blocuri a cite 5 g

Aliajul Au cu titlul 750 – utilizare la confectionarea protezelor scheletate

Component: Au – 75 % Cu – 8% Ag – 8 % Pt – 9%
Aliajul e foarte elastic, aceasta proprietate se datoreaza adaugarii platinei si maririi cantitatii de Cu.
Acest aliaj serveste si pentru lipire cind in el se adauga 5-20 % Cd.
Un carategal 24/1000>>> aurul cu titlul 900 are 21,6 carate.

43.Caracteristica aliajelor seminobile. Componenţa.

Aliajele seminobile (cuargint şi metale preţioase)
 Au un preţ de cost mai scăzut decât alalijelor nobile
 •Age în proporţie de 65% şi conferă aliajuluiR mecanică, ductilitate,maleabilitate

 •Pde un elem nobil care protejează aliajul deacţiunea dăunătoare a S la t*cav.bucale

 •Pdînnobilează aliajul,
Ptcreşte R la rupere 

Proprietăţile aliajelor
seminobile:
1. Culoare alb-argintie dacă procentul deAu e mai mic de 5% (Paliag ) sau alb-gri(Palidor) dacă procentul
de Au e între5-10%
2. Rezistente la coroziune
3. Rezistenţă în cav.bucală la coroziune,
abraziune, deformare
4. Permit prelucrarea la cald şi la rece
5. coef. de contracţie e compensat demasele de ambalat
6. Curg mai greu în tipare, necesitândtipare mai groase
7. Sunt sensibile la acţiunea sulfului încav buc (igienă defectuoasă), colorându-se suprafaţa lucrării
protetice în brun
 8.Dacă în compoziţia aliajului ajunge S(de ex.masă de ambalat cu S (cu sulfat
de Ca) aliajul va fi friabil
9.Greutate specifică mai mică (lucrăriprotetice mai uşoare)
10. Preţ de cost mai scăzut decât aliajele de Au

Aliaj Pd 250
Pd – 24,5%
Ag – 75.1%
Au, Cu, Zn
Fabricate in forma de discuri cu d = 18, 25 mm
Aliaj Pd 150

Pd 14,5%

Ag 84,1 %

Se produce in forma de placute cu grosimea 0,25 – 0, 32 mm

44. Caracteristica aliajelor crom-cobalt şi crom-nichel, şi destinaţia lor.

Aceste aliaje sunt inoxidabile si se aseamana la exterior cu oteluri inoxidabile, insa nu intra in categoria
lor, fiindca nu contin sau pot contine Fe pina la 1.5 %

Aliajele tip crom-cobalt pot contine aproximativ 60 % Co si 30% Cr, precum si diferiti componenti: Mo, Al,
W, Si, Ru, Ga etc.Aliajele crom-nichel contin aproximativ 69-81% Ni si 12% Cr cu adaosuri de Mo, Al, Si,
Be, Cu, Mn, Co, Ti, TA, Ga, P, Sn.

45. Proprietăţile biomaterialelor utilizate în protetica dentară.

Fiecare material trebuie sa posede proprietati:
-mecanice
-fizice
-chimice
-tehnologice individuale

Proprietati mecanice- e capacitatea materialului de a opune rezistenta fortei ce actioneaza asupra lui. Ele includ:
Rezistenta-proprietatea de a rezista la fortele ce actioneaza din exterior
Durabilitate- proprietatea de a se opune patrunderii altui material in el Elasticitatea- proprietatea de a
reveni la forma initiala dupa incetarea actiunii fortei
Viscozitatea- proprietatea de a rezista la lovituri
Plasticitatea- proprietatea de a capata forme noi la actiunea diverselor forte

Fragilitatea- proprietatea de a se farimita la actiunea unei forte

Proprietati fizice- includ temperatura de topire si de fierbere, conductibilitatea termica si electrica, culoare, luciu,
efecte optice, coeficienti de dilatare si contractie termica etc.

Proprietati chimice depend de compozitia chimica, structura retelei cristaline, rezistenta la coroziune si diferiti
agenti chimici, gradul d eoxidare etc.

Proprietatile tehnologice include calitatile materialului ce permit utilizarea acestuia in procese tehnologice

Modificarile dimensionale- pot avea loc la temperatura de topire cind materialul devine malebil si poate fi
modelat ; in cazul unor accidente la transportarea sau turnarea modelului ; la incalzire dimensiunile materialului
pot creste

Proprietati electrice- ca de exemplu in cazul galvanismului bucal. Proteza fiind confectionata dintr-un aliaj de
metale , metalele interactioneaza in mediul salivei si apare curent electric, senzatie de arsura, durere.

Absorbtia/adsorbtia- saliva si alte fluide orale pot cauza degradarea straturilor superficiale ale materialelor
dentare si patrunderea ei in structura materialului

46. Cerinţele medico-biologice către biomaterialele utilizate în protetica dentară.

Proprietățile pe care trebuie să le posede masele utilizate în scopuri dentare
- Capacitate bună de modelare
- Interval de vitrificare larg pentru o bună stabilitate la ardere
- Temperatură scăzută la vitrificare
- Contracție mică la uscare și ardere
- Rezistență la șocuri termice și temperaturi de 5-60
- Densitate mare

- Lipsa absorbției de apă

- Capacitate de lustruire și șlefuire
- Rezistență la atacuri chimice, în special acide
- Rezistență la tracțiune, presiune, îndoire sau rupere

47. Cerinţele către aliajele de lipire.Indicaţi componenţa celor pentu lipirea pieselor
protetice din aliajele aurului şi a celor din aliajele crom-nichel.
Cerintele catre aliajele de lipire: Proprietatile fizico-mecanice ale aliajelor de topit sa fie asemanatoarecu cele ale
aliajelor care se lipesc; sa aiba temperature de topire mai mica cu 50-100gr.C decit cea a liajelor care se supun
lipirii; sa posede calitati anticorozive in conditiile cavitatii bucale; sa aiba un interval de topire scurt; sa posede o
fluiditate buna; sa formeze lipituri dure( fara porozitati) si dupa culoare sa coincide cu culoarea aliajului supus
solidarizarii.

Aurul- e cel mai plastic metal, este maleabil si ductile. Are greutatea specifica cca 19,3 g/cm patrat, temperature de
topire 1064 grade Celsius.
Aurul se aliaza cu argintul, cuprul, platina, iar pentru lipituri cu cadmiul, alama, zincul.

Exista urmatoarele aliaje din aur:

- Aliajul din aur de 916 miimi (91.6% aur+ 4.7% argint+ 4.7% cupru)
- Aliajul din aur de 900 miimi (90% aur+ 4.0% argint + 6% cupru)
- Aliajul din aur 750 (75% aur+ 3% argint+ 9.7% cupru+ 12% cadmiu)

Aliajele din aur au culoare placuta, sunt rezistente la coroziune, usor se supun proceselor tehnologice.

Aliajele inobile includ:

- Oteluri inoxidabile
- Aliajele crom-cobalt

Otelurile inoxidabile contin: Fe 64-72% Cr 14-25% Ni 4-19% Mn, Si, C, Ti

Ele se topesc la temperature 1400 grade Celsius. Au denumiri ca: Universal, Bibrox, Nicrosag, Cromex, Witex ,
sirma Wipla etc.
Cromul mareste rezistenta otelului la coroziune, nichelul ofera plasticitate, iar siliciul- fluiditate.

Aliajele crom-cobalt- contin Fe pina la 1.5%

-Aliajele crom-cobalt ( 60% Cobalt + 30% Crom + Mo, Al, Si, Ga etc.)
-Aliajele crom-nichel ( 69-81% Nichel + 12% Crom + Mo, Si, Be, Cu, Mn, Co etc.)

Cromul ofera duritate, nichelul mareste viscozitatea, manganul micsoreaza temperatura de topire.

Din ele se confectioneaza proteze scheletate, proteze fixe, proteze mixte (metaloacrilice si metaloceramice)

48. Clasificarea aliajelor inobile după Craig.

Pentru m/c Craig clasifica aliajele in 3 grupe:

- Pe baza de nichel;
- Pe baza de cobalt;
 - Pe baza de titan.

Otelurile inoxidabile contin: Fe 64-72% Cr 14-25% Ni 4-19% Mn, Si, C, Ti

Ele se topesc la temperature 1400 grade Celsius. Au denumiri ca: Universal, Bibrox, Nicrosag, Cromex, Witex ,
sirma Wipla etc.
Cromul mareste rezistenta otelului la coroziune, nichelul ofera plasticitate, iar siliciul- fluiditate.

Aliajele crom-cobalt- contin Fe pina la 1.5%

-Aliajele crom-cobalt ( 60% Cobalt + 30% Crom + Mo, Al, Si, Ga etc.)
-Aliajele crom-nichel ( 69-81% Nichel + 12% Crom + Mo, Si, Be, Cu, Mn, Co etc.)

Cromul ofera duritate, nichelul mareste viscozitatea, manganul micsoreaza temperatura de topire.
Din ele se confectioneaza proteze scheletate, proteze fixe, proteze mixte (metaloacrilice si metaloceramice)

49. Titanul. Însuşirile fizico-chimice.Destinaţie.

Titanul este un element chimic cu simbolul Ti și numărul atomic 22. Are o densitate mică și este un metal de
tranziție dur, lucios și rezistent la coroziune (inclusiv față de apa de mare, apa regală și clor), cu o culoare argintie.
Este al nouălea cel mai răspândit element, alcătuind 0,6% din scoarța terestră.[2] Titanul poate fi folosit în
combinații cu fierul, vanadiul, molibdenul, printre alte elemente, cu scopul de a produce aliaje puternice și ușoare
pentru aerospațiu (motor cu reacție, proiectil sau nave spațiale), uz militar, procese industriale (chimicale și petro-
chimicale, uzine de desalinizare, hârtie), automobile, agro-alimentare, proteze medicale, implanturi ortopedice,
intrumente și pile dentare, implanturi dentare, bijuterii, telefoane mobile și alte aplicații.

Elementul apare în anumite depozite de minerale, în special rutil și ilmenit, care sunt larg distribuite în scoarța
Terrei și în litosferă, și se găsește în aproape toate vietățile, rocile, acumulări de apă sau soluri. Cel mai comun
compus al său, dioxidul de titan, este utilizat în fabricarea pigmenților albi

Două dintre cele mai folositoare proprietăți ale metalului este

- rezistența la coroziune și
-rația duritate-greutate cea mai mare dintre toate metalele.[6] În starea sa pură, titaniul este la fel de dur ca unele
tipuri de oțel, dar cu 45% mai ușor.

Un element chimic metalic, titanul este recunoscut pentru rația sa duritate-greutate mare.[8] Este un metal dur cu
densitate mică, care este destul de ductil (în special în mediile fără oxigen),[10] lucios și alb argintiu în culoare.[11]
Temperatura relativ ridicată a punctului de topire (peste 1649 °C) îl face folositor ca metal refractar.

Titanul a fost descoperit fiind inclus într-un mineral din Cornwall, Anglia, în 1791 de geologul amator și pastorul
William Gregor, atunci vicar al parohiei din Creed.[29] El a recunoscut prezența unui nou element în ilmenit[5] când
a găsit nisip negru pe malul unui pârâu de lângă o parohie din Manaccan și a observat că acesta era atras de
magnet.[29] Analiza nisipului a determinat prezența a doi oxizi metalici: oxid de fier (ceea ce explică atracția față de
magnet) și 42,25% un oxid metalic de culoare albă pe care nu îl putea identifica.[27] Gregor, realizând că oxidul
necunoscut conținea un metal care nu se potrivea cu proprietățile niciunui alt element cunoscut pe atunci, a dat
raportul Societății Geologice Regale din Cornwall și jurnalului de știință german Crell's Annalen.[29]

Titanul este non-toxic chiar și în cantități mari și nu poartă niciun rol natural în corpul uman.[28] O masă estimată
de 0,8 miligrame de titan este ingerată de oameni în fiecare zi, dar majoritatea trece prin organism fără a fi
absorbit.[28] Are, totuși, o tendință de a se bio-acumula în țesuturile ce conțin dioxid de siliciu. Un sistem
necunoscut în plante s-ar putea să folosească metalul pentru a stimula producția carbohidraților și încurajarea
creșterii. Acest fapt ar putea explica de ce majoritatea plantelor au o parte per milion (ppm) de titan, plantele
alimentare au 2 ppm, iar coada calului și urzica au până la 80 ppm.[28]

50. Acrilatele. Caracteristica.Clasificarea după destinaţie.

Rasinile acrilice pot fi prezente in trei forme:
a. acrilati polimerizati industrial in forme finite(de exemplu dinti artificiali sau coroane provizorii prefabricate)
b. acrilati polimerizati industrial in forme prefinite – sunt tremoplastici si de obicei au forma de placi care prin
incalzire si presare pot deveni baze pentru proteze sau aparate ortodontice
c. acrilati polimerizabili in laborator sau in cabinetul stomatologic – sunt sisteme bicomponente: lichid si pulbere
(lichidul este monomerul iar pulberea este polimerul de metacrilat de metil)

Proprietatile polimerilor acrilici:

-porozitatea (la greseli de dozare, manipulare pot aparea bule de aer)
-absorbtia apei
-solubilitate redusa
-duritate (mai mica ca la dentina)
-rezistenta la compresie
-rezistenta la abraziune redusa

51. Caracterizaţi şi enumeraţi acrilatele termopolimerizabile şi destinaţia lor, procesul

de polimerizare a acrilatelor termopolimerizabile. Însuşirile monomerului.
Polimerii termopolimerizabili- sunt de culoare alba sau roz si se folosesc pentru fatete acrilice, coroane acrilice,
baza protezelor. Ele se polimerizeaza cu caldura umeda si uscata.
- Sunt mai putin poroase
- Schimba culoarea sub raze UV, solvent organic sau corpi cetonici
- Rezistenta mecanica la presiune,abraziune, rupere redusa
- Au effect toxic, allergic, irritant pentru gingie si pulpa dentara

Acrilatele termopolimerizabile sunt acrilatele ce necesita un anumit regim termic pentru ca reactia chimica de
polimerizare ce contribuie la solidificarea lor sa aiba loc. Acest regim termic poate sa fie reprezentat de surse de
caldura uscata, umeda, ( bai cu apa, vapori) sau de raze ultraviolete, infrarosii, individual pentru fiecare varietate de
acrilat, ceea ce este indicat in prospectul anexat la acrilatul respectiv.

52. Caracterizaţi şi enumeraţi acrilatele autopolimerizabile şi destinaţia lor. Ce

substanţă chimică se utilizează ca catalizator.
Acrilatele autopolimerizabile- se deosebesc de cele termopolimerizabile, prin faptul că în polimer este introdus
catalizatorul chimic peroxoidul de benzoil , care iniţiază reacţia de polimerizare. Prin urmare e necesar un regim
de polimerizare special.

Destinaţia

- la confecţionarea lucrărilor protetice provizorii

- la reparaţii
- la imobilizarea dinţilor mobili prin şinare
- la confectionarea modelelor( datorita proprietatilor fizico-chimice care permit introducerea directa a
acrilatului in amprenta, prin scurgere, fapt ce permite evitarea formarii porilor si patrunderea amestecului in
toate detaliile amprentei)
Peroxoidul de benzoil
Este catalizatorul chimic în cazul acrilatelor autopolimerizabile, care participă la iniţiera reacţiei de polimerizare.

Varietăţi ale acrilatelor autopolimerizabile :

1. Noracril, Carbodent, Duracril,utilizate în special pentru confecţionarea protezelor fixe, cît şi la confecţionare
protezelor provizorii.
2. Vita K+B 93K,de 8 culori, utilizat la realizarea protezelor temporale şi de protecţie, precum şi la reparaţia
protezelor fixe direct în cavitatea bucală.

53. Caracterizaţi şi enumerati acrilatele elastice şi destinaţia lor.

După polimerizare aceste materiale devin elastice şi sunt folosite la confecţionarea protezelor dentare cu straturi
duble (suprafaţa anterioară din acrilat obişnuit, iar cea mucozală din material elastic), în scopul unei repartizări
judicioase a presiunilor masticatoare pe suprafaţa cîmpului protetic. Suprafaţa mucozală elastică are rol de
amortizare a şocurilor masticatoare. Din această grupă amintim: Eladent-100, Ortosil, Ortosil –M ( Rusia), Hidrocryl,
Simpa (Germania), Silane, Verone, Elxilase ( SUA)etc. Regimurile de polimerizare ale acrilatelor elastice sunt termo
si autopolimerizabile.

Unele materiale ca: Elastoplast, Boxil (Rusia), SR-Ivocap ElastomerGermania) sunt utilizate pentru confecţionarea
protezelor maxilofaciale, cît şi a şinelor protectoare pentru boxeri, hocheişiti.

54. Ce reprezinta compozitele foto-polimerizabile.

55. Ceramica. Caolinul, cuarţul, feldspatul.Caracteristica.

Ceramica stomatologica se foloseste pentru a confectiona proteze.Ea contine predominant felspat.
Ceramica stomatologica se gaseste sub 2 forme:
-prefabricata industrial
-preparabila in laborator

Ceramica prefabricate industrial - include: dinti din portelan, implanturi ceramic, coroane fizionomice, corpi de
punte.

Ceramica preparabila in laborator – se foloseste pentru tehnologia metaloceramica a coroanelor (Jacket) si

puntilor.

Ceramica contine 60-80% felspat+ 15-25% quart + 2-3% caolin

-felspatul- omogenizeaza si confera transluciditate
- quartul- confera luciu
-caolinul- are rol de a intari, lega

Caolinul
În natură se găsește sub forma unei roci argiloase d eculoare albă. La purificare se dizolvă silicații de Na și K și
rămăne argila propriu-zisă Al2O3*2SiO2*2H2O .

După cantitatea de Al2O3, caolinurile se pot împărți în:

-caolinuri superbazice (conțin mai mult de 40% de Al2O3)
-caolinuri bazice (conțin 30-40%)
-caoinuri semiacide (conțin 15-30%)
Caolinul pur e alb, are o refractaritate mare și la t de 1750 amestecat cu apă formează o masă plastică ce ușor
poate fi modelată.

Proprietăți
- Se adaugă ca un liant și asigură rigiditate
- E un opacifiant puternic
- Se conține în porțelan circa 3-50%

Cuarțul
Este un oxid de siliciu SiO2 cristalizat, ce se găsește în stare pură și în componența multor minerale ca granit, porfir,
gnais.Ca proprietăți
- Poate fi transparent sau opac
- Are o densitate de 2,65 și o duritate de 7 pe scara lui Mohs
- Temperatura de fuziune e 1700
- Asigura rezistență și transluciditate ceramicii

Feldspatul
Feldspații sunt cei mai răspîndiți silicați din natură, cca 50% din scoarța terestră.Intră în componența rocilor
eruptive și metamorfice.

După compoziția chimica, se clasifică în

- Feldspații calco-sodici
- Feldspații potasici
- Feldspații de potasiu si bariu (hialophani foarte rari)

Pentru masele ceramice se folosesc feldspații potasici K2O*Al2O3*SiO2.

Proprietăți
- Punctul de topire e la 1100-1300
- În ceramică are rol de matriță pentru argilă și cuarț
- Asigură vîscozitate și transluciditate

Substanțe auxiliare din porțelan

Ele includ – agenții de flux, fondanții și oxizii metalici

Agenții de flux sunt substanțe ce micșoreazp teperatura de ardere și coeficientul de expansiune termică. Ca agenți
de flux se folosesc silicatul de litiu sau de potasiu.
Fondanții sunt substanțe ce coboară temperatura de ardere, toate avînd pucntul de topire la 800. Fondanții folosiți
sunt boraxul,oxidul de plumb, carbonatul de sodiu sau de potasiu.
Oxizii metalici conferă o gamă largă de culori porțelanurilor dentare.

56. Ce metode sunt folosite pentru confectionarea unitatilor ceramice.

Pentru a confectiona unitatea ceramica:
- Se arde grundul
- Se depun dentina si smaltul
- Se glazureaza masa ceramica

a. Grundul se aplica intr-un strat de 0.2-0.3 mm pe toata component metalica (capa).

Apoi timp de 6 min se arde in vid la t de 980 grade Celsius ca straturile sa fuzioneze.
b. Peste grund (sau opac) se aplica dentina si smaltul, se modeleaza cuspizii mariti cu 30%. Se arde 5 minute si
masa ceramic devine alba. Apoi piesa se controleaza, se adapteaza la model si se verifica ocluzia.
c. Coroanele se curate de impuritati si se glzureaza. Ardere in oxygen la 930 grade Celsius timp de 3 min.
57. Prezentati pe scurt descrierea a CAD/CAM de confectionare a unitatilor ceramice.
Tehnica CAD/CAM permite plombarea indirecta in prima vizita. Computerul dirijeaza mecanisme special ce taie
plomba din blocuri de ceramic si adapteaza marginile acesteea. Acest aparat copie caracteristicele interne si
externe ale modelului din ceara pentru a reliza cit mai bine plombarea cavitatii. Alte sisteme pot folosi dispozitive
optice speciale pentru a reda forma concreta a anumitor parti ale plombei ce vor contacta cu tesuturile. Conturul
extern se executa in cavitatea bucala sau pe model
Datorita acestei tehnici in restaurari se pot utiliza material foarte dure ca aluminiul pur, zirconiul.
Amprenta luata se foloseste pt a face un model apoi el e scanat de catre un laser pentru a produce o harta digitala
tridimensionala. Datele inregistrate se transmit masinii de frezat care decupeaza .Capa se intoarce apoi in
laborator, si tehnicianul deja reconstruieste aspectul estetic.
Coroanele realizate prin aceasta tehnica sunt extreme de rezistente si se folosesc la restaurarea dintilor molari.

58. Legătura metalo-ceramică (ipotezele fizică, mecanică, chimică).

59. Cerinţele medico-biologice către materialele amprentare. Clasificarea după

Oksman, Napadov, Postolachi-Bîrsa.
1-Materialul trebuie sa redea fidel contururile partilor dure si moi ale cimpului protetic
2-Sa nu-si modifice volumul in procesul de prize sau la realizarea modelului
3-Sa nu se deformeze la indepartare, transportare sau turnare a modelului
4-Sa fie dur, casabil, sau elastic, rezistent la presiuni si sa revina dupa actiunea acestora
5-Sa se preseze si sa se desprinda usor de pe cimpul protetic si la turnarea modelului
6-Sa nu actioneze nociv asupra tesuturilor cimpului protetic
7-Sa nu manifeste proprietati toxice

Dupa Oksman:
1-Cristalizabile (ghips, dentol )
2-Termoplastice (dentafol, ortocor)
3-Elastice (stomalgin 02, optozil, Xantopren)
4-Acrilate autopolimerizabile

Dupa Ghernev si Napadov:

1-elastic
2-termoplastice
3- dure
Pot fi elastice/ dure, reversibile/ireversibile.

Dupa Postolachi si Birsa:

1- elastic
2- dure

60. Caracteristica materialelor pentru confecţionarea modelelor.

Materialele pentru confectionarea modelelor trebuie sa fie
-plastice- faza de pasta fluida viscoasa evidentiaza amanuntele cimpului protetic sau prin solutie metalica (aliaje
usor fuzibile)

- sa fie fidele/exacte- sa redea toate elementele cimpului protetic. Fidelitatea depinde de marimea particulelor
materialului si d estabilitatea volumetrica.Exactitatea e favorizata de compactizarea materialului.
-stabilitate fizico-chimica- se refera la faptul ca materialele nu reactioneaza chimic cu mediul bucal si nu se
contracta. Trebuie sa fie stabile termic la diferentele de temperatura.
-rezistenta crescuta la rupere si presiune
-densitate mare
Ca ex gipsurile se dilate, iar cimenturile si acrilatii se contracta.

61. Ceara şi varietăţile ei. Clasificarea după provenenţă, destinaţie.

Ceara stomatologica consta din:
-ceara naturala si
-modificatori.

Modificatorii – sunt substante de diferita provenienta ce se adauga la amestecuri de ceara si schimba

proprietatile lor fizice, chimice si mecanice. Ca ex. : colofoniu, Kopalul, Sandaracul, colorantii etc.

Dupa origine avem:

-ceara naturala
-ceara sintetica

Ceara naturala poate fi

1) De origine animala- ceara de albine, ceara de lina, ceara de China etc.

2) De origine vegetala- ceara de Carnauba (din frunze de palmier), ceara japoneza (din fructe), ceara de
Candelil (din ierburi)
3) De origine minerala- parafina, ozocherita, ceara de Montana etc.
Ceara sintetica- se obtine pe cale chimica sau modificind proprietatile chimice ale cerii naturale.
Ex. Avax, Acrosol, Durawax 1032 etc.

62. Clasificarea materialelor abrazive în protetica dentară după provenenţă şi

destinaţie.
Abrazive pentru slefuire- pot fi de origine
- Naturala – diamante, corund, cuart, piatra ponce etc.
- Artificiala- carborund etc.

Dupa utilizare se grupeaza in:

1) Pentru prepararea tesuturilor dentare dure
2) Pentru slefuirea aliajelor utilizate
3) Pentru slefuirea acrilatelor
4) Pentru prelucrarea ceramicii

Instrumentele sunt sub forma de : pietre, discuri si freze.

63. Caracteristica instrumentelor abrazive pentru şlefuirea ţesuturilor dure a dinţilor.

Faza de finisare se realizeaza pentru a reda suprafete netede, cu aspect lucios si pentru o adaptare mecanica
perfecta la cimpul protetic.
Faza de finisare se efectueaza cu materiale abrazive – substante microgranulate pentru a prelucra suprafetele
metalice, acrilice, ceramice etc.
Instrumentele sunt sub forma de : pietre, discuri si freze.
Pietre- prin actiune rotativa slefuiesc si netezesc suprafata.
Dupa marimea granulatiilor exista-
- pietre cu granulatii foarte mari
-pietre cu granulatii mari
-pietre cu granulatii mijlocii
-pietre cu granulatii fine
-pietre cu granulatii foarte fine
Cu cit granulatiile sunt mai mari, cu atit urmele lor sunt mai adinci si suprafata e mai grunturoasa.
Dupa consistenta:
-pietra moale
-foarte moale
-mijlocie
-dura
-foarte dura
Dupa liantul utilizat la confectionare
-liant ceramic
-liant bachelit
-liant bachelit
-liant vulcovit
-liant silicat

Dupa gradul de abrazivitate

-pietre dentare diamantate
-pietre din pulbere de rubin
-pietre din carborund alb,rosu,sur

Pot fi piese cu parte active fixa sau realizata separate.

Dupa forma: roata,cilindru, con invers, flacara, sferica etc.

Discurile dentare- sunt instrumente rotative fixabile. Se folosesc la prepararea tesuturilor dentare dure, cit si la
confectionarea protezelor dentare
Dupa forma sunt: drept, concave, convex cu grosimi reduse.
Dupa materialul din care au fost confectionate:
-discuri diamantate
-discuri cu carborund
-discuri vulcovite
-discuri cauciucante
-discuri elastice

Freze dentare- instrumente rotative utilizate pentru slefuire la prelucrarea si lustruirea protezelor dentare.Constau
din tija metalica cu 2 extremitati;
-una inactiva- pentru montarea in piesa dreapta sau contraunghi, turbine
-una active- confectionata din otel, otel extradur, carborund.
Frezele din otel si otel extradur au la parte active numeroase margini ascutite aranjate in planuri s unghiuri pentru
realizarea buna a abraziunii.

64. Caracteristica abrazivelor pentru lustruirea lucrărilor protetice şi indicaţi

componenţa lor.
Abrazive de lustruit- se folosesc pentru a obtine suprafete lucioase. Lustruirea poate fi mecanica sau
electrochimica.
-la lustruirea mecanica se folosesc- pulbere de piatra ponce, cuart, feldspat, paste cu pulberi ale oxizilor metalici,
pasta rosie cu oxid de fier etc.
Luciul maxim se obtine la prelucrarea cu perii de puf, de bumbac, sau par de capra, fara aplicarea materialelor de
lustruit.
Filturile sunt dintr-un material de pisla, periile din fire naturale sau din material plastic.

Pentru lustruirea electrochimcia se folosesc lichide electrochimice si aparate de lustruire electrogalvanice. Ionii
metalici migreaza in electrolit sub actiunea curentului electric si lezeaza suprafata metalica.

Protezele confectionate pe cale clasica, se supun dintii dezoxidarii inainte de finisare.

65. Proteze dentare. Definitie.clasificari(Rumpel,Oxman, Betelman)

Protezele dentare sunt aparate artificiale menite sa inlocuiasca dantura naturala si sa restabileasca integritatea
dintilor si a arcadelor dentare

Protezele dentare pot restaura

-integritatea unui dinte
-integritatea arcadei intregi
Protezele dentare sunt dispositive ce restabilesc
-morfologia arcadelor dentare,
- functiile deregulate,
-relatiile intermaxilare a muschilor si a articulatiei temporo mandibulare.
Dupa Rumpel si dupa transmiterea presiunii masticatorii
-fiziologice
-nefiziologice
-semifiziologice
Sau dupa Rumpel
-curative
-de profilaxie
Dupa Oksman si dupa tipul afectarii zonei sistemului stomatognat
-proteze de restaurare a coroanei dentare
-proteze pentru restaurarea defectelor arcadei dentare
-proteze pentru restaurarea complete a defectelor arcadelor dentare
-proteze maxilofaciale
Dupa Betelman
-supradentare
-supragingivale
-dentogingivale
Protezele nu erau considerate fiziologice deoarece materialele din care erau confectionate nu aveau proprietatile
fiziologice a tesuturilor pe care le inlocuiau.

66. Metode de tratament protetic.

Metodele de tratament orthopedic
-functional
-cu aparate
-cu aparate chirurgicale
-protetic (proteze dentare)

In depedendenta de timpul ce a trecut de la pirderea dintilor si pina la tratamentul protetic avem

= tratament nemijlocit sau imediat
= tratamentul tardiv
Tratamentul nemijlocit- are loc inaintea extractiei dintilor si a interventiilor chirurgicale si proteza se instaleaza
deodata dupa operatie sau in urmatoarele 24 ore. Nu traumeaza psihic, fizionomia sau sistemul stomatognat
deoarace dintii pierduti de ex, deodata sunt restabiliti.

Tratamentul tardiv- are loc peste 2-4 saptamini dupa interventie si dureaza minim 3 luni.Se face tratament
postoperational si plaga se acopera cu pielea.

Metodele de tratament au la baza urmatoarele principii

-principiu profilactic
-principiu curative
-principiu biologic
-principiu biomecanic
-principiu homeostazic
-principiu ergonomic

Principiul profilactic- e local si general. Previne afectarea altor sisteme din organism si acutizarea celor existente ce
tin de sistemul stomatognat. Se realizeaza prin igiena cavitatii bucale, tratament provizoriu.
Asa se previne atrofia, migrarile dentare, , tulburarile ocluzoarticulare si muscular.

Principiu curativ- asigura refacerea morfologiei si restabilirea functiei sistemului stomatognat.

Se restabilesc functiile de baza ale sistemului stomatognat: masticatie, fonatie, deglutitie etc.

Principiu biologic- impune metode cu efecte negative minime

Principiul biomecanic- constructia trebuie sa fie confectionata in raport cu rezistenta tesuturilor cimpului protetic.
Dezechilibrul duce la patologii ce afecteaza tesuturile sistemului stomatognat

Principiul homeostazic- consta in conservarea morfofunctionala a sistemului stomatognat.

(se mentin constantele fiziologice normale)

67. Elucidaţi esenţa protezelor cu sprijin dento-paradontal, muco-osos si mixt.

68.Leziuni odontale coronare. Caracteristica.Clasificarea dupa Black,Burlui.

Prin leziuni odontale coronare subintelegem modificarile morfologiei coronare a unui dinte sau a relatiilor sale cu
dintii vecini sau/si antagonistii privind integritatea, forma, volumul, pozitia, numarul, structura sau culoarea. Aceste
modificari morfologice coronare afecteaza una sau mai multe functii la care participa dintele dat :fizionomie,
fonatie, masticatie.

Etiologia LOC are la baza atat factori endogeni cat si exogeni. Ele pot fi dobandite atat inainte de eruptie cat si
dupa.

Clasificare dupa Black:

Clasa I in fosetele si fisurile de pe suprafata ocluzala a dintilor laterali, in gropitele orale si vestibulare ale dintilor
laterali si in gropitele orale ale incisivilor;

Clasa II pe suprafetele proximale ale dintilor laterali;

Clasa III pe fetele proximale ale frontalilor fara lezarea marginii si unghiului incizal;

Clasa IV pe fetele proximale ale frontalilor cu lezarea unghiului si marginii incizale;

Clasa V in treimea cervicala pe suprfetele orale sau vestibulare ale dintilor

Clasificare dupa Burlui:

Clasa I – anomalii de sediu, volum, forma, directie;

Clasa II – LOC congenitale cu specific ereditar;

Clasa III – LOC dobandite preeruptiv;

Clasa IV – LOC dobandite poseruptiv

69.Definitie “incrustatie”. Clasificarea dupa destinatie si constructie.

Incrustatia reprezinta o microproteza fixa unidentara care restaureaza morfologia unui dinte, agregandu-se prin
cimentare.

Dupa destinatie:

 ce restabilesc morfologia coronara si f-ia dintelui;

 ca element de agregare a diferitor lucrari protetice;
 cu functii mixte;
Dupa constructie:

 intratisulare (inlay);
 extratisulare (onlay);
 intra-extratisulare (inlay-onlay);
 cu pivoturi (pinlay);
 corono-radiculare

70. Metodele de confectionare a incrustatiilor. Etapele clinico-tehnice la confectionarea

prin metoda directa.
In functie de tehnica de confectionare si metoda de aplicare incrustatiile pot fi de doua tipuri: 
- directe – acestea sunt realizate in cadrul cabinetului dentar si montate in cadrul unei singure vizite stomatologice
- indirecte – sunt confectionate in laboratul de tehnica dentara si necesita cel putin doua vizite pentru a incheia
restaurarea.

Incrustatiile directe
Dupa pregatirea dintelui, se va aplica un material din compozite pentu a fi modelat in locul ce a fost supus
curatarii. Apoi incrustatia este indepartata si intarita intr-un cuptor special. Sub aceasta forma este din nou plasata
in locul corespunzator si cimentata de catre medicul dentist si apoi slefuita si lustruita pentru a capata un aspect
natural. 

71.Cerintele catre cavitatea pentru incrustatie de tip Inlay. Incrustatii extratisulare

(onlay). Metode de confectionare.
Cerinte:
- cavitatea trebuie sa fie preparata nu numai in limitele smaltului dar si a dentinei;
- peretii verticali ai cavitatii sa fie paraleli intre ei sau usor divergenti ocluzal sau proximal;
- planseul cavitatii trebuie sa fie paralel camerei pulpare cu o directie strict orizontala;
- pentru profilaxia recidivei cariei este necesar de a largi cavitatea in limitele tesuturilor sanatoase;
- crearea punctelor retentive;
- efectuarea bizoului;
 - finisarea tuturor suprafetelor.
Onlay-ul este o microproteza fixa unidentara care reface, spre deosebire de inlay, si un perete lateral vestibular sau
oral al dintelui acoperind astfel 2-3 maxim 4 din cei 5 pereti ai dintelui.
In functie de tehnica de confectionare si metoda de aplicare incrustatiile pot fi de doua tipuri: 
- directe – acestea sunt realizate in cadrul cabinetului dentar si montate in cadrul unei singure vizite stomatologice
- indirecte – sunt confectionate in laboratul de tehnica dentara si necesita cel putin doua vizite pentru a incheia
restaurarea.

72.Tehnicile de confectionare a microprotezei fixe ca “veneer”, coroane partiale si

pinlay-uri.
Incrustatiile din ceramica:

1) prin turnare (tehnica DICOR) ;

2) prin presare–injectare (EMPRESS –SYSTEM)-Ivoclar;
3) modelare directa (VITA IN CERAM);
4) metode substractive
 Frezare computerizata CAD-CAM - computer asisted design-computer asisted manufacturing –
CEREC SYSTEM
 Frezare simpla prin copiere CELLAY SYSTEM – Mickronia.
Incrustatia diacrilica compozita:

 direct in cavitatea bucala;

 indirect in laborator

73. Definitie “coroana de invelis”. Clasificarea dupa destinatie.

Coroanele de invelis sunt microproteze dentare fixate prin cementare pe bonturi dentare preparate, acoperind
totalmente sau partial suprafetele dintelui natural.Sunt aplicate in scopul refacerii morfologiei coronare sau ca
elemente de agregare a diferitor lucrari protetice.

Dupa destinatie:

 coroane de restituire;
 coroane ca element de agregare a diferitor lucrari protetice;
 coroane cu functie mixta;
 coroane provizorii

74. Clasificarea coroanelor de invelis dupa material, criteriul fizionomic si tehnica

confectionarii.
Dupa material:
 metalice (aliajele aurului, argint-paladiu Paliag, Pallidor, aliaje crom-nichel, crom-cobalt; aliaje de nichel,
cupru si aluminiu Gaudent)
 acrilice;
 din compozite;
 din portelan;
 mixte (metaloacrilice, metaloceramice)
Dupa criteriul fizionomic:
  nefizionomice (metalice);

 semifizionomice (mixte);
 fizionomice (acrilice, ceramice, compozite)

Dupa tehnica confectionarii:

 prin stantare;
 prin turnare;
 din doua bucati;
 prin polimerizare;
 prin ardere;

75. Cerintele catre coroanele de invelis.

- Coroana de invelis trbuie sa reproduca intocmai morfologia si forma coroanei dintelui respectiv; sa
armonizeze cu dintii invecinati si cu dintele omolog; ea nu trebuie sa fie prea voluminoasa restabilind
punctele de contact interdentare;
- Coroana trebuie sa nu fie in supraocluzie majorand dimensiunea verticala de ocluzie pentru a nu provoca
traumatizarea parodontului, si totodata nu trebuie sa fie nici in subocluzie, pastrand contactul uniform cu
dintele antagonist;
- Relieful suprafetei ocluzale trebuie sa corespunda reliefului ocluzal al dintilor antagonisti, restabilind astfel
o concordanta cuspid- fosa maximala
- In timpul miscarilor functionale ale mandibulei, efectuate in toate directiile, trebuie sa aiba loc o alunecare
libera, fara obstacole;
- Coroana trebuie sa cuprinda strans coletul dintelui sau portiunea coronara unde se termina marginile ei
- Coroana trebuie sa restabileasca aspectul fizionomic.

76. Argumentati necesitatea prepararii dintelui stalp la coroanele de invelis.

Prima etapa in conditii de clinica, in cazul utilizarii tuturor varietatilor de coroane este prepararea tesuturilor dure
ale dintelui. Datorita faptului ca perimetrul coronar este diferit la toate nivelurile si cel mai mic este in zona
coletului, este imposibil de a confectiona o coroana care sa cuprinda strans coletul fara a prepara tesuturile dure
dentare. Alta situatie consta in faptul ca fiecare dinte in conditii normale are contact ocluzal cu dintii antagonisti
corespunzatori si cu dintii vecini, prin urmare este imposibila aplicarea coroanei fara prepararea suprafetei ocluzale
si proximale a dintelui de suport, de altfel coroana va fi in supraocluzie nu va patrunde in spatiile interdentare, daca
aceste suparafete nu vor fi preparate.

Prepararea tesuturilor dure se realizeaza in scopul crearii spatiului necesar pentru aplicarea microprotezei pe dinte
si lichidarii convexitatilor coroanei naturale a dintelui.

77. Avantajele si dezavantajele coroanelor metalice stantate. Metodele de stantare a

coroanelor.
Deosebim 3 metode de stantare:
 interna – prevede ca in timpul stantarii coroana sa suporte presiuni din interior spre exterior, deci este
presata respectiv;
 externa – prevede ca in timpul stantarii coroana sa fie presata din exterior spre interior;
 mixta- prevede imbinarea celor 2 metode enuntate mai sus
Caracteristici:
 coroana cu pereti subtiri;
  modelaj ocluzal aproximativ;
 inchidere marginala deficitara.
Avantaje fata de coroana turnata:
 toleranta in prepararea bontului si insertie;
 tehnologie putin costisitoare;
 termoizolarea cu strat gros de ciment.

Dezavantaje:
 riscul perforarii ocluzale;
 adaptare cervicala aproximativa;
 absenta convexitatilor;
 imposibilitatea turnarii Wiplei datorita coeficientului mare de contractie (nu existau mase de
ambalat specifice in anul 1940).

78. Proprietatile fizico-chimice si tehnologice ale metalelor si aliajelor utilizate la

confectionarea coroanelor intreg turnate.
Caracteristici fizico–chimice generale ale aliajelor:

1. Duritatea este mai mare decât a fiecărui component.

2. Rezistenţa la deformare plasto – elastică şi la rupere este mai mare decât a elementelor componente.
3. Conductibilitatea termică şi electrică este mai redusă decât a fiecărui component.
4. Greutatea specifică are o valoare medie, între cea a metalului component cu greutatea cea mai mică şi cea a
celui cu greutatea cea mai mare.
5. Punctul de topire este mai redus decât al fiecărui metal din compoziţie.

Caracteristici fizico-chimice ale metalelor:

Proprietatile mecanice exprima capacitatea materialului de a opune rezistenta maxima actiunii diverselor forte
executate asupra lui pentru a-l deforma sau faramita. Proprietatile mecanice inglobeaza urmatorii indici:
 Rezistenta-determinata de proprietatea materialului de a rezista la actiunea fortelor din exterior.
 Durabilitatea-exprima proprietatea de a se opune tendintei de patrundere in el a altui material.
 Elasticitatea-este determinata de proprietatea materialului de a reveni la forma initiala dupa incetarea
actiunii fortelor externe.
 Vascozitatea- este influentata de proprietatea materialului de a rezista la actiunea diverselor lovituri.
 Plasticitatea- este exprimata de proprietatea lui de a capata forme noi la actiunea diverselor forte.
 Fragilitatea- exprima proprietatea de a se faramita la actiunea fortelor executate asupra lui.
Proprietatile fizice sunt exprimate prin temperatura de topire si de fierbere, conductibilitatea termica si electrica,
culoare, luciu, efecte optice, coeficienti de dilatare si contractie termica, etc.

Modificarile dimensionale reprezinta proprietatea de a isi modifica dimensiunile in diferite conditii termice. Prin
dilatare intelegem marirea dimensiunilor la incalzire, iar prin contractie- micsorarea lor in volum la racire sau la
trecerea din stare lichida in stare solida. Deosebim dilatare si contractie liniara atunci cand modificarea se
caracterizeaza prin schimbarea unei singure dimensiuni, si dilatare si contractie in volum- prin schimbarea tuturor
dimensiunilor. Contractia liniara si cea in volum influenteaza negativ calitatea protezelor dentare in timpul turnarii.
Cu cat proprietatea de turnare a aliajului turnat este mai slab pronuntata cu atat piesele turnate au o forma mai
precisa, si invers.

Proprietatile chimice sunt determinate de compozitia chimica a materialului, structura retelei cristaline, rezistenta
la coroziune si la actiunea diferitilor agenti chimici, gradul de oxidare, etc.

Coroziunea reprezintă deteriorarea suprafeţei metalelor şi aliajelor.

Metalele şi aliajele în contact cu factorii din mediul înconjurător (gaze sau lichide) formează produşi de coroziune.
Aceşti produşi de coroziune pot avea un comportament diferenţiat putând să accelereze, să întârzie sau să nu
influenţeze deteriorarea suprafeţei.

Aliajele utilizate pentru lucrările protetice în mediul bucal sunt supuse, datorită variaţiilor de pH şi de temperatură,
fenomenului de coroziune. Rezistenţa la coroziune pentru aliajele stomatologice reprezintă o condiţie esenţială.

79. Etapele clinico-tehnice la confectionarea coroanelor metalice intreg turnate.

Clinic: prepararea dintilor-stalpi, amprenta si protectia plagii dentinare;

Laborator: realizarea modelului de lucru si auxiliar, modelarea machetei din ceara, turnarea;

Clinic: proba coroanei turnate;

Laborator: prelucrarea mecanica, slefuirea si lustruirea lucrarii;

Clinic: proba si fixarea coroanei

80. Turnarea. Etapele. Importanta in stomatologia ortopedica.

Turnarea aliajelor reprezinta procesul tehnic de transformare a mechetei protezei dentare sau a unor elemente
componente realizate din ceara, polietilena, acrilat sau alte materiale care ard in totalitate fara sa lase reziduuri in
componenta metalica.

Etapele:

 realizarea machetei canalelor de turnare ( sunt reprezentare de tije din metal, ceara sau materiale plastice,
de lungime si grosime diferita solidarizate la macheta protezei dentare sau a piesei necesare);
 realizarea tiparului ( se realizeaza prin ambalare, adica includerea machetei din ceara impreuna cu tijele
canalelor de turnare intr-un material termorezistent; operatiunea data se realizeaza in conformatoare
reprezentate de cilindri metalici cu diametre diferite);
 prelucrarea termica a tiparului ( se realizeaza in cuptoare speciale si cuprinde 2 faze: preincalzirea si
incalzirea);
 topirea si turnarea aliajului in tipar ( pentru topire se utilizeaza surse de caldura obtinute in urma arderii
unor gaze sau in urma utilizarii curentului electric, obtinand transformarea aliajului din stare solida in
lichida; pentru turnare se utilizeaza forta centrifuga, aerul comprimat sau presiunea vaporilor de apa,
obtinand impingerea fortata a aliajului prin canalul de turnare in interiorul tiparului);
 dezambalarea si prelucrarea componentei metalice ( dupa racirea tiparului se dezambaleaza cu ajutorul
unui cleste si ciocanasului, apoi urmeaza o curatire chimica de resturile de material de ambalat si oxizi,
ulterior prelucrandu-se la sablator)

In stomatologia ortopedica sunt utilizate un sir de aliaje din care prin diverse tehnici se confectioneaza proteze
dentare sau unele elemente ale lor. In linii generale, prin metoda de turnare pot fi realizate toate piesele si
varietatile de proteze cunoscute in prezent.

81. Slefuirea si lustruirea coroanelor metalice intreg turnate.

La prelucrarea suprafetelor protezelor metalice sunt utilizate instrumente reprezentae de discuri de carborund sau
diamantate, pietre dentare cu ajutorul carora se slefuiesc suprafetele protezelor pentru adaptarea lor pe model,
cat si pentru redarea aspectului morfologic corespunzator. Netezirea suprafetelor se face cu ajutorul gumelor
abrazive sau a sablatorului utilizand corund cu o granulatie fina ce nu depaseste 50 microni.
Operatia de lustruire este efectuata pentru a reda suprafetei aspecte perfect netede, rezistente din punct de
vedere chimic si neretentive pentru alimente. Lustruirea se obtine la utilizarea diferitor materiale de lustruit
aplicate pe filturi sau perii. Lustruirea finala se realizeaza cu ajutorului pufului de bumbac obtinand un luciu maxim.

Protezele metalice moderne pot fi lustruite si prin metoda electrochimica. Aceasta se realizeaza in aparete speciale
si bai electrogalvanice care la trecerea curentului electric prin solutia electrochimica reduc toate rugozitatile de pe
suprafata metalica a protezei.

82. Simulatoarele. Caracteristica. Argumentati necesitatea ghipsarii modelelor in

simulator la modelarea dintilor preparati in scopul confectionarii coroanelor de invelis.
Simulatoarele sunt aparate care reproduc în afara sistemului stomatognat una, mai multe sau toate mișcările
mandibulei faţă de maxilă. Cu ajutorul lor modelele sunt poziționate în relație centrică. Simulatoarele pot fi
clasificate în ocluzatore şi articulatoare.

Ocluzatoarele sunt cele mai simple aparate utilizate în practica proteticii dentare care imită mișcările mandibulei în
plan vertical ( deschidere şi închidere). Ocluzatoarele sunt compuse din două rame (una inferioară şi alta
superioară) articulate în jurul unui ax asemănător cu o balama şi care por fi menţinute la o anumită distanţă prin
intermediul unui şurub sau al unei tije metalice situată în sens vertical

Articulatoarele imită mişcările mandibulei în toate planurile: deschidere-închidere, de propulsie, de lateralitate

(stînga şi dreapta) şi servesc la poziţionarea modelelor în relaţie centrică pentru refacerea morfologiei ocluzale
(montarea dinţilor ) corespunzătoare activitaţii funcţionale a sistemului stomatognat.

Articulatoarele anatomice medii au fost imaginate şi construite avînd la bază date medii antropometrice obținute în
urma măsurărilor între diferete repere osoase, articulare şi dentare. Ele sunt alcătuite din două rame: una
superioară şi alta inferioară, articulate printr-un complex asemănător articulației temporomandibulare şi care
rezultă din media valorilor antropometrice a ATM.

Cu ajutorul modelelor fixate in articulator dupa inregistrarile intra- si extrabucale pot fi reproduse miscarile
mandibulei in concordanta cu particularitatile anatomice individuale ale ATM. Aceste particularitati individuale
permit refacerea suprafetei ocluzale si confectionarea dispozitivelor protetice adaptabile din punct de vedere
functional la fiecare pacient in parte.

83. Etapele clinico- tehnice la confectionarea coroanelor mixte metaloacrilice cu

componenta metalica intreg turnata. Indicati tipurile elementelor de retentie.
Clinic: prepararea dintelui si obtinerea amprentei;

Laborator: confectionarea modelului cu bont mobilizabil si fixarea modelelor in simulator; acoperirea bontului
mobilizabil cu lac de izolare si modelarea machetei viitoarei coroane; obtinerea componentei metalice prin turnare;

Clinic: proba componentei metalice in cavitatea bucala si determinarea culori materialului fizionomic;

Laborator: aplicarea materialului fizionomic pe componenta metalica;

Clinic: fixarea coroanei in cavitatea bucala

Pentru retentia mecanica a acrilatului in interiorul casetei sau pe toate suprafetele in caz de confectionare a
coroanei fizionomice, sunt realizate retentii reprezentate de sfere, butoni, solzi de peste, anse dispuse radiar, etc.
Realizarea retentiilor depinde de forma lor. Astfel la realizarea retentiilor in forma de solzi de peste, cu ajutorul
unui bisturi sunt realizate diverse planuri santuri triunghiulare. Pentru realizarea anselor sau a butonilor sunt
utilizate fire din ceara sau nailon. Pentru sfere se aplica modele de sfere pe suprafata machetei pe care s-a depus in
prealabil un strat subtire de lac. Sferele se aplica la o anumita distanta una de alta (0,5-1 mm).

84. Etapele clinico-tehnice la confectionarea coroanelor din acrilat si ceramica.

Actualmente sunt cunoscute doua tehnici de confectionare a coroanelor din acrilat: tehnica clasica si moderna.
Ambele tehnici prevad aceleasi etape clinice; prepararea dintilor si obtinerea amprentei, proba coroanei in
cavitatea bucala, fixarea coroanei prin cementare.

Tehnica clasica prevede realizarea urmatoarelor operatiuni: modelarea machetei viitoarei coroane din ceara;
ambalarea machetei coroanei in chiuveta pentru realizarea tiparului; pregatirea acrilatului si introducerea lui prin
presare in tipar; polimerizarea acrilatului si dezambalarea coroanei din chiuveta; prelucrarea, finisarea si lustruirea
coroanei.

Tehnica moderna nu prevede modelarea machetei coroanei din ceara si nici reali9zarea tiparului. Aceasta tehnica
consta in modelarea directa a coroanei din acrilat prin depunderea succesiva a straturilor pe bontul dentar. Tehnica
modelarii coroanei prevede depunerea unor straturi (bazal, de dentina, de smalt, de colet si incizal), urmata de
polimerizarea lor conform indicatiilor din prospectul anexat.

La confectionarea coroanelor din ceramica deosebim urmatoarele etape clinico-tehnice:

Clinic: prepararea dintelui; amprentarea, determinarea culorii portelanui; protectia dintilor cu pulpa vie;

Laborator: confectionarea modelelor si pozitionarea lor in simulator; realizarea matricei din platina pe bontul
preparat; depunerea si arderea straturilor de ceramica (bazal, de dentina, de smalt, de colet, incizal); adaptarea
coroanei la model;

Clinic: proba coroanei in cavitatea bucala

Laborator: arderea coroanei din ceramica pentru glazurare;

Clinic: fixarea coroanei in cavitatea bucala.

85 Metodele moderne de confectionare a coroanelor integral ceramice .

a) Exista si un procedeu modern de obtinere a coroanei integral cermice: procedeul VITA IN CERAM. Nu

necesita sistem de machetare pentru ca , coroana se obtine prin aplicare directa a masei ceramice pe

modelul duplicat.

Etape tehnologice ale procedeului VITA IN CERAM:

 Amprentare;
 Model de lucru;
 Conditionare bont (DIE SPACER);
 Amprenta duplicat =duplicare;
 Modelul duplicat din masa de ambalat termorezistenta: SUPERHARD;
 Ardere succesiva a ceramicii speciale (aluminoceramica) in 2 etape pentru obtinerea
miezului ceramic pe care se aplica masele ceramice conventionale.Este procedeul cel mai
raspandit, mai sigur.
Etapele de lucru:

In tehnica VITA IN CERAM coroana se obtine in 2 etape:

  se aplica aluminoceramica pe bontul termorezistent cu pensula si se arde la 1100ºC timp de
2 ore, rezultand o capa poroasa. ardere de infiltrare=se aplica pe capa obtinuta in prima
ardere aluminoceramica cu particule de sticla (alumina 70-75%) si se arde (ceramizeaza)
timp de 4 ore, la aceeasi temperatura, rezultand o capa rezistenta mecanic=miez alumino-
ceramic.
 pe acest miez se aplica mase ceramice de placat pentru nuantare coloristica. Arderea are loc
la temperaturi mai mici de 1000ºC ( 990-950ºC).
Dupa arderea finala (glazurare), coroana se indeparteaza de pe bontul din masa de ambalat prin

pulverizarea acestuia cu agenti de sablare si coroana este adaptata pe modelul de lucru. Dupa conditionare

este cimentata adeziv (cimenturi rasinice ionomere).

b) tehnica CAD/CAM

-nu necesita amprenta;

-nu necesita model, macheta, tipar, turnare;

-amprenta optica se realizeaza cu camera intraorala;

-macheta este procesata;

-frezarea este asistata de calculator;

-din lingouri ceramice (CEREC-Vita; Cerec-Dicor).

86. Varietati de ceramica utilizate la confectionarea coroanelor. Componenta.

Ceramica clasica preparabila contine urmatoarele componente:

 feldspat 60-80% - componenta care omogenizeaza in faza de topire amestecul, iar dupa
ardere confera transluciditate. Din punct de vedere chimic =trisilicat de aluminiu-calciu-
sodiu.
 componenta refractara: cuartul – 10-15% - dilata masa ceramica in momentul arderii, iar
dupa ardere confera luciul caracteristic.
 caolinul 0-5% = argila cu o culoare alb-laptoasa care influenteaza fluorescenta maselor
ceramice.
Alte elemente componente:


aditivii - fondantii (carbonati de potasiu, calciu, sodiu, borax) cu rol de a creste masa
produsului si a scadea temperatura de ardere.
 pigmentii sub forma oxizilor metalici ce confera maselor ceramice stabilitate cromatica.
Masele ceramice moderne:

 Aluminoceramica;
 Vitroceramica;
 Ceramica magnezica;
 Ceramica zirconica.
 Toate sunt mase ceramice oxidice (pe baza de oxizi ai metalelor grele). Contin in plus substante

fluorescente care cresc gradul de translucenta (oxizi ai metalelor grele din pamanturi rare-lantanide). Acesti

oxizi cresc translucenta.

Ceramica preparabila contine si o componenta lichidiana reprezentata de apa distilata si alcool, la

care se adauga lianti hidrosolubili (glicerina, dextroza), cu rol de a mari adeziunea ceramicii de suportul

metalic.

87. Particularitatile realizarii modelului si necesitatea capacelului de platina la

confectionarea coroanelor din portelan.
In tehnologia coroanelor integral ceramice se indica numai modelul de arcada cu bont mobilizabil si

in foarte rare situatii modelul de hemiarcada (in zona frontala) numai cu bont obilizabil.

Materiale utilizate:

 Gipsuri superdure + dure compatibile ; cele mai folosite ;

Modelarea coroanelor din ceramica si arderea lor se face pe un suport metalic realizat din platina pura, deoarece
platina suporta temperaturi la care arde ceramica, avand coeficientul de dilatare termica identic cu al ceramicii.
Suportul din platina este cofectionat dupa forma bontului preparat si prezinta matricea.

88. Etapele clinico-tehnice la confectionarea coroanelor mixte m/c. Metodele de

consolidare a ceramicii cu componenta metalica.
Clinic: pregatirea campului protetic; amprentarea

Laborator: obtinerea modelului si formarea machetei; turnarea componentei metalice; aplicarea straturilor de
ceramica si arderea lor;
Clinic: proba in cavitatea bucala;
Laborator: arderea pentru glazurare:
Clinic: fixarea in cavitatea bucala;
Se presupune ca legatura la nivelul de jonctiune metal-ceramica poate fi de natura chimica, mecanica si

fizica. Legatura chimica se obtinea datorita difuziei ionilor din metal in ceramica si invers, formand

legatura iono-covalenta. Legatura mecanica se obtine datorita unor retentivitati invizibile pentru ochiul

liber obtinute in urma sablarii. Legatura fizica se realizeaza datorita fortelor vand der Waals sau legaturii

adezive ce apar la nivelul atomilor prin fluctuatiile spontane ale sarcinii electrice.

Aderenta dintre metal si ceramica depinde de metoda de prelucrare a componentei metalice.

Conditionarea componentei metalice pentru placajul ceramic

 Sablarea.
 Degresare in solutii acide :acid fluorhidric.
  Curatire in bai ultrasonice.
89. Coroane de substitutie. Particularitati constructive.

In practica deseori se intalnesc cazuri cand avem leziuni odontale coronare totale, subtotale sau cand este

necesar de amputat resturile coronare cu pereti subtiri ale unui dinte depulpat. In asemenea cazuri sunt

utilizate coroane de substitutie care inlocuiesc in intregime coroana lipsa a dintelui natural.

Coroanele de substitutie sunt constituite din doua parti: dispozitivul radicular realizat dintr-un pivot metalic

care se agrega prin cementare in canalul radicular preparat cu scopul fixarii, stabilizarii, durabilitatii celei

de-a doua parti componente – dispozitivul coronar ce inlocuieste morfofunctional coroana lezata a dintelui

natural. Aceste doua parti formeaza un ansamblu unic numit dispozitiv corono-radicular sau coroana de

substitutie.

90. Etapele clinico-tehnice de confectionare a coroanelor de substitutie

Pentru coroanele de substitutie cu dispozitive radiculare simple:

Metoda directa prevede utilizarea unor coroane prefabricate din dispozitive coronare si radiculare si dupa o
adaptare a lor la situatia clinica sunt fixate prin cementare sau utilizarea pivotului din sarma ca dispozitiv radicular
si a dintelui din acrilat ca dispozitiv coronar, dupa adaptarea la situatia clinica sunt solidarizate cu acrilat
polimerizabil.
Metoda indirecta prevede confectionarea dispozitivului radicular clinic, iar a celui coronar in laborator.
Pentru coroanele de substitutie metaloacrilice si metaloceramice:
Clinic: prepararea intra si supraradiculara a radacinii dintelui afectat, amprentarea;
Laborator: confectionarea modelelor si pozitionarea lor in simulator; modelarea machetei dispozitivului
coronoradicular si transformarea ei in aliajul solicitat; pelucrarea componentei metalice si proba pe model;
Clinic: proba componentei metalice a dispozitivului in cavitatea bucala; determinarea culorii materialului
fizionomic;
Laborator; aplicarea materialului fizionomic pe suprafetele dispozitivului coronar; prelucrarea si lustruirea;
Clinic: proba definitiva a coroanei de substitutie si fixarea in cavitatea bucala