Sunteți pe pagina 1din 42

Capitolul 11

FLUXURILE INTERNAŢIONALE COMERCIALE


ŞI DE FORŢĂ DE MUNCĂ; PARTICULARITĂŢI
POSTBELICE

11.1 Principalele caracteristici ale


comerţului internaţional
11.2 Evoluţia politicilor comerciale
în perioada postbelică
11.3 Fluxurile internaţionale de forţă
de muncă. Migraţia
internaţională
11.1 Principalele caracteristici ale comerţului internaţional
Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi el
cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea
frontierelor vamale ale ţării respective. Comerţul internaţional are două
componente: export şi import. Exportul exprimă ieşirea de pe teritoriul
vamal al unei ţări a mărfurilor şi serviciilor. Exportul implică încasări
valutare pentru ţara exportatoare. Importul se referă la intrarea pe teritoriul
vamal al unei ţări a bunurilor şi serviciilor din alte ţări şi el implică un efort
valutar din partea ţării importatoare.

Exportul şi importul desemnează, în unitatea lor, comerţul


exterior al unei ţări
Comerţul internaţional au cunoscut un avânt deosebit începând cu
marile descoperiri geografice, când au fost atrase în circuitul mondial noi
teritorii. Comerţul internaţional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii
internaţionale a muncii, exprimând foarte fidel specializarea internaţională.
Până în secolul trecut, fluxurile comerciale internaţionale au fost dominate
de comerţul cu materii prime, pe relaţia colonii – metropole.
Adevărata explozie a comerţului internaţional a survenit după cel
de-al doilea război mondial, odată cu cuceririle tehnico-ştiinţifice, dar şi cu
mutaţiile ce au survenit în ordinea economică mondială.
Destrămarea imperiilor coloniale şi cucerirea independenţei de către
tot mai multe state au dus la implicarea în fluxurile comerciale a tot mai
mulţi participanţi. Practic, toate ţările lumii sunt astăzi angajate în circuitul
economic mondial prin relaţii de import şi de export, făcând din comerţul
internaţional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.
Analiza comerţului internaţional relevă câteva caracteristici
generale, ce definesc acest fluxurile sale 1 :
1. Comerţul internaţional este un flux dinamic. Valoarea exporturilor
mondiale a crescut permanent, ajungând astăzi la aproape 9 000 miliarde
de dolari. Ritmul de creştere al exporturilor mondiale a fost superior
ritmurilor de creştere economică mondială sau a producţiei manufacturate
mondiale.

1
A se vedea şi S.Dumitrescu, A. Bal – Economie mondială, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, pg. 376 - 378
Evoluţia principalilor indicatori la nivel mondial
(creştere anuală, în %)
Tabelul 11.1
Indicatorul 1990 – 2000* 2000 – 2004* 2004
Exportul de mărfuri 6,4 4,2 9
Producţia de mărfuri 2,5 ... ...
PIB, în preţuri curente 2,5 2,5 4
PIB, în preţuri reale 3,4 3,6 5
World Trade Report, 2005
* media perioadei

Dinamismul deosebit al fluxurilor comerciale este determinat şi de


creşterea interdependenţelor sporite din economia mondială, de faptul că
schimburile comerciale reprezintă prima formă şi cea mai facilă pentru ţările
mai puţin avansate de angrenare în circuitul economic mondial. În ultimul
deceniu, avântul deosebit dat de cuceririle informaţionale, de scăderea
costului transporturilor, de accesul mai rapid şi mai ieftin la informaţii,
coroborat cu diminuarea tarifelor la nivel internaţional au constituit tot
atâtea motivaţii ce au contribuit la impulsionarea comerţului internaţional.
2. Diversificarea continuă a fluxurilor comerciale internaţionale. Sub
imperiul progresului tehnologic, al inovaţiei, nomenclatorul de produse
s-a îmbogăţit continuu, iar gradul de complexitate al produselor a
crescut foarte mult. De asemenea, diversitatea comerţului poate fi
exprimată şi de faptul că produsele au devenit astăzi tot mai
„internaţionale”, la realizarea lor participând firme din diverse ţări.
Produsele prelucrate au început să domine comerţul exterior nu numai al
ţărilor dezvoltate, dar şi al ţărilor în dezvoltare, pe ansamblul acestora.
Structura pe mărfuri a comerţului internaţional reflectă această
diversificare, prin ponderea foarte mare a produselor manufacturate
(prelucrate) în totalul schimburilor. Peste 70% din comerţul mondial este
reprezentat de produsele prelucrate, urmate de combustibili şi produse
minerale, produse agricole şi textile. De asemenea, din gama produselor
prelucrate, domină maşini şi echipamente de transport, produsele chimice
şi farmaceutice şi echipamentele electronice şi de birou. Comparativ cu
anul 2000, aşa cum se prezintă şi în tabelul de mai jos, nu se remarcă
schimbări semnificative, ci o uşoară creştere a ponderii combustibililor şi a
produselor minerale, lucru explicat în principal prin evoluţia spectaculoasă
a preţurilor petrolului.
Exporturile mondiale pe grupe de produse
(în % din total, 2000 şi 2004)
Tabelul 11.2
2000 2004
Total 100,0 100,0
Produse agricole 8,8 8,8
Combustibili şi produse minerale 13,9 14,4
Produse manufacturate, din care: 74,8 73,8
- Maşini şi echipamente de transport 41,8 39,0
- Echipamente electronice şi de birou 15,4 12,7
- Textile 2,5 2,7
Sursa: World Trade Statistics, 2005

În ceea ce priveşte repartiţia geografică a comerţului cu produse


manufacturate, pot fi desprinse câteva caracteristici: ţările dezvoltate apar
în postura celor mai mari exportatori şi importatori de produse
manufacturate, fapt explicabil prin structura extreme de diversă a acestor
economii, structură ce se reflectă în exporturile şi importurile acestor ţări,
conectarea lor la economia globală extrem de puternică şi dominaţia lor în
domeniile tehnicii şi tehnologiei.
Ţările în dezvoltare sunt mai degrabă importatori de produse
prelucrate decât exportatori, cea mai clară diferenţă dintre exporturile şi
importurile de produse manufacturate fiind în cazul Orientului Mijlociu şi al
Africii. Dacă în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu, explicaţia rezidă în
abundenţa petrolului şi a faptului că aceste ţări si-au construit economiile
(şi averea) pe exportul de petrol, în cazul Africii motivaţia este dată de
sărăcia acestor ţări, de faptul că structura economiilor ţărilor africane nu
poate asigura un export dominat de produse prelucrate. Este de remarcat
faptul că în cazul Asiei, ponderea produselor prelucrate este mai mare la
export decât la import, iar această diferenţă poate fi explicată prin faptul că
în Asia au fost delocalizate foarte multe industrii, de la cea textilă, la
produse electronice şi electrocasnice sau jucării. Practic, cu greu mai pot fi
gasite azi produse de larg consum care să nu poarte inscripţionarea “made
in China“sau alte ţări din zonă (Coreea de sud, Thailanda, etc.)
Ponderea produselor manufacturate în comerţul mondial,
pe regiuni (2004)
Tabelul 11.3
Export (%) Import (%)
Mondial 73,8 73,8
- America de Nord 76,6 77,7
- America de Sud şi Centrală 36,3 70,0
- Europa 80,2 75,3
- CSI 33,1 73,7
- Africa 25,1 71,0
- Orientul Mijlociu 22,1 80,2
- Asia 83,6 69,9
Sursa: World Trade Report, 2005

3. Ţările dezvoltate domină, în continuare comerţul


internaţional, chiar dacă ţările în dezvoltare înregistrează evoluţii pozitive.
Primii 10 exportatori şi importatori ai lumii aparţin grupei ţărilor dezvoltate,
cu excepţia Chinei, şi totalizează peste jumătate din exporturile şi
importurile mondiale. Pe ansamblu, ţările în dezvoltare derulează în jur de
30% din comerţul mondial, iar cea mai mare parte a acestei ponderi este
realizată doar de câteva dintre ţările în dezvoltare (China, Brazilia,
Argentina, Mexic, ţările Asiei de Sud Est, ţările Orientului Mijlociu
exportatoare de petrol). Restul ţărilor înregistrează ponderi scăzute în
comerţul mondial.

Principalii importatori şi exportatori, în 2004 (% din total)


Tabelul. 11.4
Exportatori % din total exporturi Importatori % din total importuri
1. Germania 10 1. SUA 16,1
2. SUA 9 2. Germania 7,6
3. China 6,5 3. China 5,9
4.Japonia 6,2 4. Franţa 4,9
5. Franţa 4,9 5. Marea Britanie 4,9
6. Olanda 3,9 6. Japonia 4,8
7. Italia 3,8 7. Italia 3,7
8.Marea Britanie 3,8 8. Olanda 3,4
9.Canada 3,5 9. Belgia 3,0
10. Belgia 3,4 10. Canada 2,9
Sursa: World Trade Report, 2005

Din punct de vedere regional, cel mai mare comerciant al lumii


rămâne Uniunea Europeană, care în formula sa de 25 de state, realizează
aproximativ jumătate din exporturile mondiale. Urmează Asia, care
împreună cu China şi Japonia deţin peste o pătrime din exporturile
mondiale şi America de Nord, cu cca. 15%. Aceste evoluţii sunt în parte
rezultatul grupării în aceste regiuni a celor mai avansate ţări ale lumii, care
sunt cei mai mari exportatori şi importatori (în cazul Europei şi al Americii
de Nord), în parte al dinamismului deosebit înregistrat în ultimul deceniu şi
jumătate de Asia, în special a Chinei, care a detronat Japonia, devenind al
treilea mare comerciant al lumii, dar şi datorită formării de blocuri
comerciale regionale.

Comerţul mondial pe principalele regiuni (2003, mld. USD)


Tabelul 11.5
Regiunea Export Import
Total mondial, din care: 8880 9215
America de Nord 1330 1727
SUA 819 1526
America Latină şi Caraibe 272 238
Europa 4024 4133
Uniunea Europeană (25) 3708 3784
CSI 263 171
Africa 228 207
Orientul Mijlociu 379 243
Asia 2385 2214
China 593 561
Japonia 565 455
Sursa: World Trade Report, 2005

4. Înrăutăţirea termenilor schimbului în defavoarea ţărilor în


dezvoltare, ca rezultat al evoluţiei divergente a preţurilor produselor cu
grade diferite de prelucrare. Comerţul exterior al ţărilor în dezvoltare este,
în continuare, dominat de produse cu grad mai redus de prelucrare, chiar
dacă, pe ansamblu, ponderea materiilor prime a fost depăşită de produsele
prelucrate. În plus, accesul pe pieţele ţărilor dezvoltate este mai facil pentru
produsele care încorporează mai puţină tehnologie şi care, în general, sunt
mai ieftine decât cele avansate din punct de vedere tehnologic. Înrăutăţirea
termenilor schimbului este amplificată şi de perioadele de recesiune din
economia mondială, când ţările cele mai defavorizate sunt primele care
înregistrează din plin efectele negative ale stagnării sau descreşterii
economice.
Evoluţia preţurilor la materiile prime a fost, în general, descrescătoare,
ceea ce a provocat pierderi pentru ţările ce îşi aveau comerţul concentrat pe
materii prime. Există, însă, şi excepţii, iar cea mai notabilă este legată de petrol.
Importanţa petrolului pentru economia mondială derivă din simplul fapt că modelul
energetic actual este dominat de petrol, iar energia este fundamentul întregii
dezvoltări economice. Crizele petroliere declanşate în anii 70 au dus la puternice
transformări în ierarhia mondială şi a constituit un factor agravant al crizei
sistemului comunist.
Evoluţiile recente pe piaţa petrolului suscită foarte mult interes, atât din
partea specialiştilor, şi nu numai. Ţările în dezvoltare sunt principalii exportatori
de combustibili, cu o pondere în creştere (de la 58% în 1990, la 63% în 2003), iar
ţările dezvoltate principalii importatori, cu o pondere în scădere (de la 71% în
1990, la 56% în 2003). Preţul petrolului a atins cote extrem de înalte, ceea ce a
făcut ca factura pentru energie a ţărilor net importatoare să fie deosebit de
încărcată, dar a şi contribuit la sporirea „averii” ţărilor net exportatoare. În plus,
dacă precedentele creşteri ale preţului petrolului au fost de scurtă durată, această
ultimă evoluţie pare să se transforme într-o permanenţă, dat fiind faptul că ea nu
mai este dominată de factori conjuncturali sau politici, ci de creşterea în termeni
reali a cererii de energie la nivelul marilor consumatori şi , mai ales, datorită
avântului deosebit al transporturilor în marile ţări (cazul Chinei şi Indiei care,
împreună, depăşesc 2 miliarde de locuitori).
În mod paradoxal, deşi ţările în dezvoltare sunt principalii exportatori de
combustibil efectul creşterii preţului petrolului asupra economiei acestor ţări, pe
ansamblu, este unul negativ şi nu pozitiv. Singura regiune în care încasările din
petrol depăşesc plăţile pentru petrol este Orientul Mijlociu. Celelalte regiuni sunt
net importatoare, iar plăţile depăşesc încasările. În Africa, de exemplu, doar 12
ţări sunt net exportatoare de petrol, 37 sunt net importatoare, iar în acestea din
urmă locuieşte 57% din populaţia Africii. Asia, cu aproximativ 3 miliarde de
locuitori este, de asemenea, o zonă net importatoare (cu China şi India în fruntea
listei), iar în America latină situaţia este similară: doar 8 ţări exportă petrol, restul
de 25 sunt importatori.

5. Tripolizarea comerţului internaţional este una dintre cele mai


evidente tendinţe ale acestui flux. Tripolizarea se află, însă, într-o dinamică
permanentă, dacă avem în vedere faptul că acum un deceniu triada era
formată din UE, SUA, Japonia, iar astăzi ea este formată de UE, SUA,
China. De asemenea, şi între aceşti lideri se poate schimba ierarhia,
şansele ca China să detroneze SUA nu sunt atât de mici. Considerăm că
din acest punct de vedere, precizarea cea mai corectă ar fi că din ce în ce
mai mult această tripolizare vizează blocurile comerciale mari: UE, NAFTA,
ASEAN (plus China) sunt grupările ce deţin peste trei pătrimi din exporturile
mondiale.
6. Regionalizarea comerţului internaţional, pe fondul unei
instituţionalizări tot mai accentuate a acestuia constituie o altă
caracteristică a fluxurilor comerciale internaţionale. Tot mai multe acorduri
regionale sunt negociate în cadrul OMC, iar cele existente tind să îşi
consolideze din ce în ce mai mult poziţia. UE se extinde tot mai mult, zona
Asia - Pacific se conturează din ce în ce mai convingător ca o viitoare
putere economică, ţările de pe continentul african se străduiesc să
realizeze grupări funcţionale, toate pe fondul unui efort susţinut din partea
OMC de a asigura un comerţ cât mai liber.
Comerţul mondial pe grupări regionale (2003, mld. USD)
Tabelul 11.6
Grupare regională/grup de
Export % din total Import % din total
ţări
NAFTA (3) 1330 14,9 1727 18,7
MERCOSUR (4) 135 1,5 94 1
ASEAN (10) 550 6,2 491 5,3
UE (25) extra – grupare 1203 13,5 1279 13,9
UE (15)1 3447 38,8 3485 37,8
UE (10)¤ 260 2,9 299 3,2
Pe grupe de ţări, din care:
- Ţările în dezvoltare, din care: 2780 31,3 2523 27,3
- Ţările în dezvoltare din Asia 1712 19,3 1629 17,7
¤ Este vorba de exporturile celor 10 state ce au aderat în 2004 la UE
1
Include atât comerţul intra-european cât şi comerţul extra-european
Sursa: World Trade Report, 2005
7. Creşterea protecţionismului de ordin netarifar, pe fondul
diminuării protecţionismului tarifar. Eforturile OMC de a reduce nivelul
taxelor vamale a dat un impuls nu doar schimburilor comerciale
internaţionale, ci şi dezvoltării de noi instrumente de protecţie a economiei,
care să eludeze acordurile comerciale multilaterale negociate (a se vedea
şi subcapitolul următor, privitor la evoluţia politicilor comerciale).

8. Internalizarea comerţului mondial, ca urmare a activităţii


societăţilor transnaţionale. În contextul globalizării şi al creşterii
interdependenţelor, rolul graniţelor naţionale tinde să se estompeze. În
ceea ce priveşte corporaţiile transnaţionale, comerţul între filiale este
comerţ intrafirmă, chiar dacă aceste fluxuri presupun trecerea frontierelor
naţionale ale ţărilor pe teritoriul cărora aceste filiale funcţionează. După
aprecierea unor specialişti, comerţul intrafirmă se situează în jurul valorii de
7 000 mld. USD, ceea ce reprezintă peste trei pătrimi din valoarea
importurilor mondiale!
11.2 Evoluţia politicilor comerciale în perioada postbelică
În ceea ce priveşte evoluţia politicilor comerciale se pot menţiona ca
tendinţe principale în perioada postbelică următoarele:
1. Reducerea protecţionismului cu caracter tarifar practicat de către
statele lumii, în primul rând de către cele dezvoltate, ca urmare a
acordurilor convenite în cadrul G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ), pentru importul de produse industriale, mai accelerat şi într-o
proporţie substanţială încă din anii 70. Pentru majoritatea produselor
agricole abia după Runda Uruguay (1986-1993) se înregistrează o evoluţie
similară. Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), creată în 1995 este
cea care administrează în prezent acordurile semnate la Runda Uruguay şi
toate celelalte acorduri încheiate anterior în cadrul G.A.T.T. (vezi caseta
următoare).
2. În perioadele de criză protecţionismul comercial reapare, prin
extinderea şi multiplicarea barierelor netarifare; odată cu escaladarea
protecţionismului netarifar, din anii 70, pe plan internaţional sunt făcute
încercări de supraveghere a modului lor de aplicare; astfel, tot în cadrul
G.A.T.T. au fost convenite mai multe coduri de conduită privind utilizarea
unor bariere netarifare, precum: taxele antidumping şi taxele compensatorii,
achiziţiile guvernamentale, licenţele de import, normele şi standardele
tehnice;
3. Pe plan internaţional se extind aranjamentele comerciale
preferenţiale, ceea ce are drept efect erodarea aplicării principiului
fundamental al G.A.T.T, principiul nediscriminării; acest fenomen de
erodare a avut indiscutabil laturi pozitive câtă vreme el s-a concretizat în
încheierea de noi acorduri preferenţiale în favoarea ţărilor în dezvoltare
(cele două mari sisteme de preferinţe multilaterale convenite în cadrul
U.N.C.T.A.D., acordurile preferenţiale ale Comunităţii Economice Europene
în favoarea mai multor ţări foste colonii ale ţărilor membre ş.a.). Rămân
controversate efectele lui asupra economiei mondiale în ansamblul său
dacă se are în vedere crearea de organizaţii de integrare economică la
nivel regional sau subregional între ţările dezvoltate, ţările membre ale
acestora ajungînd la eliminarea aproape în totalitate a restricţiilor
comerciale în schimburile lor reciproce de mărfuri. Dacă ele nu au practicat
simultan o politică comercială protecţionistă faţă de terţi efectele globale au
fost pozitive, în caz contrar, efectele au fost negative. De exemplu, politica
agricolă comunitară a impus o protecţie înaltă a pieţei agro-alimentare
comunitare, furnizorii externi de astfel de produse fiind puternic afectaţi. În
realitate, spun experţii (P. Lloyd, Problemes economiques nr. 2415-2416,
15-22 mars 1995), o anchetă a G.A.T.T. privind conformitatea diferitelor
acorduri comerciale regionale cu articolul XXIV al G.A.T.T. (care subliniază
necesitatea ca partenerii din afara organizaţiei de integrare să nu fie
afectaţi negativ), a arătat că din 70 de astfel de acorduri existente doar 4
îndeplineau aceste condiţii, ele fiind dintre cele mai obscure.
Legată de această ultimă tendinţă, o întrebare ce apare frecvent în
literatura privind evoluţiile din economia mondială este următoarea: există
un conflict între tendinţa de promovare a liberului schimb în plan
global (multilateralismul, avansat în cadrul G.A.T.T.) şi aceea de
creare de organizaţii de integrare economică (care promovează o
liberalizarea comercială regională sau subregională)? Răspunsurile
sunt diferite.
Unii autori sunt de părere că liberalizarea comercială regională
consolidează procesul de liberalizare multilaterală a schimburilor de
mărfuri. Această corelaţie pozitivă se realizează pe mai multe căi. În primul
rând, participarea unei ţări la o organizaţie de integrare determină creşterea
gradului său de deschidere externă, ceea ce micşorează în general
presiunile pentru protejarea economiei naţionale. Pe de altă parte, acolo
unde negocierile multilaterale au eşuat sau au fost tergiversate – de pildă
în ceea ce priveşte eliminarea aplicării unor bariere netarifare – acordurile
regionale au înregistrat progrese semnificative, ceea ce reprezintă o
experienţă de referinţă (ilustrativ din acest unghi este procesul de creare a
pieţei interne unice în cadrul Uniunii Europene). Un argument în plus în
favoarea unei corelaţii pozitive între cele două fenomene este acela că,
odată constituită o organizaţie de integrare puternică, partenerii săi
comerciali situaţi în apropierea sa geografică nu o pot ignora şi vor face
demersuri de a se alătura ei, militând, de asemenea, pentru o liberalizare a
schimburilor comerciale reciproce. De pildă, ţările foste comuniste
europene nu au putut ignora efectele creării pieţei interne unice în imediata
lor apropiere şi au încheiat, la rândul lor, acorduri de constituire a unor
zone de liber-schimb cu Uniunea Europeană. Ca urmare, pe baza lor, la
nivelul anilor 2003-2005 va funcţiona cea mai extinsă zonă de liber-schimb
din lume, în Europa.
Argumentele lui L. Thurow în acelaşi sens erau următoarele: “Dacă
fiecare bloc (comercial- n. trad.) girează coordonarea sa macroeconomică
internă mai bine decât lumea de astăzi o face pe plan global, s-ar putea ca
o creştere economică mai puternică în interiorul fiecărui bloc să genereze
mai multe schimburi şi să depăşească cu mult avantajele ipotetice ale unei
economii mondiale mai deschise, dar cu o creştere mai lentă”. (La maison
Europe, Calamann-Levi, 1992).
Oponenţii regionalizării consideră că aceasta induce unele
consecinţe nefaste asupra liberalizării în plan global a comerţului
internaţional (R.C. Hine, 1992). În primul rând este deturnat interesul
autorităţilor de la negocierile globale, ele concentrându-şi eforturile către
înfăptuirea obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare
regională pot introduce clauze restrictive pentru relaţiile cu terţii şi este dat
exemplul S.U.A., care, în acordurile sale preferenţiale cu Canada a introdus
reguli de origine severe, care restrângeau posibilitatea cooperării cu
parteneri din alte ţări în fabricarea produselor respective.
În opinia altor autori, raportul dintre cele două tendinţe –
liberalizarea comercială regională şi cea globală va fi determinată în mod
decisiv de evoluţia raportului de forţe de pe plan mondial. Un exemplu
interesant îl oferă Runda Uruguay, care a fost finalizată în cele din urmă,
după o adevărată bătălie comercială, pe baza unui compromis între cele
două mari puteri comerciale ale lumii, S.U.A. şi U.E. Acordul referitor la
liberalizarea multilaterală a schimburilor cu produse agricole s-a încheiat
prin acceptarea, în cea mai mare parte, a propunerilor americane de către
reprezentanţii comunitari. În exprimarea unui specialist francez, F. Teulon,
“Runda Uruguay poate fi analizată ca o tentativă a S.U.A. de a-şi restaura
leadership-ul pornind de la noile reguli comerciale”. (La nouvelle économie
mondiale, PUF, 1994). Dacă până de curând regulile internaţionale în
materie de comerţ internaţional au fost impuse sau promovate de către
S.U.A., ca putere hegemonică imediat după cel de-al II-lea război mondial
sau dominantă din anii 70, în viitor este posibil totuşi ca Uniunea
Europeană să dobândească o forţă de influenţă mai mare în acest domeniu
pe plan mondial.
Organizaţia Mondială a Comerţului
Organizaţia Mondială a Comerţului a fost înfiinţată în anul 1995. Sediul
acestei organizaţii este la Geneva şi număra, la sfârşitul anului 2004, 148 de
state membre. Deşi este una dintre cele mai recente organizaţii internaţionale,
sistemul comercial multilateral pe care îl guvernează funcţionează încă de la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
OMC este succesoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ), iar principala sa preocupare este legată asigurarea condiţiilor pentru
derularea unor schimburi comerciale cât mai libere.
In ultimii 50 de ani, comerţul internaţional a cunoscut o creştere
excepţională, de peste 22 de ori, iar GATT şi OMC au avut o contribuţie
importantă în susţinerea acestei evoluţii. Sistemul comercial multilateral actual
s-a dezvoltat de-a lungul timpului printr-o serie de negocieri comerciale,
denumite şi runde de negocieri. Primele runde s-au concentrat, în principal, pe
reducerea tarifelor, dar negocierile ulterioare au inclus şi alte domenii de
negociere, ca măsuri antidumping şi alte bariere netarifare. Ultima rundă de
negocieri finalizată, derulată în perioada 1986 – 1994 şi numită Runda
Uruguay, a fost şi cea care a condus la crearea OMC.
Principalele scopuri ale Organizaţii Mondiale a Comerţului se află în
strânsă legătură cu obiectivul central de a asigura un comerţ liber între statele
membre:
- Să administreze acordurilor comerciale
- Să acţioneze ca un forum pentru negocieri comerciale
- Să reglementeze disputele comerciale dintre statele membre
- Să organizeze periodic examinări ale politicilor comerciale ale statelor
membre
- Să asiste ţările în dezvoltare în domeniul politicilor comerciale, prin
intermediul asistenţei tehnice şi al programelor de training
- Să coopereze cu celelalte organizaţii.
Deciziile în cadrul OMC sunt luate, de regulă, prin consens. Votul
majoritar nu a fost utilizat niciodată în OMC şi foarte rar în GATT, dar el este o
opţiune.
Cel mai înalt nivel decizional în cadrul OMC este Conferinţa
Ministerială, care se reuneşte o dată la doi ani. Următorul nivel de conducere
este Consiliul General, care se reuneşte de câteva ori pe an. Cel de-al treilea
nivel este cel al consiliilor pe domenii (Consiliul comerţului cu mărfuri,
Consiliul comerţului cu servicii, Consiliul privind drepturile de
proprietate intelectuală), care au în subordine numeroase comitete
specializate, grupuri de lucru şi organisme subsidiare, în funcţie de fiecare
acord în parte. Din structura organizatorică a OMC mai face parte şi
secretariatul, care nu are atribuţii de conducere, ci de asistenţă tehnică pentru
celelalte organe de conducere ale OMC.
11.3 Fluxurile internaţionale de forţă de muncă.
Migraţia internaţională
Fenomenele demo-economice în ansamblu şi, în particular, ale
forţei de muncă şi ocupării acesteia devin, la începutul mileniului III, de o
complexitate nemaiîntâlnită. Evoluţiile demografice naturale, crearea şi
ocuparea forţei de muncă pe plan mondial se află din ce în ce mai mult sub
impactul unei multitudini de factori economici, sociali şi politici, care
introduc elemente noi în definiţiile tradiţionale ale unor concepte, ca şi în
metodele de cercetare ale acestora.

11.3.1 Forţa de muncă şi ocuparea acesteia; definiţii,


tendinţe mondiale
Dacă populaţia aptă de muncă reprezintă acea parte a populaţiei,
cuprinsă între anumite limite de vârstă (15 – 64 de ani în cazul ţărilor
membre OCDE), capabilă să deţină un loc de muncă, forţa de muncă
constituie o noţiune mai restrânsă, ea neincluzând pe cei cuprinşi în
sistemul de şcolarizare, chiar dacă au vârsta la care ar fi capabili să
presteze o muncă sau dacă sunt angajaţi sezonieri în timpul vacanţelor. De
asemenea, se are în vedere şi faptul că nu toţi cei care sunt în câmpul
muncii rămân să lucreze până la limita de vârstă, mulţi pensionându-se
mult mai devreme.
Populaţia activă este definită, în general, ca reprezentând acea
parte a forţei de muncă care deţine locuri de muncă. Nu sunt incluse în
categoria populaţiei active femeile ce desfăşoară activităţi casnice, copiii,
studenţii, şomerii sau cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. O persoană
este, în principiu, considerată activă, dacă exercită activitate economică în
cea mai mare parte din zilele sau săptămânile unei perioade mai
îndelungate de referinţă . 2 De aceea, statisticile forţei de muncă ocupate,
grupează în această categorie, structuri eterogene: lucrători independenţi,
salariaţi, persoane ocupate în timpul complet, studenţi sau lucrători la
domiciliu care nu asigură decât câteva ore de muncă, persoanele care
caută un loc de muncă şi exercită activităţi marginale timp de câteva ore,
lucrătorii temporari.
În ansamblu însă, se constată situaţii extrem de diferite în ceea ce
priveşte ritmurile de creştere ale populaţiei şi forţei de muncă. După cum se
observă în graficul 1, în anul 2000, populaţia lumii era de 6 miliarde locuitori
şi această cifră s-ar putea majora la peste 9 miliarde locuitori în următorii
50 de ani. Totodată, în ultimii 50 de ani, populaţia lumii s-a înmulţit mult mai

2
Dumitriu, Dan – „Forţa de muncă în lume”, Bucureşti, Editura Conphys, 1998
rapid decât s-a întâmplat vreodată până acum sau decât se va întâmpla în
viitor (următorii 50 de ani), estimează specialiştii.
⇒ Populaţia lumii a crescut într-un ritm accelerat după cel de-al
doilea război mondial, când populaţia ţărilor cel mai puţin dezvoltate a
început să crească dramatic. După sute de ani când s-au înregistrat
creşteri extrem de reduse ale populaţiei, populaţia lumii într-adevăr
creşte exploziv: un miliard de oameni în perioada 1960 – 1975, un alt
miliard în perioada 1975 – 1987. Terra a intrat în secolul XX cu 1,6 miliarde
locuitori şi a ieşit din acest secol cu 6,1 miliarde. La nivel mondial, creşterea
populaţiei a depins de nivelul standardului de viaţă, resursele folosite, dar şi
de natura mediului înconjurător aflat într-o continuă schimbare. La o rată de
creştere a populaţiei de 1,4 % aplicată la un total al populaţiei mondiale de
6,1 miliarde locuitori, se obţine o creştere medie anuală de
85 milioane persoane. Datorită creşterii populaţiei pe ansamblu, numărul de
locuitori adăugaţi la populaţia globală va rămâne ridicat pentru câteva
decade, chiar dacă ratele de creştere a populaţiei continuă să scadă.

Creşterea mondială a populaţiei (1750 – 2150)

Figura 11.1
Sursa: United Nations, World Population Prospects, The 2001 Revision

⇒ Între 2000 – 2030, aproape în totalitate această creştere anuală


va fi înregistrată în ţările cel mai puţin dezvoltate din Africa, Asia şi America
Latină, a căror rate de creştere a populaţiei sunt mult mai ridicate, decât în
toate ţările dezvoltate la un loc (vezi grafic 2). Rata de creştere de 1,9 %
(sau chiar mai mare) arată că populaţia se va dubla în următorii 36 de ani.
Atâta timp cât populaţia Asiei va creşte la 55% din total populaţie în secolul
XXI, populaţia Europei va înregistra un declin abrupt, scăzând mult mai
mult în mileniul III. Africa şi America Latină, vor înregistra fiecare un câştig
ce va compensa declinul din Europa. Populaţia ţărilor cel mai dezvoltate din
Europa şi America de Nord, precum şi Japonia, Australia, Noua Zeelandă
va creşte cu mai puţin de 1 % pe an. Rate negative de creştere a populaţiei
se vor înregistra în multe ţări europene, inclusiv Rusia (-0,6%), Estonia (-
0,5%), Ungaria (-0,4%) şi Ucraina (-0,4%). Chiar dacă ratele de creştere a
populaţiei în aceste ţări continuă să se menţină negative, populaţia la nivel
mondial, va înregistra un declin uşor, nesemnificativ, deoarece ponderea
populaţiei acestor ţări în total populaţie este mică.

Distribuţia populaţiei pe glob (1800 – 2050)

Figura 11.2
Sursa: United Nations Population Division, Briefing Packet, 2001 Revision of World
Population Prospects.

În ţările în care creşterea economică este mai lentă, ritmurile de


creştere a forţei de muncă sunt devansate de ritmurile de creştere a
populaţiei, ceea ce creează, în prezent, dar şi în perspectivă, noi
presiuni asupra ocupării forţei de muncă (tabel 11.7). În 2010, aproape
60% din populaţia activă mondială se va găsi în Asia şi mai mult de un sfert
în China. Proporţia celorlalte regiuni în dezvoltare (Africa Sub-Sahariană,
Orientul Mijlociu, Africa de Nord, America Latină şi Caraibe) va spori şi, în
schimb, în cazul ţărilor industrializate şi economiile în tranziţie, ponderea
populaţiei active în totalul mondial se va diminua pentru a reprezenta numai
o cincime.
Ritmuri de creştere a populaţiei şi forţei de muncă în ţări
cu nivel de creştere economică redusă (%)
Tabelul 11.7
Populaţia Forţa de muncă
Ţări
1991-2000 2001-2010 1991-2000 2001-2010
Angola 3,6 4,3 2,9 3,5
Burkina Faso 2,7 2,9 2 2,2
Camerun 2,8 3,1 2,4 2,5
Mozambic 3 3,6 2,2 2,4
Malawi 2,6 2,9 2,1 2,1
Nigeria 3 3,2 2,4 2,6
Senegal 2,6 2,7 2,1 2,2
Somalia 2,2 2,3 1,5 1,6
Tanzania 2,9 2,8 2,5 2,4
Zair 3,2 3,4 2,5 2,7
Sursa: OCDE, „Perspectives de l’emploi de L’OCDE, Paris, 2003

Factori ce influenţează ocuparea forţei de muncă:


1) Modificări produse de globalizare.
⇒ Creşterea producţiei mondiale şi diversificarea formelor de
internaţionalizare a acesteia, avântul schimburilor şi investiţiilor
internaţionale într-un context mondial în care se conturează tot mai
pregnant orientarea către deschiderea externă şi recurgerea la forţele
pieţei, contribuie la relansarea în ansamblu a economiei mondiale şi la
expansiunea ocupării forţei de muncă.
⇒ Ritmurile de creştere a producţiei mondiale au depăşit creşterea
demografică, crescând şi producţia globală pe cap de locuitor, iar producţia
mondială din 2000 reprezenta dublul celei din 1980. Vorbim despre un
progres al economiei mondiale, dar totuşi nu se poate omite faptul că
lumea se confruntă în continuare cu probleme grave ca şomajul,
subocuparea, inegalitatea, sărăcia.
⇒ Structura producţiei mondiale s/a modificat de o manieră radicală
şi, concomitent, structura ocupării forţei de muncă a evoluat în consecinţă.
Astfel, după cum se poate observa şi în tabelul nr.11.8, între anii 1995 –
2000, în ţările industrializate 5% din forţa de muncă era ocupată în
agricultură şi 25% în industrie iar restul în sectorul serviciilor. Pentru ţările
în dezvoltare, ocuparea în agricultură era de 60%, iar în industrie 14%.
Ocuparea forţei de muncă în agricultură predomină în ţările cu venit redus,
unde, de altfel, şi nivelul productivităţii este foarte scăzut şi de aceea şi
regiunile rurale din aceste ţări sunt cel mai mult afectate de sărăcie.
Pe termen lung se urmăreşte creşterea ocupării forţei de
muncă la nivel mondial, cât şi modificări privind structura acesteia.
Astfel: ocuparea în agricultură va scădea cu 10-20%, iar în industria
uşoară cu 20% în Europa şi 36% în SUA. 3

Structura ocupării forţei de muncă pe plan mondial (%)


Tabelul 11. 8
Agricultură Industrie Servicii
1985- 1995- 1985- 1995- 1985- 1995 –
1990 2000 1990 2000 1990 2000
Ţări industrializate 7 5 26 25 67 70
Ţări în dezvoltare 61 60 14 14 25 26
Asia de Sud-Est 50 41 18 15 32 44
Africa 67 62 9 9 24 29
Subsahariană
Sursa: Human Development Report, 2003

Din motive diferite ce vizează dezvoltarea durabilă, anumite ramuri


precum mineritul, industriile grele – ca cea feroasă sau siderurgică – sunt
deja mult mai puţin importante astăzi pentru dezvoltarea economică decât
au fost odată şi, cu atât mai puţin, pentru locurile de muncă. În locul
actualei economii, mare consumatoare de resurse şi cu un debit ridicat, o
economie durabilă produce mărfuri eficiente din punct de vedere energetic
şi al consumului de materii prime. Toate aceste caracteristici aduc
promisiunea unor noi tipuri de locuri de muncă.
Globalizarea face posibilă apariţia unei economii noi, ce oferă
numeroase locuri de muncă fără să producă grave perturbări de mediu. O
nouă economie nu va putea fi viabilă decât dacă va fi durabilă, atât din
punctul de vedere al mediului, cât şi social.
Scenarii privind crearea de noi locuri de muncă prin aplicarea
de măsuri de protecţie a mediului înconjurător
Tabelul 11.9
Creşterea
numărului net
Ţara Modificare a politicii Perioada
de locuri
de muncă
Austria Energie regenerabilă, 1997 - 2005 + 32.200
alternative de transport,
taxe mai ridicate pe
combustibilul tradiţional
Danemarca Încălzire districtuală, 1996 - 2015 + 16.000
energie regenerabilă,
stabilizarea consum total
de energie

3
World Labour Report (ILO) 2002
Creşterea
numărului net
Ţara Modificare a politicii Perioada
de locuri
de muncă
Germania Eliminarea energiei 1990 - 2020 + 208.000
nucleare, folosirea mai
redusă a petrolului şi
cărbunelui, politici de
transport alternativ
Olanda Eficienţă în transporturi, 1995 - 2005 + 71.000
industrie, echipament
electric, clădiri
Marea Britanie Eficienţă şi tehnologii pe 1990 - 2010 + 537.000
bază de energie
regenerabilă
Uniunea Instalarea ferestrelor cu 1990 - 2010 + 126.000
Europeană geamuri duble de înaltă
performanţă în 60% din
locuinţe
SUA Îmbunătăţirea eficienţei în 1990 - 2010 + 870.000
transporturi, industrie,
clădiri
Sursa: Institutul Worldwatch: „Climate Change and Employment in the European
Union”, 13 Iulie 1999

2) Impactul tehnologiilor asupra ocupării forţei de muncă. Unele


rezerve manifestate faţă de globalizare aveau în vedere faptul că
transformările rapide intervenite în aparatul de producţie pe plan mondial,
sub impactul noilor tehnologii, vor conduce la suprimarea unui mare număr
de locuri de muncă, deşi în paralel se creează şi altele noi. Pentru o analiză
relevantă a efectelor directe şi indirecte ale noilor tehnologii, ele vor trebui
urmărite, inclusiv din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă, pe
perioade mai îndelungate.
Teoriile economice convenţionale arată că industriile mature treptat
conduc la dispariţia de locuri de muncă, în timp ce noile industrii tind către
crearea de noi locuri de muncă. Dezvoltarea tehnologică şi mobilitatea
crescută a capitalului – fluxul transfrontalier al banilor, tehnologiei şi
echipamentelor – permit unui număr tot mai mare de companii să adopte
măsuri precum angajarea temporară sau cu jumătate de normă, detaşarea
unor componente ale procesului muncii (subcontractarea şi alte tipuri de
cooperări externe) şi recurgerea la un imens rezervor de muncă ieftină din
ţările în curs de dezvoltare, fie pentru a suplimenta, fie pentru a înlocui
muncitorii foarte bine plătiţi din ţările industrializate.
Disparităţile între muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi sau cu o
calificare necorespunzătoare devin tot mai evidente. Angajarea forţei de
muncă în producţie în ţările industriale occidentale a rămas dificilă
între anii 1985 – 2000 îndeosebi pentru muncitorii calificaţi, dar a
crescut cu 30% pentru muncitorii necalificaţi. 4
În acelaşi sens, raportul dintre cei cu locuri de muncă cu normă
întreagă şi cei care sunt obligaţi să accepte locuri de muncă
temporare sau cu jumătate de normă, devine tot mai defavorabil
primilor. Astfel, în anumite condiţii, locurile de muncă cu jumătate de
normă pot fi o soluţie parţială a angajării forţei de muncă şi a tensiunilor
sociale din zilele noastre. Totuşi, pentru moment, acestea înseamnă mai
ales locuri de muncă prost plătite şi cu puţine avantaje, perspective limitate
din punctul de vedere al carierei şi nesiguranţa că postul va fi încă
disponibil săptămâna sau luna viitoare. Spre exemplu, în Marea Britanie,
angajaţii cu jumătate de normă reprezentau 15% din totalul locurilor de
muncă în 1975 şi 25% în 1999. În Germania, 15% din angajaţi aveau locuri
de muncă „nesigure” (definite ca locuri de muncă cu jumătate de normă,
temporare sau insuficiente) în 1975 , iar până în 1999 procentul a crescut
la 35%. 5
În cazul în care se păstrează actualele tendinţe, forţa de muncă
va deveni tot mai polarizată. Un grup relativ mic de angajaţi pot deveni
„câştigători” – înalt calificaţi, cu locuri de muncă sigure, bine plătite şi,
probabil, fără să trebuiască să muncească ore suplimentare în condiţii de
stres maxim, în timp ce mulţi muncitori se vor confrunta cu perioade de
şomaj sau vor trebui să accepte locuri de muncă mai nesigure şi mai puţin
constante.
În ţările în curs de dezvoltare apar disparităţi asemănătoare.
Angajaţii din micile enclave înalt tehnologizate precum în Bangalore, India,
au şansa de a benficia de integrarea în pieţa mondială. Zonele libere, cum
ar fi cele din Mexic, atrag investiţiile străine şi crearea de noi locuri de
muncă, deşi salariile şi condiţiile de muncă sunt adesea doar puţin peste
cele din fabricile din Anglia de la începuturile revoluţiei industriale. 6
Este clar că suprimarea unor locuri de muncă în sectoare
tradiţionale este consecinţa ajustărilor structurale, însă întreprinzătorii,
colectivităţile şi guvernele au la dispoziţia lor un arsenal de mijloace pentru
a lupta, în asemenea situaţii, împotriva şomajului. Asemenea mijloace se
referă, între altele, la „măsuri pasive” vizând reţeaua securităţii sociale şi

4
ILO (International Labour Organization) – World Employment Report 2001-2002,
Geneva
5
Brown, Lester – “Starea lumii-2002”, Editura tehnică, Bucureşti, 2002
6
Bronson, Diana and Rousseau, Stephanie – „Working Paper on Globalization and
Workers’ Human Rights in the APEC Region”, Inteernational Centre for Human
Rights and Democratic Development, 2001
acoperirii şocurilor financiare ale pierderii locurilor de muncă (alocaţii de
şomaj, regimuri de pensionare, programe de retragere anticipată) sau la
„măsuri active” privind formarea prin reconversie , care implică pregătirea
pentru noi meserii, spre deosebire de perfecţionare , care presupune
obţinerea de calificări superioare în meseria exercitată sau actualizarea
cunoştinţelor funcţie de noile realizări ale progresului tehnico – ştiinţific. 7
Reconversia se dovedeşte a fi, însă, una din principalele măsuri
care permit transferarea celor ocupaţi, din activităţi ce nu mai sunt solicitate
către activităţi realmente solicitate sau se estimează că vor deveni
solicitate. În acest sens au fost cheltuite miliarde de dolari pentru a permite
celor aflaţi în şomaj sau care riscă să-şi piardă locul de muncă să
dobândească noi calificări.
3) Tranziţia la economia de piaţă. Pentru economiile în tranziţie,
deşi nu există o teorie generală asupra transformărilor pe care le
presupune procesul de tranziţie, asupra opţiunilor optime de politică
economică, problemele forţei de muncă şi ocupării acesteia devin mult mai
complexe, ele fiind abordate în contextul unor schimbări rapide şi
simultane, întrucât acestea au tangenţă cu factorii de producţie, cu pieţele
monetare, cu fluxurile externe de bunuri şi servicii, cu situaţia social-politică
etc.
Astfel, sunt greu de înţeles problemele pieţei muncii făcând
abstracţie de legăturile lor strânse cu procesul de tranziţie, după cum sunt
dificil de analizat asemenea probleme cum ar fi cadenţa şi succesiunea
reformelor fără a ţine seama de evoluţiile pieţei muncii. De asemenea,
constrângerile legate de apariţia unui şomaj ridicat şi a insecurităţii
economice au impus limite stricte ritmului privatizării şi restructurărilor şi
chiar au pus la grea cumpănă credibilitatea procesului de reforme.
Privatizarea – manifestarea cea mai frapantă a mişcărilor către
reforme economice în toate regiunile lumii, joacă un rol fundamental în
procesul de restabilire a economiei de piaţă în toate ţările. Ritmul
privatizărilor s-a accelerat considerabil în ultimii ani şi, în principal, în ţările
în dezvoltare. Privatizarea marilor întreprinderi s-a dovedit mult mai dificilă,
întrucât procesul de vânzare către autohtoni sau străini nu s-a desfăşurat
corespunzător, iar situaţia multor întreprinderi publice a continuat să se
degradeze. În asemenea condiţii, pe planul ocupării forţei de muncă, s-a
observat creşterea rapidă a şomajului, chiar dacă mulţi muncitori s-au
retras voluntar de pe piaţa forţei de muncă, iar unele întreprinderi au
conservat un excedent de personal.

7
Dumitriu, Dan – “Forţa de muncă în lume”, Ed. Conphys, Bucureşti, 1998
Cu toate acestea, ca în cazul oricărei transformări economice
fundamentale, există costuri de tranziţie. Ele s-au concretizat într-o creştere
rapidă a şomajului în ţările foste comuniste, de la aproape 0% până la circa
10% pe ansamblul acestora. Lipsa locurilor de muncă a fost acompaniată
de salarii reale mai mici şi creşteri mari ale inegalităţii veniturilor. În Rusia,
de pildă, unde reducerea PIB-ului a fost severă, salariile reale s-au prăbuşit
cu 58% între 1990 – 1998. 8
4) Modificări în strategiile manageriale privind forţa de muncă
O mare parte din interesul manifestat pentru strategiile resurselor
umane este stimulată de consideraţiile asupra importanţei mediului de
recrutare, selecţie, inducţie, dezvoltare şi recompensare a salariaţilor,
pentru a atinge obiectivele strategice ale firmelor. Această preocupare, în
legătură cu funcţionarea strategică a ceea ce este adesea perceput ca un
domeniu tradiţional al managementului de personal, caracterizează multe
din schimbările majore din Statele Unite ale firmelor în domeniul resurselor
umane.
5) Rolul statului asupra ocupării forţei de muncă
Evoluţiile din ultimii ani arată că şi rolul statului în problemele forţei
de muncă, ocupării acesteia, soluţionării conflictelor de muncă, este în
schimbare.
Statul, de pildă, în anumite ţări, manifestă tendinţa de a
interveni mai puţin ca partener în negocierile tripartite şi mai mult ca
moderator autonom în negocierile bilaterale între patronat şi
sindicate. Desigur, situaţiile rămân încă diferite în diverse ţări, cel puţin
aşa cum se apreciază în anumite rapoarte şi studii ale Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (OIM). Statul nu trebuie să renunţe la rolul său de
garant al intereselor naţionale şi protector al intereselor generale, inclusiv
în privinţa stimulării creării de noi locuri de muncă, observării evoluţiilor
salariilor (în sensul temperării, prin numeroase alte pârghii, a revendicărilor
sectoriale excesive) şi, ceea ce ni se pare foarte important, promovării
negocierilor autonome şi bilaterale între patronat şi sindicate. 9
În anumite ţări ale lumii există chiar politici de ocupare a forţei de
muncă.
Politicile de ocupare a forţei de muncă reprezintă un ansamblu
de măsuri elaborare de stat pentru a se interveni pe piaţa muncii în scopul
stimulării cererii de noi locuri de muncă, diminuând dezechilibrele şi
disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii. Politicile pasive de ocupare a forţei
de muncă pornesc de la nivelul ocupării considerat la un moment dat şi

8
Brown, Lester – „Starea lumii”, Editura Tehnică, 2002
9
Dumitriu, Dan – “Forţa de muncă în lume”, Editura Conphys, Bucureşti, 1998
urmăresc găsirea de noi soluţii pentru angajarea excedentului de forţă de
muncă (Ex: reducerea duratei muncii, diminuarea vârstei de pensionare,
creşterea perioadei obligatorii de şcolarizare, restricţionarea imigranţilor,
creşterea locurilor de muncă cu program zilnic şi atipic). Politicile active de
ocupare presupun măsuri, metode, procedee de majorare a nivelului
ocupării. (Ex: stimularea investiţiilor, îmbunătăţirea orientării şcolare şi
profesionale a tinerilor, stimularea mobilităţii persoanelor active spre alte
locuri de muncă, încurajarea cercetării ştiinţifice, extinderea activităţilor
economico-sociale şi ecologice).
11.3.2 Tendinţe mondiale pe piaţa muncii.
Evoluţia şomajului
Piaţa muncii este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii
globale şi al ofertei globale de muncă. Şomajul este un dezechilibru al
pieţei muncii la nivel naţional – un excedent al ofertei faţă de cererea de
muncă. 10 El înregistrază niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi
perioade.
Şomajul se mai poate defini ca o stare de inactivitate economică,
totală sau parţială, proprie celor care nu au loc de muncă, sunt în căutarea
unui loc de muncă, dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi.
Şomajul poate fi rezultatul multor cauze care acţionează
concomitent. Prin natura lor, aceste cauze derivă fie din rigiditatea
salariilor (care determină şomajul voluntar), fie din alte cauze, cum ar fi
piaţa bunurilor şi a banilor (care determină şomajul involuntar).
■ şomajul voluntar – are la origine rigiditatea salariilor la scădere
pornindu-se de la ideea că salariile practicate sunt în general mai mari
decât salariul de echilibru. 11 Pentru ca piaţa muncii să se echilibreze,
trebuie ca salariile să se diminueze la nivelul salariului de echilibru.
Şomajul voluntar reprezintă neocuparea forţei de muncă datorată refuzului
sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit.
■ şomajul involuntar – care include persoanele neocupate care ar
fi dispuse să lucreze, acceptând chiar şi un salariu nominal mai mic decât
salariul minim pe economie, sperând ca atunci când cererea efectivă de
muncă se va mări, va creşte şi nivelul ocupării.
De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui
involuntar. Nu orice persoană care nu lucrează poate fi considerată şomer
(de exemplu, militarii în termen sau persoanele casnice). Şomer este,
conform Biroului Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemul

10
Dobrotă, Niţă (coord.) – “Economie politică”, Editura ASE, Bucureşti, 1992
11
Idem
Naţiunilor Unite, orice persoană ce are 15 ani, este aptă de muncă şi
nu munceşte, caută un loc de muncă şi poate fi angajată parţial sau
cu normă întreagă pentru a presta o muncă salariată sau nesalariată.
Formele şi costurile şomajului
Mecanismele pieţei muncii se află sub incidenţa numeroaselor
împrejurări, nu numai a celor strict economice, ci şi demografice, tehnice
sau ştiinţifice. Şomajul apare ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a
activităţilor social-economice, datorită solicitărilor suplimentare de muncă
ale noilor generaţii sau datorită solicitărilor de locuri de muncă ale
persoanelor încadrate în vârsta a doua. În funcţie de cauzele care îl
determină, se disting mai multe forme de şomaj:
Œ şomaj ciclic , se formează în faza de recesiune a ciclului
economic sau decurge direct din restrângerea activităţii economice în
anumite anotimpuri ale anului;
Œ şomaj de discontinuitate – se coroborează cu reglementările
privind concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie;
Œ şomaj fricţional – reprezintă efectul dezutilizării marginale a
folosirii mâinii de lucru şi cuprinde motive ce determină o persoană să nu
accepte un loc de muncă pentru că salariul primit este sub un anumit
minim;
Œ şomaj de inadaptare – determinat de imposibilitatea unei părţi
a populaţiei active denumită tehnofobă, de a utiliza şi a se adapta tehnicilor
actuale avansate, care presupun abstracţie, interactivitate, viteză de
execuţie, flexibilitate deosebite. Acest fenomen poate fi evitat sau diminuat
doar prin pregătirea sau reciclarea personalului.
Œ şomaj intermitent - este generat de insuficienţa mobilitate a
forţei de muncă şi de inegalităţile între calificările persoanelor care vor să
se angajeze şi cele solicitate;
Œ şomaj sezonier – se formează datorită restrângerii activităţii
economice în anumite perioade, sezoane ale anului, în care condiţiile
economice sunt mai puţin prielnice (Ex: agricultură, construcţii, turism)
Œ şomaj structural – este determinat de tendinţele de
restructurare a economiei pe activităţi, proces ce are loc sub incidenţa
progresului tehnico – economic, crizei energetice, fenomenelor sociale şi
politice. Acest tip de şomaj se întâlneşte atât în ţările în dezvoltare, cât şi în
cele dezvoltate sau aflate în tranziţie la economia de piaţă. Restrângerea
lui presupune: investiţii, recalificare, reorientarea învăţământului etc.
Œ şomaj tehnic – este determinat de întreruperea activităţii unei
firme din lipsă de comenzi pe un timp îndelungat. Cei afectaţi primesc
indemnizaţii (ajutor) de şomaj de la firma respectivă. Ieşirea din şomaj are
loc odată cu reluarea activităţii.
Œ şomaj tehnologic – este determinat de înlocuirea vechilor
tehnici şi tehnologii cu aparate noi, şi de centralizare a unor capitaluri.
Resorbirea lui presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu
noile cerinţe.
Costul social al şomajului cuprinde efortul total pe care îl suportă
populaţia, economia şi societatea care sunt afectate de acest fenomen. La
nivelul persoanelor, apar aspecte de natură economică, dar şi aspecte
morale, social-culturale, chiar şi politico-militare. La nivelul economiei şi
societăţii în ansamblul ei, costul social are în vedere aspecte ca: irosirea
cantităţii de forţă de muncă, diminuarea intensităţii dezvoltării economice,
scăderea veniturilor bugetului de stat, creşterea cheltuielilor statului pentru
întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării
şomajului. Costurile şomajului se grupează în:
- costuri directe – evaluate sub forma vărsămintelor monetare
către fondul destinat protecţiei sociale:
- costuri indirecte – generate de diminuarea globală a producţiei
şi a veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie.
După estimările făcute de Organizaţia Internaţională a Muncii
(OIM), şomajul înregistrează o tendinţă ascendentă în lume în prezent;
astfel, numărul şomerilor a sporit cu 25 de milioane de la începutul
anului 2002 şi a atins 195 de milioane la sfârşitul anului 2003. 12
Această creştere a fost mult mai puternică în rândul femeilor, care, de
regulă, se regăsesc în sectoare de muncă vulnerabile la şocurile
economice.
În timp ce, din anul 2000, în ţările industrializate, şomajul a
cunoscut o creştere mai accentuată, numărul şomerilor a crescut în mod
egal şi într-o mare parte a lumii în dezvoltare. Încetinirea economică
mondială şi evenimentele de la 11 septembrie 2001, n-au avut aceleaşi
influenţe peste tot în lume, dar, în mai toate regiunile, şomajul a crescut în
raport cu anul 2000 (Tabelul 11.10).
Nivelul ratei şomajului în lume pe regiuni (%)
Tabelul 11.10
Regiuni 2000 2002 2004
Asia şi Pacific 3,8 4,1 4,2
Asia de Sud-Est 6,0 6,8 6,5
Ţări industrializate 6,1 6,4 6,9

12
www. oim.org
Regiuni 2000 2002 2004
America Latină şi 9,7 9,6 9,9
Caraibe

Orientul Mijlociu şi 17,9 18,9 18,0


Africa de Nord
Africa Sub-Sahariană 13,7 14,0 14,4
Economii în tranziţie 13,5 12,6 13,5
Sursa: www.oecd.org

Iată câteva exemple privind evoluţia ratei şomajului în câteva zone


ale lumii.
Rata şomajului din Germania a crescut până la un nou record
pentru perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, în timp ce în
Franţa nivelul şomajului s-a menţinut la cel mai ridicat nivel în ultimii cinci
ani (perioada 2001 – 2005), situaţia constituind o adevarată ameninţare la
adresa perspectivelor de creştere economică din zona euro. Astfel, în
Germania, cea mai mare economie a Europei, şomajul a atins, în luna
martie 2005, nivelul de 12 procente, de la 11,7 %, în luna precedentă.
Astfel, numărul persoanelor fără loc de muncă a crescut pentru a 14-a lună
consecutiv. În Franţa, nivelul şomajului s-a menţinut la 10,1%, potrivit
datelor furnizate de ministerul muncii de la Paris. 13
Şomajul cronic în multe dintre ţările Balcanilor de Vest le
subminează stabilitatea şi ameninţă integrarea acestora în Uniunea
Europeană. O economie de piaţă functională este una dintre condiţiile
aderării, dar rata şomajului în 2004 de 44% în Kosovo, 42% în Bosnia-
Hertzegovina şi de 37% în Macedonia arată că acest deziderat este încă
departe. Chiar dacă admitem probabilitatea că mulţi dintre şomerii declaraţi
oficial lucrează în economia subterană, rata şomajului rămâne totuşi foarte
ridicată.
Marile STN-uri şi politicile lor de angajare 14
Printr-o bizară coincidenţă, patru companii multinaţionale, şi anume
Volkswagen, Daimler Chrysler, Hewlett Packard, Sony, se pregătesc,
începând cu octombrie 2005, pentru a reduce mii de locuri de muncă. Cauzele
au în vedere necesitatea reducerii costurilor, în cazul industriei auto şi
orientarea prioritară pe anumite categorii de produse, în cazul firmelor de IT şi
high-tech. Toate aceste schimbări se petrec în timp ce economia americană se
confruntă cu probleme grave, iar în ţările Uniunii Europene se duc permanent
dispute pe marginea legislaţiei privind forţa de muncă.

13
Curierul Naţional , 2 aprilie 2005
14
Capital, 6 octombrie 2005
În urma presiunii sindicatelor, Volkswagen a decis să localizeze
producţia pentru un nou model de maşină sport în Germania şi nu în
Portugalia, cum îşi anunţase intenţia. Compromisul : salariile viitorilor angajaţi
în cadrul proiectului vor fi cu 20% mai mici decât cele ale actualilor angajaţi.
Analiştii economici apreciază că acest « acord » se înscrie pe un trend mai
amplu, favorabil condiţiilor de muncă mai flexibile. În acelaşi timp, şi costurile
cu forţa de muncă în Germania sunt pe un trend descendent, fiind de aşteptat
să scadă în continuare până în 2006. Spre deosebire de Germania, salariile
cresc permanent în Italia şi Franţa. Volkswagen va concedia aproximativ
14.000 de persoane, din care 5.000 numai în Germania. Şi Daimler Chrysler
intenţionează să concedieze 8.500 de persoane de la filiala sa Mercedes din
Germania în următoarele 12 luni. Problemele cu care se confruntă Mercedes
sunt legate de controlul calităţii şi introducerea monedei euro.
Nici în domeniul high-tech lucrurile nu sunt mai roz. Pentru a ţine pasul
cu concurenţii, Dell şi IBM, în termini de costuri, Hewlett Packard va concedia
aproximativ 14.500 de angajaţi din unităţile sale de producţie, aflate în diferite
ţări, cele mai multe provenind din departamentele de vânzări, IT, resurse
umane şi financiar.
Alt caz este cel al companiei Sony , care a anunţat că va demara, la
sfârşitul lunii septembrie 2005, un proces de restructurare din care va rezulta
concedierea a 10.000 de persoane, reprezentând aproximativ 7% din forţa de
muncă totală angajată în diferite filiale ale companiei din străinătate până în
2008 (4000 în Japonia şi 6.000 în U.E.). Motivul este legat de pierderile
financiare suferite în ultima perioadă şi de presiunea concurenţei pe care o
exercită produsele Samsung, televizoarele cu plasmă şi Apple Computer’s
IPod. Estimările arată că se vor cheltui aprocimativ 1,8 miliarde dolari pentru
această restructurare.
În afara restructurărilor strategice, un alt fenomen care dăunează grav
pieţei forţei de muncă europene este delocalizarea producţiei către state cu
costuri reduse ale forţei de muncă, cum ar fi China sau India, sau realizarea şi
finisarea unor produse «de firmă» din industria textilă în ţări precum Egipt sau
China.

11.3.3 Strategia de ocupare a forţei de muncă în România


Obiectivele strategice din Programul Economic de Preaderare
(PEP) la Uniunea Europeană (vezi capitolul 15, referitor la România) care
stau la baza politicii macroeconomice pentru perioada 2003-2006
referitoare la asigurarea continuităţii şi sustenabilităţii procesului de creştere
economică, finalizarea procesului de privatizare şi restructurare a societăţilor
comerciale, promovarea unei politici coerente, vizând restructurarea economiei
româneşti, presupun, implicit, îmbunătăţirea utilizării resurselor de muncă, atât
prin majorarea numărului de salariaţi, cât şi prin creşterea generală a
gradului de ocupare, reflectată în reducerea pronunţată a ratei şomajului.
Totodată, una din principalele direcţii de acţiune a politicii de ocupare
cuprinsă în Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2004-2006 se referă la
combaterea şomajului în rândul tinerilor şi a şomajului de lungă durată prin
măsuri active, cu accent pe formarea profesională.
În ceea ce priveşte evoluţia ratei şomajului, estimările arată o
scădere a acestuia, de la 8,4% în anul 2002, la 6,5 % în anul 2005.
Evoluţii ale pieţei forţei de muncă
Tabelul 11.11
Previziuni
Indicatori 2002 2003 2004 2005
2006
Populaţie totală -mii pers. 21814 21753 21640 21550 21460
Populaţie totală - rată de creştere anuală - -0,3 -0,5 -0,4 -0,4
Populaţie în vârstă de muncă (15-64 ani)-mii 14951 15001 15010 15010 14970
pers.
Populaţie în vârstă de muncă (15-64 ani) – - 0,3 0,1 0,0 -0,3
rată de creştere anuală
Populaţia activă totală – mii 10079 9915 9960 9980 10000
pers.
Populaţia activă totală – rată de creştere - -1,6 0,3 0,3 0,2
anuală
Populaţia activă în vârstă de 9516 9361 9390 9415 9430
15 – 64 ani – mii pers.
Populaţia activă în vârstă de - -1,6 0,3 0,3 0,2
15 – 64 ani – rata de creştere anuală
Rata de activitate a populaţiei de 15 ani şi 56,0 54,8 55,0 55,1 55,2
peste (ponderea populaţiei active în
populaţia de 15 ani şi peste) - %
Rata de activitate a populaţiei în vârstă de 63,6 62,4 62,6 62,7 63,0
muncă (15-64 ani) - %
Populaţia ocupată totală – mii pers. 9234 9223 9280 9330 9370
Populaţia ocupată totală - rata de creştere - -0,1 0,6 0,5 0,4
anuală
Populaţia ocupată în vârstă de muncă (15- 8671 8669 8710 8765 8800
64 ani) – mii pers.
Populaţia ocupată în vârstă de muncă(15-64 - -0,02 1,3 0,7 0,3
ani)–rata de creştere anuală
Rata de ocupare a populaţiei de 15 ani şi 51,3 51,0 51,2 51,5 51,7
peste (ponderea populaţiei ocupate în
populaţia de 15 ani şi peste) - %
Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de 58,0 57,8 58,0 58,4 58,8
muncă (15-64 ani) - %
Populaţia ocupată în sectorul public – mii 2288 2183 1902 1726 1593
pers.
Populaţia ocupată în sectorul public – rata - -4,6 -12,9 -9,3 -7,7
de creştere anuală
Şomeri – mii pers. 845 692 680 650 630
Rata şomajului (ponderea şomerilor în 8,4 7,0 6,8 6,5 6.3
populaţia activă totală) - %
Câştigul salarial mediu real – rata de crştere 2,1 8,8 4,1 4,3 4,5
anuală
Sursa: Comisia Naţională de Prognoză; Realizare după Biroul Internaţional al Muncii
(BIM)
Repere metodologice privind calcularea unor indicatori
în România
Populaţia ocupată se determină ţinând cont de două variante:
populaţia ocupată totală şi populaţia ocupată civilă.
a) Populaţia ocupată totală include toate persoanele de 15 ani şi peste
care au avut un loc de muncă şi care au lucrat în perioada de referinţă
(săptămâna care precede interviul) cel puţin o oră în activităţi neagricole sau
minimum 15 ore, în cazul lucrătorilor pe cont propriu şi al lucrătorilor familiali
neremuneraţi din agricultură. Populaţia ocupată totală include toate categoriile
de persoane (salariaţi, patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali
neremuneraţi, membri ai unor societăţi agricole sau ai unor cooperative) care
au lucrat în activităţi din sectorul formal) şi din sectorul informal, cu sau fără
forme legale.
b) Populaţia ocupată civilă include toate persoanele care, la sfârşitul
anului, aveau un loc de muncă legal în activităţile neagricole din sectorul
formal sau în activităţi din agricultură, cu statut de: salariaţi, patroni, lucrători
pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membri ai unor societăţi
agricole sau ai unor cooperative. Nu se includ personalul din Ministerul Apărării
Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii (cadre militare
sau persoane asimilate acestora, militari în termen), deţinuţii şi salariaţii
organizaţiilor politice sau obşteşti.
Câştigul salarial real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care
poate fi cumpărată, la un moment dat, cu salariul nominal. Această cantitate
diferă de la o perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. 15
Salariul nominal real reprezintă suma de bani pe care salariatul o
primeşte de la unitatea în care lucrează.

În acest context, politicile de ocupare trebuie să contribuie în


continuare la combaterea efectelor şomajului structural, la încurajarea
participării forţei de muncă în special pentru grupuri cheie (şomeri tineri din
grupa de vârstă 15 – 24 ani; şomeri de lungă durată) şi la creşterea
eficienţei politicilor de integrare şi reintegrare pe piaţa muncii prin utilizarea
unui set de măsuri stimulatorii de activare a persoanelor aflate în şomaj.
Măsuri active şi preventive pentru şomeri şi persoane inactive 16
Atât statele membre U.E., cât şi România vor implementa măsuri active şi
preventive pentru şomeri şi persoane inactive destinate să prevină afluxul spre
şomaj de lungă durată şi să promoveze integrarea durabilă pe piaţa muncii atât
a şomerilor cât şi a persoanelor inactive. Măsurile ce trebuie adoptate se referă
la:
a) asigurarea, încă de la începutul perioadei de şomaj, că toate
persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de o identificare

15
Dobrotă, Niţă (coord.) – “Economie politică”, Ed.ASE, Bucureşti, 1992
16
«Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă 2005-2006”,
Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei
imediată a nevoilor lor şi de servicii aferente, cum ar fi: orientare şi consiliere
profesională, asistenţă în căutarea unui loc de muncă precum şi de întocmirea
unor planuri de acţiune personalizate;
b) pe baza identificării nevoilor, să ofere persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă accesul la măsuri concrete şi eficiente, în scopul îmbunătăţirii
capabilităţii de angajare şi şanselor de integrare a acestora, atenţie specială
acordându-se celor care întâmpină mari dificultăţi de acces pe piaţa muncii,
astfel:
- fiecărei persoane aflate în şomaj i se va oferi un nou început înainte de
a atinge 6 luni de şomaj în cazul tinerilor şi 12 luni în cazul adulţilor, sub formă
de formare profesională, reconversie, practică în muncă, loc de muncă sau alte
măsuri de ocupare, combinate, acolo unde este necesar, cu asistenţă
permanentă, în căutarea unui loc de muncă;
- până în anul 2010, 25% din şomerii pe termen lung vor participa la
programe de măsuri active, oferite sub formă de formare profesională,
reconversie, practică în muncă sau alte măsuri de ocupare, cu scopul de a
realiza media primelor trei state membre UE cele mai avansate.
c) modernizarea şi întărirea pieţei muncii, în particular a serviciilor publice
de ocupare;
d) asigurarea evaluării periodice a eficienţei şi randamentului programelor
de pe piaţa muncii şi revizuirea lor corespunzătoare.

Evoluţia resurselor de muncă în România s-a aflat, în ultimul


deceniu, şi sub impactul unor fenomene demografice şi sociale cum ar fi:
scăderea fertilităţii şi menţinerea mortalităţii la un nivel ridicat, creşterea
emigraţiei, scăderea calităţii serviciilor medicale şi de asistenţă sanitară.
Aceste fenomene au contribuit la creşterea ponderii populaţiei în vârstă de
60 de ani şi peste, precum şi la menţinerea la un nivel înalt a ratei de
dependenţă demografică, cu deosebire în mediul rural. Pentru perioada
1999 – 2002, rata de ocupare, defalcată pe medii şi sexe, se prezintă după
cum urmează:
Rata de ocupare a forţei de muncă, defalcată pe medii şi sexe
(%)
Tabelul 11.12
1999 2000 2001 2002
Rata de ocupare a populaţiei de
59,1 58,8 58,1 51,3
15 ani şi peste, TOTAL, din care
a) pe medii:
- urban 50,8 49,8 49,2 47,3
- rural 69,2 69,8 69,2 56,1
b) pe sexe
- masculin 65,7 65,1 64,3 57,8
- feminin 52,9 52,8 52,4 45,2
Sursa: Institutul Naţional de Statistică, „Ancheta forţei de muncă în gospodării
(AMIGO)”, 2002
11.3.4 Migraţia internaţională
Concept, cauze, forme de manifestare
O componentă importantă a fenomenului demografic, care
exercită influenţă nemijlocită asupra forţei de muncă şi, totodată, o
caracteristică fundamentală a populaţiei zilelor noastre, o reprezintă
mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un loc în altul. Acest drept a
fost recunoscut de mai bine de 50 de ani, odată cu adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, care stipulează în articolul 13 faptul că
orice persoană are dreptul să se mute şi să trăiască în interiorul graniţelor
oricărui stat. Totodată, oricine are dreptul să-şi părăsească ţara şi să
se reîntoarcă în ea. 17 Din 1994, an de an, în cadrul Adunării Generale a
ONU s-a dezbătut problema migraţiei internaţionale, adoptându-se şi
Rezoluţia 56/203 din 21 decembrie 2001.
Migraţia internaţională, fenomen care implică consecinţe
demografice, sociale, economice şi politice a crescut semnificativ
începând cu 1980, iar interesul pentru analiza acestui proces s-a
intensificat şi a cuprins toate regiunile lumii. Dezbaterile privind fertilitatea
redusă, îmbătrânirea populaţiei, şomaj, export de inteligenţă, drepturile
omului, integrarea socială, xenofobia, traficul de fiinţe umane şi securitatea
individului obligă organismele internaţionale să reanalizeze politicile privind
migraţia internaţională, precum şi potenţialele beneficii sau dezavantaje
care implică ţările de tranzit sau ţările expeditoare/primitoare de migranţi.
În cadrul migraţiei internaţionale, întâlnim două procese strâns
legate între ele: imigraţia şi emigraţia.
Imigraţia este primirea populaţiei deplasată în ţara de destinaţie,
temporar sau definitiv. Ţara de primire sau ţara de imigraţie se caracterizează,
din punct de vedere economic, prin următoarele elemente: 18
- grad relativ mai ridicat de dezvoltare economică;
- cerere mai mare de forţă de muncă, în comparaţie cu
disponibilităţile naţionale;
- pondere redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă în
total populaţie.
Emigraţia reprezintă deplasarea pendulatorie a populaţiei între ţara
de origine (reşedinţă) şi locul de muncă (ţara de primire). În acest caz, ţara
de origine se caracterizează printr-un grad mai redus de dezvoltare
economică, o pondere ridicată a tineretului şi, în general, a populaţiei apte

17
“International Migration 2002” - United Nations, Population Division – Department of
Economic and Social Affairs, 2002
18
Dumitriu, Dan – “Forţa de muncă în lume”, Editura Conphys, Bucureşti, 1998
de muncă în totalul populaţiei, natalitate ridicată, absenţa posibilităţilor de
utilizare pe plan naţional a forţei de muncă disponibile, absenţa investiţiilor
în unele sectoare economice. Totodată, ţara de origine, din care pleacă
forţa de muncă, se numeşte ţară de emigraţie.
Emigraţia este foarte selectivă din punct de vedere a unor aspecte
cum sunt: vârstă, stare matrimonială, sex, nivel de educaţie etc. În timp ce
adulţii migrează aproape în permanent, bătrânii şi copiii migrează mai rar.
Studiile arată că bărbaţii migrează în proporţie mai mare decât femeile, iar
în cazul în care avem de-a face cu migranţii de familii, se constată, evident,
deplasări echilibrate de copii, bătrâni şi femei. Caracterul selectiv al
migraţiei internaţionale a forţei de muncă are drept urmare determinarea
unor diferenţe între compoziţiile populaţiei de unde se migrează şi
populaţiile din ţările în care se imigrează. Emigrează în special tinerii, iar în
cadrul acestora, tendinţe de a emigra mai puternice găsim printre celibatarii
cu o anumită calificare în diferite profesii. Ponderea femeilor în migraţie
creşte foarte sensibil în urma regrupării familiale şi, ceea ce este relativ
nou, a dezvoltării activismului feminin.
Accentuarea fenomenului de emigrare este condiţionată de
înlăturarea barierelor de plecare şi de informaţiile trimise de primii
indivizi care au emigrat, de diminuarea cheltuielilor de transport şi de
reducerea obstacolelor juridice şi a incertitudinilor referitoare la
ameliorarea condiţiilor de viaţă.
Cauzele care determină migraţia internaţională a forţei de muncă îşi
au suportul fie în condiţii de ordin economic din ţara respectivă, fie în
condiţii generale de natură politică, religioasă, culturală, ideologică,
naţională, geografică sau de altă natură.
În contextul deosebit de complex al migrării forţei de muncă
din zilele noastre, se observă două fenomene noi:
a) migraţia extrem de rapidă a specialiştilor cu înaltă calificare, atât
din ţările dezvoltate, cât şi în ţările în dezvoltare, ca urmare a şomajului, a
prigoanei politice, a convingerilor religioase sau a efectelor progresului
tehnic contemporan faţă de factorul uman;
b) extinderea migraţiei clandestine.
Migraţia internaţională a forţei de muncă cu înaltă calificare –
trăsătura actuală a migraţiei forţei de muncă, cunoscută sub denumirea de
„brain drain” – evocă clar pentru ţările de origine o pierdere a capitalului
intelectual. Acest fenomen nu este nou pentru ţările de primire, ţări
dezvoltate. Specific ţărilor dezvoltate este numărul mare al acestei categorii
de imigranţi. Din ţările lumii a treia, unde suprapopulaţia relativă are
dimensiuni mult mai mari, acest exod se îndreaptă către ţările
dezvoltate şi spre ţările în curs de dezvolotare deţinătoare de capital.
Emigrarea poate avea loc chiar şi în rândul persoanelor care au un
loc de muncă în ţară, cauza economică principală a emigrării fiind
diferenţele dintre nivelele naţionale ale salariului. Realităţile lumii
contemporane arată că deosebirile dintre salariile medii naţionale se
concretizează în adevărate decalaje. Nivelul scăzut al salariilor în ţările în
dezvoltare, determină o parte a muncitorilor să emigreze în ţările
dezvoltate, unde salariile sunt inferioare salariului mediu al muncitorilor
autohtoni, dar superioare celor din patria lor. Acest lucru permite ţărilor
dezvoltate din punct de vedere economic să atragă, asemenea unui
magnet, pe muncitorii din ţări cu condiţii de muncă şi viaţă scăzute.
În mod curent, aproximativ 175 milioane persoane se
deplasează în altă ţară decât cea de origine. Din 1975 numărul
migranţilor s-a dublat, 60% din numărul lor la nivel mondial locuiesc în
regiuni dezvoltate ale lumii şi restul de 40% în zone foarte puţin dezvoltate.
Mulţi dintre migranţi trăiesc în Europa (56 milioane), Asia (50 milioane) şi
America de Nord (41 de milioane). Aproape 1 din 10 persoane trăiesc în
regiunile dezvoltate cu statut de migrant şi, la polul opus, aproape
1 din 70 persoane din ţările în dezvoltare este migrant. 19
La finele anului 2001, numărul refugiaţilor la nivel mondial era de
15,9 milioane din care, 3 milioane refugiaţi în ţările dezvoltate şi 12,9 în
ţările în dezvoltare. Asia găzduieşte cel mai mare număr de refugiaţi
(9,1 milioane), iar pe locul doi se află Africa cu 3,6 milioane refugiaţi.
În perioada 1995-2000, multe ţări dezvoltate ale lumii, anual au
câştigat estimativ 2,3 milioane migranţi din ţările cele mai slab
dezvoltate. America de Nord a absorbit anual 1,4 milioane migranţi,
urmată de Europa cu un câştig anual net de 0,8 milioane şi Oceania cu o
cifră modestă de sub 90.000 migranţi anual. Între 1995-2000, cea mai
ridicată rată a migraţiei s-a înregistrat tot în America de Nord, cu o medie
anuală de 4,6 migranţi la 1000 persoane, urmând apoi Oceania cu o rată
netă medie a megraţiei de aproximativ 3 migranţi la 1000 persoane, Europa
înregistrând sub 1 migrant la 1000 persoane.
Cea mai ridicată rată a emigraţiei a avut-o America Latină şi
Caraibe, cu 1 migrant la 1000 persoane. Pentru Africa şi Asia ratele nete
de emigrare s-au estimat a fi foarte reduse, adică 0,4 - 0,6 migranţi la 1000
persoane. 20
Nu trebuie deloc neglijate nici sumele câştigate de migranţi în ţările
primitoare şi expediate de aceştia, la familiile lor, în ţara de origine. Pentru

19
International Migration 2002” - United Nations, Population Division – Department
of Economic and Social Affairs, 2002
20
Idem
multe ţări, sumele primite din străinătate, reprezintă un câştig de valută şi
constituie parte din produsul naţional brut. Spre exemplu, în 2001,
sumele expediate din străinătate în ţara de origine au contribuit cu
10% la creşterea produsului naţional brut în câteva ţări cum ar fi: El
Salvador, Eritrea, Jamaica, Iordania, Nicaragua şi Yemen. La nivel
microeconomic, aceşti bani reprezintă o sursă suplimentară de venit pentru
cei din ţara de origine sau chiar economii, şi pot fi folosiţi pentru
achiziţionarea de bunuri de consum.
În ultimii cinci ani, în ţările dezvoltate imigrarea a înregistrat un nivel
scăzut, şi, un trend similar s-a constatat şi în cazul ţărilor în dezvoltare.
Astfel, din 2001, 44% din ţările dezvoltate şi 39% din ţările în
dezvoltare au implementat politici axate pe imigrare redusă. În ceea ce
priveşte emigrarea, aproximativ trei pătrimi din ţările dezvoltate şi cele în
dezvoltare, în anul 2001, au înregistrat rate ale emigrării considerate
satisfăcătoare (deci nu foarte înalte) şi una din cinci ţări promovează
politici bazate pe emigrare redusă.

Ţări cu numărul cel mai ridicat de migranţi


(inclusiv refugiaţi) – 2001
Tabelul 11.13
Ţara Număr migranţi (mii)
Statele Unite ale Americii 34.988
Federaţia Rusă 13.259
Germania 7.349
Ucraina 6.947
Franţa 6.277
India 6.271
Canada 5.826
Arabia Saudită 5.255
Australia 4.705
Pakistan 4.243
Marea Britanie 4.029
Kayakhstan 3.028
Iran 2.321
Israel 2.256
Polonia 2.088
Iordania 1.945
Emiratele Arabe Unite 1.922
Elveţia 1.801
Italia 1.634
Sursa: http://www.unpopulation.org
Ţări cu cel mai ridicat procentaj de migranţi în total populaţie,
2001
Tabelul 11.14
Ţări % în total populaţie
Emiratele Arabe Unite 73,8
Kuweit 57,9
Iordania 39,6
Israel 37,4
Singapore 33,6
Oman 26,9
Estonia 26,2
Arabia Saudită 25,8
Letonia 25,3
Elveţia 25,1
Australia 24,6
Noua Zeelandă 22,5
Gabon 20,3
Canada 18,9
Kazakhstan 18,7
Liban 18,1
Ucraina 14,0
Bielorusia 12,6
Sursa: http://www.unpopulation.org

Efecte structurale ale migraţiei internaţionale


Cel mai evident impact al migraţiei este demografic, afectând
dimensiunea şi compoziţia populaţiei atât din ţara de origine, cât şi din ţara-
gazdă. În cazul statelor dezvoltate ale epocii moderne, astfel de schimbări
au implicaţii extinse – diferite de cele din epocile anterioare – pentru nivelul
şi furnizarea de servicii sociale, locuinţe şi educaţie, ca şi pentru
funcţionarea economiei în sine. Imigranţii îi presează pe săracii autohtoni şi
pe muncitorii din partea de jos a pieţei locurilor de muncă, împovărează
sistemele bunăstării deja distruse şi, în general, provoacă secătuirea
finanţelor publice, sunt de părere unii specialişti occidentali. Dar, totuşi,
dovezile, aşa cum sunt ele, nu sprijină această poziţie.
În cea mai mare parte a Occidentului, creşterea populaţiei indigene
a încetinit până aproape de zero, în unele cazuri intrând chiar în declin.
Situaţia respectivă este însoţită de o schimbare majoră a structurii de
vârstă a populaţiilor. Întrucât speranţa de viaţă creşte, iar rata natalităţii
scade, populaţiile din numeroase ţări trec printr-un proces semnificativ de
îmbătrânire. Astfel se intensifică impactul asupra cererii totale şi a costului
serviciilor de ajutor social şi asupra pensiilor. Iar impactul îmbătrânirii
asupra forţei de muncă şi asupra pieţei forţei de muncă este în aceeaşi
măsură intensificat de ratele înalte de pensionare timpurie, de retragere
deliberată de pe piaţa muncii şi de un interval tot mai mare de timp petrecut
de tineret în sistemul educaţional complet şi în şomaj structural. Astfel,
rata dependenţei celor care nu muncesc sau care nu se încadrează în
forţa de muncă faţă de cei care muncesc a început să crească lent,
punând sub presiune fiscală statele dezvoltate.
Ritmuri de creştere a forţei de muncă în anumite ţări
(1973 – 2003)
Tabelul 11.15
1

Ocuparea forţei de
Grup de ţări Grad de fertilitate Nivel al migraţiei
muncă
Noua Zeelandă Ridicat Moderat Moderat
SUA
Australia Moderat Ridicat Scăzut
Canada
Singapore
Marea Britanie Moderat Scăzut Scăzut
Franţa
Germania Redus Redus spre Moderat Crescut
Japonia
Suedia
Italia Redus Redus spre Moderat Redus
Grecia
Spania
Olanda
Thailanda Moderat Redus Crescut
Coreea de Sud
Sursa: „Labour Supply Projects in 16 Countries – 2000-2050”, Peter McDonald,
Rebecca Kippen

În prezent, imigraţia contribuie semnificativ la creşterea


populaţiei, atenuând unele probleme legate de îmbătrânire în ţările
membre ale OCDE. Imigraţia netă este factorul absolut şi relativ cel mai
important care contribuie la creşterea populaţiei din Austria, Elveţia,
Germania, Italia, Luxemburg şi Suedia. Migraţia egalează creşterea
populaţiei indigene din SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia şi
Olanda. În cele din urmă, migraţia contribuie foarte puţin la schimbarea
demografică din Franţa, Marea Britanie, Belgia, Portugalia şi Spania.
Estimarea impactului migraţiei asupra ratei salariilor şi asupra
evoluţiei economice generale din economiile – gazdă sau de origine
abundă în probleme legate de definire, colectare de date, construire de
modele etc. Pentru ţările „sursă” de migraţie există un câştig economic
evident prin reducerea şomajului intern. Studiile asupra Coreei de Sud,
Pakistanului şi Sri Lankăi evidenţiază impactul considerabil al migraţiei
contemporane pentru reducerea şomajului. 21 Totuşi, este posibil ca migraţia
să atragă oameni care nu s-au încadrat în forţa de muncă internă, iar din
această perspectivă, să nu afecteze nivelurile înalte ale şomajului. Migraţia
contemporană, în comparaţie cu perioadele anterioare, are tendinţa de
a „culege crema” din anumite sectoare ale forţei de muncă, dintre cele
mai educate şi cu calificare superioară, sărăcind economia internă.
PNUD raportează că numai India, China, Coreea de Sud, şi Filipine au
pierdut 195.000 lucrători cu pregătire ştiinţifică în favoarea Statelor Unite,
între 1985 şi 1995. Însă, ca şi în secolul XIX, principalul beneficiu
economic al migraţiei contemporane îl constituie curentul invers, de
transfer de bani din partea muncitorilor către ţara lor de origine. Dat
fiind faptul că o parte semnificativă din aceste venituri nu trece prin canale
oficiale, probabil că sumele totale sunt mult mai mari şi astfel depăşesc
fluxurile oficiale de ajutor pentru dezvoltare acordate ţărilor în dezvoltare.
O imagine mai detaliată a consecinţelor economice ale migraţiei
pentru economiile – gazdă poate fi desprinsă din câteva consideraţii
calitative.
În primul rând, impactul depinde clar de caracterul exact al imigraţiei.
Migranţii nu pot fi consideraţi drept o masă omogenă atunci când este
evaluat impactul lor economic. Şi invers, vor exista consecinţe diferite
pentru diversele grupuri din economia – gazdă. În cadrul pieţelor muncii din
statele – gazdă, există o polarizare semnificativă printre imigranţi. În
numeroase ţări membre ale OCDE un procent considerabil al muncitorilor
străini este constituit din specialişti cu înaltă calificare, deseori provenind
din alte ţări occidentale. La celălalt capăt al scării, muncitorii imigranţi,
ocupă slujbele lipsite de siguranţă, prost plătite şi reglementate evaziv. În
ultimele două decenii s-au extins ambele nişe în ţările membre ale OCDE.
Desfiinţarea reglementărilor privind piaţa forţei de muncă şi apariţia unor
companii mai mici şi a activităţii economice informale au creat locuri de
muncă pe care doar imigranţii săraci le vor accepta în realitate. Creşterea
venitului unora dintre cele mai prospere segmente, mai ales din societatea
americană, a generat o cerere semnificativă de forţă de muncă în serviciile
domestice. În acelaşi timp, extinderea industriilor de înaltă tehnologie şi a
serviciilor a creat locuri de muncă în domenii specializate, manageriale şi
tehnice, existând deseori o lipsă de cadre calificate pe plan naţional. De
asemenea, comunităţile de imigranţi au avut la rândul lor un rol important în
crearea de locuri de muncă şi de afaceri. În Marea Britanie, antreprenorii
asiatici au revitalizat industriile de vânzare cu amănuntul, de catering,

21
OIM, PNUD - 1999
industria textilă şi de confecţii. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre turci
în Germania, algerieni în Franţa şi coreeni şi chinezi în SUA. 22
Patternurile contemporane de migraţiune sunt mai extinse
geografic decât marile migraţii globale din epoca modernă, însă în
general sunt oarecum mai puţin intense. În aceste perioade au existat
schimbări semnificative ale infrastructurilor tehnologice şi sociale ale
migraţiilor. În termeni de angrenare naţională, statele din Europa de Vest
au dobândit caracterul cel mai multietnic de până acum, cuprinzând
comunităţi importante de imigranţi non-europeni. Pentru prima dată Japonia
cuprinde comunităţi semnificative de străini, în timp ce America se întoarce
la niveluri ale populaţiei străine nemaiîntâlnite din vremea apogeului
migraţiei din anii antebelici. Autonomia statelor – naţiune este redefinită de
impactul migraţiilor legale din trecut şi de impactul continuu al migraţiei
ilegale. Capacitatea statelor capitaliste avansate de a-şi controla frontierele
şi de a-şi supraveghea populaţia nu mai este adecvată în raport cu
exigenţele. Cooperarea internaţională nu a facilitat încă realizarea acestor
cerinţe. Mai mult, noţiunile de „cetăţenie” şi de „identitate naţională” sunt
renegociate ca reacţie faţă de patternurile contemporane ale migraţiei
globale şi ale globalizării culturale. Însă în numeroase cazuri traiectoria
acestor negocieri este departe de a fi clară.

22
Held, D., McGrew A. – „Transformări globale. Politică, economie şi cultură”,
Bucureşti, Editura Polirom, 2004
Anexa 1

Forţa de muncă la nivel mondial (pe grupe de vârstă)

Sursa: Analizele până în anul 2003 sunt realizate de Ministry of Internal Affairs and
Communications, "Labour Force Survey"iar perspectivele după 2015 sunt
realizate de Ministry of Health, Labour and Welfare
Anexa 2

Niveluri ale migraţiei în diferite regiuni ale lumii

Migraţie
Câştiguri
netă
Migranţi expediate Nivel de imigrare
(medie Nivel de emigrare
Total 2000 Nr. în ţara de 2001
anuală) 2001
populaţie refugiaţi origine
1995-
(mii loc.) (mii) 2000
2000
2000 2000
% % la Tot. %
Nr. Nr. Politica Politica
din 1000 mil. din Nivel Nivel
(mii) (mii) statului statului
pop. loc USD PNB
Mondial 6.056.715 174781 2,9 15868 0 0,0 62239 0,2 - - - -
Ţări 1191429 104119 8,7 3012 2321 2,0 12535 0,1 - - - -
dezvoltate
Ţări în 4865286 70662 1,5 12857 - -0,5 49704 0,7 - - - -
dezvoltare 2321
Ţări cel mai 667613 10458 1,6 3066 -306 -0,5 - - - - - -
puţin
dezvoltate
Africa 793627 16277 2,1 3627 -447 -0,6 8755 1,6 - - - -
Burundi 6356 77 1,2 27 -80 -12,9 - - Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Etiopia 629028 660 1,0 198 -7 -0,1 53 0,8 Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Kenya 30669 327 1,1 206 -3 -0,1 - - Foarte Scăzută Satisfăcător Fără
ridicat intervenţie
Madagascar 15970 61 0,4 0 -1 0,0 - - Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Mozambic 18292 366 2,0 0 14 0,8 - - Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Rwanda 7609 89 1,2 28 395 62,8 - - Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Somalia 8778 22 0,2 1 14 1,7 - - Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Uganda 23300 529 2,3 237 -14 -0,6 - - Satisfăcător Susţinere Satisfăcător Fără
intervenţie
Tanzania 35119 893 2,5 681 -4,7 -1,4 - - Satisfăcător Scăzută Satisfăcător Fără
intervenţie
Zambia 10421 377 3,6 251 14 1,4 - - Satisfăcător Scăzută Satisfăcător Scăzut
Zimbabwe 12627 656 5,2 4 -3 -0,2 - - Satisfăcător Scăzută Satisfăcător Fără
intervenţie
Europa de
Nord
Finlanda 5172 134 2,6 13 4 0,8 - - Satisfăcător Susţinere Satisfăcător Fără
intervenţie
Irlanda 3803 310 8,1 3 18 4,9 55 0,1 Satisfăcător Susţinere Satisfăcător Fără
intervenţie
Lituania 3696 339 9,2 0 0 0,0 2 - Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără
intervenţie
Norvegia 4469 299 6,7 48 9 2,0 - - Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Făfă
intervenţie
Suedia 8842 993 11,2 157 9 1,0 161 0,1 Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Fără
intervenţie
Marea 59415 4029 6,8 121 95 1,6 - - F.ridicat Scăzut Satisfăcător Fără
Britanie intervenţie
Europa de 144935 4999 3,5 578 229 1,6 - - - - - -
Sud
Albania 3134 12 0,4 1 -60 -19,0 531 14,1 Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Bosnia şi 3977 96 2,4 38 100 27,0 549 12,9 Satisfăcător Fără F. ridicat Scăzut
Herzegovina intervenţie
Migraţie
Câştiguri
netă
Migranţi expediate Nivel de imigrare
(medie Nivel de emigrare
Total 2000 Nr. în ţara de 2001
anuală) 2001
populaţie refugiaţi origine
1995-
(mii loc.) (mii) 2000
2000
2000 2000
% Tot. %
% la
Nr. Nr. Politica Politica
din mil. din
1000 Nivel Nivel
(mii) (mii) statului statului
pop. USD PNB
loc
Croaţia 4654 425 9,1 22 0 0,0 537 2,8 Satisfăcător Fără F.ridicat Scăzut
intervenţie
Grecia 10610 534 5,0 7 35 3,3 1613 1,4 Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără
intervenţie
Italia 57530 1634 2,8 7 118 2,0 359 - Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Fără
intervenţie
Malta 390 9 2,2 0 1 1,4 1 - Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără
intervenţie
Portugalia 10016 233 2,3 0 13 1,3 3179 3,0 Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Fără
intervenţie
San Marino 27 9 34,9 - - - - - Satisfăcător Fără Satisfăcător Fără
intervenţie intervenţie
Slovenia 1988 51 2,6 3 1 0,5 14 0,1 Satisfăcător Scăzut Satisfăcător Fără
intervenţie
Spania 39910 1259 3,2 7 37 0,9 3417 0,6 Satisfăcător Susţinut Satisfăcător Susţinut
Macedonia 2034 33 1,6 9 1 0,5 80 2,4 F. ridicat Scăzut F. ridicat Scăzut
Sursa: http://www.unpopulation.org

Ghidul studentului

Rezumatul capitolului 11
- Comerţul internaţional este primul flux al circuitului mondial şi el
cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară în alta, prin trecerea
frontierelor vamale ale ţării respective. Comerţul internaţional are două
componente: export şi import. Exportul şi importul desemnează, în unitatea
lor, comerţul exterior al unei ţări.
- Comerţul internaţional s-a dezvoltat continuu după cel de-al
doilea război mondial, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi al
nomenclatorului de produse, caracterizându-se prin: tripolizarea sa
(dominaţia triunghiului UE, SUA, Japonia), înrăutăţirea termenilor
schimbului (definiţi prin efortul necesar de export pentru a importa o unitate
valutară), internalizare (ca urmare a activităţii STN), regionalizare (efect al
proliferării blocurilor comerciale regionale) şi creşterea protecţionismului de
ordin netarifar.
- Regionalizarea schimburilor comerciale ridică următoarea
întrebare: există un conflict între tendinţa de promovare a liberului schimb
în plan global (multilateralismul, avansat în cadrul G.A.T.T.) şi aceea de
creare de organizaţii de integrare economică (care promovează o
liberalizarea comercială regională sau subregională)? Unii autori sunt de
părere că liberalizarea comercială regională consolidează procesul de
liberalizare multilaterală a schimburilor de mărfuri. În opinia altor autori,
raportul dintre cele două tendinţe – liberalizarea comercială regională şi
cea globală va fi determinată în mod decisiv de evoluţia raportului de forţe
de pe plan mondial.
- OMC este succesoarea GATT (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ), iar principala sa preocupare este legată de asigurarea condiţiilor
pentru derularea unor schimburi comerciale cât mai libere.
- Populaţia lumii a crescut într-un ritm accelerat după cel de-al
doilea război mondial, în special în cazul ţărilor cel mai puţin dezvoltate.
După sute de ani când s-au înregistrat creşteri extrem de reduse ale
populaţiei, populaţia lumii creşte exploziv în ultimele decenii.
- În ţările în care creşterea economică este mai lentă, ritmurile de
creştere a forţei de muncă sunt devansate de ritmurile de creştere a
populaţiei, ceea ce creează, în prezent, dar şi în perspectivă, noi presiuni
asupra ocupării forţei de muncă. Forţa de muncă constituie o noţiune mai
restrânsă, ea neincluzând pe cei cuprinşi în sistemul de şcolarizare, chiar
dacă au vârsta la care ar fi capabili să presteze o muncă sau dacă sunt
angajaţi sezonieri în timpul vacanţelor.
- Factori ce influenţează ocuparea forţei de muncă sunt multipli:
modificări produse de globalizare, impactul tehnologiilor asupra ocupării
forţei de muncă, tranziţia la economia de piaţă, modificări în strategiile
manageriale privind forţa de muncă, rolul statului naţional asupra ocupării
forţei de muncă.
- Piaţa muncii este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii
globale şi al ofertei globale de muncă. Şomajul este un dezechilibru al
pieţei muncii la nivel naţional – un excedent al ofertei faţă de cererea de
muncă. El înregistrează niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi
perioade. După estimările făcute de Organizaţia Internaţională a Muncii
(OIM), şomajul înregistrează o tendinţă ascendentă în lume în prezent;
astfel, numărul şomerilor a atins 195 de milioane la sfârşitul anului 2003.
- O componentă importantă a fenomenului demografic, care
exercită influenţă nemijlocită asupra forţei de muncă şi, totodată, o
caracteristică fundamentală a populaţiei zilelor noastre o reprezintă
mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un loc în altul (migraţia). În cadrul
migraţiei internaţionale, întâlnim două procese strâns legate între ele:
imigraţia şi emigraţia.

Termeni-cheie:

• Comerţ exterior
• Termenii schimbului
• Organizaţia Mondială a Comerţului
• Forţa de muncă
• Şomaj
• Migraţie

Probleme de discuţie

1. Explicaţi dinamismul comerţului internaţional după cel de-al doilea război


mondial.
2. Explicaţi controversa: tendinţa de promovare a liberului schimb în plan
global versus cea de creare de organizaţii de integrare economică.
3. Care sunt principalele tendinţe în ocuparea forţei de muncă pe glob?
4. Explicaţi principalele cauze ale migraţiei internaţionale.

Bibliografie

1. BROWN, L., Starea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 2002


2. DUMITRESCU, S., BAL, A., Economie mondială, Bucureşti, Editura
Economică, 2002
3. DUMITRIU, D., Forţa de muncă în lume, Bucureşti, Editura Conphys,
1998
4. DOBROTĂ, N., (coord.) Economie politică, Bucureşti, Editura ASE,
1992
5. HELD, D., MCGREW, A., Transformări globale. Politică, economie şi
cultură, Bucureşti, Editura Polirom, 2004
6. SUTĂ, N., Comerţ internaţional şi politici comerciale, ediţia a XII-a,
Bucureşti, Editura Economică, 2003.
7. TEULON, F., La nouvelle economie mondiale, PUF, 1994
8. THUROW, L., La maison Europe, Calmann-Levi, 1992
9. XXX – World Trade Report, World, Trade Organization, 2000
10. www.wto.org
11. www. oim.org