Sunteți pe pagina 1din 9

FARMACOLOGIA MEDICAŢIEI ANTIDIABETICE

Diabetul zaharat este un sindrom caracterizat prin hiperglicemie, ce are la bază deficitul
absolut sau relativ de insulină; deoarece diabetul zaharat este nevindecabil, iar hiperglicemia este
de durată, pacienţii diabetici sunt expuşi frecvent la complicaţii severe.
Din punct de vedere etiologic diabetul zaharat se clasifică astfel:
 Diabet zaharat tip I, insulinodependent, cu debut sub vârsta de 40 de ani, caracterizat prin
deficit absolut de insulină (prin distrugerea celulelor β), supravieţuirea fiind condiţionată
de administrarea zilnică de insulină.
 Diabet zaharat tip II, noninsulinodependent, cu debut peste vârsta de 40 de ani, caracterizat
prin insulinopenie relativă şi insulino-rezistenţă, asociată cu o scădere a acţiunii insulinei
(insulino-rezistenţă). Răspunde favorabil la dieta hipoglucidică şi medicaţia antidiabetică
orală, terapia insulinică impunându-se doar dacă există riscul decompensării metabolice.
 Diabet zaharat asociat cu unele stări şi sindroame.
 Diabet zaharat gestaţional (apare în cursul sarcinii şi dispare după naştere).

I. INSULINA

Insulina este un hormon sintetizat de celule β din insulele Langerhans pancreatice. Secreţia
Insulinei se face în două moduri: continuu (secreţie bazală), care permite menţinerea unui titru
bazal al insulinei circulante; ea se află sub controlul complex al: substratului energetic din
circulaţie, al sistemului nervos vegetativ şi al mediului hormonal ambient; şi discontinuu ca
răspuns al unui stimul, secreţia fiind stimulată de excesul de glucoză în urma ingestiei de glucide.
Mecanismele care controlează secreţia de insulină sunt:
• concentraţia plasmatică a glucozei care este un factor determinant pentru stimularea sau
inhibarea secreţiei de insulină de către celulele β pancreatice (celelalte glucide, de exemplu
fructoza, stimulează în măsură mai mică celulele β);
• glucagonul secretat de celulele α pancreatice, stimulează secreţia de insulină;
• acizii aminaţi mai ales alanina şi lizina ce stimulează secreţia de insulină.
Clasificare:
După origine se clasifică în:
 Insuline de origine animală: Insulina era obţinută până în 1980 din pancreasul animalelor
sacrificate (bovine, porcine). Insulina bovină diferă de Insulina umană prin 3 aminoacizi,
Insulina porcină diferă de Insulina umană printr-un aminoacid;
 Insuline « umane » obţinute prin semisinteză din Insuline animale şi biosinteză (prin
inginerie genetică): Insulinele umane au fost elaborate pentru a înlătura factorul de
antigenitate determinat de diferenţa structurală între Insulina animală şi cea umană.
Insulina umană a fost la început produsă prin semisinteză pornind de la Insulina de porc
(prin înlocuirea alaninei din poziţia 30 cu treonină), iar la ora actuală prin biosinteză.
După concentraţie pot fi:
 Insulină soluţie 40 UI/1 ml;
 Insulină soluţie 100 UI/1 ml;
 Insulină soluţie 500 UI/1 ml.
După durata de acţiune pot fi:
 Insulină rapidă: debutul acţiunii apare după 30 – 60 minute de la injecţia s.c.; efectul este
maxim la 2 – 4 ore; durata acţiunii este de 6 – 8 ore. Impune administrarea a cel puţin 3
injecţii s.c. (ora 700, 1400 şi 2100);
 Insulina cu acţiune intermediară NPH (Neutral Protamin Hagedorn): debutul acţiunii apare
la 1 – 2 ore; efectul este maxim la 4 – 8 ore; durata acţiunii este de 14 – 18 ore;
 Insulina cu acţiune lentă şi ultralentă: debutul acţiunii apare la 3 – 4 ore; efectul este maxim
la 6 – 12 ore; durata acţiunii este de 16 – 20 ore;
 Insulina premixată;
 analogi rapizi de Insulină: debutul acţiunii apare la 5 – 15 minute; efectul maxim apare la
1 – 2 ore; durata acţiunii este de 3 – 4 ore;
 analogi de Insulină cu acţiune prelungită: debutul acţiunii apare la 1 – 2 ore; efectul este
maxim la 5 – 7 ore; durata maximă este de 24 ore.
Farmacodinamică: Insulina are efect hipoglicemiant. La diabetici, acţiunea
medicamentului reprezintă un tratament de substituţie, care are drept obiectiv menţinerea glicemiei
în jurul valorilor normale (120 - 150 mg%) pe tot parcursul celor 24 de ore cât şi prevenirea
efectelor hiperglicemiei.
Efectele biologice ale insulinei:
 asupra metabolismului glucidic: la nivelul ficatului Insulina inhibă producţia hepatică de
glucoză prin scăderea glicogenolizei, creşte glicogenogeneza (prin stimularea glicogen-
sintetazei) şi scade gluconeogeneza (scade cantitatea de AMPc şi a celei de aminoacizi
glucoformatori). La nivelul muşchiului Insulina favorizează transportul transmembranar al
glucozei şi facilitează conversia glucozei în glicogen prin activarea glucozo-1-P- uridil-
transferazei;
 asupra metabolismului lipidic: Insulina inhibă lipoliza, diminuând eliberarea de acizi graşi
liberi din ţesutul adipos, creşte activitatea lipoprotein-lipazei, favorizând captarea
trigliceridelor (TG) la nivelul ţesutului adipos, favorizează sinteza acizilor graşi liberi
(AGL) şi esterificarea TG la nivel hepatic, favorizează sinteza TG (pornind de la glucoză)
la nivelul ţesutului gras, acţionează ca reglator al concentraţiei corpilor cetonici circulanţi
prin scăderea oxidării AGL şi a acetilCoA şi creşte consumul corpilor cetonici la nivelul
muscular;
 asupra metababolismului proteinelor: Insulina este responsabilă de menţinerea unei
balanţe azotate in vivo; ea îşi exercită acţiunea anabolizantă la nivelul musculaturii şi
ficatului producând stimularea sintezei proteice (efectul mediat de către AMPc) şi
inhibarea catabolismului proteic (scade producţia de uree), gluconeogenezei, pornind de la
aminoacizi glucoformatori;
 asupra secreţiei altor hormoni: Insulina inhibă secreţia de glucagon şi normalizează
hipersecreţia de hormon somatotrop, prezentă la pacienţii cu diabet zaharat tip I.
Mecanism de acţiune: pentru a-şi exercita acţiunea, Insulina se leagă de un receptor
membranar specific. Acest receptor este o glicoproteină, care are o mare afinitate pentru Insulină.
Toate acţiunile biologice ale Insulinei depind de legarea sa de aceşti receptori în urma căreia se
declanşează o "cascadă metabolică" aşa numitul "efect postreceptor".
Farmacocinetică: Insulina secretată de către pancreas, circulă în cea mai mare parte liberă
în sânge, nelegată de proteinele plasmatice, ceea ce facilitează dozarea insulinemiei prin metode
radioimunologice (titrul plasmatic à jeun la individul normal are o valoare cuprinsă între 5 şi 20
µUI/ml). Iniţial, Insulina îşi exercită acţiunea la nivel hepatic, unde aproximativ jumătate este
metabolizată, restul ajunge în circulaţia periferică şi acţionează asupra altor ţesuturi ţintă. Timpul
de înjumătăţire plasmatic al Insulinei este scurt, de aproximativ 7 - 10 minute, inactivarea ei având
loc la nivel hepatic, renal şi muscular. Prezenţa insuficienţei hepatice sau renale poate încetini
procesul de degradare al Insulinei.
Principalii factori care pot influenţa absorbţia Insulinei sunt reprezentaţi de tipul de
Insulina injectat (rapidă, lentă sau semilentă), calea de administrare (cel mai frecvent Insulina este
injectată subcutanat în regiunea abdominală, membrele inferioare sau fese), prezenţa lipodistrofiei
zonale (în zonele cu lipodistrofie absorbţia Insulinei se face mai lent deci se impune schimbarea
zonei de injectare) şi masajul regiunii în care s-a injectat hormonul, imediat după administrare,
ceea ce creşte absorbţia Insulinei prin ameliorarea circulaţiei locale.
Indicatii terapeutice. Insulina se administrează în diabetul zaharat tip I, când prezintă
indicaţie absolută şi de tip II în situaţiile de eşec al tratamentului cu antidiabetice orale
(hiperglicemie, reacţii adverse la medicaţia orală, alergie, contraindicaţii), decompensare după
evenimente acute (infecţii, traumatisme), intervenţii chirurgicale (pre-, intra- şi postoperator),
sarcină şi lactaţie, infarct miocardic acut şi complicaţii ca: neuropatie, retinopatie sau nefropatie
diabetică.
Insulina se administrează ținând cont de mai multe aspecte: tratamentul cu Insulină se
individualizează în funcţie de paramentrii inregistraţi, iar doza zilnică de Insulină prezintă mari
variaţii inter- şi intraindividuale, motiv pentru care se ajustează frecvent. Se urmăreşte astfel
menţinerea obiectivelor terapeutice şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. În funcţie de număr şi modul
de administrare a preparatelor de Insulină se realizează:
 tratamentul convenţional clasic este cel care utilizează o administrare de Insulină cu
acţiune prelungită sau două administrări de Insulină cu acţiune intermediară rapidă.
Tratamentul cu o singură administrare se foloseşte rar (doar celor care nu au alte condiţii
de administrare). Rezultatele obţinute sunt slabe. Tratamentul cu două administrări
foloseşte amestecuri de Insulină (sau analog) cu acţiune rapidă şi Insulină intermediară.
 tratamentul convenţional intensiv constă în administrarea Insulinei de 4 ori pe zi, de 3 ori
înainte de mesele principale Insulină rapidă, iar înainte de culcare, Insulină intermediară.
În acest caz instituirea insulinoterapiei trebuie să se facă prudent, cu doze moderate pentru
că nu există reguli matematice pentru calculul dozelor, iar răspunsul glicemiei este
individual şi imprevizibil.
 tratamentul intensiv modern se realizează prin administrare continuă de Insulină în infuzii
s.c., peritoneală sau i.v. prin mijloace obişnuite (perfuzii) sau moderne: pancreas artificial
şi pompe de insulină (interne sau externe).
Calcularea dozei zilnice de Insulină va lua în considerare următoarele: dacă tratamentul se
administrează în doze multiple, respectiv injecţii cu Insulină cu acţiune rapidă (sau analogi ai
Insulinei cu acţiune rapidă) la cele trei mese principale şi o ultimă doză cu acţiune intermediară la
culcare, atunci calculul se face cu dozele de Insulină rapidă de 0,15 – 0,3 UI/kgc/zi, iar pentru
Insulina intermediară de 0,2 – 0,3 UI/kgc/zi. La pubertate dozele de Insulină sunt de 1,5 – 2
UI/kgc/zi ele scăzând apoi treptat spre 1 UI/kgc/zi. În cetoacidoză diabetică se administrează
Insulină cu acţiune rapidă intravenos în doză de 0,1 UI/kg/oră. La nevoie dozele de Insulină se
ajustează în funcţie de necesar până se obţine un bun control glicemic.
Căi noi de administrare a insulinei: deoarece administrarea Insulinei este traumatică şi mai
mult sau mai puţin dureroasă s-au încercat şi alte forme de administrare a Insulinei. Administrarea
inhalatorie nu este superioară administrării injectabile, ci dimpotrivă se absoarbe doar 30% din
cantitatea administrată, deci dozele necesare sunt mai mari şi costul terapeutic ridicat. Este mai
alergogenă. Calea nazală nu a dat rezultate şi produce iritaţia mucoasei nazale. Plasturele cu
Insulină este fără rezultate mulţumitoare. Calea orală a fost până acum imposibilă datorită
degradării de către enzimele digestive (Insulina având o structură proteică). S-a propus utilizarea
asociată a unei proteine (din structura vibrionului holeric) care ar creşte se pare transportul
Insulinei la nivelul mucoasei intestinale.
Efecte adverse: alergia la insulină se întâlneşte astăzi mult mai rar, pe măsura introducerii
în terapeutică a tipurilor de Insulină umane. Insulina bovină este cea mai alergizantă, în timp ce
Insulina umană este cea mai puţin imunogenă.
Hipoglicemia este cel mai frecvent efect advers al insulino-terapiei. Scăderea glicemiei sub
65mg% declanşează un complex de simptome şi semne vegetative (transpiraţii, palpitaţii,
tremurături, foame) şi neuroglicogenice (cefalee, confuzie, tulburări de vorbire şi comportament).
Coma hipoglicemică poate apare atunci când glicemia scade sub 50 mg%. Gravitatea
hipoglicemiei depinde de: intensitate (minoră sau severă), durată, terenul pe care se instalează,
erorile legate de dietă (o masă omisă sau întârziată), erorile de dozaj (favorizate de tulburări de
vedere la vârstnici) sau de schimbarea concentraţiei de Insulină. Cauzele hipoglicemiei la pacienţii
trataţi cu Insulină sunt dozele mari de Insulină, insulinoterapia intensivă, greşelile de administrare
(intervale prelungite între administrarea Insulinei şi masă, inversarea dozelor), mesele insuficiente
sau absente, consumul de alcool, tulburările digestive (vărsături, diaree) sau administrarea
accidentală a Insulinei într-un vas de sânge. Tratamentul hipoglicemiei depinde de gravitatea ei:
dacă este conştient pacientul va ingera rapid o băutură dulce (suc de fructe), iar dacă şi-a pierdut
cunoştinţa, se va injecta i.v. glucoză.
Lipodistrofia apare mai frecvent după administrarea Insulinei cu durată lungă de acţiune
şi este favorizată de readministrarea Insulinei în acelaşi loc; se caracterizează prin remanierea
ţesutului adipos (înlocuit pe anumite zone cu ţesut fibros); poate fi prevenită prin schimbarea
zilnică a locului injecţiei.
II. MEDICAŢIA ANTIDIABETICĂ ORALĂ

Medicaţia se adresează în principal diabetului tip II normo- sau supraponderal, atunci când
boala nu poate fi controlată prin dietă, iar Insulina nu este necesară.
Clasificare:
1. Sulfamide (sulfoniluree) antidiabetice: Glibenclamid, Glipizid, Gliquidom, Gliclazid,
Glimepirid;
2. Biguanide: Metformin și combinații;
3. Inhibitori de alfa-glucozidaza: Acarboza;
4. Adjuvante sau analogi de meglitinida: Repaglinid, Nateglinid;
5. Tiazolidine: Pioglitazon;
6. Inhibitori de dipeptidil-peptidaza 4: Sitagliptin, Vildagliptin, Linagliptin, Saxagliptin;
7. Inhibitori selectivi ai cotransportorului 2 de sodiu/glucoză: Dapagliflozin,
Canagliflozin.

II.1. DERIVAŢII DE SULFONILUREE

Folosiţi de o jumătate de secol cu rezultate mulţumitoare în diabetul zaharat tip II la


pacienţii normoponderali (când glicemia este sub 300 mg%), derivaţii de sulfoniluree sunt eficienţi
atunci când sunt folosiţi corect. Sulfamidele din prima generație (de exemplu, Clorpropamida,
Tolbutamida) utilizate pe scară largă, nu se mai folosesc în prezent, locul lor fiind luat de substanțele
din a doua generație, prezentate mai sus.
Farmacodinamică și mecanism de acţiune: derivaţii de sulfoniluree se fixează pe
receptorii specifici. Ei acţionează prin intermediul canalelor de potasiu de la nivel pancreatic şi
extrapancreatic: la nivel pancreatic cresc secreţia de insulină; la nivelul celulelor β cresc numărul
receptorilor de Insulină; la nivel extrapancreatic scad gluconeogeneza hepatică, cresc glicoliza,
potenţează acţiunea Insulinei la nivelul muscular striat şi a ţesutului adipos.
Farmacocinetică: se absorb rapid în intestin, trec în sânge, se leagă rapid de proteine sau
albumine, se metabolizează în ficat, rezultând metaboliţi inactivi care se elimină prin rinichi.
Indicatii terapeutice: diabet zaharat de tip II, alături de regim dietetic și exerciții fizice.
Contraindicații: diabet zaharat de tip I, sarcină, alăptare, insuficiență renală, insuficiență
hepatică, precomă și comă diabetică.
Efecte adverse: hipoglicemia este favorizată de vârsta înaintată (peste 70 ani), efortul fizic,
alcoolul, insuficienţa hepatică sau renală. Alte efecte adverse sunt manifestările digestive de tipul
greaţă, dureri epigastrice, dureri hepatice şi manifestările hematologice: pancitopenie, anemie
hemolitică autoimună şi trombocitopenie. Derivaţii de sulfoniluree nu se pot asocia între ei, însă
se pot asocia cu biguanidele şi cu Insulina intermediară.
Interacțiuni cu alte medicamente: este contraindicată asocierea cu următoarele
medicamente datorită accentuării hipoglicemiei și a riscului crescut de a evolua rapid spre comă
hipoglicemică: Miconazol, alcool etilic. Se recomandă prudență la administrarea
antiinflamatoarelor nesteroidiene deoarece acestea deplasează sulfonilureele de pe proteinele
plasmatice cu creșterea riscului de hipoglicemie.

II.2. BIGUANIDELE

Biguanidele sunt cele mai folosite antidiabetice orale în diabetul zaharat tip II cu obezitate.
Farmacodinamică și mecanism de acţiune: biguanidele cresc acţiunea Insulinei, diminuă
absorbţia intestinală de glucoză şi scad gluconeogeneza anaerobă. Determină o diminuare a
excesului ponderal, o scădere a valorilor LDL-colesterolului, VLDL- colesterolului și a
colesterolului total. Se administrează ca și monoterapie sau împreună cu alte antidiabetice orale,
asociere existentă în forme farmaceutice care includ mai multe antidiabetice orale.
Farmacocinetică: se absorb la nivel intestinal, difuzează în organism, se elimină prin urină
şi fecale, ca atare sau metabolizate la nivel hepatic.
Indicații terapeutice: diabet zaharat de tip II la pacienții supraponderali, alături de regim
dietetic și exerciții fizice. Alegerea antidiabeticului oral va ține cont întotdeauna de existența sau
absența excesului ponderal.
Contraindicații: diabet zaharat de tip I, sarcină, alăptare, insuficiență renală, insuficiență
hepatică, precomă și comă diabetică. Sunt contraindicate și în afecțiunile asociate cu hipoxie cum
ar fi insuficiență respiratorie, insuficiență cardiacă, infarct miocardic recent, șoc. Este contraindicat
consumul băuturilor alcoolice.
Efecte adverse: acidoză lactică şi manifestări digestive în special diaree (mai ales la
ȋnceputul tratamentului) şi dureri epigastrice.

II.3. INHIBITORII ALFA GLUCOZIDAZEI

Farmacodinamică și mecanism de acţiune: acești compuși acționează prin scăderea


absorbției intestinale a glucozei și a altor zaharide. Administrați în monoterapie, inhibitorii α-
glucozidazei nu determină hipoglicemie. Se leagă reversibil de enzimele α-glucozidazice din
“marginea în perie” a celulelor enterocitare, enzime cu rolul de a cliva dizaharidele şi
oligozaharidele împiedicând astfel digestia hidraţilor de carbon şi absorbţia lor de-a lungul
intestinului subţire. În felul acesta ei ajung în colon unde sunt metabolizaţi în acizi graşi cu lanţ
scurt de către bacteriile prezente la acest nivel. Astfel hidraţii de carbon scapă digestiei în intestinul
subţire, sunt metabolizaţi de către bacteriile din colon în acizi graşi cu lanţ scurt.
Farmacocinetică: se absoarbe în proporție mică de la nivel intestinal în condițiile
integrității mucoasei. Se metabolizează hepatic și se elimină pe cale renală.
Indicații terapeutice: inhibitorii α-glucozidazei sunt utilizaţi în diabetul zaharat tip II
insuficient stapânit prin dieta hipoglucidică.
Inhibitorii α-glucozidazei se administrează ținând cont de următoarele aspecte legate de
individualizarea tratamentului. Tratamentul hiperglicemiei în diabetul zaharat tip II ar putea fi
stadializat astfel:
 Stadiul I: optimizarea modului de viaţă, regim hipoglucidic şi hipocaloric;
 Stadiul II: monoterapie orală;
 Stadiul III: terapie combinată orală;
 Stadiul IV: insulinoterapie cu sau fără antidiabetice orale.
Contraindicatii: boli inflamatorii intestinale, sau alte afecțiuni la nivelul intestinului
(ulcerații, obstrucții, tulburări de absorbție sau digestie), insuficiență hepatică, insuficiență renală,
sarcină, alăptare.
Efecte adverse: creştere uşoară în greutate; meteorism, flatulenţă, discomfort abdominal,
diaree; modificări ale testelor funcţionale hepatice.

II.4. ANALOGII DE MEGLITINIDĂ

Aceştia sunt insulinosecretori care stimulează secreţia de Insulină similară celei fiziologice.
Farmacodinamică și mecanism de acţiune: se fixează pe situsuri specifice ale canalelor
+
de K -ATP şi cresc secreţia de Insulină stimulată de glucoză, în cazul unei funcţii betacelulare
reziduale.
Farmacocinetică: se absorb bine după administrarea orală, se metabolizează în ficat şi
rezultă produşi inactivi ce se elimină prin bilă (atenţie la afecţiunile hepatice).
Indicații terapeutice: diabet zaharat de tip II, alături de regim dietetic și exerciții fizice.
Initial se administrează ca adjuvant al regimului dietetic și al exercițiilor fizice în vederea
menținerii valorilor glicemiei. Se pot administra ca monoterapie sau în combinație cu Metforminul
dacă acesta din urmă nu mai realizează un control eficient al glicemiei.
Contraindicații: diabet zaharat de tip I, sarcină, alăptare, insuficiență renală, insuficiență
hepatică, precomă și comă diabetică.
Efecte adverse: produc rar hipoglicemie.

II.5. TIAZOLIDINE

Acestea sunt o clasă nouă de antidiabetice orale introduse în practica medicală în 1999
(SUA) şi 2000 (Europa).
Farmacodinamică și mecanism de acţiune: cresc sensibilitatea celulelor la Insulină la
nivelul ţesutului adipos, ficatului şi muşchiului scheletic (cresc consumul de glucoză) şi inhibă
producerea hepatică de glucoză (scad gluconeogeneza şi cresc glicoliza)
Farmacocinetica: se absorb rapid după administrarea orală, absorbția nefiind influențată
de prezența alimentelor. Se metabolizează hepatic prin intermediul sistemului enzimatic citocrom
P450, unii metaboliți fiind activi farmacologic. Se elimină prin materiile fecale și în mai mică
măsură urinar.
Indicații terapeutice: diabet zaharat de tip II, alături de regim dietetic și exerciții fizice.
Inițial se administrează ca adjuvant al regimului dietetic și al exercițiilor fizice în vederea
menținerii valorilor glicemiei. Se pot administra ca monoterapie sau în combinație ori cu
Metforminul ori cu o sulfoniluree dacă acestea din urmă nu mai realizează un control eficient al
glicemiei. Se poate utiliza și în triplă terapie împreună cu Metformin și o sulfoniluree.
Contraindicații: insuficiență cardiacă, insuficiență hepatică, cetoacidoză diabetică,
neoplasm de vezică urinară sau suspiciune de neoplasm de vezică urinară, sarcină, alăptare.
Efecte adverse: creşterea în greutate moderată, edemele periferice, anemia, insuficiență
cardiacă, infarct miocardic acut, fracturi osoase, cancer de vezică urinară.

II.6. INHIBITORI DE DIPEPTIDIL-PEPTIDAZA 4 (DPP4) sau GLIPTINELE

Gliptinele sau inhibitorii dipeptidil-peptidazei 4 (DPP 4) sunt o clasă de antidiabetice orale


ce inhibă DPP 4 şi sunt utile în tratamentul diabetului zaharat tip II.
Farmacodinamică și mecanism de acţiune: constă în creşterea nivelului incretinelor
GLP-1 şi GIP, hormoni gastrointestinali eliberaţi ca răspuns la alimente. Prin prevenirea inactivării
GLP-1 şi GIP aceştia cresc secreţia de Insulină şi reduc eliberarea de glucagon din celulele alfa
pancreatice. Pe măsură ce nivelul glucozei se apropie de normal, scade cantitatea de Insulină
eliberată şi de glucagon supresată, aceasta prevenind hipoglicemia (care se întâlneşte la alte
antidiabetice orale).
Farmacocinetica: absorbția este rapidă fără a fi influențată de alimente. Se elimină
nemodificate prin urină.
Indicații terapeutice: similar cu cele ale tiazolidinelor. Gliptinele se pot asocia cu alte
antidiabetice orale.
Contraindicații: diabet zaharat de tip I, sarcină, alăptare, pancreatină acută, precomă și
comă diabetică.
Efecte adverse: au fost raportate cazuri de pancreatită după tratament cu gliptine; acest
efect advers este încă în curs de investigare.
II.7. INHIBITORI SELECTIVI AI COTRANSPORTORULUI 2 DE SODIU/GLUCOZĂ
(SGLUT2)

Farmacodinamică și mecanism de acţiune: transportorul SGLUT2 de la nivelul tubilor


proximali este responsabil de reabsorbția glucozei filtrate glomerular. Inhibitorii SGLUT2
determină o scădere a reabsorbției tubulare a glucozei, o diminuare a pragului de eliminare a
glucozei cu creșterea excreției urinare a glucozei. Consecința va fi producerea unei diureze
osmotice cu reducerea volemiei și scăderea valorilor tensionale. În acest fel, inhibitorii SGLUT2
vor reduce glicemia independent de Insulină. Prin creșterea excreției renale a glucozei este
favorizată pierderea de calorii (prin intermediul eliminării glucozei) și reducerea greutății
corporale.
Farmacocinetică: se absorb rapid după administrarea orală, absorbția nefiind influențată
de prezența alimentelor. Se leagă în proporție mare de proteinele plasmatice, în principal de
albumină. Se metabolizează hepatic prin glucuronoconjugare rezultând metaboliți inactivi ce se
elimină renal. O mică parte se elimină și prin materile fecale.
Indicații terapeutice: diabet zaharat de tip II, alături de regim dietetic și exerciții fizice.
Se pot administra ca monoterapie sau în combinație ori cu Metforminul, ori cu o sulfoniluree dacă
acestea din urmă nu mai realizează un control eficient al glicemiei.
Contraindicații: diabet zaharat de tip I, sarcină, alăptare.
Efecte adverse: creșterea numărului de amputații ale membrelor inferioare la pacienții cu
risc, micoze genitale, creșterea hematocritului, diureză osmotică cu scăderea volumului
intravascular și a tensiunii arteriale.