Gheorghe Alexia

17.05.2020

Comentariu „Când amintirile...” de Mihai Eminescu

„Luceafărul poeziei românești” sau „poetul nepereche”, după cum a fost numit de-a
lungul timpului, Mihai Eminescu, născut pe 15 ianuarie 1850 si decedat pe 15 iunie 1889, a
stârnit o adevărată revoluție în literatura română. Poet, prozator și jurnalist, acesta a fost
socotit de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică, si a fost ales, post-
mortem, membru al Academiei Române.
Capodoperele lui Mihai Eminescu se încadrează în romantismul literar relativ întârziat,
poetul fiind considerat ultimul mare romantic european. El însuși declară în poezia „Eu nu
cred nici în Iehova”: „Eu rămân ce-am fost, romantic.”. Câteva dintre temele tradiționale ale
romantismului european abordate de către poet au fost nostalgia pentru copilărie, întoarcerea
în natură, cultivarea stărilor de melancolie. În majoritatea operelor lui Mihai Eminescu
întâlnim iubirea proiectată într-un cadru natural, aceste două teme fiind inseparabile atunci
când vine vorba despre romantism, natura fiind un mijloc de exprimare al sentimentelor, locul
unde se consumă povestea de iubire a celor doi.
Nicolae Iorga, referindu-se la operele poetului, afirma: „Eminescu s-a aplecat cu
aceeași cuprinzătoare înțelegere și asupra vieții intime a omului. A cântat speranțele,
dorințele, modurile bucuriei omenești de a se afirma prin dragoste și comuniune cu viața
naturii, dar și modurile – mult mai numeroase în vremea sa – ale insatisfacției sufletești a
omului, exprimate prin sentimentul singurătății, al durerii de a nu fi înțeles sau de a fi trădat în
dragoste, afirmând … idealul unei vieți de onestitate și plinătate sufletească, de trăire sinceră
și pasionată a sentimentelor.”
Opera literară „Când amintirile...”, aparținându-i lui Mihai Eminescu, datează încă din
anul 1883, când apare pentru prima dată în revista „Familia”, înființată de Iosif Vulcan, și mai
apoi în volumul „Poesii” al poetului. Aceasta se încadrează în creația eminesciană dominată
de melancolie și nostalgie.
Poezia se înscrie negreșit în sfera genului liric, eul creator fiind remarcat prin pronume
la persoana întâi: „mă”, „mele”, „noastre”, etc., prin verbul la aceeași persoană „trec”, precum
și prin interogația retorică „Putut-au oare-atâta dor/ În noapte să se stângă [...]?”. Eul își
exprimă sentimentele, stările și emoțiile prin intermediul limbajului artistic sugestiv, care ia forma
descrierii și a monologului liric.

În creația „Când amintirile...”, tema iubirii, în relație cu natura, susținută de motivul

privirii: „ochii tăi, tot încă mari”; al îmbrățișării dar și de motivul lunii: „blânda lună”, acesta
constituind unul dintre motivele literare romantice de bază în opera eminesciană, conferă
discursului poetic nuanțe de nostalgie și chiar regret datorat despărțirii de către persoana
iubită.
 Prima strofă debutează cu starea nostalgică a eului pentru iubirea trecută: „Când
amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme”. Eul liric, cufundat în amintiri, se întoarce în timp,
revizitând locurile în care se afla alături de iubita sa și care îi amintesc de aceasta: „Pe drumul
lung și cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme.” Verbele la timpul prezent din această strofă au
rolul de a oferi dinamism si dramatism incipitului poeziei.
Poezia se continuă cu versurile ce constituie imaginea artistică vizuală „Deasupra casei
tale ies/ Și azi aceleași stele” și care au rolul de a accentua sentimentul de dor. De asemenea,
simbolizează cum, în pofida trecerii timpului și a schimbării relației dintre cei doi, în viziunea
poetului, totul a rămas la fel, aceleași stele, același drum, fiind remarcată influența trecutului
asupra eului din prezent. Poetul creează astfel o punte între ce a fost, și ce este; între amintire
si prezent.
În cel de-al treilea catren, întâlnim motivul lunii, prezent în imaginea dinamică „Și
peste arbori răsfirați/ Răsare blânda lună”. Aceasta apare ca un gardian, și veghează asupra
celor doi: „ne găsea îmbrățișați/ Șoptindu-ne-mpreună.”. Mai mult decât atât, întâlnim și
motivul codrului, simbolizat de epitetul simplu „arbori răsfirați”, aceștia fiind, asemenea lunii,
martorii iubirii celor doi. Această strofă sugerează starea de armonie prezentă în momentul
îmbrățișării, simbol al legăturii și al uniunii, și creează o atmosferă ce pare desprinsă dintr-un
basm.
Strofa a patra este ultima strofă în care eul rememorează povestea de iubire. În ochii
acestuia, iubirea lor reușea să doboare orice barieră a realității și a existenței, cu toate acestea,
se poate remarca urma de regret simțită de către poet. Acestea reies din primele 2 versuri ale
acestui catren: „A noastre inimi își jurau/ Credință pe toți vecii”. Verbele la timpul imperfect
din această strofă: „jurau” și „se scuturau” susțin ideea de acțiune fără sfârșit, ceva ce eul
credea ca va dura veșnic.
O dovadă a expresivității și a puterii de sugestie a operei este varietatea figurilor de
stil, precum și a imaginilor artistice conturate de către poet. Prin imaginile artistice dinamice:
„Când pe cărări se scuturau/ De floare liliecii.” și „Răsare blânda lună” poetul redefinește
noțiunea de amintire, făcându-i pe cititori să retrăiască alături de el fiecare moment din trecut.
Finalul poeziei, mai exact ultimele două strofe, îl aduc pe eul poetic într-o stare
meditativă, în care se citesc dubiile acestuia. Eul își pune întrebarea retorică: „Putut-au oare-
atâta dor/ În noapte să se stângă” când totul în viziunea lui pare la fel: „Când valurile de izvor/
N-au încetat să plângă” ; „Când luna trece prin stejari/ Urmând mereu în cale-și,/ Când ochii
tăi, tot încă mari,/ Se uită dulci și galeși?”. Sentimentele exprimate sunt nu numai diverse și
complexe ci și profunde, dovadă fiind folosirea interogației retorice, iar repetiția conjuncției
subordonatoare „când” sporește expresivitatea operei.
În cea de-a șasea strofă a poeziei, întâlnim din nou verbe la timpul prezent. La fel ca în
prima strofă, acestea conferă o notă de dramatism catrenului, și are ca rezultat proiecția
imaginară a stărilor emoționale ale eului.
La nivel prozodic, opera este alcătuită din nu mai mult de 6 catrene, și din versuri cu
măsura scurtă, de 7-8 silabe, iar rima încrucișată, precum și ritmul iambic, adaugă un plus de
muzicalitate si sugestivitate discursului poetic.
 Când vine vorba de sugestivitate, nici titlul nu se lasă mai prejos. Acesta sintetizează
mesajul artistic al textului, fiind un important element paratextual. Sintagma „ Când
amintirile...” se încheie cu puncte de suspensie, precum o propoziție care nu și-a găsit finalul.
La fel ca acea propoziție a rămas și povestea de iubire dintre cei doi, poetul găsindu-și
refugiul în amintirile rămase și în locurile care îi amintesc de Ea.
În concluzie, sunt de părere că, prin poezia „Când amintirile...”, Mihai Eminescu
surprinde cu delicatețe și pregnanță propriile-i sentimente și emoții, reușind să le proiecteze în
discursul poetic într-o manieră deosebită. Așa cum Nicolae Iorga declară despre marele poet,
Eminescu dovedește încă o dată pasiunea sinceră pentru sentiment și natura emoțională a
omului.