Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul IV

CUPRINS

Conf.univ.dr. Daniel Ghiţă

Drept procesual civil I ……………………………………………………………2

Drept procesual civil I ……………………………………………………………74

Craiova
2015

1
 I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Daniel Ghiţă Numele cursului: Drept procesual civil

Birou:Calea Bucuresti nr 107 D, P.d 4.2 Craiova, Dolj Codul cursului: Sem. I D16DRFRL764
Facultatea de Drept An, semestru: An IV, Sem I
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
Fax: 0351-177.100 http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-online.html
E-mail: daniel.ghita74@yahoo.com Tutore: Raluca Camelia Cismaru(Paul)
Consultaţii: Marti 10-12 E-mail tutore: ralucaluciapaul@yahoo.com
Consultaţii: Luni 12-14

Introducere
Cursul de „Drept procesual civil” se predă în semestrul I și II, anul IV, la Specializarea Drept, și
are ca scop imprimarea unei mentalităţi liberale viitorului jurist, având în vedere că acesta va fi profund
implicat în protecţia juridică a persoanelor.

Obiective
Asimilarea, în principal prin înţelegerea interacţiunii lor, a principiilor, regulilor şi conceptelor
fundamentale
TI ale procesului civil ca ştiinţă prin care dreptul substanţial civil să fie transpus în
viaţă.
Urmărirea cursului procesului civil în toate gradele de jurisdicţie, în primă instanţă, în căile de
atac ordinare şi extraordinare.

Cursul este structurat pe 21 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii

noţiunilor specifice. Cursul se desfăşoară prin tratarea noţiunilor care stau la baza dreptului
procesual civil şi prin argumentarea acestor concepte de ordin juridic în baza unei documentări
susţinute de actualizarea permanentă a bibliografiei

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenții, cât şi studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului.
În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor
obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

2
II. Suport curs

Modulul I.
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SISTEMUL PROCESULUI CIVIL ŞI AL
DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de proces civil
2. Actul jurisdicţional
3. Normele de procedură civilă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiunea de proces civil

Procesul civil este reglementat de norme juridice cu aspect dinamic, care evidenţiază funcţia
sancţionatoare a dreptului. Prin procesul civil se realizeză şi sarcinile justiţiei, caracterizând atât rolul ei
educativ, cât şi rolul sancţionator.
Consacrarea legislativă a acestor obiective se regăseşte în multiple norme juridice ale dreptului
intern şi internaţional.
Rezultă că procesul civil este activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti, organele de
executare, părţi, alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile, precum
şi raporturile dintre aceşti participanţi, prin judecarea litigiilor asupra drepturilor civile subiective
deduse judecăţii în vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice care să poată fi
executate silit, conform dispoziţiilor legale.
Procesul are două faze importante: judecata propriu zisă şi executarea silită.

2. Actul jurisdicţional
Etimologic, prin act jurisdicţional se înţelege acel act procedural prin care judecătorul "spune
dreptul", adică interpretează legea, încadrează juridic raportul dedus judecăţii şi dă o soluţie, deci
înfăptuieşte justiţia. Principalul act jurisdicţional este hotărârea judecătorească.
Actul juridicţional civil după poate fi definit după criterii formale, funcţionale şi organice.
Criteriul formal presupune următoarele caracteristici ale actului jurisdicţional civil:
a) Activitatea judecătorului se realizează sub forma procesului, a dezbaterilor judiciare publice
şi contradictorii, cu respectarea dreptului la apărare.
Actul jurisdicţional administrativ se emite fără respectarea acestor cerinţe. Nu se realizează
întotdeauna într-o anumită formă, nici după o anumită procedură.
b) Actul jurisdicţional civil se pronunţă într-o speţă preexistentă declanşării conflictului dintre
părţi.
Actul jurisdicţional administrativ normativ sau individual nu presupune obligatoriu situaţii
contencioase.
c) Sesizarea instanţei se face în general din iniţiativa părţii interesate, iar nu din oficiu.
Judecătorul va fi îngrădit în activitatea lui de principiul disponibilităţii, neputând depăşi limitele
obiectului cererii.
Dimpotrivă, actul jurisdicţional administrativ se emite mai des din iniţiativa organului
administrativ competent, reflectând preponderent principiul oficialităţii.
d) Judecătorul se pronunţă prin hotărâre, care îmbracă o formă solemnă şi va fi motivată în
condiţiile legii.
Dimpotrivă, actul jurisdicţional administrativ, nu îmbracă întotdeauna o anumită formă şi nici
nu se emite după o procedură predeterminată.
Criteriul funcţional prezintă următoarele trăsături:

3
 a) Judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei lui juridice.
Şi actul jurisdicţional administrativ trebuie să se întemeieze pe lege dar se admite şi criteriul
oportunităţii.
b) Actul jurisdicţional civil - are autoritate de lucru judecat (art. 1201 C. civ.). Odată hotărârea
pronunţată, judecătorul se desesizează şi nu mai poate reveni asupra judecăţii chiar dacă a constatat
ulterior că a greşit.
Actul jurisdicţional administrativ este, principal, revocabil.
Criteriul organic presupune observarea următoarelor aspecte:
a) Independenţa judecătorilor şi a instanţelor este garantată de Constituţia României şi de legi
organice sau speciale.
Dimpotrivă, actul jurisdicaţional administrativ respectă principiul ierarhiei administartive care
îngrădeşte sau înlătură opinia persoanlă a funcţionarului care întocmeşte actul.
b) Principiul instanţelor succesive permite îndreptarea sau refacerea hotărârii judecătoreşti
greşite prin folosirea succesivă şi gradată a căilor de atac prevăzute în lege sub forma controlului
judiciar.
Actul jurisdicţional administrativ nu poate fi îndreptat pe căi specifice de control, deci nu este
perfectibil.
c) Principiul colegialităţii presupune deliberare şi pronunţare colectivă.

3. Normele de procedură civilă

3.1. Noţiune
Normele civile sunt de două mari feluri: norme de drept material (denumite şi norme de fond) şi
norme de drept procesual civil.
3.2. Clasificarea legilor de procedură civilă
Clasificarea este diferită, funcţie de criteriul adoptat:
3.2.1. După obiectul legilor
După obiectul legilor, avem legi de organizare judecătorească, legi de competenţă şi legi de
procedură propriu-zise.
3.2.2. După sfera lor de aplicare
După sfera lor de aplicare, avem legi generale şi legi speciale.
Legile generale constituie dreptul comun şi se aplică în orice materie procedurală şi în toate
cazurile, când nu există reglementări speciale. Legea generală este Codul de procedură civilă.
Legile speciale reglementează numai anumite materii şi derogă de la legea generală În
interferenţa celor două categorii de legi se aplică două reguli complementare:
- normele speciale se aplică cu precădere şi în locul normelor generale;
- când normele speciale tac, se aplică normele generale.
3.2.3. După caracterul conduitei prescrise
După caracterul conduitei prescrise, avem legi imperative şi legi dispozitive.
Ultimei categorii de legi i se aplică regimul juridic al principiului disponibilităţii.
Deosebirea dintre cele două categorii de legi produce următoarele consecinţe:
a) aplicarea dispoziţiilor imperative nu poate fi înlăturată nici prin voinţa părţilor, nici chiar prin
autorizarea instanţei judecătoreşti.
Normele dispozitive pot fi înlăturate de părţi de comun acord sau de beneficiarul lor în mod
unilateral.
b) aplicarea normelor imperative se poate cere de oricare parte sau chiar de instanţă din oficiu,
în baza rolului ei activ.
c) încălcarea dispoziţiilor imperative se poate invoca şi sancţiona în orice fază sau etapă a
procesului, chiar în căile de atac chiar dacă abaterea s-a săvârşit la judecata în fond.
Încălcarea normelor dispozitive se invocă într-un anumit termen, iar partea beneficiară poate
acoperi virtuala nulitate a actului juridic expres sau tacit.
d) încălcarea normelor imperative se sancţionează cu nulitatea absolută a actului de procedură
sau cu decăderea din drept.
Nesocotirea normelor dispozitive se sancţionează cu nulitatea relativă. Problema este că pentru
a aplica regimul juridic specific sancţiunii fiecărei categorii de norme, să determinăm caracterul normei
încălcate.

4
 3.3. Aplicarea legilor de procedură civilă
Aplicarea normelor de procedură civilă se referă la aplicarea în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor.
3.3.1. Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor
Legile de procedură civilă se aplică în mod egal în faţa instanţelor de judecată pentru toţi
subiecţii de drept, indiferent de naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică,
avere, origine socială sau cetăţenie.
Principiul egalităţii în faţa instanţelor de judecată este consacrat de art. 16 al Constituţiei
României şi de art. 7 din Legea nr. 304/2004. Şi cetăţenii străini beneficiază de aceleaşi prevederi
procedurale române. Ei sunt privaţi numai de drepturi politice, nu şi de drepturi civile.
3.3.2. Aplicarea în timp a legii procedurale
Principii şi reguli generale
În procesul civil sunt frecvente situaţiile în care, pe parcursul judecăţii ori al executării,
intervine o succesiune de legi ce reglementează diferit aceeaşi materie. Altfel spus, în cazul apariţiei
unei legi noi, trebuie stabilit unde încetează aplicarea legii vechi şi începe cea a legii noi.
Această situaţie mai este cunoscută şi sub denumirea de conflict al legilor în timp.
În ceea ce priveşte momentul intrării în vigoare a legii, soluţia ce se aplică situaţiei tranzitorii
este dată de principiul neretroactivităţii legilor, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.
În ceea ce priveşte conţinutul principiului neretroactivităţii, pe plan procesual - civil, putem
spune că actele de procedură îndeplinite corect sub imperiul legii vechi rămân valabile şi nu trebuie
refăcute conform dispoziţiilor legii noi. Însă, după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură
vor fi efectuate conform noii reglementări.
O consecinţă importantă şi firească a principiului neretroactivităţii este reprezentată de un alt
principiu ce guvernează aplicarea în timp a legilor, în general, şi a legii procedurale în special, şi anume
principiul aplicării imediate a legii noi.
Dacă, aşa cum am arătat, în ceea ce priveşte momentul intrării în vigoare a legii, soluţia
conflictului este dată de principiul neretroactivităţii, referitor la cel de-al doilea moment - abrogarea -
importantă este acţiunea principiului aplicării imediate a legii noi.
Legat de momentul abrogării, soluţionarea situaţiei tranzitorii ar putea ridica câteva probleme.
Astfel, trebuie stabilit care lege se va aplica situaţiilor născute înainte de abrogare. Aplicarea
legii abrogate ar putea însemna supravieţuirea ei, adică ultraactivitate. Pe de altă parte, cealaltă soluţie
ar fi aplicarea imediată a legii noi.
În această privinţă, s-a stabilit, ca regulă generală, că aşa cum legile de procedură nu
retroactivează, ele nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare tuturor situaţiilor juridice ce se
desfăşoară sub imperiul lor. Prin urmare,pe parcursul desfăşurării procesului civil, unele acte de
procedură pot fi îndeplinite după legea veche, iar altele, după legea nouă.
Concluzionând, putem spune că principiul aplicării imediate a legii reprezintă acea regulă
conform căreia, după intrarea ei în vigoare, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice, excluzând
aplicarea legii vechi.
În determinarea legii aplicabile unei situaţii juridice, sintetizând conţinutul principiilor enunţate,
se poate formula regula conform căreia, o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute în
legea în vigoare la data producerii ei. Această regulă mai este cunoscută şi prin adagiul tempus regit
actum.
Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii noi nu
este consacrat printr-un text constituţional, fapt ce are, credem, o serie de implicaţii deloc de neglijat.
Consecinţa cea mai importantă a inexistenţei unei prevederi constituţionale în privinţa aplicării
imediate a legii noi este reprezentată de posibilitatea încălcării acestei reguli prin ultraactivarea sau
supravieţuirea legii vechi. Cu toate acestea, ultraactivitatea legii vechi este văzută doar ca o excepţie de
la regula aplicării imediate a legii noi şi, ca orice excepţie, ea trebuie consacrată expres în lege.
Aplicarea în timp a normelor de organizare judecătorească
În ceea ce priveşte normele de organizare judecătorească, acestea, reglementând organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti, au un caracter imperativ, şi prin urmare, nu pot fi decât de
imediată aplicare. Aşadar, aplicarea lor imediată decurge chiar din importanţa obiectului lor de
reglementare.

5
 Aplicarea în timp a normelor de competenţă
În privinţa normelor de competenţă, se pot întâlni două situaţii, după cum noua lege ce conţine
norme de competenţă restrânge competenţa instanţei iniţial sesizate, sau dimpotrivă, extinde competenţa
acestei instanţe.
Deşi, în principiu, situaţiile tranzitorii privind legile de competenţă ar fi guvernate tot de regula
aplicării imediate a legii noi, dat fiind şi caracterul imperativ al acestor norme, totuşi, nu de puţine ori,
s-au admis şi alte soluţii.
Soluţiile posibile ar fi următoarele: instanţa sesizată să-şi păstreze competenţa pentru procesele
în curs de judecată; instanţa sesizată să-şi păstreze competenţa numai dacă procesul a ajuns în faza
concluziilor în fond; instanţa sesizată să se dezinvestească şi să trimită cauza instanţei competente
conform noii legi
În alin. 2 art. 725 Cod procedură civilă se prevede că procesele în curs de judecată la data
schimbării competenţei instanţelor legal învestite, vor continua să fie judecate de acele instanţe. Numai
în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi cu privire la competenţă sunt pe
deplin aplicabile.
Aplicarea în timp a normelor de procedură propriu-zise
Având în vedere cele două mari principii în materie, putem spune că, în primul rând, legile de
procedură propriu-zise nu retroactivează, iar, în al doilea rând, ca regulă generală, soluţia este tot
aplicarea imediată a legii noi.
Situaţiile speciale sunt determinate de caracterul normelor, adică după cum acestea sunt norme
de procedură propriu-zise sau au şi aspecte de drept material (norme care vizează fondul litigiului). În
acest sens, trebuie să diferenţiem între normele procedurale sau reglementează îndeplinirea actelor de
procedură, materia probelor, procedura de judecată, hotărârea judecătorească, termenele şi căile de atac.
Reglementările privind executarea silită considerăm că au un specific aparte.
În primul rând, trebuie precizat că legea nouă nu aduce atingere actelor procedurale îndeplinite
anterior intrării ei în vigoare, şi nici legea veche nu se mai aplică după abrogarea sa. Cu alte cuvinte,
valabilitatea se apreciază după legea în vigoare la momentul întocmirii actului.
Tot art. 725 Cod procedură civilă, în alin.1, introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, prevede că
"dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrări ei în vigoare, şi proceselor în curs de
judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege".
Astfel, cu privire la procedura de judecată propriu-zisă, se instituie regula tempus regit actum.
În materie de probe, se face deosebire între administrare, aspect de ordin procedural, şi
admisibilitate, aspect reglementat de normele de drept material.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la administrarea probelor, regula
este imediata aplicare a legii noi. Probele administrate sub imperiul legii vechi rămân valabile, iar cele
ce se vor efectua în continuare, după intrarea în vigoare a legii noi, vor urma prevederile acestei legi.
În cazul formei cerută ad probationem, soluţia situaţiei tranzitorii este diferită după legea în
vigoare în momentul judecăţii lărgeşte sau restrânge posibilităţile de probă.
Dacă până la judecarea procesului legea nouă desfiinţează o cerinţă ad probationem şi permite
noi mijloace probatorii, aceasta se va aplica.
În cazul în care legea nouă restrânge sau îngreunează dovada în raport cu legea sub imperiul
căreia s-a încheiat actul, se va aplica această din urmă lege, pe care părţile au avut-o în vedere la
încheierea actului.
Aplicarea legii mai lesnicioase poate prezenta avantaje pentru o parte, dar, inevitabil, va
dezavantaja cealaltă parte.
Potrivit alin. 3 al art. 725 C. proc. civ., în noua formă dată de O.U.G. nr. 138/2000. Conform
acestuia, hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi
termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate.
3.3.3. Aplicarea legii de procedură în spaţiu
Legea procedurală este o lege teritorială şi se aplică necondiţionat pe teritoriul statului autor al
legii (lex fori). Nu este permisă aplicarea unei legi procedurale străine pentru procesele între cetăţenii
romîni. Totuşi, administrarea probelor se face conform legii forului, iar admisibilitatea lor se
examinează după legea locului unde s-a încheiata actul.

Test de evaluare

6
 I. Teste grilă

1. Sunt faze ale procesului civil:

a) faza concilierii;
b) faza judecăţii propriu-zise;
c) faza executării silite.

2. Au caracter imperativ normele de procedură civilă care stabilesc:

a) obligativitatea pronunţării hotărârii în şedinţă publică;
b) obligativitatea citării;
c) oralitatea şi publicitatea şedinţei de judecată.

3. Clasificarea normelor de procedură civilă în norme imperative şi norme dispozitive se

realizează în funcţie de:
a) sfera lor de aplicare;
b) după obiectul normelor;
c) după caracterul conduitei pe care o prescriu.

4. Aplicarea normelor de procedură în timp este guvernată de regula :

a) tempus regit actum;
b) retroactivităţii;
c) aplicarea legii mai favorabile.

5. Aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu :

a) se face necondiţionat, pe teritoriul statului autor al legii;
b) este guvernată de principiul lex fori ;
c) poate crea conflicte de competenţă interprovinciale.

II. Întrebări
1. Care sunt regulile după care se soluţionează conflictul dintre norma generală şi norma
specială?
2. Care sunt condiţiile pentru ca o hotărâre judecătorească străină să poată fi executată silit pe
teritoriul României?

Răspunsuri

I. Teste grilă
1. b); c).
4. a).

II. Întrebări.
1. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se găseşte în faţa unui caz care intră
în prevederile sale. Aceasta se va aplica chiar dacă norma specială este mai veche şi cea generală este
mai nouă, deoarece norma generală nu poate, fără o dispoziţie expresă a legiuitorului, să afecteze norma
specială.
Norma specială, în măsura în care tace, se completează cu norma generală

7
 Modulul II.
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Unitatea de învăţare:
1. Principiile fundamentale reglementate de Constituţie, de Legea de organizare judiciară şi de
Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor
2. Principiile fundamentale prevăzute în Codul de procedură civilă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
3. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
4. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Principiile fundamentale reglementate de Constituţie, de Legea de organizare judiciară

şi de Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor
1.1. Principiul realizării justiţiei prin organele judecătoreşti
Principiul realizării justiţiei prin organele judecătoreşti este prevăzut în art. 126 din Constituţie
şi art. 1 din Legea nr. 304/2004. Procedura specială a arbitrajului introdusă de Legea nr. 59/1993 de
modificare a Codului de procedură civilă, constituie numai o aparentă excepţie de la acest principiu,
deoarece hotărârile arbitrale sunt supuse tot controlului organelor judecătoreşti ale statului, aceasta
putând confirma sau informa soluţiile arbitrale. În acest fel controlul instanţelor judecătoreşti se întinde
şi asupra acestui sector contencios, împlinind principiul pe care-l analizăm.
1.2. Colegialitatea instanţei
Colegialitatea instanţei este reglementată de art. 54-55 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară.
Acest principiu este valabil numai pentru instanţele care judecă în căile de atac, deoarece
procesele în primă instanţă sunt soluţionate de un complet format dintr-un singur judecător. În apel
procesele se judecă de un complet de 2 judecători, iar în recurs de un complet din 3 judecători.
Principiul are la bază ideea multitudinii şi a eventualei confruntări de opinii pentru ca cea mai
pertinentă să ducă la o soluţie dreaptă. Hotărârea se adoptă în unanimitate sau majoritate de opinii.
Judecătorul rămas în minoritate are dreptul să-şi exprime opinia separat şi motivat. În cazul completului
de apel este posibilă întrunirea de 2 puncte de vedere contrare, situaţie în care se va forma un complet
de divergenţă care va decide.
1.3. Inamovibilitatea judecătorilor
Inamovibilitatea judecătorilor este prevăzută în art. 125 din Constituţie şi în art. 2 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Acest principiu împiedică orice măsură de îndepărtare a judecătorului din funcţie, de
retrogradare, transferare sau chiar promovare fără acordul lui, pe motive străine profesiei (politice,
sociale, subiective), oferind astfel magistratului stabilitate şi garanţia independenţei lui. Aceasta nu
înseamnă că judecătorul este intangibil dar sancţionarea, transferarea sau promovarea lui nu se fac de
alte organe ale statului, ci de un organ profesional - Consiliul Superior al Magistraturii. În acest fel este
imposibilă imixtiunea altor autorităţi ale statului în opera de justiţie prin presiuni asupra judecătorului.
1.4. Independenţa judecătorului
Independenţa judecătorului este consacrată de art. 124 din Constituţie şi art. 1 şi 3 din Legea nr.
303/2004.
În activitatea lui judecătorul se supune numai legii. Sunt categoric interzise imixtiuni din partea
altor organe ale statului sau altor persoane, indiferent de funcţia deţinută. Numai astfel se dă expresie în
concret principiului separării puterilor în stat.
Independenţa judecătorilor nu este una absolută, nelimitată, ci se conturează strict la activitatea
lor profesională, apărând limitări fireşti în celelalte aspecte ale comportamentului lor.
Garantarea independenţei magistratului se realizează mai ales prin inamovibilitatea sa, dar şi
prin secretul deliberării. Independenţa mai trebuie asigurată şi printr-un nivel corespunzător al
retribuţiei.

8
 1.5. Înfăptuirea justiţiei în mod egal pentru fiecare parte
Înfăptuirea justiţiei în mod egal pentru fiecare parte este prevăzută în art. 7 din Legea nr.
304/2004.
Judecătorul trebuie să fie echidistant şi nepărtinitor faţă de toate părţile din proces, indiferent de
naţionalitatea acestora, cetăţenie, sex, grad de cultură, funcţie ocupată, posibilităţi materiale,
apartenenţă politică etc.
Acest principiu se impune a fi privit cu atenţie specială mai ales atunci când între părţi apare o
disproporţie vădită în privinţa puterii de decizie datorită funcţiei deţinute, a posibilităţilor materiale, a
statului socialin.
Instanţa trebuie să explice părţilor care sunt drepturile şi interesele lor legale, astfel încât
procesul să aibă premize de egalitate încă de la început.
1.6. Dreptul de a folosi limba maternă
Dreptul de a folosi limba maternă este recunoscut în art. 128 din Constituţie şi art. 12 din Legea
nr. 304/2004.
Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în
faţa instanţelor de judecată, în condiţiile ce vor fi stabilite pri lege organică.
Potrivit art. 12 din Legea nr. 304/2004, procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au, însă, dreptul să se exprime în limba maternă.
In cazul în care una sau mai multe părţi solicită să se exprime in limba maternă, instanţa de
judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. În cazul în
care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanţa de judecată trebuie
sa asigure exercitarea acestui drept, precum şi buna administrare a justiţiei, cu respectarea principiilor
contradictorialităţii, oralităţii şi publicităţii.
În toate cazurile, cererile si actele procedurale se întocmesc numai in limba română.
1.7. Principiul publicităţii dezbaterilor
Principiul publicităţii dezbaterilor este consacrat în art. 127 din Constituţie şi în art. 12 din
Legea nr. 304/2004.
Procesele se desfăşoară la sediul permanent al instanţei într-o sală declarată în şedinţă publică.
La dezbateri poate asista oricine, accesul fiind liber. Principiul nu presupune prezenţa efectivă a
publicului în sală, ci doar posibilitatea de a asista la proces.
Numai în mod excepţional judecata se va face în secret, în situaţia în care dezbaterea publică ar
putea afecta ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.
1.8. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un principiu fundamental al procesului civil reglementat de art. 24 din
Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 304/2004.
Dreptul la apărare este garantat de lege.
El are 2 accepţiuni - una în sens material, alta în sens formalin.
a) În sens material, apărarea este un complex de drepturi şi garanţii procesuale stabilite prin lege
pentru a da posibilitatea părţilor de a-şi expune personal susţinerile. În această accepţiune, dreptul la
apărare permite părţilor să formuleze cereri, să ia cunoştiinţă de lucrările dosarului, să propună probe, să
recuze judecătorii, de a exercita căile de atac, să ceară încuviinţarea executării silite.
b) În sens formal, apărarea se poate asigura printr-un avocat cu drept de exerciţiu (adică să fie
absolventul unei facultăţi de drept şi să fie înscris pe tabloul avocaţilor unui barou). Nici o altă persoană
nu poate exercita legal profesia de avocat.
Persoanele juridice mai pot fi apărate şi de un jurisconsult angajat permanent cu contract de
muncă.
2. Principiile fundamentale prevăzute în Codul de procedură civilă
2.1. Legalitatea
Procesul se va judeca numai după dispoziţiile legii.
Acest principiu este asigurat - de respectarea normelor de drept material şi de drept procesual,
de posibilitatea exercitării controlului judiciar prin căile de atac prevăzute de lege şi de legalitate a
instanţei.
2.2. Principiul aflării adevărului
Principiul aflării adevărului este consacrat de art. 129 alin. 5 C. proc. civ.: "Judecătorii au
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea

9
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare,
chiar dacă părţile se împotrivesc".
El exprimă cerinţa ca în toate pricinile judecate să fie stabilită realitatea obiectivă a faptelor, aşa
cum ele s-au petrecut. Principiul tinde spre găsirea adevărului obiectiv, complet, iar nu numai spre
stabilirea unor situaţii aparente, formale.
2.3. Principiul oralităţii dezbaterilor
Principiul oralităţii dezbaterilor este prevăzut în principal de art. 127 C. proc. civ., dar cu
referiri şi la alte texte ale Codului de procedură civilă: art. 29 alin. 1, art. 68 alin. 2, art. 128, art. 146.
Principiul oralităţii întregeşte principiul publicităţii procesului şi asigură contradictorialitatea
efectivă a dezbaterilor, precum şi manifestarea plenară a dreptului de apărare.
Procedura civilă română a adoptat sistemul mixt, scris şi oral.
Modificările Codului de prodecură civilă aduse prin O.U.G. nr. 138/2000 tind să diminueze
mult rolul principiului oralităţii în favoarea procedurii scrise, eliminând o serie de dispoziţii care
permiteau efectuarea unor acte de procedură oral sau impunând o mai mare rigurozitate în depunerea, în
scris, a altora.
2.4. Principiul contradictorialităţii
Procesul civil contencios este prin esenţa lui contradictoriu. Aceasta oferă posibilitatea părţilor
să discute şi să facă cereri în contradictoriu.
Pentru a respecta acest principiu, instanţa nu va încheia dezbaterile decât după ce ascultă toate
părţile prezente.
2.5. Principiul rolului activ al judecătorului
Principiul rolului activ al judecătorului este consacrat de Codul de procedură civilă în art. 129 şi
130 cu referiri şi în art. 84, 114, 118.
Rolul activ al judecătorului se opune unei poziţii strict pasive, contemplative. Judecătorul
trebuie să contribuie el însuşi la lămurirea tuturor aspectelor cauzei şi de aceea poate încerca să caute şi
dincolo de graniţele la care părţile se opresc.
Totuşi, acest principiu nu se poate manifesta decât în limitele investirii instanţei, respectând
principiul conex al disponibilităţii.
În noua sa formă art. 129 C. proc. civ. conturează mult mai exact principalele aspecte pe care le
prezintă principiul rolului activ al judecătorului
Rolul activ se manifestă în următoarele direcţii:
a) judecătorul conduce procesul, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi a principiilor
procesului civil, fixează termenele şi ordonă măsurile necesare judecării;
b) dacă părţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat judecătorul le va da îndrumări cu
privire la drepturile şi obligaţiile lor procesuale;
c) judecătorul să se folosescă de dispoziţiile legale pentru a limita prevederile restrictive
(exemplu - limitele impuse de art. 1197 şi urm. C. civ. pentru admiterea probei cu martori sau prezumţii
în cazul începutului de dovadă scrisă sau să admită probe şi după prima zi de înfăţişare conform art. 138
C. proc. civ.);
d) judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor din oficiu toate împrejurările de fapt şi de
drept pentru corecta rezolvare a pricinii, dincolo de problemele ridicate de părţi prin cererile lor
procedurale specifice (exemplu - prescripţia extinctivă, chemarea în judecată a altor persoane,
schimbarea temeiului de drept al acţiunii, modificarea naturii acţiunii, autoritatea de lucru judecat, lipsa
calităţii procesuale, etc.);
e) judecătorul poate cere părţilor explicaţii, oral sau scris, cu privire la situaţiile de fapt şi de
drept pe care acestea le invocă;
f) judecătorul poate ordona din oficiu probe noi, peste cele cerute de părţi sau chiar peste voinţa
părţilor în încercarea de a afla adevărul;
g) judecătorii au obligaţia de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei
greşeli privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în
scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Se observă aici îmbinarea celor două importante principii: principiul aflării adevărului şi
principiul rolului activ;
h) în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii;

10
 i) judecătorul va verifica dacă actele procedurale de dispoziţie ale părţilor (renunţarea,
tranzacţia) nu ascund scopuri ilicite ce urmăresc o fraudă.
2.6. Principiul disponibilităţii
Pricipiul disponibilităţii este strâns legat de principiul contradictorialităţii.
Principiul disponibilităţii conferă părţilor puterea de a dispune de obiectul procesului şi de
mijloacele procesuale acordate de lege.
Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele categorii de drepturi procesuale:
a) Dreptul părţii de a introduce sau nu o acţiune civilă. Instanţa nu se investeşte din oficiu, ci
doar la sesizarea reclamantului - titularul dreptului ce face obiectul procesului. Numai acesta va decide
dacă va iniţia sau nu procesul.
Pe cale de excepţie, legea învoieşte şi alţi subiecţi de drept procesual să declanşeze un proces în
numele adevăratului titular al dreptului.
b) Dreptul părţilor de a determina limitele acţiunii sau apărărilor lor.

c) Reclamantul poate renunţa oricând la judecată sau la drept, pârâtul poate recunoaşte
pretenţiile reclamantului, părţile pot stinge prin voinţa lor litigiul prin tranzacţie, fără ca instanţa să se
poată opune voinţei lor.
d) Părţile interesate pot ataca sau nu o hotărâre judecătorească cu apel sau cu recurs.
e) Dreptul de a cere executarea silită a unei hotărâri aparţine tot părţii interesate - creditorului
sau procurorului în baza art.ui 45 Cod de procedură civilă.
2.7. Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii constă în modalitatea directă, nemediată în care instanţa cercetează
elementele cauzei. Nu trebuie să existe verigi intermediare între instanţa competentă şi dosarul ce
trebuie soluţionat.
Există însă câteva derogări de la acest principiu:
- ascultarea martorilor sau administrarea altei dovezi prin comisie rogatorie;
- probele administrate prin procedura asigurării;
- dovezile administrate de o instanţă necompetentă sau într-un dosar perimat, pot fi folosite ca
probe valabile de instanţa competentă de trimitere sau într-un nou proces.
2.8. Principiul continuităţii
Principiul continuităţii este conex cu principiul nemijlocirii. Acest principiu cere ca procesul să
fie judecat de acelaşi complet de judecată de la început până la sfârşit şi - de preferat - într-o singură
şedinţă de judecată.
Pentru împlinirea principiului continuităţii este necesar numai ca judecătorii care pronunţă
hotărârea să fie aceiaşi cu aceia în faţa cărora s-au desfăşurat dezbaterile şi s-au pus concluziile.
Încălcarea acestei cerinţe duce la nulitatea hotărârii.

I. Teste grilă
Constituie principii generale ale procedurii civile:
a) principiul oficialităţii;
b) principiul oralităţii;
c) principiul disponibilităţii

1. În cazul în care instanţa, din oficiu, ar introduce o altă persoană în proces, împotriva
voinţei părţilor, s-ar încălca:
a) principiul aflării adevărului;
b) principiul rolului activ al judecătorului;
c) principiul disponibilităţii.

2. Rolul activ al judecătorului se poate manifesta prin:

a) posibilitatea acestuia de a invoca din oficiu încălcarea normelor imperative, fie că privesc
organizarea judecătorească, competenţa sau procedura propriu-zisă;
b) calificarea exactă a cererii în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de parte
c) posibilitatea de a introduce din oficiu în proces acele persoane care au calitate procesuală în
cauza respectivă.

11
 3. Principiul publicităţii şedinţelor de judecată:
a) este consacrat expres de Constituţie şi de Codul de procedură civilă;
b) are caracter absolut, nefiind admise excepţii de la acesta;
c) constituie şi o garanşie a imparţialităţii şi independenţei judecătorilor.

4. Principiul contradictorialităţii:
a) se aplică şi în faza executării silite şi a judecării căilor de atac;
b) guvernează şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii;
c) se manifestă atât în raporturile dintre participanţii în proces, cât şi în raporturile dintre
aceştia şi instanţă.

I. Întrebări
1. Poate fi acuzat un judecător că nu a avut rol activ în soluţionarea unei cauze atunci când
reclamantul nu înţelege să îşi probeze pretenţiile, acţiunea fiindu-i respinsă?
2. Care sunt măsurile pe care le ia instanţa de judecată în vederea asigurării viabilităţii
principiului contradictorialităţii?

Răspunsuri:

I. Teste grilă
2. c);
4. a); c).

II. Întrebări
1. Rolul activ nu poate excede principiului disponibilităţii din procesul civil, deoarece
probele se solicită de părţi prin acţiunea întroductivă, se încuviinţează şi se administrează de instanţă.
Dispoziţiile art 129 C.proc.civ. care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil, nu
trebuie să afecteze principiul disponibilităţii şi echilibrul procesual dintre părţi, ci trebuie să dea
eficienţă intereselor generale consacrate prin normele imperative, menită se concure la soluţionarea
cauzelor în mod legal şi într-un termen rezonabil.
În acest scop judecătorul care are conducerea procesului urmează să cerceteze aspectele
reglementate de normele de ordine publică. Rolul activ al judecătorului trebuie să se îmbine cu obligaţia
părţilor de a-şi proba pretenţiile şiapărările, precum şi cu obligaţiile de a-şi exercita drepturile
procesuale cu bună-credinţă.

12
 Modulul III.
COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune
2. Clasificarea normelor de competenţă
3. Competenţa materială
4. Competenţa teritorială
5. Competenţa absolută şi competenţa relativă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiune
Competenţa răspunde la întrebarea: din multitudinea de organe de stat ale justiţiei şi din
celelalte organe jurisdicţionale, care din ele au dreptul să soluţioneze litigii şi ce fel de litigii?
În dreptul procesual civil competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe
judecătoreşti sau altui organ jurisdicţional de a judeca o anumită pricină, conform normelor legale în
vigoare.
2. Clasificarea normelor de competenţă
Clasificarea se realizează în funcţie de câteva criterii.
a) După apartenenţa organelor jurisdicţionale la acelaşi sistem sau la sisteme diferite, clasificarea se
face în: competenţă jurisdicţională şi competenţă generală.
b) Competenţa jurisdicţională la răndul ei se defalcă, în funcţie de gradul instanţelor în: competenţă
materială şi competenţă teritorială.
c) După caracterul normei care reglementează competenţa, mai există competenţă relativă -
reglementată de norme dispozitive şi competenţă absolută reglementată prin norme imperative.
Analiza tuturor acestor categorii de competenţă o vom face în succesiunea acestor clasificări.
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
Competenţa generală în rezolvarea litigiilor aparţine instanţelor judecătoreşti şi numai prin
excepţie competenţa trece asupra altor organe jurisdicţionale.
Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti.
Odată stabilit că un litigiu este de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, trebuie găsită
şi instanţa judecătorească competentă în concret.
La această problemă răspunde competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti, care
foloseşte în acest scop cele două componente ale sale: competenţa materială care delimitează
competenţa instanţelor pe linie verticală în funcţie de gradul lor ierarhic (judecătorie, tribunal, curte de
apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi competenţa teritorială care stabileşte competenţa pe linie
orizontală între instanţele de acelaşi grad dar din circumscripţii teritoriale diferite.
3. Competenţa materială - delimitează sfera activităţii instanţelor judecătoreşti de grad diferit,
pe linia lor ierarhică ori competenţa între instanţele de drept comun şi instanţele speciale.
Cu alte cuvinte, competenţa materială stabileşte felul atribuţiilor jurisdicţionale pentru fiecare
categorie de instanţe (competenţa materială funcţională), precum şi litigiile ce intră în competenţa
acestor instanţe, după obiectul, natura sau valoarea respectivelor pricini (competenţa materială
procesuală).
Competenţa materială a judecătorilor
Există mai multe judecătorii în fiecare judeţ. Ele judecă într-un complet format dintr-un
judecător.
a) Judecătoriile judecă toate litigiile în primă instanţă, mai puţin cele date de lege în competenţa
altor instanţe.
b) mai judecă şi plângerile împotriva unor hotărări ale altor organe jurisdicţionale, exercitănd
controlul judiciar asupra acestor acte.

13
 c) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor, adică contestaţii la executare împotriva
titlurilor pronunţate de această instanţă, căile extraordinare de atac de retractare împotriva propriilor
hotărări (revizuirea şi contestaţia în anulare) ş.a..
Competenţa materială a tribunalului
Există un tribunal în fiecare judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti.
Tribunalele judecă:
1) - anumite litigii în primă instanţă conform dispoziţiilor legale (art. 2 pct. 1 C. proc.
civ.):
a) - litigiile comerciale al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi
cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;
b) - litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţia cererilor de
împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor
privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,
formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
c) - conflictele de muncă, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe;
d)-procesele în materie de contencios administrativ, în afara celor atribuite în competenţa
curţilor de apel (respectiv, plângerile împotriva actelor emise de autorităţile şi instituţiile comunale,
orăşeneşti, municipale şi judeţene);
e) - procesele în materia creaţiei intelectuale şi a proprietăţii industriale;
f) - orice cereri în materie de expropriere;
g) - cererile pentru a încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiilor;
h)- cererile pentru repararea prejudiciilor produse prin hotărări judecătoreşti penale ce constituie
erori judiciare;
i)- cererile pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a unei hotărări judecătoreşti
străine.
2) - ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă (art. 2 pct. 2);
3) - ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului ;
4) - anumite cereri în alte materii stabilite de lege cum ar fi: conflictele de competenţă între
două judecătorii subordonate, cererile de strămutare motivate pe rudenia între parte şi completul unei
judecătorii din subordinea tribunalului, cererile de recuzare împotriva tuturor judecătorilor unei instanţe
subordonate, contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărări.
Valoarea obiectului pricinii se stabileşte de petent, prin evaluarea sa făcută chiar prin cererea de
chemare în judecată. Această valoare cumulează valoarea tuturor capetelor de cerere. Dacă evaluarea
este contestată, se recurge la efectuarea unei expertize pentru un cuantum cert. În situaţia modificării
valorii pe parcursul procesului, conform art. 181 (introdus prin O.U.G. nr. 138/2000), instanţa învestită
rămâne competentă. Această soluţie este contrară celei adoptate de doctrină şi jurisprudenţă anterior
modificării arătate.
Competenţa materială a curţilor de apel
Curţile de apel au în subordine instanţele din mai multe judeţe.
Există cincisprezece curţi de apel în România.
Ele judecă următoarele categorii de litigii:
1) în primă instanţă - litigiile în contencios administrativ care au ca obiect actele emise de
autorităţile şi instituţiile centrale;
2) ca instanţă de apel - apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale
în primă instanţă;
3) ca instanţe de recurs - recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care,
potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;
4) în alte materii stabilite prin lege, cum ar fi: conflictele de competenţă între două instanţe
din subordinea aceleiaşi curţi de apel, cererile de recuzare împotriva tuturor judecătorilor unui tribunal
din raza sa de competenţă, cererile de revizuire sau contestaţiile în anulare îndreptate împotriva
propriilor hotărări.
Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

14
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă următoarele categorii de pricini:
1) recursurile împotriva hotărărilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de
lege;
2) recursurile în interesul legii;
3) alte pricini atribuite prin dispoziţii legale speciale, cum ar fi:
- anumite conflicte de competenţă dintre instanţe subordonate;
- cererile de strămutare a pricinilor;
- delegarea instanţei;
- contestaţiile în anulare şi revizuirile contra propriilor hotărări;
- contestaţiile privind formarea şi competenţa Biroului Electoral Central ş.a.
- recursul împotriva deciziilor preşedintelui Consiliului Concurenţei şi ale şefului Oficiului
Concurenţei (Legea nr. 21/1996).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet de trei judecători.
Completul de nouă judecători, judecă recursurile în cauzele soluţionate în primă instanţă de
secţiile Curţii.
Secţiile Unite judecă recursurile în interesul legii, soluţionează sesizările privind schimbarea
jurisprudenţei proprii, sesizează Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor
înainte de promulgare.
O noutate absolută o constituie abrogarea prin O.U.G. nr. 58/2003 a dispoziţiilor din Codul de
procedură civilă care reglementau recursul în anulare. Prin urmare, soluţionarea acestei căi
extraordinare de atac dispare din sfera de competenţă materială a instanţei supreme.
4. Competenţa teritorială- delimitează sfera instanţelor judecătoreşti de grad egal dar pe raze
teritoriale diferite, respectiv o delimitare pe orizontală.
Competenţa teritorială este:
- de drept comun;
- alternativă sau facultativă;
- exclusivă sau excepţională.
4.1. Competenţa teritorială de drept comun -constituie regula în materie.
Ea este reglementată de art. 5 C. proc. civ. care stabileşte că cererea de chemare în judecată se
va depune, va fi şi judecată şi soluţionată de instanţa competentă material în raza căreia se situează
domiciliul părătului (actor sequitur forum rei).
Prin domiciliu în sens procesual se înţelege domiciliul în fapt unde partea locuieşte efectiv şi
stabil, chiar dacă nu sunt întrunite toate condiţiile legale formale pentru îndeplinirea caracterului de
domiciliu a locuinţei respective.
Competenţa teritorială obişnuită sau de drept comun se stabileşte luănd în considerare
domiciliul părătului la momentul depunerii cereri de chemare în judecată. Schimbarea domiciliului pe
perioada procesului nu poate influenţa competenţa teritorială a instanţei iniţial investite.
Legea prevede şi cazuri cu caracter de excepţie de la competenţa teritorială obişnuită, cazuri
grupate în celelalte două mari categorii de competenţă teritorială: competenţa alternativă sau facultativă
şi competenţa exclusivă sau excepţională.
4.2. Competenţa teritorială alternativă sau facultativă
Acest tip de competenţă presupune că două sau mai multe instanţe de acelaşi grad sunt
deopotrivă competente să judece o anumită pricină. Între aceste instanţe se plasează şi instanţa normal
competent teritorial, alături de alta/altele anume prevăzute de lege.
Reclamantul are facultatea de a alege în aceste cazuri între instanţele de drept comun şi cealaltă
instanţă prevăzută de lege dar alegerea o dată făcută nu mai lasă loc revenirii.
Cazurile de competenţă alternativă reglementate de C. proc. civ. sunt următoarele:
a) când pârâtul are în afara domiciliului său o îndeletnicire profesională stabilă şi într-alta sau
într-alte aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea de chemare în judecată va putea fi
îndreptată şi la instanţa locului respectivei aşezări sau îndeletniciri pentru obligaţiile patrimoniale
născute sau executabile în acel loc (art. 6 C. proc. civ.).
b) acţiunea se poate depune şi la instanţa locului unde persoana juridică are reprezentanţă,
pentru obligaţiile ce trebuiesc executate în acel loc sau care se nasc din acte încheiate prin reprezentant
sau din fapte săvărşite de acesta (art. 7 alin. 2 C. proc. civ.).

15
 c) cererile îndreptate împotriva statului ca persoană juridică sau regiile publice sau
administraţiile comerciale - părăte în proces - se introduc şi la instanţa din capitala ţării sau din
reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; când mai multe judecătorii sunt deopotrivă
competente cererile menţionate se introduc la judecătoria de reşedinţă a judeţului, respectiv la
judecătoria Sectorului IV (art. 8 C. proc. civ.).
d) în cazul coparticipării procesuale pasive, cererea de chemare în judecată se poate face la
instanţa domiciliului oricăruia dintre părăţi. Dacă există şi debitori accesorii, acţiunea se depune la
instanţa domiciliului oricărui debitor principal (art. 9 C. proc. civ.).
e) art. 10 C. proc. civ. reglementează cele mai multe cazuri de competenţă alternativă.
Reclamantul îşi poate alege fie instanţa de drept comun a domiciliului părătului, fie instanţa prevăzută
de lege pentru fiecare caz în parte, şi anume:
- în cererile privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract - instanţa
locului de executare totală sau parţială a obligaţiunii contractuale;
- în raporturile de locaţiune imobiliară sau prestaţie tabulară - instanţa locului situării
imobilului;
- în cererile ce izvoresc dintr-o cambie, CEC sau bilet la ordin - instanţa locului de plată;
- în cererile privind obligaţiile comerciale, instanţa locului unde s-a născut obligaţia sau instanţa
locului plăţii;
- în cererile izvorăte dintr-un contract de transport - instanţa locului de plecare sau de sosire;
- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie alimentară, instanţa domiciliului
reclamantului. Acest caz include şi cererile pentru plata alocaţiei de stat restante dar numai cănd aceste
cereri au caracter principal, nu şi caracter accesoriu;
- în cererile izvorăte dintr-un fapt ilicit - instanţa locului în care s-a produs faptul;
- cererile împotriva unei femei căsătorite care avea reşedinţa separată de cea a soţului - la
instanţa reşedinţei femeii. Acest caz a fost abrogat prin Constituţia din 1948 care a înscris principiul
egalităţii soţilor, conform căruia aceştia pot avea şi domicilii separate.
f) cererile de despăgubiri în materie de asigurare se pot judeca şi de instanţele unde asiguratul
îşi are domiciliul sau unde se află bunurile asigurate sau de instanţa locului unde s-a produs cazul
asigurat (art. 11 C. proc. civ.).
Alegerea competenţei în acest ultim caz se poate face numai după naşterea dreptului la
despăgubire. O convenţie contrară pentru alegerea anticipată a competenţei este nulă.
Acest caz de competenţă alternativă nu este aplicabil în materia asigurărilor maritime şi
fluviale.
Justificările acestor reglementări se raportează fie la înlesnirea efectuării unor probe mai
lesnicioase şi mai rapide, fie la situaţia personală precară a reclamantului.
4.3. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională - prevede excepţii obligatorii de la
dreptul comun în materie (art. 5 C. proc. civ.). Această categorie de competenţă este reglementată în art.
13-16 C. proc. civ., precum şi în unele legi speciale.
A. Conform art. 13 C. proc. civ., acţiunile reale privind un bun imobil se judecă de instanţa
în raza căreia se situează imobilul.
B. În materia succesorală, art. 14 C. proc. civ. prevede că sunt de competenţa instanţei
ultimului domiciliu al defunctului următoarele categorii de acţiuni:
- cererile privind validitatea şi executarea dispoziţiilor testamentare;
- pretenţiile reciproce între moştenitori;
- cererile legatarilor sau creditorilor defunctului contra moştenitorilor acestuia sau executorilor
lui testamentari.
C. Cererile în materie de societate sunt de competenţa instanţei unde societatea îşi are sediul
pănă la lichidare (probele se fac mai uşor întrucăt înscrisurile se află la sediu) - art. 15 C. proc. civ..
D. Art. 16 C. proc. civ. arată că cererile în materie de reorganizare judiciară şi faliment sunt
de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.
5. Competenţa absolută şi competenţa relativă
Deosebirea între normele de competenţă absolută şi cele de competenţă relativă este netă.
a) Normele de competenţă absolută sunt obligatorii între părţi şi pentru instanţă. Orice
convenţie contrară este nulă.

16
 Încălcarea competenţei absolute poate fi invocată de oricare parte şi de instanţă din oficiu, pe tot
parcursul procesului şi nu poate fi acoperită prin confirmare.
Sancţiunea înfrăngerii acestor norme este nulitatea absolută a hotărării judecătoreşti pronunţate
de instanţa necompetentă.
b) Normele de competenţă relativă îngăduie părţilor să deroge prin convenţie expresă sau în
mod tacit şi să aleagă competenţa altei instanţe decăt cea stabilită prin lege.
Încălcarea normelor de competenţă relativă se poate ridica pe cale de excepţie numai în faţa
instanţei de fond (nu şi în cele de control) şi doar şi pănă la prima zi de înfăţişare, oricum nu după
intrarea în cercetarea fondului (administrarea probelor).
Au caracter absolut:
- normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti;
- normele de competenţă materială a instanţelor judecătoreşti (funcţională şi procesuală);
- normele de competenţă teritorială exclusivă sau excepţională, privind starea şi capacitatea
persoanelor, acţiunile reale imobiliare , cererile privind succesiunile, societăţile, falimentul lor (art. 13-
16 C. proc. civ.) şi alte competenţe speciale.
Au caracter relativ normele de competenţă teritorială obişnuită (art. 5 C. proc. civ.) şi normele
de competenţă teritorială alternativă (art. 6-11 C. proc. civ.).

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Cererile având ca obiect nulitatea sau desfacerea adopţiei sunt de competenţa:

a) tribunalului;
b) judecătoriei
c) curţii de apel

2. Cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract se pot
introduce:
a) la instanţa locului unde s-a încheiat contractul;
b) la instanţa de la domiciliul pârâtului;
c) la instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiei

3. Este competenţă teritorială exclusivă (excepţională).

a) în cazul acţiunilor reale introduse pe cale principală privind un imobil ;
b) în cazul acţiunilor personale introduse pe cale principală privind un imobil ;
c) în cazul cereilor privind adopţiile

4. Este competenţă absolută:

a) competenţa teritorială;
b) competenţa generală;
c) competenţa materială.

5. Competenţa teritorială de drept comun.

a) este regula în materie
b) stabileşte că cererea de chemare în judecată se depune şi va fi soluţionata de instanţa domiciliului
reclamantului;
c) are caracter absolut

I. Întrebări.
1. Care sunt componentele competenţei jurisdicţionale a instanţelor judecătoreşti?
Explicaţi conţinutul fiecăreia.
2. Care va fi instanţa competentă material şi teritorial să solutioneze o cerere de partajare a
bunurilor comune în timpul căsătoriei?

17
 Răspunsuri
I. Teste grilă.
1. a)
2. b),c)

II. Întrebări
2. instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere va fi judecătoria în raza căreia
domiciliază pârâtul. Dispoziţiile speciale prevăzute la art.607 C.proc.civ. sunt aplicabile exclusiv în
situaţia în care se solicită partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, odată cu introducerea
cererii de divorţ

18
 Modulul IV.
COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Unitatea de învăţare:
1. Întinderea competenţei instanţei sesizate
2. Prorogarea de competenţă
3. Necompetenţa instanţei şi conflictele de competenţă
4. Incidente procedurale cu privire la compunerea completului de judecată şi la instanţa sesizată
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Întinderea competenţei instanţei sesizate

De principiu, o instanţă sesizată cu o pricină pentru care este competentă, potrivit legii, trebuie
să soluţioneze litigiul respectiv. Nu mai puţin, datorită complexităţii procesului, pe lăngă cererea
principală cu care este sesizată instanţa, pot apărea şi alte elemente conexe sau accesorii. În aceste
situaţii devine clară problema de a şti care este întinderea (sfera) competenţei sesizate: se rezumă
numai asupra cererii iniţiale şi lasă celelalte probleme apărute în proces pe seama altei instanţe sau
judecă şi soluţionează întreg complexul procesual al pricinii, deşi nu fusese investită decăt cu cererea
principală.
În această materie, pe lângă norme ale Codului de procedură civilă, îşi găsesc aplicarea şi
principiile procesuale generale, stabilindu-se două mari reguli:
1) instanţa sesizată cu litigiul şi competentă a-l soluţiona, devine (prin extindere) competentă să
se pronunţe şi asupra tuturor mijloacelor de apărare ale părătului formulate fie pe cale de excepţie, fie
pe fond.
2) instanţa sesizată cu o cauză devine (prin extindere) competentă să se pronunţe şi asupra
cererilor accesorii şi incidente formulate de părţi sau de terţi (cereri reconvenţionale, de intervenţie,
etc.).
Competenţa instanţei în materia apărărilor părătului
În cuprinsul acestei probleme se înscriu căteva puncte principale care conţin căte o soluţie de
principiu.
a) Judecătorul acţiunii (reclamantului) este şi judecătorul excepţiunii (părătului).
În această materie excepţiile sunt privite în sens larg - reflectănd apărările totale ale părătului -
fie că sunt valorificate pe calea excepţiilor procedurale propriu-zise, fie pe calea apărărilor de fond.
b) Această regulă nu se aplică în cazul chestiunilor prejudiciale.
Acestea apar în mod excepţional şi reprezintă tot apărări ale părătului dar care presupun
soluţionarea prelabilă şi definitivă de către o altă instanţă - competentă potrivit legii. Hotărărea
pronunţată va avea caracter de autoritate de lucru judecat pentru toate procesele ce vor urma.
Astfel, cănd se invocă existenţa unui proces penal, se aplică regula prevăzută de articolul 19
alineatul 2 Codul de procedură penală: "penalul ţine în loc civilul".
Un alt exemplu îl reprezintă invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate a legii aplicabile
raportului juridic litigios. În acest caz procesul civil va fi suspendat pănă la soluţionarea excepţiei de
Curtea Constituţională, a cărei hotărăre este definitivă.

2. Prorogarea de competenţă
Prorogarea competenţei este prelungirea competenţei normale a instanţei sesizate cu cererea
principală a reclamantului şi asupra altor cereri şi incidente care în mod normal ar trebui să cadă în
competenţa altei instanţe.
Prorogarea competenţei este de trei feluri: prorogarea legală, prorogare voluntară (sau
convenţională) şi prorogarea judecătorească.
Prorogarea legală intervine în cazurile expres prevăzute în lege.

19
 a) cererile accesorii şi incidentele de procedură cad în competenţa instanţei sesizate cu
acţiunea principală (art. 17 C. proc. civ.).
b) coparticiparea procesuală pasivă (art. 9 C. proc. civ.) presupune existenţa mai multor părăţi
în proces. Acţiunea se depune la instanţa domiciliului oricăruia dintre părăţii principali. Dacă există şi
obligaţi (debitori) accesorii, cererea se face la instanţa de domiciliu a unuia dintre obligaţii (debitorii)
principali.
c) conexitatea şi indivizibilitatea (art. 164 C. proc. civ.)
Există conexitate ori de căte ori două sau mai multe cereri în care figurează aceleaşi părţi sau
chiar şi alte părţi, au între ele prin obiectul şi cauza lor "o strănsă legătură, care justifică judecarea lor
laolaltă pentru a se evita hotărări contradictorii".
Indivizibilitatea este o legătură mai puternică decăt conexitatea. Ea presupune o relaţie nu
numai utilă, ci chiar necesară, astfel încăt soluţionarea împreună a celor două cauze se impune cu mai
puternic cuvănt. Indivizibilitatea este o conexitate accentuată.
Prorogarea voluntară sau convenţională intervine în baza înţelegerii părţilor care sunt de
acord cu sesizarea unei instanţe care în mod normal, după lege, nu ar fi competentă.
Astfel de cazuri sunt posibile numai în privinţa competenţei reglementate de norme dispozitive
(competenţa teritorială obişnuită), nu şi în situaţia competenţei reglementate prin norme imperative.
Prorogarea judecătorească este stabilită printr-o hotărăre judecătorească.
Astfel de cazuri sunt:
a) casarea cu trimitere spre rejudecare la o altă instanţă decăt aceea care a judecat prima dată
fondul (instanţele fiind egale în grad, art. 312 C. proc. civ.);
b) recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe odată admisă, determină trimiterea cauzei spre
judecare altei instanţe (art. 33 C. proc. civ.);
c) strămutarea pricinii la altă instanţă (art. 40 alin. 3 C. proc. civ.);
d) delegarea instanţei (art. 23 C. proc. civ.);
e) comisia rogatorie (art. 168 C. proc. civ.) pentru administrarea unei probe de către o altă
instanţă egală în grad, din altă localitate decăt cea sesizată cu judecarea litigiului.
3. Necompetenţa instanţei şi conflictele de competenţă
Necompetenţa instanţei
Când competenţa unei instanţe este contestată, se ridică două probleme: în primul rănd cine o
poate invoca şi în al doilea rănd care instanţă soluţionează contestaţia.
La prima problemă soluţia diferă după cum normele de competenţă încălcate sunt absolute sau
relative; la a doua problemă soluţia diferă după calea procedurală care se foloseşte: declinatorul de
competenţă care dezleagă cererea de a se declina competenţă unei instanţe deja sesizate sau regulatorul
de competenţă care clarifică conflictul de competenţă între două instanţe judecătoreşti.
Declinatorul de competenţă este cererea părţii de a se declina competenţa către o altă instanţă,
considerănd că instanţa iniţial sesizată nu este competentă.
Această cerere se rezolvă fie la fond prin excepţia de necompetenţă, fie în căile de atac ordinare
(apel), fie pe calea recursului, fie pe calea căii extraordinare de atac de retractare a contestaţiei în
anulare.
Excepţia de necompetenţă se foloseşte la judecata în fond şi are regim juridic diferit după
caracterul normelor de competenţă încălcate.
Astfel, dacă s-au înfrănt norme de competenţă absolute, excepţia de necompetenţă se poate
ridica, în orica fază a procesului, pănă la pronunţarea unei hotărări definitive şi irevocabile, de oricare
parte sau de instanţa din oficiu şi nu este susceptibilă de achiesare.
Dacă însă normele de competenţă încălcate au caracter relativ, excepţia de necompetenţă va
putea să fie ridicată numai de părăt, să fie invocată cel mai tărziu la prima zi de înfăţişare (in limine
litis) şi poate fi acoperită prin achiesare după intrarea în dezbateri, respectiv în etapa cercetării
judecătoreşti, a administrării probelor şi a concluziilor.
Instanţa poate respinge excepţia de necompetenţă printr-o încheiere interlocutorie caz în care
judecata în fond continuă, soluţia putănd fi atacată numai o dată cu fondul (art. 158 alin. 2 C. proc. civ.).
Instanţa poate admite excepţia prin hotărâre şi să-şi decline competenţa indicând instanţa
competentă sau organul jurisdicţional competent, căreia-i trimite cauza pentru continuarea procesului.
Dacă însă cererea este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, instanţa va respinge
cererea ca inadmisibilă. Dacă instanţa constată că litigiul este de competenţa unui organ de jurisdicţie

20
străin ea va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române (art. 157 din Legea nr.
105/1992). Investirea noii instanţe nu se face însă de la data pronunţării, ci din momentul rămănerii
irevocabile a hotărării. Aceasta poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunţare cu recurs (excepţie
de la principiul exercitării căilor de atac de la comunicarea hotărării).
Totuşi, trimiterea dosarului instanţei competente, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac
de către partea care a obţinut declararea necompetenţei.
Conflictele de competenţă
Între două instanţe judecătoreşti pot apărea conflicte de competenţă atunci cănd ambele sunt
sesizate cu aceeaşi pricină. În această ipoteză conflictul poate fi pozitiv (cănd ambele instanţe sesizate
se consideră deopotrivă competente) sau negativ (cănd ambele instanţe sesizate se consideră
necompetente).
a) Conflictul pozitiv se creează cănd ambele instanţe sesizate (de exemplu într-unul din cazurile
de competenţă teritorială alternativă) consideră că sunt îndrituite de lege să judece fiecare respectiva
pricină şi neagă competenţa instanţei concurente. Pericolul esenţial este acela de a se pronunţa două
hotărări contradictorii.
Ridicarea excepţiei de litispendenţă (art. 163 C. proc. civ.). Situaţia devine posibilă în cazurile
de competenţă teritorială alternativă cănd două instanţe egale în grad, dar cu raze teritoriale diferite (sau
chiar de grade diferite, însă de fond) sunt sesizate cu aceeaşi pricină în considerarea unor criterii diferite
specifice acestei categorii de competenţă teritorială. Admiterea excepţiei face ca ultima instanţă să se
desesizeze în favoarea celei investite mai înainte, cu condiţia ca nici una dintre ele să nu fi pronunţat o
hotărăre care face să acţioneze puterea de lucru judecat şi să pună instanţa în imposibilitatea de a se
desesiza pe calea excepţiei de litispendenţă tocmai pentru că se desesizase deja prin pronunţarea
hotărării asupra căreia nu mai putea reveni. Dacă pricinile se află în faţa unor instanţe de grade
deosebite, dosarul se va trimite instanţei cu grad mai înal.
b) Conflictul negativ de competenţă se naşte atunci cănd nici una din instanţele angrenate în
conflict nu se consideră competentă să judece pricina care are aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi
cauză. Ambele instanţe se declară necompetente, prin hotărări irevocabile, declinăndu-şi reciproc
competenţa una în favoarea celeilalte. Se mai cere ca una din instanţe să fie cu adevărat competentă,
altfel, soluţionarea conflcitului va putea trimite cauza la o a treia instanţă care şi ea îşi poate declina
competenţa. Cu alte cuvinte conflictul negativ presupune ca măcar una din instanţe să fie competentă,
altfel obiectul conflictului nu ar exista.
c) Regulatorul de competenţă este hotărărea instanţei superioare prin care se rezolvă conflictul
de competenţă.
Procedura se declanşează din oficiu de instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul (de exemplu,
instanţa de trimitere care şi ea se consideră necompetentă - art. 21 C. proc. civ.).
Judecarea procesului se suspendă din oficiu şi va fi sesizată instanţa competentă să soluţioneze
conflictul. Aceasta este instanţa superioară ambelor instanţe angrenate în conflict. Ea va hotără în
camera de consiliu, fără citarea părţilor pe baza actelor dosarului, dispunând trimiterea cauzei spre
judecare instanţei cu adevărat competente. Această hotărăre este regulatorul de competenţă care poate fi
atacat cu recurs în 5 zile de la comunicare. Judecarea recursului se face însă cu citarea părţilor.
4. Incidente procedurale cu privire la compunerea completului de judecată şi la instanţa
sesizată
A. Incompatibilitatea presupune că acelaşi judecător nu poate soluţiona de două ori pe fond
aceeaşi pricină, indiferent în ce fază a procesului (fond, apel, recurs, rejudecare după casare cu
trimitere). Acest lucru este posibil fie pentru că judecătorul poate avansa la o instanţă superioară, fie
prin ciclul procesual al pricinii, prin exercitarea căilor de atac.
De asemenea şi din raţiuni similare judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost
martor, expert sau arbitru.
B. Abţinerea şi recuzarea judecătorilor
Recuzarea este dreptul părţilor din proces de a cere, în cazurile stabilite prin lege, ca judecătorul
se să retragă din instaţă (art. 27 C. proc. civ.).
Abţinerea este facultatea judecătorului de a refuza judecarea unei anumite pricini din proprie
iniţiativă (art. 25 C. proc. civ.) şi, în acelaşi timp, o obligaţie a sa de a se retrage de la judecarea unei
cauze atunci când cunoaşte că există un motiv de recuzare.

21
 Cazurile de abţinere şi recuzare sunt identice. Ele se întemeiază pe împrejurări care conduc la
posibila lipsă de obiectivitate a judecătorului, ceea ce impietează asupra ideii de dreptate: afecţiune
pentru o parte, afinitate, duşmănie, interes personal.
Procedura de judecată
Cererea se judecă în camera de consiliu, fără părţi. Nu este admisibil interogatoriul.
Hotărârea se dă sub forma unei încheieri care este anunţată în şedinţă publică. Dacă cererea se
respinge, judecata continuă cu acelaşi complet. Dacă cererea se admite, judecătorul se va retrage de la
judecarea cauzei.
Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul, iar nu pe cale
separată. Încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a
încuviinţat recuzarea nu este supusă nici unei căi de atac.
C. Strămutarea pricinilor
Cazurile de strămutare sunt următoarele:
1. Una din părţi are două rude sau afini până la gradul patru inclusiv printre judecătorii instanţei
(nu ai completului) care este sesizată cu soluţionarea cauzei.
2. Când există motive care conduc la ideea afectării siguranţei publice;
3. Când există motive de bănuială legitimă asupra obiectivităţii instanţei. Este vorba de
presupuneri puternic conturate care vizează părtinirea, rezultate din împrejurări anormale care vădesc
parţialitatea, puternice pasiuni locale datorită calităţii părţilor sau a duşmăniilor locale.
Ca procedură, indiferent de motivul invocat, cererea se discută în camera de consiliu, cu citarea
părţilor. Hotărârea este definitivă şi nemotivată.
Instanţa iniţial sesizată poate suspenda procesul până la soluţionarea cererii de strămutare sau
poate acorda termen. Preşedintele instanţei care judecă strămutarea va putea, solicitând dosarul cauzei,
să dispună fără citare, suspendarea judecării pricinii.
Hotărârea este nemotivată şi nu este supusă nici unei căi de atac.
D. Delegarea instanţei se face când, din pricina unor împrejurări excepţionale (război,
calamităţi naţionale, etc.) instanţa competentă cu judecarea unei pricini este împiedicată să funcţioneze
pe un timp mai îndelungat (art. 23 C. proc. civ.).
Cererea se face de partea interesată şi este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie. În cazul
admiterii cererii se va desemna şi instanţa de acelaşi grad care va continua judecarea pricinii.
Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Constituie cazuri de incompatibilitate:

a) când judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricină;
b) judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi
pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare;
c) judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină.

2. Situaţia in care judecătorul este văr cu reclamantul constituie un caz de:

a) strămutare pentru motiv de rudenie sau afinitate;
b) recuzare;
c) abţinere.

3. Cererea de recuzare
a) se judecă de instanţa superioară în grad;
b) se judecă de aceeaşi instană, dar de un complet diferit
c) se judecă în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi fără judecătorul recuzat

4. Cererile accseorii şi incidentele de procedură cad în competenţa de soluţionare a

instanţei sesizate cu acţiunea principală. În acest caz suntem în prezenţa
a) unei prorogări judecătoreşti de competenţă;
b) unei prorogări legale de competenţă;
c) unei declinări de competenţă.

22
 5. Instanţa în faţa căreia s-a ivit un conflict de competenţă.
a) va suspenda din oficiu orice altă procedură;
b) va soluţiona conflictul de competenţă ;
c) va înainta dosarul instanţei judecătoreşti competente să hotărască asupra conflictului, care
prin intermediul regulatorului de competenţă va rezolva conflictul.

I. Întrebări.
1. Este compatibil să judece cererea de revizuire sau contestaţie în anulare judecătorul ce a
soluţionat anterior fondul cauzei? Motivaţi raspunsul.
2. Care este mijlocul procedural folosit de părţi pentru a invoca necompetenţa unei instanţe
judecătoreşti? Descrieţi procedura de soluţionare a acestuia.

Raspunsuri.

I. Teste grilă.
1. b); c).
5. b); c).

II. Întrebări.
1. Judecatorul care a facut parte din completul care a judecat fondul cauzei nu devine
incompatibil sa solutioneze cererea de revizuire sau contestatia in anulare deoarece, în principiu, în
calea extraordinara de atac a contestaţiei în anulare, ca şi in aceea a revizuirii nu se realizeazî un control
judiciar asupra unei judecati anterioare, ci se trece la solutionarea din nou a aceleiasi pricini, ca urmare
a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotararii pronuntate anterior, ceea ce si explica
nereglementarea in art. 24 din Codul de procedura civila, ca situatie de incompatibilitate, a cazului in
care judecatorul participa la solutionarea aceleiasi pricini in contestatie in anulare sau in revizuire.
Această situaţie nu exclude insa posibilitatea ca, in functie de motivul pe care se intemeiaza
calea extraordinara de atac si de circumstantele concrete ale cauzei, sa existe un temei pentru abtinerea
ori recuzarea judecatorului, care, in actuala reglementare, constituie impedimente legale diferite de
acela al incompatibilitatii.

23
 Modulul V.
ACŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune
2. Elementele acţiunii civile
3. Clasificarea acţiunilor civile
4. Măsurile asiguratorii
5. Mijloacele de apărare ale pârâtului în procesul civil
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiune
Definiţia acţiunii civile este aceea a unui mijloc legal prin care o persoană cere instanţei de
judecată fie recunoaşterea unui drept al său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor
existente în exercitarea lui sau printr-o despăgubire corespunzătoare.
Accepţiunile noţiunii de acţiune sunt două.
În primul rând acţiunea este privită ca posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza
instanţa de judecată solicitându-i acesteia să hotărască asupra cererii lui indiferent dacă cererea este sau
nu justificată în drept. În această accepţiune acţiunea civilă este o facultate procesuală care determină
dreptul la acţiune în sens procesual.
În al doilea rând acţiunea reprezintă posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti şi dreptul de a
obţine din partea acesteia protecţie juridică asupra dreptului dedus judecăţii. În fond această accepţiune
se referă la scopul reclamantului de a câştiga procesul şi determină dreptul la acţiune în sens material.

2. Elementele acţiunii civile

1. Părţile
Fiind legată de realizarea unui drept subiectiv, acţiunea nu poate fi concepută fără existenţa
unor persoane fizice sau juridice care să fie interesate în protecţia acestui drept.
2. Obiectul acţiunii civile
Oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv supus judecăţii, acţiunea are întotdeauna ca obiect
protecţia acestui drept, la fel ca şi protecţia unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei devine
indispensabilă. Obiectul procesului îl constituie prestaţia pretinsă sau contestată de părţi şi care va
trebui verificată de instanţă.
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. Aceste condiţii se circumscriu la
obiectul fiecărui mijloc procedural cuprins în acţiune.
3. Cauza acţiunii civile
În literatura juridică s-au conturat două interpretări principale ale noţiunii de cauză a acţiunii
civile. Astfel, pe de o parte se consideră cauza acţiunii ca fiind temeiul juridic al cererii, fundamentul
legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi. Pe de altă parte cauza este
identificată cu neînţelegerea sau conflictul care există între reclamant şi pârât cu privire la temeiul
dreptului subiectiv.
Ca şi în cazul actului juridic civil, atât cauza acţiunii, cât şi cauza cererii de chemare în judecată
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală.
4. Clasificarea acţiunilor civile
Acţiunile civile pot fi clasificate în mai multe categorii în funcţie de mai multe criterii: de
scopul material urmărit de reclamant, de natura dreptului subiectiv ocrotit, de obiectul dreptului
subiectiv, de calea procedurală aleasă de părţi, de reglementarea Codului de procedură civilă.
1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de reclamant
După acest criteriu acţiunile se împart în acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi.

24
 a) Acţiunile în realizarea dreptului, mai sunt cunoscute şi sub denumirea de acţiuni în
adjudecare. Prin aceste acţiuni reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită
instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea acestui drept, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la
despăgubiri pentru prejudiciul suferit (executare prin echivalent).
b) Acţiunile în constatare
Aceste acţiuni mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în recunoaşterea dreptului sau acţiuni în
confirmare. Prin ele reclamantul cere instanţei să constate existenţa unui drept al său sau să constate
inexistenţa unui drept al pârâtului invocat de acesta împotriva reclamantului, fără să se ceară instanţei şi
condamnarea la executarea unei prestaţii.
În funcţie de obiectul acţiunii în constatare, literatura şi practica acceptă o subclasificare a
acestora în acţiuni declaratorii, acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii.
Acţiunile declaratorii sunt folosite pentru a cere instanţei să constate existenţa sau inexistenţa
unui raport juridic.
Acţiunile interogatorii sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului, în mod preventiv, cheamă
în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul pentru a răspunde şi a se lua act în
faţa instanţei dacă recunoaşte sau nu dreptul reclamantului.
Acţiunile provocatorii sunt acele acţiuni prin care titularul unui drept cheamă în judecată
persoana care prin atitudinea sau prin actele ei ridică în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului
reclamantului, tulburându-i astfel liberul exerciţiu al dreptului.
c) Acţiunile în constituire de drepturi, mai sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni în
transformare.
Prin ele se cere instanţei de judecată să creeze situaţii juridice concrete noi între părţile litigante.
2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului care se valorifică prin acţiune.
Potrivit acestui criteriu, acţiunile se împart în personale, reale sau mixte, după cum dreptul
valorificat este personal, real sau mixt.
a) Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal (de creanţă).
b) Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept real. Numărul lor este
limitat, la fel ca şi numărul drepturilor reale.
Sunt acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate;
- acţiunea confesorie prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul,
habitaţia, servitutea şi superficia);
- acţiunea negatorie prin care se contestă dezmembrămintele dreptului de proprietate;
- acţiunile pentru valorificarea unor drepturi reale accesorii cum ar fi acţiunea ipotecară, acţiunea
creditorului gajist şi acţiunea creditorului beneficiar al unui privilegiu special.
c) Acţiunile mixte sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp atât un drept de
creanţă cât şi un drept real, în cazul în care drepturile respective au aceeaşi cauză generatoare sau se
găsesc într-un raport de conexiune.
3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de obiectul dreptului subiectiv apărat prin acţiune.
Potrivit acestui criteriu, acţiunile civile se împart în acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare.
Acţiunile petitorii şi posesorii sunt o subdiviziune a acţiunilor reale imobiliare.
4.Clasificarea acţiunilor în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea
dreptului ei.
Potrivit acestui criteriu acţiunile se împart în principale, accesorii şi incidentale.

5. Măsurile asiguratorii
Acţiunea în sens larg include toate mijloacele procedurale pentru realizarea dreptului subiectiv
al titularului acţiunii. Printre aceste mijloace figurează şi măsurile asiguratorii care constau în
posibilitatea pe care legea o oferă reclamantului de a cere instanţei să ordone măsuri de
indisponibilizare şi conservare cu scopul de a-l împiedica pe pârât ca pe timpul procesului să distrugă
sau să înstrăineze bunul litigios ori să-şi diminueze fraudulos patrimoniul. Măsurile asiguratorii
garantează realizarea efectivă a dreptului reclamantului în faza executării.
Sistemul procesual civil român conţine patru măsuri asiguratorii şi anume: sechestrul judiciar,
sechestrul asigurator, poprirea asiguratorie şi ipoteca asiguratorie.

25
 Codul de procedură civilă reglementează sechestru judiciar, sechestrul asigurator şi poprirea
asiguratorie.
1. Sechestrul judiciar (art. 598-601 C. proc. civ.).
Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunului ce formează obiectul litigiului, acesta
fiind încredinţat spre păstrare şi administrare, pe durata procesului, de regulă, unei terţe persoane.
Pentru a se adopta o asemenea măsură, este necesară justificarea ei în sensul pericolului iminent
de deteriorare sau de înstrăinare a bunului litigios ori a imposibilităţii copărtaşilor de a culege fructele
bunului
Potrivit art. 598 C. proc. civ., atunci când există un proces asupra proprietăţii ori a altui drept
real sau asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra administrării sau folosinţei unui bun
comun, instanţa competentă să judece cererea principală va putea, la cererea celui interesat, să
încuviineze punerea sub sechestrul judiciar a bunului ce formează obiectul litigiului dacă, această
măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.
Pentru a se putea institui un sechestru judiciar trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesia bunului litigios ori asupra folosinţei
unui bun proprietate comună;
- instanţa să considere necesară această măsură pentru conservarea dreptului respectiv;
- reclamantul poate fi obligat la plata unei cauţiuni, în caz de admitere (art. 600 C. proc. civ.).
În mod excepţional, sechestrul judiciar poate fi încuviinţat chiar fără a exista proces, în
următoarele cazuri (art. 599 C. proc. civ.):
- asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;
- asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi
sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
- asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta învederează
insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să lămurească că debitorul va fugi ori să
se teamă de sustrageri sau deteriorări.
În aceste cazuri competentă este instanţa în a cărei circumscripţie se află bunul.
În privinţa cauţiunii trebuie menţionat că, în cazul sechestrului judiciar, depunerea ei este lăsată
la aprecierea instanţei.
Competenţa aparţine instanţei care judecă cererea principală. Aceasta va dispune prin încheiere
ce poate fi atacată, cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare.
2. Sechestrul asigurator (art. 591-595 C. proc. civ.).
În ipoteza în care cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unei sume de bani,
reclamantul - creditor are interesul de a preveni actele de înstrăinare de bunuri mobile şi imobile ale
debitorului de rea-credinţă, prin care s-ar periclita executarea silită a viitoarei hotărâri. În acest scop
reclamantul va putea cere înfiinţarea unui sechestru asigurator care constă în indisponibilizarea
bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, urmărindu-se valorificarea lor printr-o vânzare silită în baza
viitoarei hotărâri - titlu executoriu - dacă debitorul va refuza executarea de bună voie a obligaţiei.
Deosebirea între sechestrul judiciar şi cel asigurator constă în faptul că primul asigură
conservarea bunului litigios determinat, iar al doilea indisponibilizează în patrimoniul debitorului
bunuri care nu formează obiectul litigiului dar care vor putea fi valorificate în viitor în baza hotărârii
judecătoreşti.
Pentru instituire condiţiile prevăzute de lege sunt următoarele:
- creanţa să fie constatată printr-un act scris (în caz contrar cauţiunea devine obligatorie într-un
anumit cuantum);
- creanţa să fie exigibilă;
- acţiunea principală să fie intentată.
Creditorii a căror creanţă nu este constatată printr-un înscris, vor fi obligaţi să depună o
cauţiune de 1/2 din valoarea reclamantă (se menţine şi condiţia dovedirii intentării acţiunii). În fine,
această măsură se poate cere şi dacă creanţa nu a ajuns încă la scadenţă (nu este exigibilă), în cazurile în
care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date sau nu a dat asigurările promise ori dacă există
pericolul ca debitorul să fugă, să-şi ascundă sau să-şi risipească averea. În această ultimă ipoteză
cauţiunea este obligatorie, în cuantumul fixat de instanţă. De asemenea, se cer a fi întrunite celelalte
condiţii.

26
 Cererea de sechestru asigurator se introduce la instanţa domiciliului debitorului iar în cazul în
care cererea principală se soluţionează de o altă instanţă, aceasta devine competentă prin prorogare să
soluţioneze şi cererea de sechestru asigurator.
Art. 592 dispune că cererea de sechestru se adresează instanţei care judecă procesul.
Instanţa se pronunţă asupra cererii de sechestru asigurator de urgenţă printr-o încheiere
executoriedată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, încheiere susceptibilă de recurs în termen de
5 zile de la comunicare. Şi recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a
părţilor.
Încheierea de încuviinţare a sechestrului asigurator este executorie de drept.
3. Poprirea asiguratorie (art. 597 C. proc. civ.).
Această măsură constă în indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor
bunuri mobile incorporale urmăribile, pe care debitorul le are de primit de la un terţ datornic al său (sau
pe care acesta i le va datora în viitor)- la dispoziţia instanţei, pentru ca ulterior aceste sume să poată
îndestula creanţa reclamantului. Poprirea se cere de creditorul popritor împotriva debitorului poprit
asupra sumelor deţinute de terţul poprit. Prin validarea popririi operează un transfer de creanţă de la
debitorul poprit către creditorul popritor.
Art. 597 alin. 1 face trimitere, în privinţa condiţiilor popririi asiguratorii, la condiţiile cerute
pentru înfiinţarea sechestrului asigurator, prevăzute de art. 591 C. proc. civ. şi pe care le-am analizat
anterior.
Competenţa aparţine instanţei de la domiciliul sau sediul debitorului poprit sau terţului poprit.
Dacă însă cererea principală s-a introdus la o altă instanţă, aceasta din urmă va deveni competentă prin
prorogare şi asupra popririi asiguratorii. Competentă este aşadar instanţa care judecă procesul.

6. Mijloacele de apărare ale pârâtului în procesul civil

Dreptului reclamantului de a introduce şi susţine acţiunea îi corespunde dreptul pârâtului de a se
apăra împotriva pretenţiilor reclamantului. În acest mod se realizează comandamentele principiului
egalităţii în drepturi a părţilor în faţa instanţei de judecată, principiului contradictorialităţii şi
principiului asigurării dreptului de apărare.
1. Apărările de fond.
Apărarea este actul procesual prin care pârâtul se opune acţiunii reclamantului cerând
respingerea ei.
Obiecţiunile ridicate de pârât împotriva fondului pretenţiei reclamantului prin care se urmăreşte
respingerea acţiunii ca neîmtemeiată formează apărarea de fond sau apărarea propriu-zisă. Pârâtul îşi
formulează aceste apărări prin întâmpinare sau verbal până la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 118
C. proc. civ. Tot până la acest punct al procesului pârâtul cere contraprobe în sensul acestor apărări.
Susţinerile iniţiale şi probele corelative vor fi dezvoltate de pârât prin concluzii. Apărările de fond pot fi
apărări de fapt care invocă împrejurări de fapt legate de speţă şi apărări de drept când se invocă anumite
dispoziţii legale aplicabile în speţă.
2. Excepţiile procedurale.
Definirea excepţiilor procedurale.
Excepţiile constituie o formă a apărării pârâtului dar nu se confundă cu apărările de fond chiar
dacă şi unele şi celelalte au ca scop respingerea sau anularea cererii reclamantului.
Clasificarea excepţiilor.
Excepţiile procedurale pot fi clasificate după trei criterii.
a) După obiectul lor, (art.137 C.p.c.) excepţiile se clasifică în excepţii de procedură şi excepţii
de fond.
b) După efectul pe care tind să-l realizeze, excepţiile procedurale se clasifică în excepţii dilatorii
şi excepţii peremptorii (dirimante).
Excepţiile dilatorii tind la amânarea judecării pricinii. Au acest caracter excepţia de
necompetenţă care duce la amânarea judecăţii ca urmare a declinării competenţei şi excepţia lipsei
procedurii de citare care conduce la amânarea procesului pentru refacerea procedurii de citare.
Excepţiile peremptorii sau dirimante tind la respingerea sau anularea acţiunii. Intră în această
categorie excepţia de prescripţie, de putere de lucru judecat, lipsa obiectului acţiunii, lipsa calităţii de
reprezentant, excepţia de neconstituţionalitate.

27
 c) După caracterul normei încălcate, excepţiile procedurale se clasifică în excepţii absolute şi
excepţii relative.
Excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme imperative. Ele pot fi ridicate de orice parte
interesată, de terţi sau chiar de orice instanţă din oficiu în orice fază a procesului, chiar direct în căile
de atac, fără a putea fi acoperite. Sunt absolute excepţia de prescripţie, de putere de lucru judecat, de
necompetenţă generală, de necompetenţă materială sau de necompetenţă teritorială excepţională.
Excepţiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive şi pot fi invocate numai de partea
interesată şi numai într-un anumit termen prevăzut de lege (la judecata în fond cel târziu la prima zi de
înfăţişare sau la termenul următor datei la care s-a săvârşit neregularitatea procedurală). Aceste excepţii
pot fi acoperite. Este excepţie relativă necompetenţa teritorială de drept comun.
Procedura de soluţionare a excepţiilor.
Conform art.137 Cpc instanţa de judecată trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de
procedură sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei. Numai în mod excepţional se poate
uni excepţia cu fondul şi anume în situaţia în care pentru soluţionarea excepţiilor sunt necesare aceleaşi
probe ca şi pentru rezolvarea fondului litigiului.
Dacă instanţa admite o excepţie, va pronunţa soluţia printr-o încheiere când dispune amânarea judecăţii
sau printr-o hotărâre dacă îşi declină competenţa, dacă respinge sau anulează acţiunea, dezinvestindu-se
de soluţionarea pricinii în fond. Dacă excepţia ridicată este considerată nefondată, instanţa o va respinge
prin încheiere şi judecata va continua.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Constituie elemente ale acţiunii civile:

a) afirmarea unui drept, interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală;
b) părţile, obiectul, cauza;
c) capacitatea procesuală

2. Acţiunea prin care se contestă existenţa unui dezmembrământ al dreptului de

proprietate se numeşte.
a) acţiune negatorie;
b) acţiune petitorie;
c) acţiune declaratorie.

3. Acţiunile în constatare.
a) constituie titluri executorii.
b) nu constituie titluri executorii;
c) nu pot fi puse în executare silită.

4. Obiect al sechestrului judiciar il pot constitui.

a) bunuri în legătură cu care are loc judecata;
b) numai bunurile mobile ale pârâtului debitor;
c) indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului.

5. În cazul în care se invocă mai multe excepţii, ordinea în carea vor fi soluţionate de către
instanţa de judecată ese:
a) excepţii legate de învestirea instanţei, excepţia prescripţiei, excepţia de necompetenţă,
excepţia puterii lucrului judecat;
b) excepţii legate de învestirea instanţei (excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare,
excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii), apoi excepţia de necompetenţă, excepţiile
privind compunerea sau constituirea instanţei, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia prescripţiei;
c) nu există nicio ordine, instanţa le va soluţiona în ordinea în care doreşte.

28
 II. Întrebări.
1. Ce particularităţi prezintă cţiunea în constatare?
2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre sechestrul asigurator şi cel judiciar?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
2. a)
3. b); c).

II. Întrebări.
1. Acţiunea înconstatare vizează doar constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
- acţiunea în constatare are un caracter subsidiar, adică această cale nu este deschisă atât timp cât partea
are la îndemână o acţiune în realizarea dreptului;
- hotărârile pronunţate în acţiunile în constatare nu constituie titluri executorii

29
 Modulul VI.
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Unitatea de învăţare:
1. Noţiuni
2. Părţile în procesul civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
4. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
5. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
6. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiuni
1.1.Noţiunea de participanţi
Procesul civil este activitatea desfăşurată în timp de către instanţă, părţi, organe de executare şi
alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile pentru realizarea
drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi pentru executarea silită a titlurilor executorii, conform
procedurii legale.
Toate aceste organe şi persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintre
participanţi unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil, fiind calificaţi
în literatura de specialitate ca subiecţi ai procesului civil. Sunt subiecţi ai procesului civil instanţa
judecătorească, părţile şi în cazul executării silite-organul de executare.
În afara subiecţilor procesului civil există şi alţi participanţi care nu influenţează în mod direct
desfăşurarea procesului, dar îşi aduc o contribuţie specifică la buna lui desfăşurare: martori, experţi,
interpreţi, avocaţi.
1.2.Noţiunea de părţi
Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care sunt implicate în proces.
Reclamantul este cel care sesizează instanţa cu o cerere de chemare în judecată pentru a i se
recunoaşte sau a i se constitui sau a i se proteja un drept.
Pârâtul este persoana despre care reclamantul susţine că i-a încălcat dreptul şi care urmează a
răspunde în justiţie.
1.3.Instanţa de judecată
Instanţa este organul îndrituit prin lege să soluţioneze un litigiu între părţi.
Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil
Instanţa are ca obiectiv să înfăptuiască justiţia în litigiile ivite în circuitul civil. Instanţa are
obligaţia să rezolve o cauză cu care a fost investită, această prerogativă nefiind o simplă facultate .
Compunerea instanţei
Activitatea de judecată se desfăşoară de către şi în faţa unui complet de judecată legal constituit.
În prima instanţă, completul este format dintr-un singur judecător, în apel completul se
compune din doi judecători, iar recursurile se judecă de un complet format din trei judecători.
Preşedenţia completului revine prin rotaţie tuturor membrilor acestuia.
Completul trebuie să judece cu respectarea principiului continuităţii şi al nemijlocirii şi cu
respectarea normelor de competenţă.
Constituirea instanţei
Pe lângă numărul de judecători stabilit de lege pentru activitatea de justiţie în diferitele faze ale
procesului, orice complet de judecată presupune şi participarea grefierului.
Grefierii se pot abţine sau pot fi recuzaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii.
În anumite speţe, în procesul civil participă şi procurorul, fie în mod obligatoriu, fie în mod
facultativ.
2. Părţile în procesul civil
Fiind guvernat de principiul disponibilităţii, procesul civil nu poate să existe în afara exercitării
atribuţiilor de către părţi sau reprezentanţii lor. Acestea nu pot fi valorificate de instanţă din oficiu.
2.1. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

30
 Legea procedurală acordă şi garantează părţilor - în exercitarea prerogativelor lor anumite
drepturi:
a) dreptul fiecărei părţi de a se adresa instanţei de judecată.
b) dreptul de a participa la judecarea cauzei, ca urmare a citării.
c) dreptul la apărare, care încorporează dreptul de a răspunde tuturor probemelor cauzei, de a
cere probe, de a lua cunoştiinţă de conţinutul dosarului şi da a face copii de pe piesele acestuia, de a fi
asistat de un avocat sau de un interpret.
d) dreptul de a conduce procesul personal sau prin reprezentant.
e) dreptul de a recuza judecători, procuror, grefier, experţi.
f) dreptul de a ataca hotărârea instanţei (hotărârea propriu-zisă şi încheierile).
g) dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată.
h) dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea reclamantului la drept sau la
judecată, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât, prin
achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.
2.2. Abuzul de drept
Drepturile procesuale trebuie exercitate de părţi cu bună credinţă şi potrivit scopului lor (art.
723 C. proc. civ.).
Partea care deturnează dreptul pe care legea procedurală i-l conferă de la finalitatea ei firească,
se face vinovată de exercitarea cu rea credinţă a acestui drept, adică de un abuz de drept.
Sancţiunile care intervin în ipoteza apariţiei abuzului de drept sunt diverse: respingerea cererii,
plata cheltuielilor de judecată către cealălaltă parte, despăgubiri pentru prejudiciile produse, anularea
actelor de procedură, amendă civilă.
2.3. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces
În orice litigiu civil, indiferent că el se desfăşoară numai între două părţi sau într-o coparticipare
procesuală, o persoană este recunoscută ca parte numai dacă îndeplineşte în mod cumulativ condiţiile de
exercitare a acţiunii şi anume: să aibă capacitate procesuală, să aibă calitate procesuală, să fie titulara
unui drept şi să justifice un interes.
1. Capacitatea procesuală
Capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Aplicarea regulilor acestor concepte se face corespunzător şi în dreptul procesual civil.
A. Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi
obligaţii pe plan procesual (art. 41 C. proc. civ.).
Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe la naşterea lor şi durează până la deces,
indiferent de sexul, rasa, naţionalitatea, religia sau gradul de cultură al persoanei respective.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă de la înregistrarea lor (dacă sunt supuse
înregistrării) sau de la actul de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării
înfiinţării lor.
Capacitatea persoanei juridice diferă după specialitatea fiecăreia (art. 34 din Decretul nr.
31/1954).
B. Capacitatea procesuală de exerciţiu este capacitatea unei persoane care are folosinţa
dreptului, de a angaja şi de a conduce personal procesul, exercitându-şi direct drepturile şi obligaţiile
procesuale pentru a valorifica dreptul litigios.
Capacitatea de exerciţiu mai este recunoscută în practică prin sintagma "a sta în judecată
personal".
Dacă orice persoană are capacitate de folosinţă, uneori capacitatea de exerciţiu lipseşte sau este
restrânsă.
Capacitatea de exerciţiu lipseşte în cazul punerii sub interdicţie.
Capacitatea de exerciţiu este restrânsă atunci când ea nu se exercită direct decât parţial, putând
însă a fi complinită prin activitatea altor persoane, după cum urmează:
a) reprezentarea se face pentru o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, adică pentru minorii
sub 14 ani şi pentru persoanele puse sub interdicţie (art.11 din Decretul nr. 31/1954). Aceştia nu stau
personal în proces ci sunt reprezentaţi de părinţii minorului iar în lipsa lor de tutore; interzişii sunt
reprezentaţi de curator.

31
 b) asistarea se face pentru o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv minorii între
14 şi 18 ani (art. 9 din Decretul nr. 31/1954). Aceşti minori vor sta pesonal în proces dar numai asistaţi
de părinţi iar în lipsa lor de tutore.
c) autorizarea intervine când reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau
ocrotitorul legal care-l asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte procesuale de
dispoziţie cum ar fi: renunţarea, achiesarea sau tranzacţia. Astfel de acte sunt posibile numai cu
autorizarea specială a organului competent, îndeobşte autoritatea tutelară.
Persoana juridică îşi dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la înfiinţare şi şi-o pierde la
încetarea ei. Ea este limitată de principiul specializării în sensul că nu poate exercita acele drepturi care
depăşesc scopul pentru care a fost înfiinţată.
Conform art. 44 C. proc. civ., se poate numi un curator special pentru exercitarea
drepturilor într-un proces dacă partea este lipsită de capacitate de exerciţiu şi încă nu i s-a stabilit un
reprezentant legal sau dacă există - chiar şi ipotetic - un conflict de interese între această parte şi
reprezentantul ei. Aceste dispoziţii se aplică, în mod corespunzător, şi persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Sancţiunea actelor procedurale făcute de o persoană fără capacitate de folosinţă sunt lovite de
nulitate absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă poate fi ridicată de orice parte şi
chiar de instanţă din oficiu pe tot timpul procesului. Cererea cu care o astfel de persoană investeşte
instanţa va fi respinsă.
Actele făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu sunt doar anulabile. În
acelaşi regim sancţionator intră şi actele procedurale ale persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă
care nu a fost asistată de ocrotitorul legal. În aceste cazuri instanţa va putea da un termen pentru
complinirea deficienţelor, actele anulabile putând fi confirmate total sau parţial de reprezentantul sau de
ocrotitorul legalin. Şi excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu poate fi invocată pe tot timpul procesului de
oricare parte. Dacă lipsurile nu se acoperă până la termenul acordat de instanţă, actele în cauză vor fi
anulate.
2. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală reprezintă cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi
titularul dreptului subiectiv din raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi respectiv
identitatea dintre pârât şi cel obligat în raportul juridic litigios (calitatea procesuală pasivă).
Calitatea procesuală se determină la fiecare speţă în parte iar nu în mod generic şi anticipat.
Este sarcina reclamantului în primul rând să caracterizeze calitatea procesuală atât activă cât şi pasivă.
În al doilea rând şi instanţa judecătorească va verifica permanent aceste elemente.
Calitatea procesuală priveşte partea, iar nu reprezentantul ei. Această diferenţiere este făcută şi
de lege care reglementează separat excepţia privind lipsa de calitate procesuală şi excepţia privind lipsa
calităţii de reprezentant al unei părţi.
Sancţiunea lipsei calităţii procesuale
Lipsa calităţii procesuale - fie active, fie pasive - conduce la respingerea acţiunii. Dacă s-a
constatat numai lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o nouă noţiune
împotriva adevăratului pârât cu observarea termenului de prescripţie.
Transmisiunea calităţii procesuale
Drepturile şi obligaţiile procesuale pot trece pe timpul procesului de la una din părţi la alte
persoane, străine de proces până în acel moment.
Transmisiunea calităţii procesuale presupune trecerea ei de la o parte către altă parte, care astfel
capătă legitimare procesuală (activă sau pasivă) de a continua procesul.
Transmisiunea calităţii poate fi legală sau convenţională.
La persoanele fizice transmisiunea legală se realizează în cazul succesiunii, când moştenitorii
părţii decedate acceptă succesiunea şi implicit preluarea poziţiei procesuale a defunctului.
În cazul persoanelor juridice transmisiunea calităţii procesuale se produce în situaţia
reorganizării persoanei juridice parte în proces.
Transmisiunea convenţională are loc în urma unei înţelegeri stabilite de o parte din proces cu un
terţ, în următoarele cazuri: cesiunea de creanţă, preluarea datoriei, vânzarea bunului litigios.
Transmisiunea calităţii procesuale poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Există posibilitatea legitimării procesuale şi pentru alte persoane în anumite situaţii:
- procurorul în anumite speţe;

32
- autoritatea tutelară pentru litigiile privind minorii, decăderea din drepturile părinteşti, adopţiile;
- persoanele apropiate celui pentru care se cere punerea sub interdicţie;
- primăriile şi parchetul pentru cererile de deschidere a unor succesiuni;
- creditorii pentru acţiunile oblice subrogatorii.
3. Dreptul
Acţiunea civilă este un mijoc legal pentru realizarea unui drept.
În consecinţă nu poate exista o acţiune fără un drept care trebuie valorificat sau ocrotit.
Condiţiile dreptului subiectiv sunt următoarele:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal sau să
contravină oridinii publice sau bunelor moravuri;
- să fie exercitat în limitele lui fireşti, externe şi interne;
- să fie actual, adică să nu fie supus termenului sau condiţiei suspensive. Dreptul eventual poate fi totuşi
protejat prin măsuri asiguratorii sau conservatorii (ex. oferta contractuală, recoltele viitoare);
- să fie determinat;
- să fie exercitat cu bună credinţă.
În cazul acţiunilor în constatare dreptul se consideră în starea lui din momentul depunerii cererii
de chemare în judecată.
Art.110 C. proc. civ. prevede ca excepţie şi posibilitatea unor acţiuni cu caracter preventiv
posibile înainte de scadenţă dar aplicabile după împlinirea termenului. Această excepţie este posibilă în
următoarele cazuri:
- la locaţia imobiliară, locatorul poate introduce acţiune pentru predarea bunului şi înaintea expirării
contractului;
- la obligaţiile de întreţinere sau de prestaţii periodice, creditorul poate face acţiunea înainte de scadenţa
datoriei;
- judecătorul poate aproba anticipat o executare care va deveni operabilă numai la data scadenţei pentru
preîntâmpinarea unor prejudicii ce s-ar putea produce prin întârzierea executării.
Este vorba despre nişte măsuri preventive şi în acelaşi timp conservatorii care să confecţioneze
până la scadenţă titlul executoriu care, la rândul lui, să poată fi valorificat imediat, evitându-se întârzieri
nejustificate.
Sancţiunea lipsei dreptului subiectiv
Este respingerea acţiunii. Aceeaşi sancţiune intervine în cazul neîndeplinirii condiţiilor
dreptului subiectiv. Această soluţie se pronunţă în mod normal la sfârşitul judecăţii, după dezbateri.
4. Interesul
Interesul este folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare
a procedurii judiciare.
Nu există acţiune dacă nu este caracterizată printr-un interes legitim.
Este normal ca existenţa interesului legitim să stăvilească posibilitatea şicanării părţi adverse
prin diferite acţiuni absurde care ar putea încărca inutil volumul de muncă al instanţelor judecătoreşti.
Este deci o măsură de descurajare a procesomanilor şi de protecţie firească, civică a celoralalţi subiecţi
de drept şi a judecătorilor care nu trebuie să-şi irosească timpul asupra unor dosare sterile.
Interesul trebie să caracterizeze nu numai momentul de debut al procesului (introducerea cererii
de chemare în judecată) ci şi toate formele şi etapele procesuale ulterioare (probatorii, căi de atac,
executare, etc).
Interesul poate fi material atunci când urmăreşte realizarea unui folos de ordin patrimonial (ex.
predarea unei sume de bani sau a unui bun corporal) sau poate fi moral când are ca scop obţinerea unor
satisfacţii nepatrimoniale (ex. punerea sub interdicţie a unui alienat sau debil mintal). Interesul moral nu
se suprapune însă cu prejudiciul moral şi deci nu poate genera apariţia daunelor morale.
Condiţiile interesului sunt următoarele:
a) să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;
b) să fie personal, adică acţiunea să poată fi promovată de titularul dreptului sau de
reprezentantul lui, iar nu de către o altă persoană străină de drept. În consecinţă, un terţ nu poate
introduce o acţiune pentru realizarea dreptului altuia cu care nu are nici un raport juridic şi nici o
tangenţă juridică. Această cerinţă este consacrată în art. 109 C. proc. civ.;

33
 c) să fie născut şi actual, în înţelesul că dacă cel interesat nu ar formula acţiunea în momentul
respectiv, s-ar expune la un prejudiciu în cazul întârzierii. Este posibil ca un drept să nu fie actual dar
interesul să existe (vezi cazul asigurării dovezilor - art. 235 C. proc. civ.).
În cazul acţiunilor în constatare interogatorii sau provocatorii (cu un pronunţat caracter
preventiv) trebuie să existe un interes legitim legat de curmarea incertitudinii.
Sancţiunea lipsei de interes este respingerea acţiunii. Această sancţiune se aplică atât pentru
lipsa în sine a interesului cât şi pentru neîndeplinirea cerinţelor acestuia (care se cer întrunite
cumulativ).
Lipsa de interes se invocă prin excepţie, care este excepţie de fond şi dirimantă. Excepţia se
poate ridica în orice fază a procesului de oricare parte şi chiar de instanţă din oficiu.
2.4. Coparticiparea procesuală
În mod obişnuit în proces există un singur reclamant şi un singur pârât. Este însă posibil să
apară de la începutul procesului o pluraritate de subiecţi procesuali, adică mai mulţi reclamanţi şi/sau
mai mulţi pârâţi.
Art. 47 C. proc. civ. prevede că este posibilă coparticiparea procesuală cu condiţia ca obiectul
pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună sau dreptul şi obligaţia să aibă aceeaşi cauză.
Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă (avem o pluralitate de părţi cu interese identice)
sau obiectivă (avem o pluralitate de acţiuni strâns legate între ele).
La rândul ei coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi
pârâţi) sau mixtă (mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi).
De regulă, coparticiparea procesuală este facultativă. Prin excepţie, coparticiparea este
obligatorie în cazul ieşirii din indiviziune.
Coparticipanţii au o poziţie de independenţă procesuală între ei (art. 48 C. proc. civ.). Aceasta
înseamnă că actele unei părţi nu pot prejudicia pe ceilalţi coparticipanţi decât numai dacă efectele
actului respectiv se întind asupra tuturor, potrivit legii. În acest caz efectele actului procedural făcut de o
parte poate profita coparticipanţilor, dar nu îi poate prejudicia.
Coparticipanţii sunt independenţi şi faţă de instanţa de judecată. Un reclamant nu poate
reprezenta un alt reclamant fără procură, chiar dacă apărarea primului s-ar face în profitul ambilor. În
faţa instanţei fiecare coparticipant trebuie să-şi expună punctul de vedere în mod autonom.
Totuşi, există anumite înlesniri în sensul că mai mulţi coparticpanţi pot avea un singur
reprezentant şi că toţi coparticipanţii - fie activi, fie pasivi - primesc un singur rând de copii de cererile
şi înscrisurile adversarilor.
Uneori chiar instanţa, în baza rolului ei activ, provoacă situaţii de coparticipare procesuală - fie
prin introducerea în cauză a altor persoane (caz de intervenţie voluntară), fie prin încuviinţarea
conexării sau prin admiterea excepţiei de litispendenţă.

I. Teste grilă
1. Sunt participaţi în procesul civil:
a) insatnţa şi părţile;
b) organul de executare, procurorul;
c) martorii, experţii, interpreţii, apărătorii.

2. Constituie abuz de drept:

a) introducerea unei contestaţii la executare cu rea credinţă numai în scopul întârzierii
executării;
b) introducerea cu rea credinţă a unor cereri de recuzare
c) cererea de citare prin publicitate a pârâtului, atunci când reclamantul nu cunoaşte domiciliul
acestuia

3. Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor fizice:

a) începe la naşterea lor;
b) încetează la mortea persoanei;
c) începe la vârsta de 14 ani.

4. Excepţia lipsei de interes duce la respingerea acţiunii ca:

34
 a) neîntemeiată;
b) nefondată;
c) lipsită de interes.

5. Dacă o parte dintre reclamanţi sau pârâţi nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act
de procedură în termen:
a) judecata va înceta cu privire la ei;
b) judecata va continua şi cu privire la ei;
c) acestora li se va aplica sancţiunea decăderii.

II. Întrebări
1. În ce constă abuzul de drept procesual?
2. În ce constă coparticiparea procesuală? Care sunt efectele actelor efectuate de unul dintre
coparticipanţi, cu privire la drepturile celorlalţi?

Răspunsuri

I. Teste grilă
1. a); b); c);
5. b).
II. Întrebări
2. Coparticiparea procesuală reprezintă situaţia în care, în cadrul unui proces civil, legea
îngăduie ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un
drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză.
Potrivit art. 48 alin 1 C.proc.civ., actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre
reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi şi nici păgubi celorlalţi conform principiului independenţei
procesuale.
Potrivit art. 48 alin 2 C.proc.civ, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii
a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură
îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei, pentru îndeplinirea
actelor de procedură, folosesc şi celorlalţi.
Deci, numai actele utile îşi întind efectele asupra celorlalţi, iar nu şi cele care ar fi potrivnice
intereselor unora dintre coparticipanţi.

35
 Modulul VII.
PARTICIPAREA TERŢILOR ÎN PROCESUL CIVIL

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune, forme, condiţii
2. Intervenţia în procesul civil
3. Reprezentarea judiciară a părţilor în procesul civil
4. Participarea procurorului în procesul civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiune, forme, condiţii

1.1.Determinarea conceptului de terţi
Conceptul de terţe persoane poate fi privit în două accepţiuni. Într-o primă accepţiune,
conceptul desemnează numai poziţia unor subiecţi de drept până în momentul introducerii lor în proces.
Într-adevăr, în sens restrâns, prin terţe persoane înţelegem acele persoane care sunt străine de procesul
între reclamant şi pârât.
Într-o altă accepţiune, prin "terţe persoane" se desemnează însăşi participarea în procesul civil a
acelor persoane care au intervenit sau care au fost introduse în litigiu în cursul desfăşurării procedurii
judiciare.
1.2.Formele de participare a terţilor în procesul civil
În art. 49-66, Codul de procedură civilă reglementează amănunţit formele de participare a
terţelor persoane în procesul civil. Aceste dispoziţii procedurale consacră următoarele forme de
participare în procesul civil a terţelor persoane: intervenţia (art. 49-56), chemarea în judecată a altor
persoane (art. 57-59), chemarea în garanţie (art. 60-63) şi arătarea titularului dreptului (art. 64-66).
Distincţia între formele intervenţiei se face în funcţie de persoana care are iniţiativa formulării
cererii de participare a terţilor în proces. Astfel, atunci când participarea terţului în proces se realizează
ca urmare a iniţiativei acestuia, ne aflăm în prezenţa unei intervenţii voluntare. Dacă participarea
terţului în proces este urmare a iniţiativei uneia din părţi, ne aflăm în prezenţa unei intervenţii forţate.
Intervenţia forţată cuprinde următoarele forme de participare a terţelor persoane în procesul
civil: chemare în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.
1.3.Necesitatea şi importanţa participării terţilor în procesul civil
Explicaţia reglementării participării terţilor în procesul civil trebuie căutată în împrejurarea că
hotărârile instanţelor civile - cu unele excepţii, ca în materie de stare civilă - au efecte relative, numai
între părţile litigante. Pentru ca hotărârea judecătorească să devină opozabilă şi altor persoane,
interesate în rezolvarea într-un anumit fel a procesului civil, este necesar ca aceste persoane să fie
introduse în proces.
1.4.Condiţii de admisibilitate a participării terţilor
Pentru participarea terţelor persoane în procesul civil, sunt necesare două condiţii, determinate
de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţilor în proces, anume: existenţa unui proces
civil în curs de judecată şi existenţa unei legături de conexitate între cererea de participare a terţului în
proces şi acţiunea principală.
2. Intervenţia în procesul civil
Intervenţia este acea instituţie procesuală care conferă unui terţ posibilitatea de a participa, din
proprie iniţiativă, într-un proces civil în curs de judecată între alte persoane, în scopul valorificării unui
drept propriu sau în vederea sprijinirii apărării reclamantului ori pârâtului.
2.1.Intervenţia principală
Noţiune. Trăsături. Utilitate
Potrivit art.49 alin. 2 "intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept
al său".

36
 Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia principală constituie o veritabilă acţiune civilă
deoarece se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv.
Caracterul de acţiune civilă este justificat şi de necesitatea îndeplinirii condiţiilor de formă ale
cererii terţului. Edificatoare sunt dispoziţiile art. 50 alin.1 C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de
intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată".
Intervenţia principală a fost caracterizată şi ca o cerere conexă care se grefează pe acţiunea
reclamantului.
Condiţiile de admisibilitate
a) Afirmarea unui drept care urmează a se valorifica prin intermediul intervenţiei principale.
Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 49 alin. 2 C. proc. civ. Intervenientul principal,
urmărind valorificarea unui drept propriu, trebuie să afirme existenţa acestuia sau a unei situaţii juridice
a cărei ocrotire o solicită. Nu este necesar, însă, ca dreptul să existe în realitate, fiind suficientă numai
afirmarea dreptului litigios.
b) Forma intervenţiei principale.
Art. 50 alin. 1 C. proc. civ. precizează numai că "cererea de intervenţie în interes propriu va fi
făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată". Este evident că intervenientului i se
vor aplica şi dispoziţiile art.112 C. proc. civ., care indică elementele unei cereri de chemare în judecată.
Procedura intervenţiei principale
Termenul în care poate fi formulată.
Potrivit art. 50 alin. 2 C. proc. civ., intervenţia principală "se poate face numai în faţa primei
instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor".
Întrucât legea nu face nici o distincţie după materia în care se formulează cererile de intervenţie
forţată, rezultă că acestea vor fi promovate în termenul prevăzut de art. 50 alin. 2. Cu acordul celorlalte
părţi, intervenţia principală poate fi formulată şi în faţa instanţei de apel (art. 50 alin. 3 C. proc. civ.).
Sancţiunea depunerii tardive a intervenţiei principale este judecarea separată a intervenţiei faţă
de cererea principală, iar nu respingerea acesteia.
Admiterea în principiu a intervenţiei principale.
După formularea cererii de intervenţie principală, instanţa de judecată dobândeşte dreptul de a
soluţiona această cerere. Din punct de vedere procesual, intervenţia principală se soluţionează în două
faze: încuviinţarea în principiu a cererii şi judecarea acesteia.
Încuviinţarea în principiu a intervenţiei principale se poate dispune numai după "ascultarea
părţilor şi a celui care intervine" (art. 52 C. proc. civ.).
Cu prilejul încuviinţării cererii, părţile şi terţul au dreptul de a pune concluzii cu privire la
admisibilitatea intervenţiei principale.
Asupra încuviinţării în principiu se pronunţă o încheiere care nu poate fi atacată decât odată cu
fondul (art. 52 alin. 2 C. proc. civ.), pentru a nu se întrerupe cursul judecăţii. Încheierea de admitere în
principiu a intervenţiei are un caracter interlocutoriu. Instanţa este legată de o asemenea încheiere,
având obligaţia să procedeze în continuare la soluţionarea în fond a cererii.
Formularea întâmpinării şi a acţiunii reconvenţionale.
Părţile împotriva cărora se îndreaptă intervenţia principală pot formula întâmpinarea în
termenul stabilit de instanţă în acest scop (art. 52 alin. 3 C. proc. civ.).
Art. 52 alin. 3 conţine o derogare importantă de la regula potrivit căreia întâmpinarea se depune
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (art. 118 C. proc. civ.). Întrucât intervenţia principală poate fi
formulată în tot cursul primei instanţe, apare firesc ca întâmpinarea să fie depusă în termenul stabilit în
acest scop, chiar şi după prima zi de înfăţişare.
Actele de procedură ale intervenientului.
Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul "va lua procedura în starea în care se află în
momentul admiterii intervenţiei", iar "actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care
intervine".
În ipoteza în care renunţarea la judecată ori la drept, achiesarea, tranzacţia sau anularea cererii
au avut loc după admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, aceste acte
procedurale nu au nici o influenţă asupra soluţionării în continuare a intervenţiei.
Terţul intervenient are o deplină independenţă procesuală, urmând să fie considerat ca un
adevărat reclamant în procesul civil.
Modul de rezolvare a intervenţiei principale.

37
 Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55 C. proc. civ.),
pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri.
Dacă intervenţia principală duce la întârzierea soluţionării acţiunii principale, instanţa poate
dispune disjungerea lor, spre a fi soluţionate separat.
2.2. Intervenţia accesorie
Noţiune şi utilitate
Potrivit art. 49 alin. 3 C. proc. civ., intervenţia "este în interesul uneia din părţi când sprijină
numai apărarea acesteia".
Intervenţia accesorie se poate defini ca o cerere incidentă prin intermediul căreia o terţă
persoană, interesată în rezolvarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor
uneia din părţi.
Procedura intervenţiei accesorii
a) Forma cererii
Sub aspectul formei, intervenţia accesorie se prezintă ca o simplă cerere, nu ca o acţiune nouă,
de sine stătătoare, de aceea se vor respecta condiţiile de formă prevăzute de art. 82 C. proc. civ. Cererea
terţului va cuprinde însă şi menţiuni referitoare la justificarea interesului de a interveni, precum şi
arătarea părţii în interesul căreia s-a făcut intervenţia.
b) Termenul în care poate fi formulată.
Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei
de recurs (art. 51 C. proc. civ.).
c) Formularea întâmpinării şi a cererii reconvenţionale.
După încuviinţarea în principiu a intervenţiei accesorii, aceasta va fi comunicată părţilor, având
astfel posibilitatea de a formula întâmpinarea (art. 52 C. proc. civ.).
Împotriva intervenţiei accesorii nu se poate formula o cerere reconvenţională, deoarece
intervenţia accesorie nu constituie o acţiune civilă, ci o simplă cerere prin care terţul urmăreşte doar
sprijinirea poziţiei procesuale a unei părţi.
d) Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii.
Intervenţia accesorie se judecă odată cu cererea principală (art. 55 C. proc. civ.). Instanţa de
judecată nu are însă posibilitatea de a dispune disjungerea de cererea principală, din cauza faptului că
intervenţia accesorie nu are ca obiect o pretenţie proprie a intervenientului, deci nu ar putea forma
obiectul unei judecăţi distincte faţă de cererea principală.
În cazul în care terţul a intervenit în interesul reclamantului, soluţia privitoare la intervenţie
depinde de modul de rezolvare a cererii principale. O a doua ipoteză priveşte modul de soluţionare a
intervenţiei în interesul pârâtului. Şi în acest caz, soluţia ce va fi pronunţată depinde de modul de
rezolvare a cererii principale.
Drepturile şi obligaţiile intervenientului accesoriu
Potrivit art. 54 C. proc. civ., intervenientul în interesul uneia din părţi "poate face orice act de
procedură care nu este potrivnic interesului părţii în favoarea căreia intervine". Din acest text rezultă că
intervenientul nu se bucură de o independenţă procesuală absolută.
2.3.Intervenţia forţată
1. Chemarea în judecată a altor persoane
Noţiune şi importanţă
Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art. 57-59 C. proc. civ. Art. 57
dispune că "oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul".
Chemarea în judecată a altor persoane poate fi definită ca acea formă de participare a terţelor
persoane în procesul civil care, în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă părţilor dreptul de a
solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Condiţii de admisbilitate
Chemarea în judecată a altor persoane este admisibilă numai dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile generale pentru participarea terţelor persoane în procesul civil. Pe lângă aceste condiţii
generale, pentru a folosi această instituţie, mai este necesar ca terţul ce urmează a fi introdus în proces
să poată pretinde "aceleaşi drepturi ca şi reclamantul".
Sub aspectul condiţiilor de formă, legea se limitează la precizarea că cererea de chemare în
judecată a altor persoane "va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice"

38
(art. 57 alin. 4 C. proc. civ.). Aceste dispoziţii vor fi interpretate, însă, în contextul întregii reglementări
a instituţiei. Astfel, cererea pentru chemare în judecată a altor persoane va îndeplini condiţiile de formă
ale unei cereri de chemare în judecată, deci va cuprinde elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
Procedura chemării în judecată a altor persoane
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei
instanţei.
Codul face însă distincţie între reclamant şi pârât cu privire la momentul până când pot face
cererea de intervenţie forţată. Astfel, reclamantul poate formula cererea până la încheierea dezbaterilor,
înaintea primei instanţe, în timp ce pârâtul poate depune această cerere odată cu întâmpinarea sau, cel
mai târziu, la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea acestor termene atrage sancţiunea judecării separate
a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C. proc. civ.).
După depunerea cererii de chemare în judecată a altor persoane, aceasta se va comunica terţului
şi părţile potrivnice. Odată cu cererea, terţului îi vor fi comunicate şi copii de pe cererea principală, de
pe întâmpinarea şi de pe înscrisurile de la dosar (art. 57 C. proc. civ.).
Cererea principală şi intervenţia forţată formează obiectul unei singure judecăţi.
Hotărârea pronunţată în cauză va cuprinde soluţii privind atât cererea principală, cât şi cererea
de intervenţie forţată.
Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane ar duce la întârzierea judecăţii, instanţa
poate dispune disjungerea ei de cererea principală, deşi această soluţie nu este prevăzută expres în
Codul de procedură civilă actual.
Drepturile şi obligaţiile procesuale ale terţului introdus în proces
În literatura de specialitate, cererea pentru intervenţia forţată este asimilată intervenţiei
principale, fiind considerată ca o adevărată acţiune, deoarece art. 58 C. proc. civ. stipulează că "cel
chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi
opozabilă".
2. Chemarea în garanţie
Noţiune, fundament, importanţă
A doua formă de intervenţie, chemarea în garanţie, este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ.
Potrivit art. 60 "partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se
îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Chemarea în garanţie poate fi definită ca "acea formă de participare a terţelor persoane de a
solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în
ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul".
Chemarea în garanţie se fundamentează pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau de
despăgubire. Obligaţia de care este ţinut terţul (garantul), poate rezulta fie din lege, fie din convenţia
părţilor.
Condiţiile de admisibilitate
Codul de procedură civilă face referire în mod expres numai la condiţiile de formă ale chemării
în garanţie. Cu toate acestea, literatura de specialitate este unanimă în a recunoaşte chemării în garanţie
caracterul de a fi o adevărată acţiune, deci va trebui să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de
chemare în judecată.
Pentru promovarea şi exercitarea cererii de chemare în garanţie este suficient ca partea care
formulează această cerere să afirme cel puţin existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire din
partea unei terţe persoane. Existenţa reală a obligaţiei de garanţie sau de despăgubire este doar o
condiţie de admitere în fond a cererii.
Sub aspectul formei, cererea va cuprinde toate elementele prevăzute de lege pentru cererea de
chemare în judecată, art.61 făcând trimitere, în acest sens, la art. 112 C. proc. civ.
Procedura
a) Termenul de depunere a cererii.
Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant până cel mai târziu la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanţe. Pârâtul poate promova această cerere odată cu întâmpinarea sau,
cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie
antrenează sancţiunea judecării separate a acesteia, afară de cazul în care ambele părţi consimt ca
cererile să se judece împreună (art. 135 C. proc. civ.).
b) Comunicarea cererii.

39
 După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa de judecată va dispune comunicarea
acesteia celui chemat în garanţie (art. 62 C. proc. civ.). Comunicarea se va face în atâtea exemplare câţi
chemaţi în garanţie sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Se vor alătura şi copii de pe înscrisurile pe
care înţelege să se servească cel garantat.
c) Întâmpinarea.
Împotriva cererii de chemare în garanţie, terţul poate formula întâmpinare în termenul stabilit
de instanţă în acest scop.
d) Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată cu privire la cererea de chemare în
garanţie.
Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă s-ar întârzia
soluţionarea acţiunii principale, instanţa va putea dispune disjungerea celor două cereri, spre a fi
judecate distinct (art. 63 C. proc. civ.). În principiu, instanţa va pronunţa o singură hotărâre asupra
acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de
chemare în garanţie, îndrumând partea interesată să introducă o acţiune separată împotriva terţului
pentru valorificarea eventualelor sale pretenţii. Soluţia ce se va da cererii de chemare în garanţie
depinde de aceea care se va da în acţiunea principală. Terţul chemat în garanţie nu poate fi însă obligat
direct faţă de reclamant, deoarece între ei nu există nici un raport juridic. Dacă acţiunea principală este
respinsă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât va fi şi ea respinsă, ca lipsită de interes sau
de obiect.
Drepturile şi obligaţiile celui chemat în garanţie
Chemarea în garanţie fiind o veritabilă acţiune îndreptată împotriva garantului, îi conferă
acestuia o poziţie procesuală independentă.
3. Arătarea titularului dreptului
Concept şi importanţă
Această instituţie este reglementată în art. 64-66 C. proc. civ. Potrivit art. 64, "pârâtul care
deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta
pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o
persoană care pretinde un drept real asupra lucrului".
Condiţiile de admisibilitate
În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor în procesul civil, cererea
privind arătarea titularului dreptului trebuie să îndeplinească şi unele cerinţe specifice:
a) să fie formulată de pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită în numele
altuia un drept asupra acelui lucru. Spre exemplu, depozitarul, chiriaşul, posesorul etc., chemat în
judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului respectiv, are posibilitatea de a indica
pe adevăratul titular al dreptului, solicitând introducerea acestuia în proces.
b) prin acţiunea principală să se urmărească valorificarea unui drept real.
Procedura
Cererea se depune de către pârât odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de
înfăţişare. Deoarece arătarea titularului dreptului nu constituie o veritabilă acţiune, legea nu face
precizarea că cererea trebuie să îndeplinească, sub aspectul formei, condiţiile unei cereri de chemare în
judecată, ci doar că "va fi motivată". Astfel că cererea poate fi materializată fie în cadrul întâmpinării,
fie printr-o cerere separată. Din înscrisul depus de pârât trebuie să rezulte calitatea în care deţine bunul
sau exercită dreptul şi date privind adevăratul titular al dreptului.
După primirea cererii, instanţa va dispune comunicarea acesteia şi a unei copii de pe cererea de
chemare în judecată şi de pe înscrisurile din dosar.
După introducerea terţului în proces se va proceda la judecarea cererii pârâtului, care nu se
soluţionează întotdeauna împreună cu cererea principală. Astfel, în situaţia în care cel indicat ca titular
al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces, însă
numai dacă reclamantul consimte la această înlocuire. În continuare, se va soluţiona numai cererea
privitoare la arătarea titularului dreptului. Dacă terţul tăgăduieşte susţinerile pârâtului sau, deşi regulat
citat, nu se înfăţişează, el va dobândi calitatea de intervenient principal, iar hotărârea îi va fi opozabilă.

3. Reprezentarea judiciară a părţilor în procesul civil

40
 Art. 67 alin. 1 C. proc. civ. menţionează că părţile îşi pot exercita drepturile procedurale fir
personal fie prin mandatar. Rezultă că pot fi reprezentate în proces atât persoane fizice cât şi persoane
juridice.
Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice
Reprezentarea judiciară este posibilă în situaţia în care o persoană denumită reprezentant
îndeplineşte actele procedurale în proces în numele şi pentru o altă persoană denumită reprezentat,
aceasta din urmă fiind titulara dreptului litigios şi parte în acel proces.
Reprezentarea judiciară constituie o aplicare a normelor mandatului, ale reprezentării şi ale
capacităţii personale, caracteristice dreptului civil substanţial la specificul dreptului procesual civil.
Reprezentarea poate fi obligatorie sau facultativă.
Interogatoriul, care este o probă strict personală, nu poate fi luat reprezentantului, decât dacă
acesta are o procură specială şi autentică şi reprezintă o parte cu domiciliul în străinătate.
În al doilea rând, în cazul divorţului, partea nu poate fi reprezentată, ci numai asitată de avocat,
cu excepţia părţilor cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate şi a persoanelor puse sub interdicţie.
Sediul materiei îl reprezintă art. 67-70 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii 51/1995
privind exercitarea profesiei de avocat.
Condiţiile reprezentării judiciare convenţionale
Reprezentantul îşi justifică această calitate prin procură.
Procura se alătură cererii de chemare în judecată dacă reprezentarea se face încă din momentul
redactării acesteia sau se depune pe parcursul procesului, dacă reprezentarea începe în timpul judecăţii.
Procura se poate da numai unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină şi are obligatoriu formă
scrisă (legea prevede "înscris sub semnătură legalizată").
Conform art. 67 alin. 2 şi 3 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în
judecată pe mandant numai dacă acest drept i-a fost anume dat, iar dacă mandantul cu procură generală
nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare
în judecată se presupune dat.
Mandatul este presupus ca fiind valabil dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde
nici o arătare în această privinţă (art. 68 alin. 3).
Mandatarul are dreptul să exercite în termenul legal căile de atac.
Reprezentarea prin mandatar neavocat (art. 68 C. proc. civ.)
O parte poate fi reprezentată de orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină. Totuşi, dacă
mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, acest mandatar nu poate pune concluzii, decât
printr-un avocat. Aşadar, mandatarul neavocat poate efectua orice acte de procedură, dar nu poate pune
concluzii.
De asemenea, de la această regulă există alte două derogări.
În primul rând, reprezentarea este permisă doctorilor sau licenţiaţilor în drept, atunci când
aceştia reprezintă în proces interesele soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv.
În al doilea rând, mandatarul neavocat poate pune concluzii când reprezintă pe soţ sau rudă
până la gradul IV inclusiv, însă numai la judecătorie.
Dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea
reprezentantului de către avocat nu este obligatorie şi, prin urmare, acest mandatar neavocat poate pune
concluzii la orice instanţă.
Reprezentarea prin avocat
În conformitate cu art. 68 alin. 1 C. proc. civ., avocatul îşi demonstrează calitatea de
reprezentant printr-o împuternicire avocaţială cu valoare de procură.
Împuternicirea se încheie în formă scrisă şi însoţeşte un contract de asistenţă juridică încheiat
tot în formă scrisă. Acest contract prevede sfera puterii pe care clientul o transferă avocatului.
Avocatul este absolventul unei facultăţi de drept pe profil juridic şi înscris pe tabloul avocaţilor
unui barou.
Reguli derogatorii de la dreptul comun al mandatului
Mandatul judiciar nu încetează prin moartea mandantului şi nici dacă el devine lipsit de
capacitate de exerciţiu, ci va dăinui până la retragerea lui de către succcsorii părţii mandante sau până la
numirea unui reprezentant legal al incapabilului.

41
 Renunţarea sau retragerea mandatului este opozabilă părţii adverse de la comunicare. Dacă
totuşi la mandat s-a renunţat sau acesta a fost retras chiar în şedinţă publică de judecată în prezenţa
tuturor părţilor, această măsură devine opozabilă din acel moment.
Mandatarul poate şi el renunţa la reprezentare cu obligaţia de a-i înştiinţa atât pe mandantul său,
cât şi instanţa cu cel puţin 15 zile înainte de următorul termen de judecată sau cu cel puţin 15 zile
înainte de împlinirea termenului legal pentru exercitarea căilor de atac.
Sancţiunea pentru nejustificarea calităţii de reprezentant
Dacă reprezentantul nu îşi dovedeşte calitatea, instanţa va acorda un nou termen de judecată
pentru complinirea lipsurilor respective.
Dacă la următorul termen deficienţele se menţin, instanţa va anula cererea (art. 161 C. proc.
civ.).
Excepţia lipsei calităţii de reprezentant are caracter dilatoriu, poate fi ridicată în orice fază a
procesului şi poate fi acoperită de titularul dreptului prin ratificarea actelor întocmite de persoana fără
calitatea de reprezentant.
Reprezentarea persoanelor juridice
Persoana juridică este reprezentată prin organul ei de conducere.
În procese, de regulă, persoana juridică este reprezentată de consilierul juridic angajat cu
contract de muncă pe durată nedeterminată. Acesta îşi dovedeşte această calitate printr-o delegaţie
semnată de şeful oficiului juridic sau de conducătorul persoanei juridice.

4. Participarea procurorului în procesul civil

Poziţia procurorului în procesul civil
Spre deosebire de dreptul penal şi de dreptul procesual penal, în procesul civil, Ministerul
Public prin procuror nu este un reprezentant propriu-zis al statului ci o parte în proces - reprezentant sui
generis al părţilor.
Formele participării procurorului în procesul civil
Conform drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale oricărei părţi şi reprezentantul Ministerului
Public în procesul civil are anumite atribuţii caracteristice părţii.
a) Pornirea procesului civil
Conform art. 45 alin.1 Ministerul public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi
ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
b) Participarea la judecata procesului civil
Procurorul pune concluzii facultativ în orice fel de proces, în orice fază a acestuia din proprie
iniţiativă (fără a fi ţinut să justifice motivele care îl determină să participe la acel dosar şi fără ca părţile
să poată obiecta în legătură cu participarea procurorului în proces) dacă se apreciează că erste necesar
pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 45 alin. 3).
Există reglementări imperative conform cărora procurorul este obligat să participe şi să pună
concluzii în anumite procese şi anume: cererile de punere sau de ridicare a interdicţiei, procesele de
declarare a dispariţiei şi a morţii sau de anulare a hotărârii de declarare a morţii; cererile în anularea,
rectificarea sau completarea înregistărilor de stare civilă s.a
În asemenea procese procurorul este obligat să participe şi să pună concluzii în toate gradele
procesuale, respectiv la fond şi în căile de atac. Încălcarea acestei prevederi conduce la nulitatea
hotărârii.
c) Exercitarea şi susţinerea căilor de atac
Art.45 alin.5 C. proc. civ. prevede că procurorul poate exercita căile de atac, în condiţiile legii,
împotriva oricăror hotărâri.
Exercitarea căilor de atac nu este limitată la cazurile prevăzute de alin. 1 al art. 45 C. proc. civ.
Pe de altă parte, doar Ministerul Public putea exercita recursul în anulare şi poate exercita
recursul în interesul legii către Curtea Supremă de Justiţie, procurorul fiind obligat să participe la
judecarea acestor căi extraordinare de atac şi să pună concluzii.
d) Punerea în executare a hotărârilor civile
În art.45 alin. 5 C. proc. civ. se stabileşte că procurorul în cazurile prevăzute de alin. 1 al art. 45
poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în acel
alineat.

42
 În fine, prin art. 451 C. proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, se prevede că actele
procesuale de dispoziţie efectuate în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub
interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în
interesul acelor persoane.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Sunt forme de participare a terţilor în procesul civil:

a) coparticiparea procesuală;
b) chemarea în judecată a altor persoane;
c) intervenţia forţată.

2. Intervenientul principal:
a) urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv propriu în faţa organelor judiciare;
b) urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv al uneia dintre părţile principale ale procesului
civil;
c) poate interveni în orice fază a procesului, chiar şi în recurs.

3. Intervenientul accesoriu:
a) are un inters propriu în participarea la activitatea judiciară;
b) intervine în procesul civilpentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale;
c) poate interveni în orice fază a procesului civil, chiar şi în recurs.

4. Chemarea în judecată a altor persoane presupune:

a) introducerea în proces a persoanelor ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi pârâtul, atunci
când acesta formulează o cerere reconvenţională;
b) introducerea în proces a persoanelor ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul;
c) ca cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient propriu şi în consecinţă
hotărâre îi va fi opozabilă.

5. Cererea de arătare a titularului dreptului.

a) se poate face numai de pârât;
b) poate fi făcută numai în cazul cererilor prin care se valorifică un drept real;
c) se poate face dacă între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului există un raport juridic cu
privire la lucrul determinat ce formează obiectul cererii.

II. Întrebări.

1. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre intervenţia principală (în interes propriu) şi
intervenţia accesorie (în intersul uneia dintre părţi)?
2. Cum va pune concluzii mandatarul neavocat şi ce excepţii se cunosc?

Răspunsuri

I. Teste grilă.
1. b); c);
5. a); b); c).

II. Întrebări.
2. Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului
juridic care, potrivit legii, reprezintă partea (art. 68alin 4 C.proc.civ.)
De la această regulă sunt excepţii :

43
- Doctorii sau licenţiaţii în drept, când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor
până la gradul IV inclusiv, putând pune concluzii în faţa oricăror instanţe (art. 68 alin 5
C.proc.civ) ;
- Mandatarii, în pricinile soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv, numai la
judecătorie (art. 68 alin 6 C.proc.civ.) ;
- Când dreptul de reprezentare izvorăţte din lege (părinte sau tutore) sau dintr-o
dispoziţie judecătorească (administrator – sechestru –art. 70 şi art 600 alin 3
C.proc.civ)

44
 Modulul VIII.
PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
Teoria generală a probelor

Unitatea de învăţare:
1. Definiţie şi accepţiuni
2. Subiectul şi obiectul probei
3. Condiţiile de admisibilitate a probelor
4. Sarcina probei
5. Clasificarea probei
6. Administrarea, propunerea şi încuviinţarea probelor
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Definiţia şi sensurile noţiunii de probă

Prin probe înţelegem acele mijloace juridice care ajută la stabilirea existanţei raportului juriduc
civil concret şi la realizarea drepturilor subiective civile născute din acest raport, mai ales în contra
celor care le nesocotesc sau le contestă.
Termenul "probă" este susceptibil de a primi mai multe accepţiuni:
În sens larg prin probă se poate înţelege:
- acţiunea de stabilire a existanţei sau inexistanţei unui anumit fapt;
- mijlocul prin care se poate faptul;
- rezultatul obţinut prin folosirea mijlocului de probă;
În sens restrâns există două accepţiuni ale acestei noţiuni:
- mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt;
- faptul probator material care odată dovedit poate servi la dovedirea unui alt fapt material,
determinant în soluţionarea pricinii.
2. Subiectul şi obiectul probei
Subiectul probei este însuşi judecătorul pe care trebuie să-l convingă asupra situaţiei de fapt.
Obiectul probei este constituit din acele fapte sau acte juridice ce tind la dovedirea raportului
litigios, anume actele juridice şi faptele juridice în înţeles restrâns, care au creat, modificat sau stins
acest raport juridic ori care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a cere constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţionarea sau rezilierea actului jurudic.
Faptele sunt de două categorii:
- fapte principale (facta probanda sau res probandae), care constituie raportul litigios dedus
judecăţii şi care trebuie dovedite;
- fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), care nu constituie raportul litigios, dar care
contribuie la dovedirea existenţei sau inexistanţei acestuia.
Faptele care trebuiesc dovedite pot fi materiale sau psihologice, acestea din urmă
exteriorizându-se doar prin rezultatele lor, precum dolul, reaua credinţă, etc.
Se cunosc următoarele categorii de fapte probatorii:
- fapte necontestate, sunt acele fapte asupra exitenţei cărora toate părţile din proces sunt de acord.
- fapte cunoscute personal de judecător. În cazul în care judecătorul cunoaşte împrejurările de
fapt şi depoziţia sa este necesară pentru rezolvarea procesului, el va fi audiat ca martor, devenind astfel
incompatibil cu funcţia de judecător.
- faptele notorii, sunt faptele cunoscute de un mare număr de persoane.
- fapte constante, denumite şi fapte prezumtive, sunt acele fapte pe care legea însăşi le consideră
existente, care nu pot fi în principiu contestate, şi, ca atare, dovedirea lor nu mai este necesară.
- chestiunile prealabile sunt fapte stabilite într-un proces penal şi care au relevanţă şi în procesul
civil, existând autoritate de lucru judecat din penal în civil asupra existanţei faptei, persoanei
făptuitorului şi vinovăţiei.

45
 3. Condiţiile de admisibilitate a probelor
O probă poate fi încuvinţată numai dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a) să nu fie oprită de lege. Spre exemplu, este inadmisibilă proba pentru combaterea
prezumţiilor legale absolute; interogatoriul şi jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de
despărţenie.
b) să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile şi nu să încerce a dovedi
fapte imposibile, ori o contrazicere a legilor naturii.
c) să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului, să folosească la rezolvarea
pricinii şi nu să devină un mijloc de tergiversare a judecăţii.
d) să fie concludentă, adică să poarte asupra unor împrejurări care odată cunoscute, să ajute
instanţa la rezolvarea pricinii.
e) să fie utilă. Este inutilă proba care tinde la dovedirea unor fapte incontestabile.
4. Sarcina probei
Sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C. civ., celui care face o propunere (afirmaţie) în faţa
instanţei de judecată, deoarece acesta trebuie să o dovedească. Procesul civil fiind pornit de către
reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca el să-şi dovedească pretenţia
pe care a supus-o judecăţii: "onus probandi incumbit actori": "probatio incumbit ejus qui dicit, non ejus
qui negat". Prin urmare, sarcina probei revine reclamantului.
După ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din
pasivitate şi să se apere, să dovedescă netemeinicia pretenţiei reclamantului.
Sunt şi situaţii în care pârâtul este obligat să preia iniţiativa probei. Dacă invocă o excepţie
procesuală, el trebuie să facă dovada acesteia: "in excipiendo reus fit actor". De asemenea, când pârâtul
dobândeşte calitatea de reclamant (formulând o cerere reconvenţională, o cerere de chemare în
garanţie), atunci i se aplică în întregime regula comună cu privire la sarcina probei. Într-un proces
obişnuit, în principiu, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât.
Există situaţii în care pârâtul, păstrându-şi această calitate, are totuşi primul sarcina probei.
În cazul prezumţiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o
anumită stare de drept, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedescă numai faptul din care decurge
prezumţia, iar partea potrivnică, dacă doreşte să răstoarne această stare, este obligată să administreze
proba contrară.
5. Clasificarea probei
Probele se clasifică după mai multe criterii:
- după cum se administrează în faţa instanţei sau în afara acesteia, probele sunt:
- judiciare - sunt administrate direct şi nemijlocit în faţa instanţei chiar şi prin comisie rogatorie;
- extrajudiciare - sunt declaraţiile martorilor date în particular, la cererea unei părţi, declaraţiile
martorilor date în faţa instanţei dar într-un alt proces şi contraînscrisul folosit în simulaţie.
după modul în care judecătorul percepe faptele, probele sunt:
- percepute personal de judecător (interogatoriul, cercetarea la faţa locului, verificarea unui
obiect material, etc.);
- percepute de alte persoane (depoziţia unui martor).
după criteriul naturii lor, probele sunt:
- materiale (dacă perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material);
- personale (dacă faptul este relatat instanţei de alte persoane, fie verbal, fie scris) şi pot fi:
- pozitive (declaraţii consemnate în înscrisuri sau făcute oral);
- negative sau de abţinere (lipsa la interogatoriu, ascunderea unui înscris, etc.) şi de raţionament
(în cazul prezumţiilor legale şi a celor simple).
după caracterul oral sau derivat, probele sunt:
- primare (imediate sau nemijlocite), care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt,
exemplu: un înscris original, depoziţia unui martor asupra unor fapte la care a asistat, etc,;
- secundare (mediate sau mijlocite), care provin din a doua sau a treia sursă, exemplu: copia de
pe un înscris, depoziţia unui martor care a auzit faptul de la o altă persoană, etc.
după cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal, probele sunt:
- directe - cele care dovedesc prin ele însele raportul juridic dedus judecăţii, exemplul înscrisul ce
constată contractul cu privire la care există litigiul, şi în acest caz opera judecătorului se reduce la
aprecierea seriozităţii şi concludenţei probei în raport cu celelalte probe;

46
 - indirecte - cele care dovedesc numai un fapt vecin şi conex, din a cărui cunoaştere se desprinde
concluzia existenţei raportului juridic litigios, exemplu: prezumţiile, iar în acest caz după operaţiunea de
apreciere şi după ce s-a stabilit că a dovedit faptul probator, intervine şi raţionamentul judecătorului,
necesar pentru a se putea desprinde concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa raportului de drept
substanţial.
6. Administrarea, propunerea şi încuviinţarea probelor
Administrarea probelor
Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte: propunerea probelor, încuviinţarea
lor şi administrarea propriu-zisă.
Propunerea probelor
Propunerea probelor se face în faza iniţială a procesului. Reclamantul trebuie să arate în cererea
de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (art. 112 pct. 5 C. proc. civ.),
iar pârâtul, în întâmpinare, trebuie să indice dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere
(art. 115 pct. 3 C. proc. civ.) şi dacă formulează cererea reconvenţională, va arăta dovezile pe care îşi
întemeiază pretenţiile (art. 119 alin. 2 raportat la art. 112 pct. 5 C. proc. civ.).
Potrivit art. 132 alin. 1 C proc. civ., reclamantul, la prima zi de înfăţişare, poate cere instanţei
să-i acorde un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi,
iar alineatul ultim al aceluiaşi articol permite reclamantului să ceară un termen pentru a depune
întâmpinare la cererea reconvenţională şi a propune dovezile în apărare. Pârâtul, la cererea întregită sau
modificată de către reclamant, poate face o nouă întâmpinare (art. 132 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ.),
în care să indice dovezile cu care se apără faţă de noile pretenţii ale reclamantului.
Dacă pârâtul care nu este reprezentat sau asistat de avocat nu a depus întâmpinare, la prima zi
de înfăţişare, preşedintele îi va pune în vedere să arate excepţiile şi dovezile, despre care se face vorbire
în încheierea de şedinţă (art. 118 alin. 3 C. proc. civ.).
Rezultă că, în principiu propunerea probelor trebuie făcută prin cererea de chemare în judecată
şi prin întâmpinare, ori cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii constă în decăderea părţilor din dreptul de a propune
probele cu care tind să-şi dovedească pretenţiile şi apărările lor, art. 138 alin. 1 dispunând că "dovezile
care nu au fost cerute în condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei".
Şi art. 138 prevede excepţii de la sancţiunea decăderii, indicând trei stuaţii în care partea poate
să ceară probe, deşi dispoziţiile legale mai sus amintite nu au fost respectate: când nevoia dovezii ar
reieşi din dezbateri; când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; când dovada nu a
fost cerută în termen din pricina neştiinţei sau a lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau
reprerentată de avocat.
De asemenea, art. 171 C. proc. civ. arată că partea decăzută din dreptul de a administra o
dovadă va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerii şi a dovezilor părţii
adverse.
Dacă o parte a renunţat la o dovadă pe care a propus-o, partea adversă poate să şi-o însuşească
ea (art. 168 alin. 3 C. proc. civ.). De asemenea, instanţa poate ordona dovezile care le va găsi de
cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 129 alin. 5 C. proc. civ.).
Încuviinţarea probelor
Probele propuse în aceste condiţii trebuie puse de către instanţă, înainte de a le încuviinţa, în
discuţia contradictorie a părţilor. După aceasta, instanţa va da o încheiere de admitere sau de respingere
a probelor respective, care trebuie să fie motivată. Încheierea prin care se încuviinţează dovezile va
arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de dovadă încuviinţate (art. 168 alin. 1 C.
proc. civ.). Dacă instanţa a încuviinţat o probă, ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat şi numai
dacă proba a devenit neconcludentă sau inutilă.
În situaţia în care s-a încuviinţat o dovadă ce necesită cheltuieli, sub sancţiunea decăderii, partea
este obligată să depună în termen de 5 zile suma fixată de instanţă. Depunerea sumei se va putea face şi
după împlinirea termenului, dacă prin acesta nu se amână judecata (art. 170 C. proc. civ.). Dacă proba a
fost ordonată de instanţă din oficiu, suma se avansează de partea în folosul căreia se administrează.
Administrarea propriu-zisă a probelor
Administrarea propriu-zisă a probelor se face în faţa instanţei de judecată (art. 169 alin. 1 C.
proc. civ.), înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii (art. 167 alin.
2 C. proc. civ.).

47
 Sunt şi situaţii în care probele nu sunt administrate de către instanţa care judecă procesul:
asigurarea dovezilor; administrarea probelor prin comisie rogatorie; probele administrate de o instanţă
necompetentă ori într-o cerere perimată, pot rămâne câştigate cauzei.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Subiect al probei este:

a) judecătorul;
b) partea care a propus proba;
c) fiecare dintre părţi.

2. Administrarea probelor în procesul civil:

a) poate avea loc numai în faţa instanţei de judecată;
b) se poate face numai de reclamant şi pârât;
c) se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel.

3. Sunt fapte probatorii:

a) faptele necontestate;
b) faptele cunoscute personale de către judecător;
c) faptele principale.

4. Propunerea probelor se face:

a) de reclamant prin cererea principală;
b) de reclamant prin cerere reconvenţională;
c) de pârât prin întâmpinare..

5. Dovezile ce nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare

sau, în condiţiile legii, la prima zi de înfăţişare nu vor mai putea fi invocate în cursul insatnţei,
afară de cazurile:
a) când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;
b) când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a
părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat;
c) când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii.

II. Întrebări.

1. Cui îi revine sarcina probei în procesul civil? Detaliaţi situaţiile în care sarcina probei este
răsturnată.
2. Care sunt condiţiile generale de admisibilitate a probelor?

Răspunsuri.

I. Teste grilă
2. c);
4. a),c).

II. Întrebări.
2. Condiţiile generale de admisibilitate a probelor sunt:
a) legalitatea;
b) verosimilitatea;
c) pertinenţa;
d) concludenţa.

48
 Legalitatea presupune ca proba solicitată de parte să constituie un mijloc de dovadă prevăzut de
lege. Părţile nu pot folosi alte mijloace de probă, decât pe cele expres determinate de lege.
Verosimilitatea presupune ca proba să facă credibil faptul pretins, să nu fie în contradicţie cu
legile naturii, universal-recunoscute.
Pertinenţa probelor presupune ca acestea să fie în strânsă legătură cu obiectul procesului (când
proba se referă la fapte ce trebuie demonstrate în sprijinul pretenţiilor sau apărărilor formulate de părţi).
Probele sunt concludente atunci când sunt de natură a conduce la soluţionarea procesului.
Instanţa le va încuviinţa doar dacă vor putea duce la dezlegarea pricinii. O probă concludentă este
întotdeauna şi pertinentă.

49
 Modulul IX.
MIJLOACELE DE PROBĂ

Unitatea de învăţare:
1. Proba prin înscrisuri
2. Proba cu martori
3. Expertiza
4. Probele materiale
5. Cercetarea locală
6. Recunoaşterea
7. Prezumţiile
8. Folosirea metodelor criminalistice în procesul civil
9. Asigurarea dovezilor
10. Aprecierea probelor
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
5. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
6. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Proba prin înscrisuri

Definiţie
Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu
mâna sau dactilografiat, ori prin efectuarea de orice alte semne convenţionale, pe hârtie sau orice alte
materiale: carton, sticlă, lemn, pânză etc.
Clasificarea înscrisurilor
Înscrisurile cunosc mai multe clasificări după diferite criterii:
Astfel, după scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:
- preconstituite, cele întocmite special pentru a servi ca probe;
- nepreconstituite, sunt celelalte înscrisuri.
După efectul lor, înscrisurile se împart în trei categorii:
- înscrisuri originare, care sunt întocmite, fie de organul instrumentator competent, fie de părţi
pentru a constata încheierea, modificarea sau stingerea unui act juridic;
- înscrisuri recognitive, care sunt întocmite pentru recunoaşterea exigenţelor unui înscris originar
pierdut şi care are drept scop înlocuirea acestui înscris;
- înscrisuri confirmative, sunt acele înscrisuri care întăresc un act anulabil, făcând să nu mai fie
viciat, cu condiţia de a cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre viciul ce
îl avea şi intenţia autorului actului de a-l acoperi, renunţând astfel la acţiunea în anulare.
După raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale şi copii.
După criteriul semnării, înscrisurile se deosebesc în semnate şi nesemnate.
Cele mai importante specii de înscrisuri sunt înscrisul autentic şi înscrisul sub semnătură
privată.
Înscrisurile autentice
Art. 1171 C. civ., definind actul autentic, spune că: "actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona la locul unde actul s-
a făcut".
Redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă patru mari avantaje datorită puterii
probatorii excepţionale pe care legea o acordă acestor acte. Dintre aceste avantaje enumerăm:
a) fac credinţa despre data actului până la înscrierea în fals;
b) se bucură de o prezumţie de validitate a actului;
c) au puterea unui titlu executoriu, când se prevăd obligaţiuni ajunse la scadenţă, creditorul
nemaifiind obligat să ia calea justiţiei;

50
 d) constatările personale ale agentului instrumentator fac dovada până la înscrierea în fals, iar
celelalte menţiuni până la proba contrarie. Acestea din urmă se referă la declaraţia părţilor pentru fapte
care nu pot fi verificate de agentul instrumentator.
Actul autentic poate fi atacat printr-o acţiune în anulare pentru vicii de consimţământ sau printr-
o acţiune în simulaţie împotriva actelor juridice constatate prin înscrisuri autentice.
Articolul 1172 C. civ. se ocupă şi de cazul în care actul autentic este făcut şi de un agent
instrumentator cu încălcarea competenţei sale. Textul de lege ne arată că acest înscris rămâne valabil ca
înscris sub semnătură privată, cu condiţia să fie semnat de părţi. Dacă nu a fost semnat de părţi,
înscrisul nu poate avea eficacitate, însă el poate fi folosit ca un început de probă scrisă.
Actul autentic este opozabil şi terţilor pentru că autentificarea se transcrie în registrul de
publicitate.
Înscrisurile sub semnătură privată
Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite şi semnate de părţi fără
intervenţia vreunui organ al statului. Ele cuprind imensa majoritate a actelor juridice încheiate în
circuitul civil, pentru că numărul actelor juridice pentru valabilitatea cărora legea cere forma autentică
este foarte redus.
Totodată înscrisul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Semnarea înscrisului sub semnătură privată. Este un element esenţial, pentru că părţile se
obligă prin semnătură.
2. Data înscrisului sub semnătură privată. Între părţile contractante, data, ca întreg cuprinsul
înscrisului, este supusă condiţiei recunoaşterii, eventual a verificării de scripte. Între părţi data este
valabilă până la proba contrarie.
Faţă de terţi, este opozabilă numai data certă înscrisă în registrele publice.
3. Multiplul exemplar. Această cerinţă este obligatorie pentru convenţiile sinalagmatice .
Articolul 1179 C. civ. menţionează că "actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii
sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese
contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes.
4. Existenţa menţiunii "bun şi aprobat", este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată
care constată convenţii din care se nasc obligaţii unilaterale. Această menţiune se înscrie de obicei la
sfârşit, de partea care se obligă la plata unei sume de bani şi după această menţiune se scrie suma în
cifre şi litere.
Această menţiune se aplică şi la obligaţiile de a preda o sumă de bani sau o cotă determinată din
lucrurile fungibile. Dacă această menţiune nu se respectă, actul sub semnătură privată se anulează, dat
nu şi convenţia. În acest caz, înscrisul sub semnătură privată, reprezintă un început de dovadă scrisă.
Administrarea probei prin înscrisuri
Producerea înscrisurilor
Înscrisurile se depun odată cu cererea de chemare în judecată a reclamatului, în atâtea copii câţi
pârâţi sunt, plus un exemplar pentru instanţa de judecată, pe care le certifică pentru exactitate.
Pentru actele în alte limbi, se depun obligatoriu şi copiile traduse şi certificate fie de parte, fie
de un translator autorizat. Dacă un act se află la partea care are interesul să îl ascundă, instanţa o poate
obliga să depună actul la dosar, iar dacă aceasta refuză, se poate aplica prezumţia dovedirii faptelor care
se pretind a fi înscrise în act, cu condiţia să fie certă deţinerea înscrisului de partea respectivă.
Dacă actul se află în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa va dispune aducerea
lui într-un anumit termen.
Neprezentarea înscrisului de către deţinător, în termenul fixat de instanţă, se sancţionează cu
amendă judiciară.
De asemenea, tot cu amendă se sancţionează şi refuzul sau omisiunea unei autorităţi de a
comunica la cererea instanţei, în termenul fixat, datele care rezultă din actele sale.
Cercetarea înscrisurilor în şedinţa de judecată
Aceasta diferă după cum este vorba de un înscris autentic, pentru care constatările personale ale
organului instrumentator nu pot fi combătute decât prin încheiere în fals, sau de un înscris sub
semnătură privată, care poate fi pur şi simplu tăgăduit de partea căreia i se opune.
În mod obişnuit, înscrisul sub semnătură privată este prezentat părţii adverse pentru a-l
recunoaşte la interogatoriu. În caz de răspuns afirmativ, proba este făcută.

51
 Dacă înscrisul este contestat sau dacă instanţa are îndoieli asupra autenticităţii sale, se va
proceda la verificarea de scripte sau după caz, la procedura falsului.
Procedura verificării de scripte
Când una dintre părţi declară că nu recunoaşte fie scrisul, fie semnătura, instanţa va proceda la
verificarea de scripte.
Verificarea înscrisurilor se face de către instanţă, fie direct, fie pe baza unei expertize
grafologice. În mod direct se poate face prin două procedee: un prim procedeu constă în obligarea celui
căruia i se atribuie scrierea de pe un înscris - pe care acesta n-o recunoaşte însă - să scrie, la dictarea
preşedintelui completului de judecată, părţi din acel înscris, în diferite poziţii (în picioare sau şezând),
iar în cazul nerecunoaşterii semnăturii, să-şi semneze numele în faţa instanţei, după care instanţa
procedează la confruntarea celor două scrieri sau semnături, pe baza cărora va aprecia realitatea
înscrisului. Dacă partea refuză să scrie sau să semneze în faţa instanţei, aceasta poate considera refuzul
ca o recunoaştere a scrisului sau a semnăturii de pe înscris.
Este o prezumţie simplă de recunoaştere tacită a scrisului sau semnăturii de pe înscris, pe care
legea o recomandă instanţei, dar pe care aceasta o poate sau nu reţine.
Un al doilea procedeu constă în confruntarea scrierii sau a semnăturii de pe înscrisul
nerecunoscut cu scrierea sau semnătura de pe alte înscrisuri ale aceleiaşi persoane, fie autentice, fie
private, dar netăgăduite, care sunt în mod neîndoios opera acelei persoane. Acest procedeu prezintă
avantajul că poate fi folosit şi pentru verificarea înscrisurilor provenind de la autorii unor părţi sau terţe
persoane.
Dacă instanţa de judecată, în urma folosirii unuia sau a celuilalt procedeu ori a ambelor
procedee de verificare directă, nu este pe deplin lămurită şi nu-şi poate forma convingerea cu privire la
veracitatea înscrisului, va numi un expert pentru verificarea acestuia, obligând totodată părţile să
depună alte înscrisuri emanând neîndoios de la aceeaşi persoană ca piese de comparaţie.
Procedura falsului (art. 180-184 C. proc. civ.)
Această procedură se aplică pentru actele autentice contestate. Se stabileste printr-o hotărâre
penală definitivă. În hotărâre se stabileşte dacă actul este fals sau nu şi, dacă falsul există, sub ce formă:
materială sau intelectuală.
Hotărârea judecătorească penală are autoritate de lucru judecat în procesul civil care se
suspendă până la soluţionarea procesului penal. Dacă nu este caz de judecată penală sau acţiunea penală
este prescrisă sau s-a stins, nu mai este posibilă pronunţarea unei hotărări penale de constatare a
falsului, situaţie în care tot instanţa judecătorească civilă va soluţiona problema prin orice mijloc de
probă, pe cale incidentală.
Procedura este următoarea:
a) se cere originalul actului de la partea care îl deţine, putându-se acorda un termen special;
b) înscrisul se vizează de preşedintele completului de judecată şi este primit în depozit la
instanţa de judecată;
c) se face un proces-verbal de constatare a stării materiale a înscrisului pentru ca acesta să nu se
modifice;
d) instanţa de judecată întreabă partea care a folosit înscrisul dacă mai stăruie în această probă.
Dacă partea renunţă la un înscris sau nu se prezintă în termenul fixat ori nu dă nici un răspuns,
înscrisul este înlăturat din dosarul cauzei ca probă şi se consemnează despre aceasta în încheierea
instanţei. Dacă la termen nu se prezintă cel care contestă înscrisul sau declară că nu mai stăruie în
stabilirea falsului, înscrisul este recunoscut de către instanţa de judecată ca fiind valabil.
Dacă părţile îşi menţin poziţia iniţială, instanţa civilă va trimite înscrisul parchetului pentru a-l
verifica şi emite o rezoluţie care să constate dacă există sau nu fals, cine l-a săvârşit şi dacă persoana
este sau nu vinovată. Rezoluţia parchetului nu are efect de autoritate de lucru judecat în procesul civil,
dar reprezintă o probă foarte puternică, care poate fi combătută prin alte mijloace de probă.
În perioada cercetării la parchet, instanţa civilă poate suspenda sau continua după caz procesul,
amânându-l până la primirea rezoluţiei. Dacă falsul se constată după ce hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, această hotărâre poate fi revizuită conform art. 322 pct. 4 Cod de procedură civilă.
2. Proba cu martori
Martorii sunt persoane străine de proces, care au însă cunoştinţă despre fapte ce sunt
concludente în rezolvarea pricinii şi pe care le relatează instanţei de judecată, ajutând-o la stabilirea
adevărului. Prin urmare, prin definiţie nu pot fi martori decât persoanele fizice.

52
 Admisibilitatea probei cu martori
Articolul 1191 alin. 1 C. civ. instituie interdicţia de a se dovedi cu martori actele juridice peste o
anumită valoare, dispunând că dovada unui act juridic de o valoare mai mare nu se poate face decât prin
act sub semnătură privată.
Totodată, art. 1191 alin. 2 C. civ. prevede că nu este admis a se dovedi cu martori împotriva şi
peste cuprinsul unui înscris.
Regulile stabilite au caracter imperativ întrucât textul prevede că părţile pot conveni să se poată
face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună, convenţia părţilor
putând fi expresă sau tacită.
Există anumite situaţii când proba cu martori devine admisibilă chiar şi în cazul în care nu
există o convenţie, situaţii care sunt prevăzute expres de lege, şi anume:
- începutul de dovadă scrisă, care dă posbilitatea administrării probei cu martori.
- imposibilitatea preconstituirii probei scrise.
Practica judiciară a extins aceste cazuri şi la imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul
(rude, soţi).
- imposibilitatea conservării probei scrise. Este cazul creditorului care a pierdut titlul care-i
servea ca dovadă scrisă dintr-o cauză de forţă majoră neprevăzută.
Administrarea probei cu martori
În mod normal, ascultarea martorilor se face în cadrul procesului civil. Sunt însă şi situaţii
excepţionale în care proba se efectuează pe cale principală, anticipând angajarea procesului, prin
procedura asigurării dovezilor.
Propunerea martorilor
Aceasta se face potrivit regulilor generale, adică reclamantul propune martorii prin cererea de
chemare în judecată sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar pârâtul prin întâmpinare sau până la
prima zi de înfăţişare.
Nerespectarea termenelor prevăzute pentru propunerea martorilor atrage sancţiunea decăderii
din probă.
Un martor propus de o parte poate să fie însuşit de cealaltă parte sau de instanţă, situaţie în care
partea care a propus martorul nu se mai poate opune la ascultarea lui pe motiv că renunţă la probă.
Numărul martorilor propuşi de o parte poate fi limitat de instanţă dar nu abuziv şi cu condiţia să
se asigure principiul parităţii martorilor (adică să existe un număr egal de martori pentru fiecare parte).
Instanţa trebuie să precizeze prin încheiere de şedinţă faptele care trebuiesc dovedite cu martori,
obligaţie ce se impune mai ales la comisia rogatorie.
Înlocuirea martorilor este posibilă doar din motive bine întemeiate (în caz de moarte, dispariţie
etc.), conform art. 186 alin. 3 C. proc. civ.
Persoanele care pot fi martor
Poate fi ascultată ca martor în procesul civil orice persoană care are cunoştinţă despre faptele
cauzei. Este totuşi evident că anumite persoane nu pot fi ascultate ca martori din cauza unor
impedimente psihice, fizice, morale sau legale.
Astfel:
- interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a depune mărturie: minorii sub 14 ani sau peste 14
ani dacă sunt asistaţi la audiere de reprezentatul lor legal. Totodată nu pot fi ascultaţi ca martori cei
condamnaţi la degradare civică printr-o hotărâre judecătorească sau persoanele condamnate penal
pentru mărturie mincinoasă;
- infirmităţile fizice crează incapacitatea de mărturie numai pentru faptele care se percep într-un
anumit mod, de exemplu: pentru orb fapte văzute, pentru surd fapte auzite, prin urmare aceste persoane
sunt relativ incapabile;
- sunt oprite de a depune ca martori rudele şi afinii părţilor până la gradul III inclusiv, cu excepţia
proceselor de stare civilă sau de divorţ. Aceste persoane pot fi totuşi ascultate ca martori dacă părţile
convin, expres sau tacit, în acest sens.
Totodată, legea mai creează o categorie de persoane care sunt scutite de a depune ca martori,
adică au dreptul să refuze de a face depoziţia:
- persoanele ţinute de aşa numitul secret profesional sau de serviciu: slujitorii cultelor, medicii,
farmaciştii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu privire
la faptele încredinţate lor în exerciţiul profesiei;

53
 - funcţionarii publici sau foştii funcţionari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut
cunoştinţă în această calitate.
Interdicţia lor încetează la un anumit timp după pierderea funcţiei.
- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei însuşi sau ar expune pe una din persoanele arătate
mai sus - adică soţ şi rude apropiate ori afinii lor până la gradul III inclusiv - la o pedeapsă penală sau la
dispreţul public.
Prezentarea şi audierea martorilor
După ce instanţa încuviinţează sau ordonă din oficiu proba cu martori, aceştia sunt citaţi pentru
termenul fixat pentru audiere. Ascultarea martorilor se face direct la instanţă sau prin comisia rogatorie,
în cazul în care martorul domiciliază în altă localitate.
Dacă un martor absentează nejustificat, la prima citare, împotriva acestuia se poate emite
mandat de aducere pentru a fi adus de poliţie la instanţa de judecată (art. 188 alin. 1 C. proc. civ.). În
cazuri urgente se poate dispune aducerea cu mandat chiar la primul termen.
Potrivit art. 1081 pct. 2 lit. a C. proc. civ. neprezentarea martorului legal citat sau refuzul
acestuia de a depune mărturie când este prezentat în instanţă (cu excepţia minorului) se sancţionează cu
amendă judiciară.
Martorul poate fi despăgubit pentru cheltuielile lui de deplasare şi pentru pierderea zilei de
muncă, de către partea care l-a propus, situaţie care se consemnează fie într-o încheiere de şedinţă, fie în
hotărârea judecătorească.
Dacă totuşi martorul absentează după mandatul de aducere, instanţa de judecată poate judeca
procesul şi în absenţa acestuia (art. 188 alin. 3 C. proc. civ.).
Dacă martorul este împiedicat să vină în instanţă acesta poate fi ascultat la locuinţa sa.
La prezentarea martorului, instanţa de judecată îl identifică, apoi i se ia jurământul, care poate fi
religios sau nereligios.
Minorul sub 14 ani nu depune jurământ.
Apoi, martorul este avertizat de instanţa de judecată că mărturia mincinoasă se pedepseşte de
lege.
Martorul este întrebat, înainte de a depune mărturie, dacă este rudă sau afin cu una din părţi,
dacă se află în serviciul uneia din părţi sau dacă este în judecată, duşmănie sau în relaţii de interes cu
vreuna din părţi.
Audierea propriu-zisă, se face lăsând martorul să declare spontan, aşa cum ştie, despre faptele
probatorii supuse procesului, trebuind evitată orice întrerupere intempestivă a martorului, pentru a nu-l
bloca emoţional, pentru a nu-l deruta.
Cu toate acestea, instanţa poate să indice martorului ce fel de probleme interesează în cauză,
pentru ca declaraţia să fie pertinentă. Martorul nu are voie să relateze anumite fapte citind, orientându-
se după însemnări, cu excepţia cazului când se referă la numere sau date matematice şi cu excepţia unor
denumiri mai rare, însă acest lucru îl poate face doar cu încuviinţarea instanţei de judecată.
După ce declară tot ceea ce cunoaşte, completul de judecată poate să îi pună întrebări
suplimentare, apoi partea care l-a propus ca martor îi poate pune şi ea întrebări, urmând şi celelalte
părţi.
Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefierul de şedinţă, la dictarea preşedintelui
completului de judecată. Declaraţia se semnează apoi de martor, de membrii completului de judecată şi
de grefier. Când un martor dă declaraţia în sala de şedinţă, ceilalţi martori prezenţi aşteaptă afară, pentru
a nu fi influenţaţi de declaraţia celui ascultat.
Martorul care a dat declaraţia, rămâne în sala de şedinţă până când ceilalţi martori prezenţi
termină şi ei declaraţia lor, pentru că în cazul în care apar contradicţii flagrante, ei pot fi confruntaţi de
instanţa de judecată, confruntare care se consemnează într-un proces-verbal separat, semnat de ambii
martori şi de membrii completului de judecată.
Înainte de a semna declaraţia, martorul are dreptul să citească şi să sesizeze instanţa de judecată
în cazul în care s-au omis unele împrejurări relatate de el, sau au fost consemnate greşit. În acest caz,
declaraţia acestuia se completează.
Dacă un martor refuză să semneze declaraţia dată sau nu poate, se va consemna acest lucru.
Declaraţia se ia doar oral, iar în cazul surdo-muţilor se asigură un translator de specialitate.
Aprecierea declaraţiilor testimoniale
La pronunţarea hotărârii, judecătorul apreciază liber toate probele efectuate şi îşi formează

54
convingerea sa intimă.
Cele trei faze succesive prin care trece martorul sunt:
a) perceperea faptului;
b) memorizarea faptului perceput;
c) reproducerea faptului perceput şi memorizat.
3. Expertiza
Atunci când pentru lămurirea unor împrejurări instanţa are nevoie de părerea unor persoane
având cunoştinţe de specialitate, ea va numi la cererea părţilor sau din oficiu, un expert, stabilind prin
încheiere punctele nelămurite asupra cărora acesta va avea să se pronunţe, precum şi termenul în care
trebuie să se efectueze expertiza.
Când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut de
specialitate.
În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea unei
părţi, instanţa poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din
domeniul respectiv. Ascultarea unui astfel de specialist se poate face în camera de consiliu sau în
şedinţă publică.
Obiectul expertizei constă numai în lămurirea unor împrejurări de fapt - dovedirea faptelor -
pentru care se cer cunoştinţe de specialitate. Deci nu se numesc experţi cei cărora li se cere a lămuri
împrejurări pe care sunt capabili să le rezolve judecătorii. De asemenea, nu li se va cere experţilor să-şi
expună concluziile în materie de drept, pentru că judecătorii trebuie să cunoască din oficiu toate
normele juridice.
Prin urmare, expertiza este un mijloc de probaţiune.
Procedura încuviinţării şi a numirii expertului
Efectuarea expertizei se hotărăşte de către instanţa de judecată, fie la cererea unei părţi, fie din
oficiu.
Admiterea sau ordonarea expertizei, în principiu, este facultativă. Instanţa va admite sau ordona
efectuarea unei expertize numai dacă situaţia o cere.
Numirea experţilor
Când instanţa de judecată, apreciind, va considera necesar a avea părerea unor experţi, ea va
încuviinţa sau ordona acest mijloc de dovadă printr-o încheiere, numind expertul sau experţii respectivi.
Încheierea de admitere sau ordonare a efectuării unei expertize va trebui să cuprindă obiectul
expertizei şi întrebările la care expertul sau experţii trebuie să răspundă; totodată, ea va statornici şi
asupra onorariului pe care acesta (aceştia) trebuie să-l primească în funcţie de natura şi de dificultatea
problemelor care formează obiectul expertizei.
Efectuarea expertizei şi forţa ei probantă
Efectuarea expertizei
Expertiza se aprobă de instanţă prin încheierea de şedinţă, după care face adresă la Biroul de
experţi pentru a i se trimite un tabel cu experţi din specialitatea cerută.
Legea permite părţilor să se învoiască asupra persoanei expertului, iar dacă acestea nu cad de
acord, expertul va fi numit de către instanţă prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de pe lista întocmită
de biroul local de expertiză.
Dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi sancţionarea martorilor care lipsesc, se
aplică în mod corespunzător şi experţilor. Dacă expertul nu se înfăţişează, instanţa poate dispune
înlocuirea lui.
În scopul de a se asigura expertului mijloacele necesare efectuării expertizei, partea care a
propus această probă, iar - în cazul când a fost ordonată din oficiu - partea care are, potrivit legii,
sarcina dovedirii faptului ce face obiectul expertizei, este obligată ca, în termen de 5 zile de la
încuviinţarea sau ordonarea expertizei, să depună sub sancţiunea decăderii, suma fixată de instanţă
pentru cheltuielile de cercetare, deplasare şi de plată a expertului, în exact aceleaşi condiţii în care
partea este obligată să avanseze cheltuieli şi pentru martori (art. 170 C. proc. civ.).
Instanţa stabileşte un termen până la care expertul este obligat să îşi înainteze raportul de
expertiză, care se face în scris.
În cazurile în care pentru efectuarea expertizei este necesar să se facă o cercetare la faţa locului,
expertul este obligat să convoace părţile la locul respectiv în ziua şi ora fixată de el, prin scrisoare
recomandată cu dovadă de primire, care se anexează la raportul de expertiză, iar părţile sunt obligate să

55
dea expertului lămuriri de care acesta are nevoie în legătură cu obiectul expertizei.
Nerespectarea acestei dispoziţii este sancţionată, având în vedere caracterul său imperativ, cu
nulitatea expertizei.
O parte poate solicita ca, pe lângă expertul numit după procedura arătată, la efectuarea
expertizei să mai participe un expert nominalizat şi plătit de ea.
Concluziile expertului se consemnează într-un raport de expertiză.
Raportul de expertiză trebuie depus la instanţă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de
judecată, sub sancţiunea amenzii (art. 108 pct. 2 lit. c). Dacă s-a pricinuit o pagubă prin amânare se pot
plăti şi despăgubiri.
Instanţa de judecată, dacă nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea
expertizei sau o nouă expertiză, care se mai numeşte şi contraexpertiză.
Puterea doveditoare a raportului de expertiză
Instanţa nu este legată de concluziile raportului, care constituie numai elemente de convingere,
lăsate la libera ei apreciere. Ea este însă datoare să motiveze în hotărârea sa pentru ce nu a fost de acord
cu expertul.
4. Probele materiale
Sunt considerate probe materiale obiectele care prezintă interes probatoriu fie prin calităţile lor
fizice, fie prin urmele pe care le provoacă sau care rămân asupra lor. Planurile topografice, schiţele,
fotografiile pot fi probe materiale dacă prin ele se conturează calităţile obiectului în jurul căruia poartă
litigiul.
De obicei instanţa verifică în mod direct probele materiale cu ocazia unei cercetări locale.
5. Cercetarea locală
În mod obişnuit cercetarea la faţa locului este considerată ca un mijloc de dovadă care face
parte din categoria probelor judiciare directe, cu toate că în realitate ea nu este un mijloc de dovadă, ci
un act procesual care are ca scop cercetarea în afara instanţei a unor probe materiale.
În baza principiului nemijlocirii şi al colegialităţii instanţei judecătoreşti, se cere ca instanţa să-
şi desfăşoare activitatea de judecată în toate fazele sale în completul ei, iar pe de altă parte, ascultarea de
martori şi experţi, care poate fi de multe ori necesară cu ocazia acestei cercetări la faţa locului, implică
prezenţa instanţei în întregul ei.
Totuşi, legea permite ca cercetarea locală să se facă numai de unul dintre judecători
Cercetarea la faţa locului se hotărăşte de instanţa de judecată printr-o încheiere, fie la cererea
părţilor, fie din oficiu.
Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi ascultaţi martorii şi experţii pricinii care vor fi, de
asemenea, citaţi.
Despre cele efectuate la faţa locului se va încheia proces-verbal. În procesul-verbal se vor arăta,
după menţiunile obişnuite (data, locul, compunerea instanţei, prezenţa procurorului, a părţilor, a
experţilor şi a martorilor), operaţiunile care s-au efectuat în cadrul cercetării locale, constatările făcute
de instanţă cu privire la lucrul care constituie proba materială examinată, susţinerile părţilor, lămuririle
experţilor, la fel ca şi într-o încheiere de şedinţă, căci, propriu-zis, cercetarea la faţa locului nu este
decât o şedinţă ţinută în afara sediului instanţei, la locul de situare sau aşezare a probei materiale
cercetate.
Procesul-verbal se depune la dosarul cauzei pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de
cuprinsul său şi să-l poată discuta apoi în faţa instanţei, la şedinţa care urmează la sediul acesteia.
Cercetarea la faţa locului se poate face şi de altă instanţă, prin comisie rogatorie.
6. Recunoaşterea
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă persoană îşi
întemeiază o pretenţie, sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe juridice împotriva
autorului ei.
Admisibilitatea recunoaşterii
În ceea ce priveşte admisibilitatea, mărturisirea nu se poate referi decât la chestiuni de fapt şi
deci mărturisirea este admisibilă pentru:
a) este admisibilă doar în legătură cu drepturile de care o parte poate să dispună.;
b) este un act unilateral de voinţă ;
c) voinţa celui ce face mărturisirea trebuie să fie conştientă şi liberă;

56
 d) recunoaştearea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de mandatarul cu procură
specială al acestuia, pentru că recunoaşterea este un act de dispoziţie.
e) mărturisirea trebuie să fie expresă, mai puţin cazul recunoaşterii tacite, prevăzute de art. 225
Cod proc. civ., când neprezentarea unei părţi (fără motive temeinice) la termenul la care a fost citată, cu
menţiunea "chemat la interogatoriu", echivalează cu recunoşterea tacită a acelei părţi. La fel este
interpretat şi refuzul de a răspunde la interogatoriu
Categorii de recunoaştere
Ca formă şi putere doveditoare, mărturisirea este de două feluri: extrajudiciară şi judiciară.
Marturisirea este de trei feluri: simplă, calificată şi complexă.
1. Mărturisirea simplă conţine o recunoaştere fără rezerve sau adaosuri ale faptului pretins de
partea potrivnică.
2. Mărturisirea calificată este aceea în care, după ce recunoaşte faptul supra căruia este
interogată, partea adaugă anumite elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt, care îi
schimbă urmările juridice.
3. Mărturisirea complexă este aceea în care, după ce se recunoaşte faptul asupra existenţei
căruia partea este interogată, aceasta adaugă un alt fapt, legat de cel principal şi ulterior acestuia, care
tinde să restrângă sau chiar să anihileze efectele mărturisirii primului fapt.
Admiterea probei recunoaşterii
Propunerea şi încuviinţarea interogatoriului
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numeşte interogator şi este
reglementat în art. 218-225 Cod de procedură civilă. Mărturisirea poate fi spontană - fără interogator -
ori provocată - adică cea realizată pe calea interogatoriului.
Interogatoriul se propune prin cererea părţii, discutându-se în contradictoriu şi se admite sau
respinge de instanţă prin încheiere de şedinţă.
Interogatoriul se poate lua şi de instanţa de judecată din oficiu.
Obiectul interogatoriului
Interogatoriul trebuie să se refere la chestiuni de fapt şi anume la fapte personale, pertinente şi
concludente.
Interogarea persoanelor juridice se face într-un mod special: interogatoriul se comunică în scris
şi răspunsul se dă tot în scris.
Partea domiciliată în străinătate va putea fi interogată prin reprezentant. În acest scop
interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul
unei procuri speciale şi autentice. Pentru mandatarul avocat este suficientă procura specială certificată
de acesta.
Procedura administrării probei cu interogatoriul
Partea care propune interogatoriul sau instanţa din oficiu formulează în scris întrebările şi pe
aceeaşi foaie de hârtie se consemnează şi răspunsurile. Întrebările şi răspunsurile se semnează de
preşedintele completului de judecată, grefier, partea care a propus interogatoriul şi partea care a dat
răspunsul după ce a luat cunoştinţă de cuprins.
7. Prezumţiile
Noţiune
Articolul 1199 Cod civil, defineşte prezumţiile ca fiind "consecinţe pe care legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".
Prezumţia este un indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie să o examineze în raport cu
celelalte probe.
Clasificarea prezumţiilor
Prezumţii simple
Potrivit articolului 1203 C. civil, prezumţiile simple sunt cele care nu sunt stabilite de lege şi
care sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului.
Prezumţiile simple sunt admise ca mijloace de probă doar în cazurile când este permisă şi
dovada cu martori.
Prezumţiile legale
Prezumţiile legale sun acelea care sunt determinate special prin lege (art. 1200 C. civil). Ele
sunt limitate ca număr şi nu pot să existe decât în temeiul unui text de lege, care să le creeze în mod
expres, deci nu pot fi extinse prin analogie.

57
 Puterea probantă a prezumţiilor legale
Există două feluri de prezumţii legale: absolute, împotriva cărora nu este îngăduită dovada
contrară, şi relative sau condiţionate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă.
8. Folosirea metodelor criminalistice în procesul civil
Deşi când vorbim de metode criminalistice ne referim la procesul penal, totuşi nimic nu
împiedică folosirea acestora şi în procesul civil, întrucât este vorba de metode ştiinţifice pentru
lămurirea unor probleme de fapt la care ele se pot aplica.
Astfel, în privinţa înscrisurilor, expertiza criminalistică poate avea două forme:
1. expertiza grafică pentru a se vedea dacă înscrisul sau semnătura sunt autentice ori
false;
2. expertiza tehnică care cuprinde următoarele aspecte:
a) refacerea înscrisului;
b) stabilirea dacă părţile înscrisului au fost alcătuite în acelaşi timp şi când anume;
c) stabilirea mijloacelor prin care s-a confecţionat şi eventual modificat înscrisul;
d) refacerea înscrisului din bucăţi;
e) stabilirea dacă înscrisul corespunde înscrisurilor tip folosite de o anumită firmă.
Este folosită, de asemenea, proba de laborator a grupului sangvin în procesele privitoare
la stablirea filiaţiei. Expertiza medico-legală se foloseşte şi în înregistrările tardive ale naşterii.
9. Asigurarea dovezilor
Noţiune
Asigurarea dovezilor sau ancheta "in futurum", este posibilitatea prevăzută de lege şi
reglementată printr-o procedură specială, de a administra, de obicei înainte de intentarea unui proces,
acele probe cu privire la care există pericolul să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Procedura asigurării dovezilor
Instanţa competentă să administreze probe cu anticipaţie este - când cererea se face în
vederea unui proces viitor - judecătoria din circumscripţia unde se află martorul care urmează a fi
ascultat, lucrul a cărui stare urmează a fi constatată sau partea cealaltă a cărei mărturisire se urmăreşte,
iar când procesul este în curs, instanţa care îl judecă.
Partea care solicită asigurarea dovezilor este obligată să indice în cererea ei, pe lângă
menţiunile cerute pentru orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti:
- probele a căror administrare o cere;
- faptele ce intenţionează a dovedi prin acele probe, spre a invederea astfel interesul cererii sale
şi utilitatea probei;
- pericolul dispariţiei sau îngreunării probei, dacă s-ar întârzia cu administrarea ei, sau învoirea
celeilalte părţi.
Instanţa, apreciind interesul pe care îl reprezintă proba şi pericolul care ar putea rezulta din
întârzierea administrării ei sau constatând acordul celeilalte părţi, se va pronunţa, încuviinţând sau
respingând cererea de asigurare a dovezii, prin încheiere dată în camera de consiliu.
Citarea părţilor este obligatorie, afară de cazurile în care instanţa apreciează că întârzierea pe
care o implică procedura citării prezintă pericolul dispariţiei sau al îngreunării probei a cărei conservare
se cere.
Încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
În schimb, încheierea dată în timpul procesului poate fi atacată numai odată cu fondul.
Legiuitorul mai reglementează şi posibilitatea constatării de urgenţă a unei anumite stări de fapt
care ar putea să înceteze ori să se schimbe, până la administrarea dovezilor stabilind că instanţa din
circumscripţia unde urmează să se facă constatarea, va putea delega un executor judecătoresc din
aceeaşi circumscripţie care să constate la faţa locului starea de fapt semnalată de cel interesat.
Preşedintele instanţei, după aprecierea sa, poate încuviinţa constatarea stării de fapt şi fără
înştiinţarea persoanei împotriva căreia se cere. Executorul judecătoresc delegat va încheia un proces
verbal în care va consemna starea de fapt constatată, iar o copie de pe acest proces verbal va fi
comunicată celui împotriva căruia s-a făcut constatatarea, în cazul în care acesta nu a fost de faţă.
Procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc face dovadă până la proba contrară.
10. Aprecierea probelor

58
 Se aplică principiul liberei aprecieri a probelor de către judecător cu menţiunea că toate
probele instanţei trebuie să se bazeze pe probele administrate care au fost dezbătute în contradictoriu cu
părţile, probe examinate în mod logic, în complexitatea lor, conform convingerii intime a judecătorului.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Sunt mijloace de probă în procesul civil:

a) înregistrările audio-video;
b) proba prin rapoarte de expertiză;
c) mărturisirea;
d) proba testimonială.

2. Nu pot fi ascultaţi ca martori:

a) rudele şi afinii până la gradul al III- lea inclusiv;
b) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut
cunoştinţă în această calitate;
c) cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
d) soţul, chiar despărţit.

3. Verificarea de scripte:
a) se face numai de către procuror;
b) se poate face în faţa insatnţei;
c) intervine în cazul în care se contestă scrierea sau semnătura unui înscris sub semnătură
privată

4. Proba cu expertiză se dispune:

a) din oficiu sau la cererea părţii interesate
b) prin numirea doar a experţilor asupra cărora părţile pot cadea de acord;
c) prin numirea de către intanţa de judecată a experţilor recomandaţi de biroul local de
expertize

5. Mărturisirea:
a) poate fi făcută numai de titularul dreptului;
b) poate fi judiciară şi extrajudiciară;
c) poate fi făcută prin mandatar cu procură specială.
d) poate fi revocată de autorul ei.

II. Întrebări.
1. Ce este înscrisul sub semnătură privată şi care sunt condiţiile sale de valabilitate?
2. Ce este mărturisirea şi care sunt caracterele pe care le prezintă?

Răspunsuri :

I. Teste grilă.
1. b) ; c) ; d)
3. b) ; c).

I. Întrebări.
2. Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică îşi
întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să determine consecinţe juridica împotriva
autorului ei.
Mărturisirea prezintă următoarele caractere: este un act unilateral, ceea ce înseamnă că pentru a-
şi produce efectele nu trebuie să fie acceptată de cealaltă parte ; este un mijloc de probă împotriva

59
autorului ei, astfel încât cel care o face trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie ; este un
act personal şi de aceea poate fi făcută numai de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură
specială ;

60
 Modulul X.
ACTELE DE PROCEDURĂ

Unitatea de învăţare:
1. Teoria actelor de procedură
2. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Teoria actelor de procedură

Procesul civil este o activitate care se desfăşoară în timp şi constă într-un ansamblu de
acte procedurale desfăşurate în anumite condiţii stabilite şi impuse de lege.
1.1. Definiţia actelor de procedură şi clasificarea lor
Înţelegem prin acte de procedură operaţiunile juridice şi înscrisurile făcute de
participanţii la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.
În literatura juridică se arată că forma de procedură este ceea ce legea prescrie, iar actul
de procedură este forma adusă la îndeplinire.
În comparaţie cu dreptul civil, unde se face distincţie între operaţiunea juridică
(negotium) şi înscrisul care probează existenţa operaţiunii (instrumentum), în procedura civilă, prin act
de procedură se înţelege atât operaţiunea juridică, cât şi actul scris care o constată, act scris considerat el
însuşi o operaţie juridică.
1.2.Condiţii pentru îndeplinirea actelor de procedură
În totalitatea lor, actele de procedură sunt reglementate de lege, care arată în ce condiţii
şi în ce termene ele trebuie respectate. În literatura juridică sunt menţionate două condiţii generale pe
care trebuie să le îndeplinescă actele de procedură: să îmbrace forma scrisă şi să relateze în chiar
conţinutul lor faptul că cerinţele legii au fost îndeplinite şi numai în măsura acestor menţiuni se
consideră dovedită îndeplinirea lor.
1.3.Sancţiunea actelor de procedură îndeplinite nelegal
Aceste sancţiuni diferă în funcţie de însemnătatea formei procedurale şi de interesul
care impune respectarea formei, distingându-se următoarele sancţiuni:
- nulitatea actului de procedură;
- obligaţia de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu încălcarea prescripţiilor legii;
- obligaţia de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor procedurale;
- sancţiuni pecuniare;
- sancţiuni disciplinare.
Cea mai importantă sancţiune însă pentru încălcarea normelor procedurale este nulitatea actului,
adică actul este lipsit, în total sau în parte, de efectele sale fireşti. Această nulitate operează uneori de
drept, alteori la cererea părţii vătămate; astfel ea poate constitui uneori chiar temeiul unor căi de atac
(apel, recurs, contestaţie în anulare).
Nulităţile se clasifică după următoarele criterii:
După cum sunt sau nu prevăzute expres de lege, nulităţile sunt:
- exprese;
- virtuale.
După cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor proprii unui act de procedură sau
datorită dependenţei acelui act de procedură de un alt act de procedură, nulităţile sunt:
- proprii;
- deviate.
Această clasificare prezintă interes din punctul de vedere al efectelor nulităţii.
După cum privesc, forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulităţile sunt:

61
 - extrinseci - vizând încălcarea unor condiţii externe ale actului de procedură (de exemplu,
competenţa, necesitatea efectuării actului de procedură într-un anumit termen prevăzut de lege, plata
taxelor de timbru, greşita compunere a instanţei etc.);
- intrinseci - referindu-se la nerespectarea condiţiilor proprii actelor de procedură.
După caracterul normelor încălcate, nulităţile sunt:
- absolute (dacă, la întocmirea actului de procedură, au fost încălcate norme imperative);
- relative (dacă au fost nesocotite norme dispozitive).
Încălcarea unor norme procedurale nu este pedepsită cu nulitatea decât dacă partea care o
invocă a fost vătămată. Legea nu se limitează numai la existenţa prejudiciului pentru a se ajunge la
anularea actului, ci mai cere şi ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Nulităţile absolute pot fi ridicate de către parte şi chiar de instanţă din oficiu, în orice stare a
pricinii, deci şi în recurs.
Nulităţile relative nu pot fi propuse decât de partea vătămată şi în folosul căreia operează
dispoziţia legală. Există însă şi cazuri denulitate necondiţionate de existenţa unei vătămări.
1.4.Efectele anulării actelor de procedură
Declararea nulităţii unui act de procedură are ca efect lipsirea actului respectiv de efectele pe
care i le dă legea. Deci actul de procedură este scos din cauză şi lipsit de eficienţă.
Potrivit art. 106 anularea unui act "atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care
acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoarea".

2. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

2.1. Obligaţia legală de a cita părţile
Potrivit art. 85 Cod. proc. civ. "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea
sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel" iar art. 107 obligă instanţa să amâne
judecata pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor
impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii.
Rezultă că în procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze, însă este necesar ca toate
părţile din proces să fi fost legal citate (la fiecare termen), iar în acest caz, chiar dacă una dintre ele
lipseşte (iar în cazul în care s-a cerut în scris judecata în lipsă, chiar dacă lipsesc toate părţile) hotărârea
pronunţată este neatacabilă din punct de vedere procedural. De la principiul potrivit căruia nu se poate
trece la judecarea cauzei fără citarea părţilor, există două excepţii:
- când partea se prezintă în instanţă personal sau prin mandatar, deşi nu a fost citată sau citarea
a fost viciată, procedura se acoperă, însă partea respectivă are dreptul să ceară un nou termen pentru a-şi
pregăti apărarea (art. 89);
- când partea care a fost prezentă, chiar numai prin mandatar, la unul din termenele de judecată
(sau a depus cererea sau nu luând termen în cunoştinţă), este prezumată a cunoaşte toate termenele
următoare în faţa acelei instanţe, astfel încât nu va mai fi citată (art. 153 alin. 1).
Această regulă este exprimată în practică prin formula "termen în cunoştinţă". Această
dispoziţie nu se aplică însă în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată, în cazul fixării
unui termen pentru chemarea la interogatoriu şi în cazul când pricina se repune pe rol.
De asemenea nu se aplică în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.
Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care s-au emis citaţiile nu poate fi preschimbat decât
pentru motive temeinice şi cu citarea părţilor, cererea de preschimbare se judecă într-un termen scurt, în
camera de consiliu, competenţa de soluţionare aparţine, pentru schimbarea primului termen,
preşedintelui instanţei, vicepreşedintelui, preşedintelui de secţie sau judecătorului care îl înlocuieşte, iar
în cursul judecăţii, cererea de preschimbare a termenului se soluţionează de completul de judecată.
În urma modificării art. 86 C. proc. civ., regula a devenit comunicarea actelor de procedură prin
agenţii procedurali ai instanţelor, fără a se înlătura însă posibilitatea îndeplinirii procedurii de
comunicare a actelor procedurale prin oficiile poştale (în practică, această modalitate a rămas "regula").
Astfel, în alin. 3 al art. 86 se precizează că în cazul în care comunicarea prin agenţi procedurali sau alţi
salariaţi ai instanţei nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă
de primire sau, foarte important, prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi
confirmarea primirii (de exemplu, fax, telex etc.).

62
 Potrivit art. 722 C. proc. civ., îndeplinirea actelor de procedură şi comunicarea lor se face în
mod gratuit, cheltuielile necesare pentru acestea acoperindu-se din fondurile anume repartizate în acest
scop, de la bugetul de stat.
Conform art. 97 C. proc. civ. nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de
sărbătoare legală, cu excepţia cazurilor urgente, după încuviinţarea preşedintelui.
Pentru ca citaţia să-şi poată atinge scopul (încunoştiinţarea părţii despre proces) art. 89 dispune,
sub sancţiunea nulităţii, că, exceptându-se cazurile urgente (cum ar fi suspendarea unei executări,
ordonanţa preşedinţială), citaţia trebuie să fie înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de
judecată. Textul nu face distincţie între primul termen de judecată şi celelalte termene din cursul
judecăţii însă, considerăm că această distincţie se impune în condiţiile în care art. 1141 alin. 3 stabileşte
că primul termen de judecată se fixează astfel încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă la
dispoziţie cel puţin 15 zile pentru pregătirea apărării, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile.
Înfăţişarea părţii în instanţă, personal sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură.
Citarea şi celelalte acte de procedură se înmânează la domiciliul sau reşedinţa celui citat (art. 90
alin. 1), însă aceasta se poate face oriunde, dacă cel citat primeşte citaţie (art. 90 alin. 2).
În cazul în care partea şi-a ales domiciliul la o altă persoană, comunicarea actelor de procedură
se va face la aceasta (art. 93).
2.2. Dispoziţii speciale privind citarea anumitor categorii de persoane
Există unele cazuri speciale privitoare la modul în care sunt citate unele persoane:
- statul se citează prin Ministerul Finanţelor (când a participat la raportul juridic ce formează
obiectul litigiului), dacă legea nu stabileşte alt organ.
- celelalte persoane de drept public (judeţul, comuna) vor fi citate în persoana şefului autorităţii
la contenciosul sediului central al administraţiei respective, ori, în lipsă de contencios, la sediul
administraţiei.
- persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor la sediul principal sau cel al
sucursalei ori al reprezentanţei;
- persoanele juridice supuse procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului prin
administratorul judiciar sau prin lichidatorul judiciar;
- incapabilii, prin reprezentanţii lor legali sau după caz, prin curator special;
- societăţile şi asociaţiile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, la
sediul administraţiei.
- pentru persoanele cu domiciliul sau reşedinţa necunoscute, citarea se face prin publicitate,
adică prin afişarea citaţiei la uşa instanţei cu 15 zile înainte de data fixată pentru judecată, termen ce
poate fi redus la 5 zile în cazurile urgente. Potrivit art. 95 citarea prin publicitate se face când
reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului.
Dacă preşedintele instanţei sau completul de judecată apreciază că este necesar, citaţia se publică şi în
Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Şi în acest caz trebuie respectat termenul
de 15 zile, respectiv de 5 zile.În cazul în care se dovedeşte că reclamantul a fost de rea credinţă, adică a
cunoscut domiciliul pârâtului, toate actele de procedură se vor anula şi reclamantul, care a săvârşit un
abuz de drept, va fi pedepsit cu amendă şi va plăti părţii vătămate despăgubiri (art. 95 alin. 4 şi art. 1081
pct. 1 lit.c).
- persoanele domiciliate în străinătate sau având reşedinţa cunoscută în străinătate (exceptând
prevederile din tratate, convenţii sau acte normative speciale) se citează prin scrisoare recomandată, cu
confirmare de primire. În cazul în care nu se cunoaşte nici domiciliul, nici reşedinţa, citarea se face
potrivit dispoziţiilor art. 95.
Dacă persoanele aflate în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta. Aceste
dispoziţii trebuie coroborate cu cele cuprinse în art. 1141 alin. 4, conform cărora, pârâtul domiciliat în
străinătate, va fi informat prin citaţie că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, unde i se vor
efectua comunicările. Dacă acesta nu se conformează, comunicările se vor face prin scrisoare
recomandată, iar recipisa de predare, la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate
actele ce se expediază, ţine loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
- personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii români
funcţionari ai organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii lor de familie aflaţi în străinătate se
citează prin Ministerul Afacerilor Externe.

63
 - ceilalţi cetăţeni români, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, se citează prin organele
centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au trimis.
- moştenitorii, până la intervenirea în proces, printr-un curator special, numit de instanţă.
La procesele de divorţ art. 616 prevede că, atunci când instanţa constată că soţul pârât nu s-a
înfăţişat la primul termen de judecată şi procedura de citare s-a făcut prin afişare "va cere dovezi sau va
dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă
constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă e cazul, la
locul său de muncă."
2.3.Cuprinsul citaţiei
Art. 88 prevede două categorii, de menţiuni, unele esenţiale şi a căror lipsă este
sancţionată expres cu nulitatea citaţiei şi altele neesenţiale a căror lipsă ar putea atrage nulitatea actului,
dar numai în condiţiile art. 105 alin. 2, adică dacă se face dovada unei vătămări care nu se poate
remedia dacât pe această cale.
A. Menţiunile esenţiale sunt:
- arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;
- arătarea instanţei şi a sediului ei;
- numele domiciliului şi calitatea celui citat;
- parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.
Indicarea numai a zilei şi lunii atrage nulitatea chiar dacă pe versoul procesului-verbal data este
întreagă.
În ce priveşte numele, acesta cuprinde de obicei şi prenumele, mai ales atunci când este vorba
de nume comune, precum şi iniţiala tatălui.
Referitor la domiciliu, legea pune pe acelaşi plan şi reşedinţa părţii, adică locul unde ea
locuieşte efectiv la data citării.
Agentul de procedură are dreptul să înmâneze părţii citaţia oriunde o găseşte, dacă cel citat nu
refuză primirea, altminteri, el este dator să se ducă la locul specificat în citaţie. Domiciliul nu poate fi
numai cel real, dar şi unul ales.
Dacă în cursul procesului partea îşi schimbă întreg domiciliul, ea este obligată să depună la
dosar o cerere prin care să aducă la cunoştiinţa instanţei schimbarea de domiciliu, iar părţii potrivnice
să-i comunice acelaşi lucru prin scrisoare recomandată, recipisa punându-se la dosar. În caz contrar ea
va continua să fie citată la vechiul domiciliu şi nu va putea invoca nulitatea procedurii pentru că se
găseşte în culpă (art. 98 C. proc. civ.).
B. Menţiunile neesenţiale. Lipsa acestora nu este sancţionată de lege expres cu nulitate. Ele au
totuşi un rol însemnat cu privire la faptul că înlesnesc părţii găsirea dosarului şi cunoaşterea litigiului.
Acestea sunt:
- numărul şi data emiterii citaţiei, precum şi numărul dosarului,
- numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii (exemplu: revendicare, contestaţie,
revizuire etc.);
- alte menţiuni prevăzute de lege.
Citaţia este compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare a citaţiei
(procesul-verbal).
2.4. Îndeplinirea actelor de procedură
Din actul întocmit de agentul instrumentator (adeverinţă de primire semnată de parte şi
certificată de agent, proces-verbal) trebuie să rezulte dovada înmânării citaţiei sau altor acte părţii.
Art. 92 prevede 3 situaţii posibile:
- partea însăşi e găsită la domiciliu.
Agentul îi înmânează actul, partea semnând contra-dovada, iar agentul este obligat să certifice
identitatea şi semnătura. Dacă partea refuză primirea sau dacă, primind actul, refuză ori nu poate da o
adeverinţă de primire, agentul îi lasă actul şi încheie un proces verbal despre cele urmate. În caz de
refuz al primirii actul poate fi afişat pe uşa locuinţei.
- partea lipseşte de la domiciliu, dar agentul găseşte o persoană din familie, o persoană care
locuieşte cu partea, sau o persoană de serviciu care, în mod obişnuit, primeşte corespondenţa.
Agentul va înmâna citaţia unei persoane din familie, ori, în lipsă, altei persoane care locuieşte
cu dânsul, cu excepţia minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecată, ori a persoanei care
primeşte corespondenţa în mod obişnuit. Puterea de judecată se prezumă pâna la dovada contrară.

64
 În acest caz, agentul înmânează acestei persoane actul său.
- agentul nu găseşte pe nimeni la domiciliu.
El va afişa actul pe uşa locuinţei celui citat şi va încheia proces-verbal. La fel se procedează şi
în cazul în care persoanele menţionate refuză primirea citaţiei.
În cazul în care persoana locuieşte la hotel sau într-o clădire cu mai multe apartamente şi nu
este indicat numărul camerei sau aparatamentului, agentul va înmâna citaţia administratorului,
portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte, iar dacă refuză să o primească va afişa citaţia pe
uşa principală a clădirii şi va încheia proces-verbal.
Art. 921 C. proc. civ. arată că în cazul persoanelor juridice şi al societăţilor sau asociaţiilor care,
potrivit legii, pot sta în judecată, comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza
prin afişare, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată, la termen, lipsa
oricărei persoane la sediul acestora.
Procesul-verbal încheiat de organul competent este un act oficial. Procesul-verbal (ca înscris
autentic) face dovada până la înscrierea în fals cu privire la cele constatate personal de agentul care l-a
întocmit.
Legea indică în mod detaliat conţinutul obligator al procesului-verbal, iar cele mai multe
menţiuni sunt cerute sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 107, instanţa este obligată să verifice regularitatea procedurii de citare şi să amâne
procesul la alt termen ori de câte ori constată că partea lipsă nu a fost regulat citată.
2.5. Înmânarea citaţiei în situaţii speciale
Faţă de cazurile prezentate, legea procedurală prevede şi o serie de situaţii speciale cu privire la
care reglementează procedura de înmânare a citaţiei.
Astfel:
a) dacă o persoană are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte
decât la domiciliu sau reşedinţă, înmânarea citaţiei se poate face şi la locul acestor aşezări (art. 90 alin.
1).
Această dispoziţie trebuie privită în concordanţă cu cea cuprinsă în art. 6 C. proc. civ.
b) cei care locuiesc în hoteluri, dacă nu sunt găsiţi pentru a li se înmâna citaţia, aceasta se lasă la
administratorul hotelului sau înlocuitorului său, în loc de a se afişa pe uşa camerei;
c) în cazul persoanelor sub arme, citaţia se înmânează la comandamentul superior cel mai
apropiat (art. 90 alin. 4);
- în cazul persoanelor ce fac parte din echipajul unui vas comercial şi care nu au domiciliul
cunoscut, citaţia se depune la căpitănia portului unde este înregistrat vasul (art. 90 alin. 5);
- pentru deţinuţi - citaţia se lasă la administraţia închisorii (art. 90 alin. 6);
- pentru bolnavii ce se găsesc în spitale, ospicii sau sanatorii - înmânarea se face la direcţia
aşezământului (art. 90 alin. 7).

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură:

a) să îmbrace forma scrisă sau orală;
b) să îmbrace forma scrisă;
c) să relateze în conţinutul lor faptul că cerinţele legii au fost îndeplinite.

2. Sancţiunea actelor de procedură îndeplinite nelegal este:

a) decăderea;
b) nulitatea;
c) perimarea.

3. Sunt prevăzute sub sancţiunea unei nulităţi necondiţionate:

a) netimbrarea sau insuficienţa timbrării;
b) greşita compunere a completului de judecată
c) actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent;

65
 d) nerespectarea termenelor prohibitive.

4. Nulitatea actelor de procedură:

a) se ridică de obicei sub forma excepţiei;
b) după pronunţarea instanţei, nulitatea poate fi propusă prin mijlocirea căilor de atac
c) operează de drept.

5. Înmânarea citaţiei:
a) nu se poate face unui minor;
b) se face părţii cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată;
c) se poate face oriunde, când cel citat primeşte citaţia.

II. Întrebări.
1. Care sunt efectele anulării actelor de procedură?
2. Este necesară existenţa unei vătămări pentru a invoca nulitatea în cazul nerespectării
dispoziţiilor referitoare la citaţie? Se poate acoperi această nulitate? Până la ce moment şi de către cine
se poate invoca nulitatea decurgând din nerespectarea dispoziţiilor privitoare la citare?

Răspunsuri

I. Teste grilă
1. b); c)
3. a); b); c).

II. Întrebări
1. Declararea nulităţii unui act de procedură are ca efect lipsirea actului respectiv de efectele pe care
i le dă legea, astfel încât actul de procedură este scos din cauză şi lipsit de eficienţă.
Potrivit art. 106 C.proc.civ., anularea unui act „atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în
care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare” (de exemplu, dacă a fost anulată citaţia, va fi
anulată şi hotărârea dată pe baza ei).

66
 Modulul XI.
TERMENELE PROCEDURALE

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Sancţiuni pentru nerespectarea termenelor procedurale
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Consideraţii generale
Definirea termenelor şi rolul lor
În sens material, prin termen de înţelege o dată fixă.
În sens procesual, prin termen se înţelege perioada de timp în interiorul căreia trebuie efectuate
anumite acte procedurale sau este oprită îndeplinirea unor anumite acte procedurale.
Clasificarea termenelor procedurale
Termenele se clasifică după mai multe criterii:
a) Un prim criteriu ar fi acela al caracterului lor, în funcţie de care se împart în termene
imperative sau peremptorii şi termene prohibitive sau dilatorii.
Termenele imperative sunt acelea care se dau pentru ca anumite drepturi să fie exercitate numai
înăuntrul lor, care desfiinţează efectele unor acte în urma cărora părţile nu au făcut diligenţele
trebuitoare, ca de pildă termenul prevăzut de art.301 alin.1 C.p.c. pentru introducerea recursului, care
este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Termenele prohibitive sunt acelea înăuntrul cărora legea interzice efectuarea vreunui act de
procedură.
b) Un al doilea criteriu este acela al modului în care sunt stabilite, adică: termene legale şi
termene judecătoreşti.
c) După sancţiunea nerespectării lor, termenele se împart în absolute şi relative.
Termenele absolute sunt obligatorii pentru părţi şi instanţă şi a căror nerespectare are
consecinţe pentru părţi cum sunt: termenele de exercitare a căilor de atac, termenul ce se lasă
debitorului pentru a-şi executa de bună voie obligaţia, termenul de perimare, etc.
Termenele sunt relative cînd nu atrag în caz de nerespectare, nici nulitatea actului, nici
decăderea sau pierderea dreptului neexercitat la timp, având drept consecinţă doar sancţiuni pecuniare
sau disciplinare pentru cei care se fac vinovaţi de această nerespectare.
d) După durata lor, termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani.
Calcularea termenelor procedurale.
Modul de calcul
Art.101 C.p.c. prevede modul de calcul al termenelor pe zile, ore, ani, luni şi săptămâni.
Termenul pe oră, începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare, art.101, alin.2.
Pentru termenele pe zile se cunosc mai multe sisteme de calcul:
a) sistemul termenului exclusiv în cadrul căruia în calculul termenului nu se socoteşte nici ziua
în care începe să curgă, nici ziua în care se sfârşeşte, ceea ce înseamnă că socoteala se face pe zile
libere;
b) sistemul termenului inclusiv în care calculul se face pe zile pline, adică intră în socoteală atât
ziua când începe să curgă, cât şi ziua când se sfârşeşte;
c) sistemul mixt care scade din termen ziua în care începe să curgă, dar se socoteşte ziua
împlinirii termenului.
Legiuitorul nostru a ales sistemul pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când începe să
curgă (dies a quo) şi nici ziua când se sfârşeşte (dies ad quem). Acest sistem este justificat, considerând
ziua ca intervalul de 24 ore care începe la ora 12 noaptea şi se termină la ora corespunzătoare a zilei ce
urmează.

67
 Termenele pe săptămâni, luni şi pe ani se sfârşesc în ziua săptămânii, lunii sau anului
corespunzător zilei de plecare (art.101, alin.3). Potrivit articolului respectiv, alin.4, termenul care începe
la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în
ultima zi a lunii.
Indiferent însă de modul de stabilire a termenelor, art.101, alin.final, prevede că termenul care
se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la
sfârşitul primei zile de lucru următoare. Rezultă deci că zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului
intră în calcul.
Termenele pe zile se socotesc pe zile întregi. Totuşi, dacă partea depune actul de procedură
după ora de închidere a registraturii, va pierde ziua, căci actul se va înregistra după o nouă prezentare.
Într-o astfel de situaţie, potrivit art.104 C.p.c., îl poate depune la poştă.
Durata curgerii termenelor.
Punctul de plecare este de regulă, comunicarea actelor de procedură, deoarece art.102, alin.1
C.p.c. stabileşte că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu
dispune altfel. În cazul în care legea fixează ca punct de plecare al termenului data de la care se
îndeplineşte un alt act echivalent, acest act poate să producă acelaşi efect ca şi cel prescris de lege.
Termenele sunt continue, adică curg în principiu fără posibilitatea de a fi întrerupte, de la prima
până la ultima zi.
Caracterul termenelor procedurale
Specificul termenelor constă în fixitate şi continuitate.
Termenele legale, de regulă sunt fixe, astfel încât nici partea, nici instanţa nu le poate modifica.
Excepţional legea prevede expres posibilitatea judecătorului de a micşora sau a prelungi termenul (ex.
art.114 C.p.c. pentru depunerea întâmpinării).
Această regulă a fixităţii nu se aplică şi termenlor acordate de instanţă în judecarea procesului,
ele putând fi preschimbate.
Termenele sunt continue, adică se derulează de regulă fără întrerupere de la prima până în
ultima zi. Legea permite totuşi cîteva excepţii de la această regulă.
a) Când partea care trebuie să întocmească un act de procedură moare înaintea expirării
termenului pe care îl are la dispoziţie pentru respectivul act, legea consideră că termenul se întrerupe şi
începe să curgă un nou termen pentru moştenitorii părţii decedate. b) Când mandatarul unei părţi
moare după ce i s-a comunicat hotărârea, se socoteşte de asemenea întrerupt termenul pentru exercitarea
căii de atac. Legea prevede că începe să curgă un nou termen după ce se va comunica hotărârea
personal părţii din proces.
c) Când partea a fost împiedicată de un caz de forţă majoră să îndeplinească actul procedural
datorită unei împrejurări mai presus de voinţa sa, aşadar din cauza unui obstacol imparabil (ex. stare de
război, boală gravă, etc.). Această împrejurare de forţă majoră trebuie dublată de imposibilitatea părţii
de a comunica instanţei situaţia în care se află.
În aceste cazuri actul de procedură se va putea efectua într-un nou termen de 15 zile de la data
când încetează motivele care au împiedicat partea să-şi exercite prerogativele.
În toate aceste trei situaţii - excepţie termenele care începuseră să curgă se întrerup şi va începe
să curgă un nou termen fără a fi luată în calcul perioada deja scursă din termenul întrerupt.
2. Sancţiuni pentru nerespectarea termenelor procedurale
Decăderea
Conceptul de decădere are o frecventă utilizare în practica judiciară, exprimând îndeosebi idea
de sancţiune determinată de neexercitarea unui drept într-un anumit interval de timp.
Condiţiile esenţiale ale decăderii pot fi desprinse din chiar prevederile art.103, alin. 1 C.p.c.:
a) existenţa unui termen
b) neexercitarea unui drept procesual înăuntrul termenului prevăzut de lege.
c) inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.
Nulitatea
Aici interesează nulitatea drept consecinţă a nerespectării termenelor prohibitive. În literatură s-
a precizat că actul prematur nu poate fi decât nul, deoarece respectul prohibiţiei legale este o condiţie
formal extrinsecă, indispensabilă actului.

68
 În acest caz este vorba despre o nulitate independentă de vătămare, operantă prin simpla
încălcare a normei ce stabileşte termenul. Soluţia nulităţii necondiţionate este impusă de însuşi
caracterul termenului prohibitiv care interzice ca înăuntrul său să se îndeplinească un act de procedură.
În ceea ce priveşte mijloacele de invocare a nulităţii, ele diferă în funcţie de momentul invocării
şi de caracterul normelor invocate.
Perimarea
Este sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenelor procedurale.
Potrivit art.248, alin.1 C.p.c. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, revizuire,
recurs şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,
dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
Repunerea în termen
Repunerea în termen este posibilitatea instanţei de judecată de a înlătura decăderea părţii când
au existat motive temeinice care au împiedicat partea să-şi exercite obligaţia procedurală în termenul
legal.
Justificarea temeinică de care vorbeşte legea poate fi atât un caz de forţă majoră, cât şi o situaţie
mai puţin radicală care a împiedicat totuşi partea să-şi valorifice drepturile procesuale.
Cererea de repunere în termen este un incident procedural care cade în competenţa instanţei cu
privire la care partea va fi repusă în termen. Rezultă că, dacă se cere repunerea în termen pentru
exercitarea unei căi de atac, competentă este instanţa care judecă şi soluţionează respectiva cale de atac.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Termenele prohibitive.
a) sunt acelea înăuntrul cărora legea interzice efecuarea unui act de procedură;
b) se fixează de instanţă în cursul soluţionării procesului;
c) sunt termenele care se dau pentru ca anumite drepturi să fie exercitate numai înăuntrul lor.

2. Termenul pe zile, in sistemul nostru de drept.

a) se calculează pe zile libere, se socoteşte ziua în care începe să curgă, şi ziua în care se
termină;
b) se calculează pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când începe să curgă şi nici ziua
când se sfârşeşte;
c) se calculează pe zile libere, actul procesual putând fi efectuat în tot cursul zilei.

3. Constituie excepţii de la regula conform căreia termenele sunt continui

a) când partea care trebuie să întocmească un act de procedură moare înaintea expirării
termenului pe care îl are la dispoziţie pentru respectivul act;
b) când mandatarul unei părţi moare după ce i s-a comunicat hotărârea,
c) când partea a fost împiedicată de un caz de forţă majoră să îndeplinească un act procedural
datorită unei împrejurări mai presus de voinţa sa.

4. Sunt condiţii ale perimării:

a) rămânerea cauzei în nelucrare datorată culpei părţii timp de 6 luni în materie civilă, 1 an în
materie comercială;
b) rămânerea cauzei în nelucrare datorată culpei părţii timp de 1 an în materie civilă, 6 ani în
materie comercială;
c) rămânerea cauzei în nelucrare care nu se datorează culpei vreuneia dintre părţi timp de un an
în materie civilă şi 6 luni în materie comercială.

5. Repunerea în termen.
a) este posibilitatea instanţei de judecată de a înlătura decăderea părţii atunci când au existat
motive temeinice ce au împiedicat partea să-şi exercite obligaţia procedurală în termenul legal;
b) operează din oficiu ;

69
 c) cade în competenţa instanţei cu privire la care partea va fi repusă în termen.

II. Întrebări
1. Care este punctul de plecare al termenelor? Dar cel de împlinire a termenelor?
2. Ce este decăderea şi care sunt condiţiile esenţiale pentru ca aceastasă poată opera?

Răspunsuri

II. Teste grilă

1. a)
2. b)

II. Întrebări.
2. Decăderea este sancţiunea determinată de neexercitarea unui drept într-un anumit interval de
timp.
Condiţiile esenţiale ale decăderii se regăsesc în cuprinsul dispoziţiilor art. 103 alin 1 din C.proc.civ.
şi anume:
- existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitarii dreptului înăuntrul acelui
termen;
- neexercitarea unui drept procesual înăuntrul termenului prevăzut de lege;
- inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii.

70
 Modulul XII.
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ŞI AMENZILE JUDICIARE

Unitatea de învăţare:
1. Cheltuielile de judecată
2. Amenzi judiciare si despăgubiri
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Cheltuielile de judecată
Principiul general al acordării cheltuielilor de judecată este prevăzut în Codul de procedură
civilă în art.274 unde se arată că "partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească
cheltuielile de judecată".
La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.
1.1.Compunerea cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată sunt prevăzute în art.274 C.p.c. şi cuprind:
- taxele de timbru;
- onorariile avocaţilor şi cheltuielile făcute cu aceştia în interesul clienţilor;
- cheltuielile pentru administrarea probelor, transportul părţilor, cazarea părţilor etc.
Taxele de timbru.
Taxa de timbru reprezintă taxa pe care trebuie să o plătească partea care sesizează instanţă în
raport cu felul cererii pe care o introduce.
Taxele de timbru se compun din taxe judiciare de timbru şi timbru judiciar.
Timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxă de timbru.
Netrimbarea corespunzătoare duce la anularea cererii.
Onorariile avocaţilor.
Onorarirul avocaţilor reprezintă retribuţia muncii avocatului de către partea care-l angajează în
vederea susţinerii apărării sale.
Alte cheltuieli de judecată.
La acestea intră toate cheltuielile făcute de părţi în decursul judecării procesului la instanţa de
fond sau cu ocazia judecării căilor de atac. Astfel sunt cheltuielile pentru transportul părţilor,
administrarea probelor, cazarea părţilor dacă locuiesc în altă localitate decât aceea a sediului instanţei,
la care se pot adăuga lipsa câştigului din muncă, scoaterea de acte de la autorităţi, etc.
1.2. Lichidarea cheltuielilor de judecată.
Potrivit art.274, alin.1 C.p.c., "partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească
toate cheltuielile de judecată. Aşadar partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea
cât şi cheltuielile făcute de partea care a cîştigat procesul, deoarece este în culpă procesuală,
determinând prin atitudinea sa în proces aceste cheltuieli".
- Art.275 C.p.c. prevede o excepţie care constă în faptul că pârâtul care a recunoscut la
prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, nu va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Dacă pretenţiile ce formează obiectul judecăţii sunt admise parţial, instanţa va acorda celui care
a câştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, corespunzătoare pretenţiilor admise,
deoarece ambele părţi sunt în culpă procesuală, cel care a câştigat pentru că a solicitat mai mult decât i
se datora, iar cel care a pierdut pentru că a provocat procesul.
Potrivit art.276 C.p.c. cînd cererea reclamantului are mai multe capete şi numai unele au fost
admise sau când există cereri de partea ambelor părţi, instanţa va compensa total sau parţial, după caz,
cheltuielile de judecată.
În cazul coparticipării procesuale cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod egal,
proporţional sau solidar, potrivit cu interesul ce-l are fiecare sau după felul raportului juridic dintre

71
coparticipanţi, art.227 C.p.c., în aşa fel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a
provocat prin cererea sau apărarea sa.
Dacă cel care a câştigat procesul nu a cerut cheltuielile în cadrul acestui proces, el nu pierde
dreptul material privind recuperarea acestora. Astfel va putea promova o nouă acţiune în acest scop.
2. Amenzi judiciare si despăgubiri
2.1. Noţiune şi trăsături.
Noţiunea de amendă judecătorească, prevăzută în Codul de procedură civilă, poate fi definită ca
fiind sancţiunea care se aplică de către instanţă persoanei care a săvârşit abateri în cursul activităţii de
judecată.
Pe lângă sancţiunea amenzii C.p.c. prevede şi posibiliatea obligării la plata unor despăgubiri.
Astfel, conform art.1083 cel care cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a
executării silite, va putea fi obligat de către instanţa de judecată la plata unei despăgubiri pentru paguba
cauzată prin amânare. Măsura se ia la cererea părţii interesate, pentru aceleaşi fapte pentru care se poate
aplica şi sancţiunea amenzii.
Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat,
dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.
Conform art.1085, împotriva încheierii persoana obligată va putea face numai cerere de
reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să s edispună
reducerea acestora.
Cererea se face în termen de 15 zile de la data instituirii măsurii sau de la data comunicării
încheierii, după caz.
Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă dată în camera de consiliu de către instanţa de
judecată care a aplicat amenda sau despăgubirea.
2.2. Amendarea părţilor.
Sancţiunea amenzii judecătoreşti se poate aplica în următoarele situaţii(art.1081 pct.1):
- introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice;
- formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
- obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;
- obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor măsuri
asiguratorii prin care pârâtul a fost păgubit;
- contestarea, cu rea-credinţă, a scrierii sau semnăturii unui înscris;
De asemenea, se sancţionează cu amendă nerespectarea de către oricare dintre părţi a ordinii şi
solemnităţii şedinţei de judecată, precum şi nerespectarea dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a
executării silite(art.1082).
În fine, conform art.79 C.p.c., în cazul în care instanţa constată că cererea de asistenţă judiciară
a fost făcută cu rea-credinţă, ea poate obliga partea la o amendă egală cu suma de a cărei plată a fost
scutită.
Prin legi speciale, se instituie o serie de amenzi care au nu numai rol sancţionator, ci şi de
constrângere privind îndeplinirea unoe categorii de obligaţii de a face (amenzi cominatorii).
2.3. Amendarea altor participanţi.
Ca şi în cazul părţilor, amenzile judecătoreşti se aplică, uneori chiar însoţite de obligaţia de
despăgubire, şi celorlalţi participanţi la procesul civil (art.1081 pct.2). Astfel:
- neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este
prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;
- neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectraea de
către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea
judecării procesului;
- refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de
a da lămuririle cerute;
- neluarea, de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei;
- neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest
scop de instanţă;
- refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica la cererea instanţei, la
termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;

72
 - cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor
de procedură;
- împiedicarea exercitării atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor, agenţilor procedurali,
precum şi a altor salariaţi ai instanţei.
Acestor persoane nu li se va aplica amenda dacă există motive temeinice care le-au împiedicat
să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.
De asemenea, nerespectarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată de către orice persoană
se sancţionează cu amendă.
Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normaă a executării
silite se sancţionează, la cererea executorului cu amendă (art.1082).
Odată cu aplicarea sancţiunii se va stabili şi abaterea săvârşită.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Este principiu al acordării cheltuieleilor de judecată.

a) obligativitatea ca partea ce cade în pretenţii să platească cheltuielile de judecată;
b) partea ce cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieleile de judecată;
c) partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de
partea câştigătoare la cererea acesteia din urmă.

2. Se percepe taxă judiciară de timbru:

a) pentru cereri şi acţiuni ce decurg din raporturile de muncă;
b) pentru plângei contravenţionale;
c) cereile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, exercitate în condiţiile art.
111 C.proc.civ.

3. Constituie sancţiune pentru neachitarea taxei de timbru şi a timbrului judciciar:

a) suspendarea cauzei în baza art. 1551 C.proc.civ, până când partea aduce la îndeplinire
obligaţia de a achia taxa de timbru şi timbrul judiciar;
b) nuliatatea acţiunii;
c) nu există nicio sancţiune.

4. Sancţiunea amenzii judecătoreşti se poate aplica în următoarele situaţii:

a) introducerea cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice;
b) formularea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
c) nerespectarea de către oricare dintre părţi a ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată.
5. Taxa judiciară de timbru.
a) de regulă trebuie plătită de reclamant;
b) se plăteşte de către pârât atunci când introduce o cerere reconvenţională sau exercită o cale
de atac;
c) este obligatorie în cazul stabilirii şi plăţii pensiilor.
II. Întrebări
1. Calculaţi valoarea taxei de timbru pe care trebuie să o plătească reclamantul în situaţia în
care pretinde de la pârât achiatrea unei datorii de 138.000 lei.
2. Cheltuielile de judecată pot fi solicitate pe calea unei acţiuni separate? Care ar fi temeiul unei
astfel de acţiuni şi în ce termen pot fi cerute separat cheltuielile de judecată?
Răspunsuri
I. Teste grilă
1. b); c).
4. b); c).

II. Întrebări.
1. Taxa de timbru datorată de reclamant este în valoare de 7007,2 lei.

73
I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Daniel Ghiţă Numele cursului: Drept procesual civil II

Birou:Calea Bucuresti nr 107 D, P.d 4.2 Craiova, Dolj Codul cursului: Sem. I D16DRFRL866
Facultatea de Drept An, semestru: An IV, Sem II
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
Fax: 0351-177.100 Tutore: Raluca Camelia Cismaru(Paul)
E-mail: daniel.ghita74@yahoo.com E-mail tutore: ralucaluciapaul@yahoo.com
Consultaţii: Joi 18-20 Consultaţii: Luni 12-14

Modulul XIII.
PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Unitatea de învăţare:
1. Fazele şi etapele procesului civil
2. Cererile procedurale generale
3. Cererea de chemare în judecată
4. Întâmpinarea
5. Cererea reconvenţională
6. Primirea cererii de chemare în judecată
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Fazele şi etapele procesului civil

Procesul civil parcurge două mari faze:
- judecata
- executarea silită
Prima fază cuprinde judecata în prima instanţă şi judecata în căile de atac.
Judecata în prima instanţă parcurge, de regulă, trei etape:
- etapa scrisă, pregătitoare;
- etapa dezbaterilor, a judecăţii propriu-zise;
- etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
Etapa scrisă are ca scop stabilirea cadrului procesual, din punct de vedere al obiectului şi al
părţilor, precum şi informarea reciprocă a părţilor despre pretenţiile şi mijloacele lor de apărare, care, în
acelaşi timp sunt aduse la cunoştinţa instanţei.
Judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe baza afirmaţiilor făcute independent de fiecare
parte, astfel încât, în desfăşurarea procesului civil apare o a doua etapă, cea a dezbaterilor, care are ca
scop formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic substanţial dintre părţi, în temeiul
probelor ce se administrează şi al concluziilor părţilor, fie referitoare la eventualele excepţii procesuale,
fie pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.
După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii. Deliberarea are
loc în secret, în camera de consiliu şi la ea participă numai judecătorii. Pronunţarea hotărârii are loc
întotdeauna în şedinţă publică.

74
 2. Cererile procedurale generale
Cererile constituie mijlocul prin care orice persoană interesată, fizică sau juridică, poate
solicita, în condiţiile legii, concursul instanţelor judecătoreşti, în vederea ocrotirii unor drepturi sau
interese proprii sau ale unor alte persoane.
Cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt numeroase şi variate. Ele pot fi grupate în două
mari categorii:
- cereri introductive;
- cereri incidente.
Cererile introductive sunt cererile care declanşează activitatea unei instanţe, care fac să înceapă
un proces între două părţi cu interese contrare.
Cererile incidente sunt cererile care se fac după ce procesul a fost început şi care au menirea de
a pune în discuţia contradictorie a părţilor noi pretenţii de drept material sau de a lărgi cadrul
dezbaterilor prin invocarea unor fapte şi împrejurări noi în pricina ce se judecă.
Deosebirea între cele două categorii de cereri constă în aceea că, în timp ce cererile introductive
sunt făcute numai de reclamant, cererile incidente pot fi făcute atât de reclamant, cât şi de celelalte părţi,
precum şi de către terţele persoane care au interes în pricina ce se judecă.
Codul de procedură civilă stabileşte în art. 82-84, condiţiile generale pe care trebuie să le
îndeplinească orice cerere în justiţie, indicând forma acestor cereri, cât şi menţiunile pe care ele trebuie
să le cuprindă.
Astfel, orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti se redactează în scris şi va cuprinde
următoarele elemente:
a) indicarea instanţei căreia îi este adresată;
b) numele, domiciliul şi reşedinţa părţilor şi ale reprezentanţilor lor, dacă este cazul;
c) obiectul cererii, adică arătarea a ceea ce se solicită instanţei;
d) semnătura.
În situaţia în care cererea nu se introduce de titularul dreptului, ci de un reprezentant al acestuia,
la cerere trebuie alăturată procura în original sau în copie legalizată (pentru mandatarul neavocat),
delegaţia scrisă semnată de şeful oficiului juridic sau, după caz, de directorul persoanei juridice,
împuternicirea scrisă semnată de avocat şi client (în cazul avocatului), copie legalizată de pe decizia de
numire a tutorelui, curatorului sau chiar decizia respectivă, ori certificatele de naştere ale minorilor (în
cazul reprezentantului legal), acte din care să rezulte calitatea de soţ sau de rudă la al patrulea grad
inclusiv (în cazurile prevăzute de art. 68, alin. 6 şi 6 Cod procedură civilă, cu menţiunea că în prima
ipoteză e necesară şi o copie de pe diploma de licenţă sau de doctorat), acte din care să rezulte calitatea
de magistrat, copie de pe hotărârea de numire a sechestrului judiciar.
3. Cererea de chemare în judecată
Actul de procedură prin care partea interesată se adresează justiţiei pentru a invoca aplicarea
legii la un caz determinat, punând în mişcare acţiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în
judecată.
Cuprinsul cererii de chemare în judecată
Elementele cererii de chemare în judecată sunt prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor
Pentru persoanele juridice: denumirea şi sediul, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare
în registrul comerţului sau de înscrierea în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.
b) Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau numele lor propriu
Concepută ca o "legitimatio ad causam", calitatea procesuală aparţine celui ce se pretinde
subiectul activ în raportul juridic substanţial dedus judecăţii, celui despre care se pretinde că este
subiectul pasiv în acest raport, deci celor ce pot justifica rolul de parte în proces.
Din acest punct de vedere, art. 112 pct. 2 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că are în
vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului,
adică de un reprezentant convenţional, legal sau judiciar al titularului, precum şi în situaţia în care
cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
Trebuie ca în cerere să se indice atât reprezentantul, cât şi reprezentatul. Legea cere indicarea
calităţii numai în cazul în care cel care introduce cererea de chemare în judecată lucrează pentru altul;
dacă cererea de chemare în judecată este introdusă în nume propriu, nu se face nici o menţiune, căci
aceasta este regula care se prezumă.

75
 La cerere trebuie să se anexeze actele din care să rezulte calitatea de reprezentant convenţional,
legal sau judiciar (art. 83 C. proc. civ.).
Când cererea a fost introdusă de o persoană ce se pretinde reprezentantul titularului şi se invocă
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, instanţa poate acorda un termen pentru împlinirea
acestei lipse, iar dacă înăuntru termenului acordat lipsa nu se acoperă, cererea va fi anulată (art. 161 C.
proc. civ.).
c) Obiectul cererii
Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică
plata unei sume de bani, revendicarea unui bun, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.
Obiectul cererii prezintă interes practic din următoarele puncte de vedere:
- fixează limitele judecăţii;
- poate determina competenţa generală, materială sau teritorială;
- determină fixarea taxelor de timbru;
- influenţează admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă;
- interesează litispendenţa, conexitatea şi puterea de lucru judecat.
Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revine reclamantului, însă pârâtul poate contesta
valoarea indicată de reclamant, ipoteză în care va aprecia instanţa, în baza elementelor puse la dispoziţie
de către părţi.
Valoarea obiectului prezintă interes pentru următoarele situaţii:
- stabilirea taxelor de timbru;
- admisibilitatea sau inadmisibilitatea probei cu martori sau prezumţiei simple (art. 1191 şi 1203
Cod civil);
- competenţa.
d) Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea
Obligaţia reclamantului de a arăta cauza pretenţiei sale (cauza cererii de chemare în judecată)
este cuprinsă în chiar menţiunea prevăzută de art. 112 pct. 4 C. proc. civ..
În privinţa cauzei cererii de chemare în judecată, dacă toţi autorii înţeleg prin aceasta
fundamentul pretenţiei ce a fost supusă judecăţii, atunci când se precizează în ce constă acest fundament
părerile nu mai sunt unitare.
Prin motive de fapt şi de drept, art. 112 pct. 4 C. proc. civ. desemnează toate acele împrejurări,
circumstanţe, dar şi principii, instituţii, categorii, reguli juridice, a căror cunoaştere este necesară pentru
explicarea şi lămurirea obiectului procesului.
Se arată că nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se
întemeiază pretenţia sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziţie obiectul
şi motivele de fapt.
Este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretenţiei sale, fără a indica şi textul de drept
substanţial corespunzător, cum ar fi: contractul de locaţiune, uzucapiune, succesiunea legală etc.
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Reclamantul - căruia îi incumbă, în primul rând sarcina probei - este obligat ca prin însăşi
cererea de chemare în judecată, să indice corect, în scris, pentru fiecare capăt de cerere, probele de care
înţelege să se folosească.
Dacă reclamantul propune proba prin înscrisuri, el este obligat să alăture la cererea sa atâtea
copii de pe înscrisuri câţi pârâţi sunt şi o copie în plus pentru instanţă, conformitatea copiilor cu
originalul fiind certificată de reclamant.
f) Semnătura
Reprezintă ultima condiţie impusă de lege privitoare la cererea de chemare în judecată şi se
concretizează în acordul reclamantului la cuprinsul cererii. Fără semnătură cererea de chemare în
judecată este ca şi inexistentă.
Art. 133 alin. 2 C. proc. civ. dispune că lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii.
Dacă se invocă lipsa semnăturii din cerere, reclamantul prezent este obligat să o semneze în
chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea. În cazul în care reclamantul lipseşte, el va fi încunoştinţat
şi va trebui să semneze la primul termen următor şedinţei în care s-a ridicat această excepţie, nulitatea
pronunţându-se numai după trecerea acestui termen, fără ca lipsa să fi fost împlinită.
În afară de cerinţele procedurale arătate în art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată,
sub sancţiunea nulităţii trebuie să fie timbrată, în condiţiile legii speciale privitoare la taxele de timbru.

76
 Sancţiunile neîndeplinirii cerinţelor legale ale cererii de chemare în judecată
Atunci când se cercetează sancţiunea neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 112 Cod
procedură civilă, trebuie făcută distincţia între cerinţele esenţiale ale cererii, faţă de alte menţiuni
neesenţiale şi trebuie totodată avut în vedere dacă regulile care prevăd aceste cerinţe au caracter
imperativ sau dispozitiv.
Sunt considerate ca elemente esenţiale ale cererii:
- numele părţilor
- obiectul
- semnătura.
Părţile şi obiectul sunt două din cele trei elemente de individualizare a acţiunii. De aceea, lipsa
lor, ca şi lipsa semnăturii sunt sancţionate cu nulitatea cererii de chemare în judecată, fără a se mai
putea intra în cercetarea fondului şi fără ca partea interesată să facă dovada vreunui prejudiciu, acesta
fiind prezumat de lege.
Dacă lipsesc celelalte elemente ale conţinutului cererii şi anume: arătarea domiciliului părţilor,
a calităţii juridice a reprezentantului, motivele de fapt şi de drept şi indicarea dovezilor, partea poate, la
prima zi de înfăţişare, să ceară instanţei un termen pentru întregirea sau modificarea cererii (art. 132 C.
proc. civ.).
4. Întâmpinarea
Regimul juridic al întâmpinării
Întâmpinarea face şi ea parte din prima fază procesuală - faza scrisă - a procesului civil.
Un principiu de simetrie şi de păstrare a echilibrului şi egalităţii în poziţia părţilor cere ca, după
cum reclamantul îşi formulează în scris obiectul, respectiv pretenţiile acţiunii sale şi îşi dezvăluie
probele de care se va folosi în dovedirea acestor pretenţii, tot altfel şi pârâtul, mai înainte de dezbaterea
orală a procesului, să arate în scris apărările sale şi probele pe care se sprijină. Conform art. 118 alin. 1
C. proc. civ., modificată prin O.U.G nr. 138/2000, întâmpinarea a devenit obligatorie, de principiu. Însă,
prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. 2 al art. 118 care prevedea sancţiunea decăderii pârâtului
din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii relative.
Cuprinsul întâmpinării
În conţinutul său întâmpinarea implică aceleaşi elemente ca şi cererea de chemare în judecată,
dar fiind provocată de aceasta din urmă nu este neapărat nevoie să îi repete întocmai menţiunile.
Art. 115 C. proc. civ. prevede că întâmpinarea trebuie să cuprindă:
- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului.
- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii.
- dovezile cu care se apară pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere.
- semnătura.
În privinţa semnăturii sunt valabile aceleaşi precizări pe care le-am făcut la cererea de chemare
în judecată.
Sancţiunea neformulării întâmpinării
Întâmpinarea se depune cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art. 1141
alin. 2 C. proc. civ.
În actuala reglementare, prin abrogarea art. 118 alin. 2 C. proc. civ., nu mai este prevăzută
sancţiunea decăderii din dreptul de a cere probe şi de a invoca excepţii relative, în cazul nedepunerii
întâmpinării.
Şi în vechea reglementare, dar şi în prezent pârâtul beneficiază de prevederile art. 118 alin. 3 C.
proc. civ. Astfel, în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, i se va pune în vedere,
la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile şi mijloacele de probă. De asemenea, la cerere i se va acorda
un nou termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării.
5. Cererea reconvenţională
Natura juridică
Cererea reconvenţională este mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenţii proprii
faţă de reclamant.
Cererea reconvenţională este o cerere incidentă introdusă de pârât, care nu se mulţumeşte să se
opună pretenţiei reclamantului, ci cere instanţei să-l oblige pe reclamant faţă de pârât. Fără o cerere
reconvenţională, instanţa nu poate obliga pe reclamant faţă de pârât. Se poate spune că cererea
reconvenţională este o adevărată acţiune.

77
 Condiţii de admisibilitate
Potrivit art. 119 alin. 1 C. proc. civ. pârâtul poate face cerere reconvenţională dacă "are pretenţii
în legătură cu cererea reclamantului".
Dispoziţii procedurale privind instanţa competentă, introducerea şi judecarea cererii
Fiind o cerere incidentă, conform art. 17 C. proc. civ., este de competenţa instanţei care judecă
cererea principală.
Cererea reconvenţională are un caracter facultativ.
Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de la
înfăţişare.
Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va
depune cel mai târziu la termenul ce va fi încuviinţat de către instanţa pârâtului.
În cazul în care pârâtul nu respectă termenul înăuntrul căruia poate fi depusă cererea
reconvenţională, aceasta poate fi judecată împreună cu cererea de chemare în judecată, dacă reclamantul
este de acord; dacă reclamantul nu este de acord, sancţiunea constă în judecarea ei separată (art. 135) şi
nu în respingerea ei ca tardivă.
Potrivit art. 120 C. proc. civ., cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală.
Însă, dacă numai aceasta din urmă este în stare de a fi judecată, cererea recondiţională va fi disjunsă şi
judecată, separat, de către aceeaşi instanţă. Disjungerea nu este posibilă în cazul în care rezolvarea
cererii reconvenţionale este intim legată de soluţia ce s-ar pronunţa cu privire la cererea principală.
Posibilitate disjungerii celor două cereri nu este admisă în procesele de divorţ (art. 608 alin. 2).
Cererea reconvenţională va trebui soluţionată chiar dacă reclamantul a renunţat la judecată sau
la dreptul subiectiv pretins, ori când cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă, anulată
sau s-a perimat.
6. Primirea cererii de chemare în judecată
Procedura
Art. 114 C. proc. civ. distinge după cum cererea este trimisă prin poştă sau prezentată personal
de reclamant ori de reprezentantul acestuia.
În ultima situaţie se va primi termen în cunoştinţă, fără ca reclamantul să mai fie citat. La cerere
se vor alătura atâtea copii câţi pârâţi sunt, iar dacă este cazul şi anexele necesare (dovada îndeplinirii
procedurii prealabile, chitanţa de plată a taxei de timbru, dovada calităţii de reprezentant, copii de pe
înscrisuri etc.).
Cererea depusă prin poştă se depune la registratura instanţei, unde primeşte data certă, după
care se predă preşedintelui instanţei, alăturându-i-se plicul cu data ştampilei poştei.
Preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu verifică plata taxelor de timbru şi fixează, prin
rezoluţie, termenul de judecată.
Primind cererea, judecătorul de serviciu verifică îndeplinirea condiţiilor legale şi valabilitatea
ei.
Când reclamantul este de faţă, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu va examina
cererea din punct de vedere al condiţiilor formale prevăzute de lege şi va atrage atenţia reclamantului
asupra eventualelor lipsuri spre a le înlătura mai înainte de comunicarea cererii către pârât.
După trecerea rezoluţiei pe cererea de chemare în judecată şi atribuirea numărului de dosar,
primul termen şi completul de judecată se stabilesc în sistem informatizat, prin repartizare aleatorie.
Primul termen de judecată va fi astfel fixat încât pârâtul să aibă la dispoziţie, de la data primirii
citaţiei până la primul termen de judecată, cel puţin 15 zile, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile.
Această prevedere urmăreşte ca pârâtul să aibă timpul necesar pregătirii şi formulării întâmpinării
(apărării). Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, se va stabili un termen mai îndelungat.
Odată cu fixarea termenului de judecată, prin aceeaşi rezoluţie, judecătorul va dispune citarea
pârâtului (va fi citat şi reclamantul dacă acesta nu a fost prezent la fixarea termenului), căruia i se vor
comunica atât copia de pe cererea de chemare în judecată, cât şi copii de pe înscrisurile depuse de către
reclamant şi se va pune în vedere să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de
judecată.
Pentru urgentarea judecăţii, se poate încuviinţa chemarea pârâtului la interogatoriu, dacă
reclamantul a formulat o asemenea cerere, precum şi alte probe solicitate de reclamant, sub rezerva
discutării contradictorii în şedinţa de judecată.

78
 Efectele primirii cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată, fiind acea formă de manifestare a acţiunii civile prin care se
declanşează procesul civil, determină odată cu introducerea ei anumite efecte juridice atât pe planul
dreptului procesual, cât şi pe cel al dreptului substanţial. Astfel:
a) cererea de chemare în judecată învesteşte instanţa cu judecarea pricinii la care se referă.
b) cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata,
atât din punctul de vedere al părţilor (reclamant şi pârât), cât şi din punctul de vedere al obiectului
cererii (pretenţia concretă). Instanţa nu poate lărgi cadrul procesual prin introducerea din oficiu a altor
persoane în proces şi nici nu poate schimba sau depăşi obiectul cererii.
c) cererea de chemare în judecată constituie forma de exprimare a voinţei reclamantului de a se
judeca la o anumită instanţă, în acele cazuri în care, potrivit art. 12 C. proc. civ. el are alegerea între mai
multe instanţe deopotrivă de competenţe (competenţa alternativă). Odată făcută alegerea, reclamantul
nu mai poate reveni asupra ei şi pârâtul nu poate cere declinarea competenţei.
În anumite situaţii, deşi cererea este strict personală şi deci nu poate fi introdusă decât de
titularul dreptului la acţiune, ea poate fi transmisă moştenitorilor dacă a fost introdusă de titular înainte
de a deceda.
d) cererea de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului.
În cazul bunurilor reale imobiliare sau mixte, pârâtul în posesia imobilului este presupus a fi
posesor de rea-credinţă şi, în cazul admiterii cererii reclamantului, va datora fructele din momentul
introducerii cererii de chemare în judecată. În cazul cererilor care au ca obiect obligarea pârâtului la
predarea unui bun individual determinat, introducerea cererii face ca riscul pieirii ulterioare a bunului să
fie suportat de către pârât. În cazul cererii în care reclamantul pretinde o sumă de bani, care anterior nu
era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii vor începe să curgă dobânzile.
e) dreptul ce se urmăreşte a fi valorificat prin introducerea cererii de chemare în judecată
devine, din momentul sesizării instanţei un drept litigios în înţelesul art. 1309 Cod civil.
f) introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripţia, chiar dacă instanţa
judecătorească sesizată (sau alt organ de jurisdicţie) este necompetentă.
Efectul întreruptiv de prescripţie este provizoriu, el urmând a se definitiva numai dacă, prin
hotărârea ce se va pronunţa, cererea nu va fi respinsă, anulată, perimată ori dacă reclamantul nu renunţă
la judecată.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată sunt:

a) numele părţilor, obiectul şi semnătura;
b) numele, obiectul, motivarea în fapt şi în drept;
c) numele, obiectul şi probele de care înţelege reclamantul să se folosească în dovedirea cererii
de chemare în judecată.

2. Nulitatea pentru lipsa semnăturii cererii de chemare în judecată:

a) poate fi înlăturată numai în faţa instanţei de fond;
b) nu poate fi înlăturată, cererea va fi respinsă ca nesemnată;
c) poate fi înlăturată în tot cursul judecăţii.

3. Intâmpinarea :
a) se timbrează ;
b) va cuprinde excepţiile de procedură pe care le ridică pârâtul la cererea reclamantului,
b) se depune numai de partea ce are calitate de pârât în cauza dedusă judecăţii;
c) va cuprinde dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere

4. Sarcina probei în întâmpinare revine :

a) pârâtului;
b) reclamantului;

79
 c) tuturor părţilor din procesul civil.

5. In cazul în care cererea reconvenţională nu este formulată în termenul prevăzut de lege,

instanţa:
a) respinge cererea ca tardivă;
b) dispune judecarea separată a cererii;
c) respinge cererea ca inadmisibilă.

II. Întrebări.
1. Când nu se socoteşte modificată cererea de chemare în judecată?
2. Până la ce moment se poate formula cerere reconvenţională? Care este sancţiunea
nerespectării termenului pentru formularea cererii reconvenţionale?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
2. c) ;
4. a)

II. Întrebări
1. Potrivit art. 132 alin 2 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată nu se socoteşte modificată
atunci când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul ei, când reclamantul măreşte sau micşorează
câtimea obiectului cererii, în cazul în care se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit sau atunci când
se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau, dimpotrivă, când cererea
în constatare poate fi primită

80
 Modulul XIV.
FAZA JUDECĂŢII PROPRIU-ZISE LA PRIMA INSTANŢĂ

Unitatea de învăţare:
1. Şedinţa de judecată
2. Prima zi de înfăţişare
3. Încheierea de şedinţă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Şedinţa de judecată
Judecata propriu-zisă începe la prima zi de înfăţişare şi durează până la închiderea dezbaterilor
pe fond.
Această fază este publică, orală şi contradictorie. În această fază se întocmesc acte procesuale
specifice cum ar fi cereri de intervenţie, citaţii, încheieri de şedinţă. În cadrul ei se administrează probe
şi au loc dezbateri asupra fondului cauzei.
De obicei, acestă fază se desfăşoară pe parcursul mai multor termene, dar, de principiu, este
posibilă şi judecarea pricinii la un singur termen de judecată.
În procesul civil un moment foarte important este reprezentat de şedinţa de judecată.
Soluţionarea litigului dintre părţi şi cercetarea acestuia se realizează în prezenţa şi prin mijlocirea
instanţei de judecată.
Forma specifică de activitate a instanţelor judecătoreşti o constituie dezbaterea cauzei civile în
cadrul şedinţei de judecată.
Principiile de bază ale procesului civil, în mod special cel al oralităţii şi al publicităţii sunt
respectate cu precădere în şedinţa de judecată.
Pregătirea şedinţei de judecată
Cererea de chemare în judecată şi fixarea primului termen au ca rezultat întocmirea dosarului
cauzei.
Odată cu încheierea lucrărilor de înregistrare, pentru citarea părţilor, se trimite dosarul cauzei la
biroul de citaţii. După întemeierea şi expedierea citaţiilor, dosarul este păstrat în arhivă.
Grefierul de şedinţă va trece la scoaterea din arhivă a dosarelor cu cel puţin două zile înaintea
termenului de judecată pentru pregătirea şedinţei de judecată.
Grefierul de şedinţă va verifica modul de îndeplinire al procedurii în fiecare dosar, făcându-şi
menţiunile necesare pentru a putea aduce la cunoştiinţa instanţei starea în care se află cauza atunci când
aceasta va fi luată în dezbatere.
Dosarele vor fi înregistrate de grefierul de şedinţă după ce a fost verificată procedura, urmând a
întocmi lista proceselor ce urmează a fi dezbătute în acel termen de judecată.
Ca garanţie pentru realizarea principiilor publicităţii dezbaterilor şi dreptului de apărare, se
întocmeşte şi se afişează lista proceselor, astfel încât publicul să poată cunoaşte pricinile care urmează
să se judece în ziua respectivă şi părţile să poată cunoaşte ordinea judecăţilor pentru a se putea prezenta
la judecarea cauzei lor. Pentru întocmirea listei proceselor se ţine cont de natura şi caracterul urgent al
acestora.
Pot fi declarate urgente contestaţiile la executare, cererile privind încredinţarea copiilor sau
cererea privind acordarea pensiei de întrţinere.
Această ordine se poate schimba doar prin învoirea părţilor ale căror cauze sunt trecute înaintea
celor care cer a fi judecate peste rând (art. 125 alin. 3 C. proc. civ.). Amânarea pricinilor care nu se află
în stare de judecată poate fi făcută şi de un judecător la începutul şedinţei de judecată (art. 126 C. proc.
civ.) . Părţile care nu se prezintă, vor fi strigate la sfârşitul şedinţei după care se va proceda la judecarea,
suspendarea sau amânarea cauzelor. Ca o violare la dreptul la apărare a părţii care lipseşte este luarea
peste rând a unei cauze în care nu sunt prezente toate părţile şi această măsură este sancţionabilă.
Conducerea şedinţei de judecată

81
 Prin lege îi este încredinţată conducerea şedinţei de judecată preşedintelui completului. Deşi cu
aceleaşi drepturi, ceilalţi membrii ai completului pot interveni în dezbateri numai prin intermediul
preşedintelui completului, ceea ce este valabil în apel şi recurs unde completul este format din mai mulţi
judecători.
Tot prin mijlocirea preşedintelui se pot pune întrebări martorilor sau experţilor de către părţi,
însă acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie puse direct (art.130 alin.1 C. proc. civ.). Aceeaşi soluţie
se aplică şi în cazul unui interogatoriu luat uneia dintre părţi (art. 219 alin.1-2 C. proc. civ.).
Preşedintele poate dispune măsuri pentru păstrarea ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând
înlătura persoanele care le tulbură.
Dacă printre aceste persoane se regăseşte una din părţi, înainte de închiderea dezbaterilor
aceasta - sub sancţiunea nulităţii - va fi chemată în sală şi informată asupra faptelor probatorii şi
declaraţiilor celor ascultaţi în lipsa sa. În cazul în care partea respectivă este reprezentată de un avocat
care rămâne în sală, nu se va mai proceda la rechemare.
Începerea dezbaterilor
Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa (art. 128 alin.1 C. proc. civ.). În deschiderea
fiecărui proces grefierul va apela părţile, va relata obiectul pricinii pe scurt, modul în care s-a îndeplinit
procedura de citare şi stadiul judecăţii.
Dispoziţiile privitoare la taxele de timbru precum şi procedura de citare vor fi verificată
personal de către preşedinte.
Amânarea procesului se va putea dispune de către instanţă în unul din următoarele cazuri:
- dacă procedura de citare nu este legal îndeplinită (art. 107);
- dacă ambele părţi o cer, care însă poate fi încuviinţată o singură dată în cursul procesului (art. 155
alin.1);
- pentru lipsă de apărare motivată temeinic (art. 156);
- pentru alte motive, dar în acest caz art. 155 alin. 3 obligă instanţa să verifice dacă amânarea chiar
prin învoirea părţilor nu ascunde un abuz procesual, caz în care, fie se poate suspenda judecata (art.
242 C. proc. civ.), fie se va trece la judecarea cauzei.
Dacă procedura de citare a fost îndeplinită corect iar părţile sunt prezente, se poate trece la
judecata cauzei (prezenţa părţii în instanţă acoperă viciul procedurii de citare, însă, partea nelegal citată
va putea cere amânarea).
Dacă partea adversă a fost legal citată şi se prezintă o singură parte, judecata poate avea loc,
dezbaterile putându-se baza pe lucrările aflate la dosar şi a susţinerilor părţii prezente, ţinându-se cont şi
de excepţiile procesuale şi celelalte apărări formulate în scris de partea care lipseşte (art.152).
În cazul în care părţile legal citate nu s-au prezentat, judecata va avea loc tot în baza actelor de
procedură aflate la dosar, însă, numai atunci când cel puţin una dintre părţi a cerut judecarea în lipsă
(dacă nici una din părţi nu a vrut judecarea în lipsă, judecata va fi suspendată de către instanţă; dosarul
va fi lăsat la sfârşitul şedinţei, când va avea loc o a doua strigare a pricinii iar dacă părţile nu se prezintă
nici atunci, se va proceda la suspendarea judecăţii).
Încercarea de împăcare a părţilor
Judecătorul, înainte de purcederea în dezbateri, va încerca potrivit art.131, împăcarea părţilor,
iar dacă acest fapt se va petrece, vor fi consemnate condiţiile împăcării în cuprinsul hotărârii.
Prin art. 137 alin.1 C. proc. civ. instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor
de procedură şi de fond, care fac de prisos în totalitate sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Instanţa
va putea uni excepţia cu fondul numai în cazul în care trebuiesc administrate probe pentru soluţionarea
excepţiei, precum şi pentru judecarea fondului.
Înainte de concluziile pe fond se vor administra probele propuse şi încuviinţate conform
regulilor prevăzute în lege.
Dezbaterea unei pricini civile se poate realiza într-una sau mai multe şedinţe de judecată, iar în
situaţia din urmă ultimul termen de judecată va fi consacrat dezbaterilor asupra fondului pretenţiei ce a
fost dedusă judecaţii.
Cuvântul părţilor se va da după ce la termenele anterioare sau chiar la acest ultim termen de
judecată s-a administrat întregul material probator şi au fost purtate discuţii parţiale în legătură cu
împrejurările de fapt şi de drept.
Ordinea în care se dă cuvântul părţilor

82
 Reclamantul îşi va susţine pretenţiile mai întâi, având primul cuvântul acordat de preşedinte,
urmând apărarea pârâtului (art. 128 alin. 2 C. proc. civ.).
Dacă pârâtul invocă o excepţie procesuală, va avea întâietate pentru discutarea acesteia, urmând
reclamantul iar în situaţia unei coparticipări procesuale, reclamanţii vor avea primii cuvântul.
În ceea ce priveşte terţii introduşi în proces, se va avea în vedere aceeaşi regulă. Procurorul va
avea primul cuvântul dacă el a introdus cererea, în celelalte cazuri punând concluzii după părţi.
Pentru a nu se ajunge la discuţii fără legătură cu pricina, instanţa va putea acorda cuvântul
părţilor de mai multe ori, dar cu multă atenţie. Se poate limita în timp durata expunerilor (art.128 alin. 3
C. proc. civ.) însă cu prudenţă pentru a se respecta dreptul de apărare, iar dacă cuvântul se acordă în
replică şi duplică, se va urmări ca pârâtul să aibă întotdeauna ultimul cuvânt.
Închiderea dezbaterilor
Sinteza desfăşurării procesului este reprezentată de concluziile pe fond văzute de fiecare parte
în felul ei. Instanţa se va retrage pentru deliberare şi preşedintele va declara dezbaterile închise (art. 150
C. proc. civ.) atunci când instanţa se va socoti lămurită. Părţile vor putea din proprie iniţiativă sau la
cererea instanţei, după închiderea dezbaterior, să depună concluzii scrise sau prescurtări semnate de ele
ale susţinerilor lor verbale în conformitate cu art. 146 C. proc. civ. Art.156 alin. 2 C. proc. civ. prevede
că dacă instanţa a refuzat amânarea judecăţii pentru lipsa de apărare invocată de parte, va amâna
pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Repunerea pe rol
Se poate dispune repunerea cauzei pe rol dacă se constată de către instanţă că au rămas
împrejurări de fapt sau de drept nelămurite (art. 151 C. proc. civ.) în perioada de timp rezervată
deliberării. După deliberare şi pronunţarea hotărârii acest lucru devine imposibil.
Prin repunerea pe rol cauza este readusă în stadiul anterior judecării fondului şi dezbaterile
judiciare vor fi reluate ca şi când cauza nu a fost niciodată judecată în fond.
Instanţa este obligată la citare părţilor pentru noul termen fixat (art.153 pct. 3 C. proc. civ.) dacă
s-a făcut repunerea pe rol.
2. Prima zi de înfăţişare
Prima zi de înfăţişare din cadrul dezbaterilor judiciare prezintă o importanţă deosebită.
"Este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii"
conform art.134 C. proc. civ.
Astfel, se cer a fi întrunite două condiţii pentru identificarea primei zile de înfăţişare:
- părţile să fi fost legal citate;
- să poată pune concluzii.
Această primă zi de înfăţişare nu trebuie confundată cu primul termen de judecată ,
reprezentând începutul fazei publice şi contradictorii a procesului. Astfel, dacă la primul termen fixat
pentru judecată procedura nu este îndeplinită cu toate părţile, iar dacă, deşi procedura este îndeplinită cu
toate părţile, dar din motive independente de voinţa părţilor, ele nu pot pune concluzii, nu ne găsim la
prima zi de înfăţişare ci la primul termen de judecată. Numai când cele două condiţii vor fi îndeplinite
cumulativ, prima zi de înfâţişare se va socoti a fi la termen. Importanţa primei zile de înfăţişare este
legată de efectuarea unei serii de acte procesuale menite a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a
suplini anumite lipsuri semnalate până la acea dată.
Neefectuarea acestor acte la termenul care este socotit prima zi de înfăţişare, atrage sancţiunea
decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini în restul judecăţii.
Astfel:
1. Pănă la prima zi de înfăţişare reclamantul are dreptul să ceară instanţei un nou termen pentru
întregirea sau modificarea acţiunii ori pentru a propune noi dovezi. În acest caz, judecata se amână, iar
cererea modificată se comunică pârâtului pentru ca acesta să poată face o nouă întâmpinare (art. 132
alin.1 C. proc. civ.).
Conform alin. 2 al art. 132 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată nu se socoteşte
modificată şi nu se va da termen, luându-se act de declaraţiile verbale ale reclamantului în încheierea de
şedinţă, în următoarele patru cazuri:
- când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;
- când se măreşte sau se micşorează câtimea obiectului cererii (când este vorba numai de
modificarea valorică a sumei pretinse iniţial şi nu de schimbarea obiectivului acţiunii, nu sunt aplicabile
prevederile art. 132 alin. 1 C. proc. civ. ci prevederile alin. 2);

83
 - când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
- când se înlocuieşte cererea de constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau
dimpotrivă, dacă cererea în constatare poate fi primită.
În consecinţă, spre deosebire de întregirea sau modificarea acţiunii, care poate avea loc numai
la prima zi de înfăţişare, cererile la care se referă alin.2 din art.132 pot fi făcute în tot cursul judecăţii
până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.
2. Tot până la prima zi de înfăţişare, în cazul în care pârâtul a depus cererea reconvenţională,
reclamantul are dreptul să ceară un nou termen pentru a depune întâmpinare (art. 132. alin.ultim C.
proc. civ.).
3. La prima zi de înfâţişare pârâtul, care nu a depus întâmpinare, va trebui să-şi anunţe verbal
apărările de fond şi excepţiile absolute de care înţelege să se servească în apărarea sa. Despre excepţiile
şi mijloacele de apărare ale pârâtului arătate în prima zi de înfăţişare se va face vorbire în încheierea de
şedinţă (art.118 alin.1 combinat cu art. 136 C. proc. civ.).
4. Chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 alin. 2 C. proc. civ.), chemarea în garanţie (art.
61 alin. 2), atunci când sunt făcute de către pârât, precum şi arătarea titularului dreptului (art. 65 alin. 1
C. proc. civ.), trebuie făcute cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare.
Cererile privind introducerea terţelor persoane în proces făcute peste termenul legal, se
sancţionează cu judecarea lor separat faţă de acţiunea principală (art. 135 C. proc. civ.).
Instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să încuviinţeze introducerea unei alte persoane în
cauză, dacă cererea respectivă nu a fost formulată la prima zi de înfăţişare.
5. De asemenea, dovezile care n-au fost propuse cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, nu
vor mai putea fi invocate în cursul dezbaterilor (art.138 C. proc. civ.).
3. Încheierea de şedinţă
Rezolvând diferitele probleme ce se ivesc în cursul dezbaterilor sau reţinând activitatea
desfăşurată de participanţii la proces, instanţa de judecată este obligată să consemneze tot ceea ce s-a
petrecut în timpul şedinţei de judecată. Neîntocmirea încheierii de şedinţă constituie o nulitate
procesuală rezultând din încălcarea dispoziţiilor art. 147 C. proc. civ.
În cursul şedinţei de judecată, grefierul va consemna în caietul de note (care trebuie să fie
numerotat şi sigilat), numărul dosarului, susţinerile orale ale părţilor şi ale procurorului, dacă este cazul,
măsurile dispuse de instanţă, precum şi toate celelalte aspecte ce rezultă din desfăşurarea procesului.
În baza acestor note, după ce au fost vizate de preşedinte, grefierul va întocmi încheierea de
şedinţă în termen de 24 de ore de la încheierea şedinţei. Încheierea de şedinţă se ataşează la dosar.
Pentru fiecare termen de judecată se întocmeşte câte o încheiere, cu excepţia situaţiei în care în
şedinţa ce au avut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea, deoarece aceasta din urmă va cuprinde şi
ceea ce s-a petercut la acel termen, în partea introductivă, numită practicauă (art. 261 pct. 1-4).
Dacă însă pronunţarea s-a terminat, practicaua instanţei va cuprinde numai arătarea instanţei şi a
completului de judecată, celelalte menţiuni fiind cuprinse în încheierea de şedinţă de la acel termen,
care va face corp comun cu hotărârea.
În cazul în care pricina a fost dezbătută în fond şi instanţa s-a pronunţat în aceeaşi zi, activitatea
procesuală desfăşurată în şedinţa de judecată se va consuma în preambulul hotărârii care rezolvă
definitiv litigiul, dezinvestind instanţa.
Prin urmare, spre deosebire de hotărârile judecătoreşti care rezolvă definitv cauzele judecate în
fond, dezînvestind instanţa, încheierea de şedinţă este actul procesual întocmit de instanţa de judecată
după fiecare şedinţă, în care se consemnează cele petrecute în cursul dezbaterilor şi se iau măsuri în
vederea soluţionării definitive a cauzei.
Încheierea de şedinţă este practic un proces-verbal al celor petrecute în şedinţă, permiţând, prin
faptul că se întocmeşte la fiecare termen, să se urmărească evoluţia procesului.
Din punct de vedere al conţinutului, încheierea de şedinţă este calificată ca fiind "în mic o
hotărâre", ea trebuind să cuprindă toate cele trei părţi ale unei hotărâri, respectiv:
- practicaua, în care se trece constituirea instanţei, ce părţi au fost prezente, concluziile puse de
către părţi şi procuror, dacă este cazul, precum şi probele ce au fost administrate;
- motivele sau considerentele pentru care s-a luat o anumită dispoziţie sau care au justificat
rezolvarea unei excepţii;
- măsurile adoptate.
Încheierile se clasifică în: încheieri preparatorii şi încheieri interlocutorii.

84
 Prin încheieri preparatorii instanţa ia măsuri pentru cercetarea şi soluţionarea cauzei fără a
anticipa asupra fondului cauzei. Caracteristic este că aceste măsuri pe de o parte, nu rezolvă aspecte
legate de fondul cauzei şi, pe de altă parte, că nu au caracter de autoritate de lucru judecat, adică nu
leagă şi nu obligă instanţa şi părţile cu măsurile adoptate, putându-se reveni asupra lor (de exemplu, o
conexare dispusă prin încheiere preparatorie poate fi urmată de o disjungere).
Astfel de încheieri se atacă numai odată cu fondul, cu excepţia celor care întrepătrund cursul
procesului (încheieri de suspendare) care se atacă cu recurs separat.
Prin încheierile interlocutorii instanţa rezolvă fondul unor împrejurări de fapt sau de drept prin
măsuri ce lasă să se întrezărească soluţia finală.
Încheierile interlocutorii prezintă două trăsături inverse încheierilor preparatorii: ele prejudecă
procesul şi au autoritate de lucru judecat. Aceste încheieri poartă asupra unor aspecte dezbătute în
contradictoriu de părţi şi pe care instanţa le soluţionează, rezolvând astfel o parte din pricină, urmând ca
restul aspectelor procesului să se rezolve prin hotărâre şi în consecinţă cu măsurile adoptate prin
încheierea interlocutorie. Acestea devfin obligatorii pentru instanţă şi pentru părţi şi nu se mai poate
reveni asupra lor, având aşadar autoritate de lucru judecat.
Totuşi, în condiţii speciale, anumite încheieri interlocutorii se pot completa ulterior în temeiul
unor elemente noi.
Încheierile interlocutorii se comunică părţilor după regulile de drept comun şi şi atacă separat
de hotărârea de fond şi în acelaşi termen ca aceasta.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Preşedintele completului de judecată:

a) deschide şedinţa de judecată;
b) ridică şedinţa de judecată;
c) suspendă şedinţa de judecată numai pentru motive temeinice.

2. Ordinea în care se dă cuvântul pe fond părţilor în cursul dezbaterilor este următoarea:

a) pârâtul, reclamntul;
b) reclamantul, prârâtul, chematul în garanţie de către pârât;
c) procurorul, pârâtul, reclamntul.

3. Prima zi de înfăţişare este:

a) primul termen de judecată;
b) termenul la care părţile pot pune concluzii;
c) termenul la care părţile, legal citate, pot pune concluzii.

4. La prima zi de înfăţişare reclamantul:

a) poate cere instanţei de judecată un termen pentru întregire şi modificarea cererii de chemare
în judeactă;
b) poate cere un termen pentru a depune întâmpinare şi dovezile în apărare în situaţia în care
pârâtul formulează cerere reconvenţională;
c) poate propune probe noi în situaţia prevăzuta la liera a).

5. Incheierile preparatorii:
a) nu leagă insatnţa, aceasta putând reveni oricând in cursul procesului asupra măsurii luate
printr-o astfel de încheiere;
b) se atacă numai odată cu fondul;
c) leagă instanţa, neputând reveni asupra a ceea ce a decis.

II. Întrebări.

85
 1. Este corectă soluţia instanţei de a soluţiona cauza la primul termen de judecată deşi pârâta a
solicitat termen pentru pregătirea apărării, întrucât apărătorul pârâtei era plecat pentru 10 zile la o
conferinţă, instanţa considerând acest termen prima zi de înfăţişare? Motivaţi răspunsul.
2. Ce sunt încheierile interlocutorii şi ce particularităţi prezintă?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
1. a); b); c);
4. a); b); c).

II. Întrebări
1. Este greşită o astfel de soluţie a primei insatnţe deoarece există o cererea de amânare pentru
lipsă de apărare temeinic motivată, astfel încât una din părţi, deşi legal citată, nu putea pune concluzii,
nesocotindu-se astfel dreptul să la apărare. Conform art. 134. C.proc.civ., prima zi de înfăţişare este
aceea când părţile legal citate pot pune concluzii.

86
 Modulul XV.
INCIDENTELE ŞI ACTELE DE DISPOZIŢIE ALE PĂRŢILOR

Unitatea de învăţare:
1. Incidente care întârzie judecata
2. Actele de dispoziţie ale părţii prin care se pune capăt judecăţii
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Incidente care întârzie judecata

2.1. Suspendarea procesului
Definiţia şi felurile suspendării
Prin suspendare se înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei unor împrejurări voite de
părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori independente de voinţa lor.
Cazurile generale de suspendare a judecăţii sunt reglementate de art. 242-244 C. proc. civ., dar
sunt şi cazuri de suspendare prevăzute în alte articole din Codul de procedură civilă sau în alte acte
normative.
Toate aceste cazuri pot fi clasificate, în funcţie de natura împrejurării care a determinat
suspendarea în:
- cazuri de suspendare voluntară;
- cazuri de suspendare legală:
- de drept;
- judecătorească(facultativă).
Suspendarea voluntară
Suspendarea voluntară intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor, expusă sau tacită.
Art. 242 C. proc. civ. prevede două cazuri de suspendare voluntară:
- când amândouă părţile o cer;
- dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi au fost legal citate şi nici nu
s-a cerut, de către cel puţin una dintre părţi, judecata în lipsă.
Primul caz de suspendare voluntară este o aplicare a dreptului părţilor de a dispune de obiectul
procesului, de soarta acestuia. Al doilea caz de suspendare voluntară rezultă din voinţa tacită a părţilor
de a nu mai continua judecata, dedusă din împrejurarea că nici una dintre ele nu se prezintă la termenul
de judecată.
Dacă se prezintă o parte, instanţa va trece la judecată (art. 152).
De asemenea, instanţa este obligată să treacă la judecata pricinii, chiar dacă părţile nu se prezintă,
în cazul în care cel puţin una dintre părţi a cerut judecata în lipsă.
Deşi art. 242 C. proc. civ. prevede că judecata în lipsă trebuie cerută în scris, se apreciază că o
asemenea cerere poate fi făcută şi oral în cursul instanţei, la oricare din termenele de judecată, luându-se
act de aceasta în încheierea de şedinţă.
Norma juridică din art. 242 pct. 2 este imperativă, astfel încât, dacă sunt întrunite cerinţele acestui
text, instanţa este obligată să suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de procedură (deci, în
situaţia în care cererea de chemare în judecată nu este legal timbrată, iar părţile, deşi legal citate, nu se
prezintă şi nici nu au vrut judecarea în lipsă, nu se va anula cererea ca netimbrată, ci se va dispune
suspendarea judecăţii).
În cazul suspendării voluntare, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din
părţi (art. 245 pct. 1), urmând a se plăti şi 50% din taxa de timbru care s-a plătit pentru cererea a cărei
judecată s-a suspendat, instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol şi să rezolve în fond procesul.
Suspendarea legală de drept
Suspendarea legală intervine de drept sau este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti.
Suspendarea legală de drept este aceea prin care instanţa de judecată este obligată să o pronunţe
ori de câte ori constată ivirea unui caz anume prevăzut de lege.

87
 Potrivit art. 243 C. proc. civ. judecata se suspendă de drept:
1) prin moartea uneia dintre părţi
Art. 243 alin. 1 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care partea cu care s-a legat în mod legal
procesul, a decedat ulterior introducerii acţiunii.
Hotărârea pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 243 este nulă.
Suspendarea procesului se face numai dacă moştenitorii nu sunt cunoscuţi, altminteri se dispune
citarea lor. Partea interesată poate solicita doar un termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor.
Instanţa nu poate trece la judecarea cauzei odată ce a fost încunoştinţată de moartea uneia din
părţi, urmând să fie introduşi moştenitorii sau să se numească un curator special care să prezinte pe
moştenitori până la introducerea lor în proces.
Morţii persoanei fizice îi corespunde dizolvarea persoanei juridice, precum şi reorganizarea ei
prin comasare sau divizare totală.
2) prin punerea sub interdicţie sau sub curatelă a uneia din părţi
Până la numirea tutorelui sau a curatorului, persoana pusă sub interdicţie (sau sub curatelă) prin
hotărâre judecătorească definitivă pierzând capacitatea de exerciţiu, nu mai poate sta personal în proces.
Ea va fi reprezentată şi, de aceea, procesul se suspendă până la numirea tutorelui sau a curatorului.
3) prin moartea mandatarului uneia din părţi
Aceasta are loc în cazul în care a intervenit cu mai puţin de 15 zile înainte de termenul de
judecată.
Legea presupune că într-un interval atât de scurt partea nu a avut timp să numească un alt
mandatar, ba chiar poate să nu fi aflat de deces.
4) prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului
În cazul în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu (de exemplu, cel pus sub interdicţie),
din acel moment ea urmează a figura personal în proces. În acest scop procesul se va suspenda pentru ca
partea să fie citată personal pentru termenele de judecată următoare.
Tot astfel, în cazul minorului la împlinirea vârstei de 14 ani, suspendarea judecăţii operează până
la introducerea în proces a minorului care de la împlinirea acestei vârste, dobândeşte o capacitate de
exerciţiu restrânsă, şi va sta în proces personal, asistat fiind de cel chemat de lege a-i încuviinţa actele.
5) prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra reclamantului, în
temeiul unei hotărâri irevocabile
Alături de cauzele prevăzute de art. 243 C. proc. civ., suspendarea de drept mai intervine în
situaţiile următoare:
- art. 1551 C. proc. civ. arată că instanţa poate suspenda judecata atunci când constată că
desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea unor
obligaţii prevăzute de lege sau stabilite în cursul judecăţii;
- art. 21 C. proc. civ. dispune că instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va
suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra
conflictului; suspendarea va dăinui până la rezolvarea conflictului de competenţă;
- art. 31 alin. 3 C. proc. civ. prevede că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face nici un
act de procedură, ceea ce echivalează cu o suspendare de drept a procesului în care a fost invocată
excepţia de recuzare; suspendarea durează până la rezolvarea cererii;
- art. 155 alin. 2 C. proc. civ. arată că după o amânare a judecăţii în temeiul învoielii părţilor, dacă
acestea nu stăruie, judecata va fi suspendată şi nu va fi redeschisă decât după plata sumelor prevăzute de
legea timbrului pentru redeschiderea pricinilor;
- art. 19 alin. 2 C. proc. pen. consacrând regula "penalul ţine în loc civilul", dispune că judecata în
faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Suspendarea legală facultativă
Suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanţei.
Conform art. 244 C. proc. civ. instanţa poate suspenda judecata:
- când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept ce
formează obiectul altei judecăţi.
Textul se referă la existenţa unor chestiuni prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o
înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.
- când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune, care ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează să se dea. Suspendarea nu se poate dispune pe baza unor simple ipoteze sau

88
afirmaţii imprecise, ci trebuie să se învedereze instanţei că s-a început urmărirea penală pentru o
infracţiune şi în ce măsură constatarea acesteia ar influenţa hotărârea civilă.
Alineatul final al acestui articol dispune că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată
în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă (nesusceptibilă de recurs).
Cazurile de suspendare a judecăţii lăsate la aprecierea instanţei sunt limitativ prevăzute de lege,
alte împrejurări decât cele stabilite de lege nefiind de natură să justifice suspendarea judecăţii.
Celor două cazuri prevăzute de art. 244 C. proc. civ. li se mai adaugă încă două:
- art. 40 C. proc. civ., prevede că, în cazul în care s-a formulat o cerere de strămutare, preşedintele
poate să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecăţii pricinii, comunicând de urgenţă această
măsură instanţei vizate cu cererea a cărei strămutare s-a solicitat; suspendarea va dura până la
soluţionarea cererii de strămutare;
- art. 23 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 dispune că "pe perioada soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate udecarea cauzei se suspendă"; suspendarea va dura până la rămânerea definitivă a
deciziei pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate respectivă.
Alte cazuri speciale de suspendare se întâlnesc în cazul cererilor de strămutare a pricinilor, a
conflictelor de competenţă, a excepţiilor de neconstituţionalitate. De asemenea, judecătorul poate
suspenda judecarea cererii de chemare în judecată care cuprinde lipsuri ori deficienţe, până la
complinirea, respectiv rezolvarea acestora.
Constatarea suspendării
Suspendarea judecăţii, indiferent de felul ei (voluntară de drept sau facultativă), se dispune printr-
o încheiere, prin care instanţa constată existenţa împrejurării care a condus la această măsură.
Încheierea poate fi atacată separat, cu recurs, cu excepţia celor pronunţate în recurs.
Recursul se poate declara cât timp durează suspenadrea. De asemenea, recursul poate fi declarat
atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins
cererea de repunere pe rol a cauzei.
Efectele suspendării
Un prim efect al suspendării este faptul că pe timpul cât durează suspendarea, pricina rămâne în
nelucrare. Aceasta înseamnă că atâta timp cât mersul judecăţii este oprit, în cauză nu se mai poate
efectua, sub pedeapsa nulităţii, nici un act de procedură.
Suspendarea opreşte mersul procesului pentru toate părţile, indiferent de calitatea pe care o au.
În consecinţă, în cazul indivizibilităţii procesuale ca rezultat al conexării, coparticipării sau
intervenţiei terţelor persoane, intervenirea unei cauze de suspendare în privinţa oricăreia dintre
participanţii la proces produce un efect general, în sensul că suspendarea judecăţii este totală, deoarece
procesul este un tot, în care urmează a se pronunţa o singură hotărâre faţă de toate părţile.
Dacă suspendarea s-a produs ca rezultat al voinţei părţilor (suspendarea voluntară), data
suspendării constituie punctul de plecare al termenului de perimare. În celelalte cazuri, cursul perimării
este suspendat pe perioade diferite, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 250 C. proc. civ.
Încetarea suspendării
În cazul dispariţiei împrejurării care a produs suspendarea, procesul îşi reia cursul, deci judecata
se redeschide.
Încetarea suspendării are loc în mod diferit, în funcţie de felul suspendării:
- în cazul suspendării voluntare, prin cererea de redechidere a procesului, formulată de partea
interesată (cererea poate fi făcută înăuntrul termenului de perimare şi se timbrează cu 50% din taxa
datorată pentru judecarea cererii ce a format obiectul suspendării);
- în cazul suspendării de drept, prin cererea făcută de partea interesată, în care trebuie menţionate
persoanele ce vor fi introduse în cauză (moştenitorii părţii decedate, tutorele sau curatorul părţii pusă
sub interdicţie, noul mandatar, judecătorul sindic);
- în cazul suspendării facultative procesul se poate relua numai după ce hotărârea pronunţată în
pricina care a determinat suspendarea a devenit invocabilă (însă, în cazul prevăzut de art. 244 pct. 2 nu
intervine întotdeauna o hotărâre judecătorească, procurorul putând dispune clasarea, scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea acesteia, situaţii în care suspendarea va înceta la data definitivării soluţiei
procurorului).
Procedura redeschiderii
În cererea pentru redeschiderea judecăţii se va arăta numărul dosarului, data şi cauza suspendării,
elemente cu privire la dispariţia motivului de suspendare, solicitarea repunerii pe rol a cauzei; se va

89
menţiona şi domiciliul la care partea adversă urmează a fi citată, deoarece în timpul suspendării s-ar
putea ca aceasta să-şi fi schimbat domiciliul.
Cererile pentru repunerile pe rol a cauzelor a căror judecare s-a suspendat datorită părţilor se
taxează cu 50% din taxa de timbru datorată pentru cererea a cărei judecată a fost suspendată.
Instanţa va fixa termenul şi va cita părţile (părţii care s-a prezentat cu cererea de repunere pe rol i
se poate da termen în cunoştinţă), deoarece, termenul dat în cunoştinţă anterior suspendării nu mai
produce efecte.
2.2. Perimarea procesului
Definiţia perimării
Judecarea pricinilor civile nu este limitată în timp. Cu toate acestea, trecerea timpului prezintă
pentru dezbaterile judiciare o importanţă deosebită, de îndeplinirea în termen a actelor procesuale
depinzând buna desfăşurare a activităţii judiciare.
Judecata odată începută, trebuie privită cu toată seriozitatea, părţile neputând lăsa procesul în
părăsire fără nici o consecinţă pentru inactivitatea lor. Dacă partea lasă procesul în nelucrare, legea
dispune că el va fi perimat după trecerea unui anumit interval de timp.
Privită într-o accepţiune mai largă, perimarea este o cauză de stingere a unui act procesual care
nu s-a îndeplinit sau nu s-a urmărit în termenul prevăzut de lege.
Într-o accepţiune mai restrânsă, perimarea este o sancţiune procesuală care constă în stingerea
procesului în faza în care se găseşte (acţiune, cale de atac, executare silită) şi care se bazează pe
prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în
judecată.
Condiţiile în care operează perimarea
Potrivit art. 248 alin. l C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs,
revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva
incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.
Rezultă că perimarea este o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în
etapa judecăţii în prima instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac, privind atât cererile referitoare
la drepturi prescriptibile cât şi cele referitoare la drepturi imprescriptibile.
Pentru a interveni perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se
datorează culpei părţii. Aceasta este o chestiune de fapt ce trebuie dovedită.
Dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează.
Art. 248 C. proc. civ., arată trei situaţii în care partea nu se socoteşte de vină:
1) când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
2) dacă, fără vina părţii, cererea nu a ajuns încă la instanţa, competentă să o judece.
3) când, fără vina părţii, cererii nu i se poate fixa termen de judecată.
Termenul de perimare este de un an în materie civilă şi de şase luni în materie comercială. El se
calculează potrivit prevederilor art. 101 alin. 3 C. proc. civ., deci se sfârşeşte în ziua anului sau lunii
corespunzătoare zilei de plecare.
Legea nu stabileşte expres momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, dar în
literatura de specialitate se arată că acesta începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în
cauză, act ce nu a mai fost urmat, din vina părţii, de actele ce trebuiau să-i urmeze în mod firesc, pricina
rămânând astfel în nelucrare.
Pot constitui momente de la care începe să curgă termenul de perimare:
- încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul învoielii părţilor sau pentru lipsa
acestora, ori dacă părţile nu stăruiesc în judecată după o amânare cerută de ele;
- data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în pricina ce a determinat suspendarea judecăţii
pentru unul din cele două cazuri prevăzute de art. 244 C. proc. civ. (din acest moment partea are
îndatorirea de a stărui în continuarea judecăţii ce fusese suspendată).
Fiind un termen procedural legal, termenul de perimare ar trebui să curgă continuu, fără
posibilitatea de întrerupere sau suspendare. Legea însă derogă de la această regulă, prevăzând că
termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat.
Întreruperea perimării
Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut
în vederea judecării pricinii. De exemplu, cererea de redeschidere a judecăţii după suspendarea ei,
nu însă şi citarea exclusivă a reclamantului pentru a preciza dacă mai stăruie sau nu în cererea introdusă.

90
 În cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte
şi celorlalţi (art. 251 C. proc. civ. care constituie o derogare de la principiul independenţei procesuale a
coparticipanţilor, înscris în art. 48 alin. 1 C. proc. civ.).
Dacă după îndeplinirea unui act de întrerupere, pricina rămâne din nou în nelucrare din vina
părţii, va începe să curgă un nou termen de perimare, timpul ce a curs înaintea întreruperii neintrând în
calculul noului termen.
Suspendarea perimării
Suspendarea termenului de perimare are loc în următoarele cazuri prevăzute de art. 250 C. proc.
civ.:
- când operează o cauză de suspendare facultativă a judecăţii, prevăzută de art. 244 (cursul
perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea facultativă a judecăţii, deci până la
definitivarea hotărârii în pricina ce a determinat suspendarea sau până la definitivarea soluţiei
procurorului);
- în cazurile de suspendare de drept a judecăţii, prevăzute de art. 243, cursul perimării este
suspendat timp de trei luni de la data faptelor ce au determinat suspendarea judecăţii, dar numai dacă
aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă şase luni ale termenului de perimare;
- când partea este împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa (cursul perimării este
suspendat pe întreaga perioadă cât durează acea împiedicare).
În toate cazurile de suspendare a termenului de perimare, după încetarea împrejurărilor ce au
determinat suspendarea, cursul perimării va continua de la punctul la care s-a oprit, incluzându-se şi
timpul curs înaintea suspendării.
Procedura perimării
Potrivit art. 248 alin. l C. proc. civ. perimarea operează de drept, adică prin simpla împlinire a
termenului de perimare. Este însă, necesar ca perimarea să fie constatată printr-o hotărâre
judecătorească, prin care să se declare stins procesul în faza în care se găseşte, deoarece trebuie
verificat, în contradictoriu, dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru ca sancţiunea să opereze.
Instanţa va verifica următoarele aspecte:
- cererea să fi rămas în nelucrare un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială;
- rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţii;
- să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare;
- să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzută de o normă specială (de exemplu, art.
618 C. proc. civ. care prevede stingerea procesului de divorţ dacă părţile s-au împăcat, reprezintă o
normă specială faţă de art. 248, astfel încât se aplică norma din materia divorţului).
Constatarea perimării se face în urma repunerii procesului pe rol din oficiu sau la cererea părţii
interesate, ori a invocării excepţiei de perimare. Instanţa, din oficiu, poate repune cauza pe rol pentru a
constata perimarea. Cererea de constatare a perimării mai poate fi făcută, alături de partea interesata
(pârât, intimat etc.), de către procuror.
Excepţia de perimare este o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie. Ea poate fi invocată
de partea interesată, procuror sau instanţa din oficiu, oricând în cursul judecăţii.
Totuşi, art. 252 alin. 3 C. proc. civ. dispune că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate
fi ridicată pentru prima dată în instanţa de apel. Textul trebuie interpretat în sensul că dacă excepţia de
perimare nu a fost invocată în faţa primei instanţe, sancţiunea se acoperă. Dacă însă, prima instanţă a
respins cererea de perimare şi a trecut la judecarea fondului, atunci instanţa de apel poate constata
perimarea (un argument în sprijinul acestei interpretări îl constituie şi faptul că art. 253 alin. 1 teza
finală din C. proc. civ. prevede că încheierea de respingere a excepţiei de perimare poate fi atacată
numai o dată cu fondul).
Când procesul a fost repus pe rol pentru constatarea perimării, trebuie să aibă loc o dezbatere
contradictorie, iar în acest scop părţile vor fi citate fără a fi necesar să se menţioneze în citaţie faptul că
se va discuta acest incident de procedură.
Pentru termenul fixat, preşedintele instanţei va dispune şi întocmirea, de către grefier, a unei dări
de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Pentru judecarea cererii de perimare, care este un incident procedural în raport cu cererea
principală, instanţa va avea aceeaşi compunere ca şi pentru judecarea cererii a cărei perimare se
constată. Cu privire la cererea de perimare, instanţa se pronunţă printr-o hotărâre, care este supusă
recursului, însă, termenul de recurs de 5 zile, curge de la pronunţare (art. 252 alin. 2 C. proc. civ.).

91
 În cazul în care instanţa constată că perimarea nu a operat în cauză, se va pronunţa o încheiere,
care va putea fi atacată numai odată cu fondul, iar numai în cazul în care se admite cererea de perimare
se va pronunţa o hotărâre.
Hotărârea referitoare la perimarea recursului nu poate fi atacată cu recurs.
În cazul în care perimarea este invocată pe calea excepţiei (deci când este termen pentru
judecarea pricinii, deşi termenul de perimare a expirat), instanţa va pronunţa o hotărâre în situaţia în
care admite excepţia de perimare sau o încheiere interlocutorie dacă respinge excepţia.
Hotărârea cu privire la cererea de perimare sau la excepţia de perimare va putea fi atacată şi pe
calea contestaţiei în anulare, în condiţiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ. dar, nefiind o hotărâre de
fond, nu este susceptibilă de revizuire.
Efectele perimării
Principalul efect al perimării constă în stingerea procesului împreună cu actele de procedură,
părţile fiind repuse în situaţia anterioară introducerii cererii care s-a perimat.
Dacă s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată, efectul acesteia de a întrerupe
prescripţia extinctivă nu se mai produce (art. 16 alin. final din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1868 C.
civ.).
În cazul în care dreptul de a obţine condamnarea pârâtului nu s-a prescris, o nouă cerere de
chemare în judecată este admisibilă, deoarece perimarea nu afectează dreptul subiectiv civil şi nici
dreptul la acţiune.
Într-o nouă cerere de chemare în judecată părţile pot folosi dovezile administrate în cursul
judecării cererii perimate, dacă instanţa consideră că nu este necesară refacerea lor (art. 254 alin. 2 C.
proc. civ.).
Sancţiunea perimării lipseşte actele de procedură de efectele lor în ceea ce priveşte funcţia
procedurală a acestora, dar, dacă aceste acte cuprind manifestări de voinţă, declaraţii sau contestări de
fapt, ele îşi vor produce efectele (de exemplu, o cerere perimată poate constitui o recunoaştere
extrajudiciară, un început de dovadă scrisă etc.).

2. Actele de dispoziţie ale părţii prin care se pune capăt judecăţii

Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil sunt:
- renunţarea reclamantului la judecată sau la însuşi dreptul pretins (desistarea);
- recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor reclamantului şi aderarea de către partea care a pierdut
procesul la hotărârea pronunţată împotriva sa (achiesarea);
- înţelegerea ambelor părţi de a curma procesul început (tranzacţia).
2.1. Desistarea
În conformitate cu principiul disponibilităţii legea procesuală civilă dă posibilitatea reclamantului
de a pune capăt procesului civil început, în orice fază s-ar găsi, prin renunţarea la judecăţi sau la dreptul
pretins.
a)Renunţarea la judecată
Renunţarea la judecată este actul procesual prin care reclamantul se desistează de judecata
începută (pârâtul va putea să renunţe la judecată numai în cazul în care are şi el calitatea de reclamant,
adică în cazul în care a făcut o cerere reconvenţională). În consecinţă, dreptul pretins rămânând neatins,
el poate începe o nouă judecată în vederea apărării sau valorificării aceluiaşi drept, cu condiţia ca între
timp să nu fi operat prescripţia.
Condiţiile şi caracterele renunţării la judecată
Renunţarea la judecată fiind un act de dispoziţie, se cere ca reclamantul să aibă în momentul
renunţării capacitatea de a dispune, adică să aibă capacitate de exerciţiu. În cazul în care renunţarea se
face prin mandatar, potrivit art. 69 alin. 1 C. proc. civ., reclamantul trebuie să-i dea o procură specială
în acest sens.
Renunţarea la judecată făcută de reprezentanţii şi ocrotitorii legali ai persoanelor incapabile ori cu
capacitate restrânsă, atunci când acestea au în proces calitatea de reclamanţi, trebuie să fie încuviinţaţi
de autoritatea tutelară.
Renunţarea la judecată este individuală. În cazul coparticipării procesuale active, renunţarea la
judecată a unuia dintre reclamanţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi reclamanţi care doresc să
continuie procesul. În cazul coparticipării procesuale pasive, renunţarea reclamantului la judecata

92
începută numai faţă de unul dintre pârâţi, nu produce nici un efect faţă de ceilalţi pârâţi cu care urmează
să se judece în continuare.
Renunţarea la judecată este un act unilateral. Aceasta nu înseamnă că pârâtul nu este ţinut să-şi
manifeste şi el voinţa în sensul acceptării renunţării reclamantului. Potrivit art. 246 alin. 3 C. proc. civ.
"dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea
pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli".
Când părţile au intrat în dezbaterea fondului (acest moment începe o dată cu admiterea probelor)
renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi. Dacă pârâtul are suficiente motive să
creadă că acţiunea reclamantului va fi respinsă, el are deplină facultate să se opună renunţării făcute de
reclamant şi să ceară continuarea judecăţii asupra fondului cauzei. Numai în procesul de divorţ pârâtul
nu se poate opune la renunţarea reclamantului la proces.
Renunţarea la judecată poate fi făcută oricând în cursul judecăţii fie verbal în şedinţă, fie prin
cerere scrisă (art. 246 alin. 1). Asupra declaraţiei de renunţare la judecată instanţa urmează a se
pronunţa printr-o încheiere fără nici o motivare, deoarece instanţa prin încheiere ia act de voinţa
reclamantului de a se desista de la judecata începută. Această încheiere nu este susceptibilă de a fi
atacată cu apel (art. 246 alin. 2 C. proc. civ.).
Încheierea prin care s-a luat act de voinţa reclamantului de a se desista de la judecata începută
pune capăt procesului prin închiderea dosarului.
Prin încheierea dosarului, părţile sunt puse în situaţia anterioară introducerii acţiunii, cu toate
efectele ce decurg din acest fapt. Efectele renunţării la judecată fiind numai de ordin procesual,
reclamantul va putea începe o noua judecată, întrucât fondul dreptului rămâne neatins.
b)Renunţarea la dreptul pretins
Renunţarea la drept este actul procesual prin care reclamantul renunţă la însuşi dreptul pretins în
judecată. În consecinţă, renunţând de a mai avea vreo pretenţie împotriva pârâtului, reclamantul pierde
şi facultatea de a se mai adresa instanţei cu o nouă cerere în vederea valorificării dreptului asupra căruia
a renunţat.
Ţinând seama de consecinţele grave ale renunţării de la dreptul pretins, manifestarea de voinţă a
reclamantului în acest sens trebuie făcută numai cu respectarea unor anumite condiţii şi forme:
Principala condiţie cerută pentru a putea renunţa la dreptul pretins este condiţia capacităţii.
Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu, precum şi cele ce acţionează în numele altuia, nu pot
renunţa la dreptul pretins în judecată (într-o acţiune pentru stabilirea paternităţii şi întreţinere, mama
reclamantă nu se poate desista personal de la un drept care aparţine minorului şi pe care l-a pretins în
numele acestuia).
O altă condiţie ce trebuie îndeplinită atunci când se renunţă la dreptul pretins sau la acţiune este
exprimarea liberă a consimţământului reclamantului în acest sens. Dacă actul renunţării nu este expresia
voinţei libere a reclamantului, nu-şi va produce efectele (când retragerea unei acţiuni este rezultatul unei
erori materiale, partea poate interveni asupra ei; instanţa este obligată să verifice situaţia deoarece astfel
hotărârea ramâne contrară adevăratului obiectiv).
Şi renunţarea la dreptul pretins ca şi renunţarea la judecată este un act unilateral. Pentru
efectuarea acestui act nu se cere consimţământul pârâtului. Art. 247 alin. 2 C. proc. civ. prevede că
renunţarea se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi. De altfel, pârâtul nu ar avea nici un interes să se
opună, întrucât reclamantul renunţând la însuşi dreptul pretins, pârâtul nu se mai vede ameninţat de o
noua judecată.
Prin renunţarea la dreptul pretins, reclamantul nu trebuie să urmărească scopuri ilicite, să eludeze
legea ori să prejudicieze interesele statului.
În ceea ce priveşte forma în care se poate face renunţarea la dreptul pretins, în art. 247 alin. 3 C.
proc. civ., se face precizarea că aceasta se poate face în şedinţă sau prin înscris autentic.
Renunţarea la dreptul pretins poate fi făcută oricând în faţa primei instanţe şi chiar direct, în fata
instanţei de apel.
Când renunţarea se face în faţa primei instanţe, aceasta ia act de manifestarea de voinţă a
reclamantului de a nu mai avea nici o pretenţie împotriva pârâtului, pronunţând o hotărâre, prin care
respinge acţiunea reclamantului în fond. Totodată instanţa va hotărî şi asupra cheltuielilor de judecată,
care vor fi suportate de reclamant. Hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel (art.
247 alin. 1 şi 4 C. proc. civ.).

93
 Când renunţarea se face în faţa instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în total
sau în parte, în măsura renunţării (art. 247 alin. 5 C. proc. civ.).
Renunţarea la dreptul pretins stinge procesul prin respingerea în fond a acţiunii. Odată cu
stingerea procesului, pentru reclamant se stinge şi posibilitatea pornirii unui nou proces pentru
valorificarea dreptului la care a renunţat.
2. 2. Achiesarea
Noţiunea achiesării
În accepţiunea juridică, a achiesa înseamnă a încuviinţa, a consimţi, a fi de acord, a recunoaşte un
act, un drept, o hotărâre etc. În cadrul procesului civil, achiesarea este manifestarea în formă procesuală
a consimţământului pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului sau a părţii care a pierdut
procesul în faţa primei instanţe de a renunţa la calea de atac.
În cadrul procesului civil, achiesarea poate avea loc în două situaţii:
a) - când pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului (art. 1204 C. civ. şi art. 270 C. proc. civ.);
b) - când partea care a pierdut procesul în faţa primei instanţe (indiferent care dintre ele)
achiesează la hotărârea pronunţată prin renunţarea la calea de atac (art. 267 C. proc. civ.).
Condiţiile cerute pentru a achiesa sunt aceleaşi ca şi la desistare:
- capacitatea de a dispune
- exprimarea liberă a consimţământului;
- urmărirea unui scop licit etc.
Datorită faptului că achiesarea produce efecte deosebit de grave pentru partea de la care emană,
în materiile în care este vorba de valorificarea şi a unor interese generale (alături de cele ale părţilor),
achiesarea nu este permisă.
Astfel, în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune, cum ar fi în
materie de căsătorie, acte de stare civilă, capacitate etc., achiesarea nu poate opera.
Achiesare poate fi expresă sau tacită.
Este expresă atunci când voinţa părţii de a achiesa rezultă dintr-un act special întocmit în acest
sens, de exemplu, interogatoriul prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului.
Este tacită când voinţa părţii rezultă dintr-o manifestare căreia nu i se poate atribui o altă
semnificaţie, de exemplu, partea care a pierdut procesul în faţa instanţei de fond şi lasă să treacă
termenul de apel, înseamnă că achiesează la hotărârea pronunţată în defavoarea sa.
a) Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului
Pârâtul poate achiesa la pretenţiile reclamantului în tot cursul judecăţii, până la judecata asupra
fondului. Achiesării pârâtului la pretenţiile reclamantului nu trebuie să i se acorde doar o simplă
semnificaţie de ordin probator, ci calitatea unui act de dispoziţie.
Într-adevăr, pârâtul recunoscând pretenţiile reclamantului nu-i uşurează reclamantului sarcina
probatorie, ci renunţă la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-şi apăra poziţia sa
procesuală.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului poate fi totală sau parţială.
Recunoaşterea totală a pretenţiilor reclamantului de către pârât se poate face numai pe calea unei
mărturisiri judiciare pure sau simple (recunoaşterea fără rezerve). Mărturisirea calificată şi cea
complexă, prin faptul adăugat având drept scop respingerea pretenţiilor reclamantului sau anihilarea
faptului cunoscut, nu pot fi considerate ca achiesare.
Achiesarea nu va putea fi dedusă niciodată din refuzul pârâtului de a răspunde sau de a se înfăţişa
la interogatoriu.
Recunoaşterea în mod necondiţionat de către pârât a pretenţiilor reclamantului are menirea de a
pune capăt procesului început, continuarea judecăţii în contradictoriu nemaiavând nici o semnificaţie.
Pornind de 1a prezumţia că recunoaşterea pârâtului corespunde adevărului, instanţa de judecata
se va pronunţa în favoarea reclamantului, funcţia probatorie a recunoaşterii având suficientă tărie de a
sta în mod independent (de alte probe) la baza hotărârii instanţei prin care se va pune capăt procesului
dintre cele două părţi.
Instanţa de judecată, deşi se află în faţa unei recunoaşteri, este obligată, înainte de a da curs
cererilor sale, să verifice dacă aceasta nu a fost făcută în vederea eludării legii, a obţinerii unor avantaje
ilicite, prejudicii unor terţe persoane etc.
Recunoaşterea odată făcută, devine invocabilă. În consecinţă, hotărârea pronunţată pe baza ei va
deveni şi ea irevocabilă sau va căpăta putere de lucru judecat.

94
 Un alt efect al achiesării este acel al scutirii pârâtului de a mai plăti cheltuieli de judecată, dacă
recunoaşterea a avut loc până la prima zi de înfăţişare şi nu a fost pus în prealabil în întârziere (art. 275
C. proc. civ.).
Recunoaşterea parţială a pretenţiilor reclamantului de către pârât o găsim reglementată expres în
art. 270 C. proc. civ. Textul prevede că dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului,
instanţa, la cererea acestuia, va da o hotărâre parţială în vederea recunoaşterii.
Pentru a se putea face o recunoaştere parţială şi a se pronunţa o hotărâre pe măsura recunoaşterii
este necesar a fi întrunite condiţiile:
- pricina să nu se afle în stare de judecată în fond. Raţiunea care l-a condus pe legiuitor de a
permite darea unei asemenea hotărâri fiind aceea de a pretinde reclamantului să treacă mai repede la
executarea, cel puţin parţială, a pretenţiilor sale, iar pentru rest să continue judecata;
- pârâtul să fi făcut o mărturisire judiciară simplă în sensul recunoaşterii parţiale a pretenţiilor
reclamantului;
- reclamantul să accepte darea unei hotărâri parţiale pe măsura recunoaşterii făcute (hotărârile
parţiale se vor pronunţa numai dacă reclamantul cere aceasta în mod expres).
Înainte de a se pronunţa asupra recunoaşterii făcute, instanţa de judecată va verifica dacă aceasta
este conformă cu legea, nu s-a urmărit un scop ilicit, prejudicierea unui terţ etc.
Ca şi în cazurile recunoaşterii totale, temeiul hotărârilor parţiale îl va constitui recunoaşterea
parţială a pârâtului făcută în faţa instanţei de judecată. Hotărârile parţiale, conform art. 278 pct. 7 C.
proc. civ. devin de îndată executorii.
b)Achiesarea părţii care a pierdut procesul
Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre se caracterizează prin aceea că partea care a
pierdut procesul (în prima instanţă sau în apel) renunţă la dreptul de a exercita calea de atac (apelul sau
recursul, după caz) împotriva hotărârii respective, ori, dacă a formulat deja calea de atac, renunţă la ea.
Această formă de achiesare poate fi expresă sau tacită.
Achiesarea expresă la hotărâre poate fi făcută, oral în instanţă, imediat după pronunţarea
hotărârii, ori prin înfăţişarea ulterioară a părţii în faţa preşedintelui, precum şi prin înscris autentic (art.
267 C. proc. civ.).
Dacă partea a introdus calea de atac, ea poate renunţa expres la aceasta, însă este necesar să se
stabilească exact dacă partea renunţă la calea de atac (deci este o achiesare la hotărârea atacată) sau
renunţă la judecată, în acest din urmă caz urmând a se aplica prin analogie prevederile art. 246 şi art.
247 alin. final C. proc. civ., deci să se ceară consimţământul pârâtului, să se dispună închiderea
dosarului după ce s-a anulat hotărârea primei instanţe sau, după caz, hotărârile instanţelor de fond,
ipoteza vizează situaţia în care reclamantul în cererea de chemare în judecată declară că renunţă la calea
de atac.
Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din faptul că partea execută de bună-voie hotărârea,
prezumându-se că ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.
Nu poate fi considerată achiesare tacită împrejurarea că partea nu se opune la executarea silită a
hotărârii (este vorba de hotărârea pronunţată în apel şi de hotărârea de primă instanţă ce se bucură de
execuţie vremelnică), deoarece o asemenea opunere este pedepsită de legea penală.
În literatura juridică se mai consideră că suntem în prezenţa unei achiesări tacite şi atunci când
partea interesată, lasă să expire termenul de recurs (sau de apel) fără să exercite calea de atac. În această
situaţie operează decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac respectivă, aşa încât o eventuală
exercitare a căii de atac după expirarea termenului prevăzut de lege, nu duce la respingerea căii de atac
respective ca inadmisibile, întrucât partea ar fi achiesat tacit la hotărârea atacată, ci la respingerea ei ca
tardiv introdusă.
Art. 283 C. proc. civ. prevede că partea care a renunţat la apel cu privire la o hotărâre sau a
executat-o de bună-voie nu mai are dreptul de a face apel, iar dacă hotărârea a fost executată (de bună-
voie) parţial, partea va avea dreptul de a face apel, pentru celelalte capete din dispozitivul hotărârii (care
nu au fost executate).
Deci textul se referă atât la achiesarea expresă la hotărâre, cât şi la cea tacită, prevăzând că în
aceste situaţii dreptul la acţiune va fi lipsit de o componentă a sa, anume posibilitatea de a exercita calea
de atac a apelului.
Pentru identitatea de raţiune, aceeaşi este situaţia şi în cazul în care se achiesează expres sau tacit
la o hotărâre ce ar putea fi atacată cu recurs.

95
 Lipsind o componentă a dreptului la acţiune, rezultă că în cazul în care partea care a achiesat la
hotărâre exercită totuşi calea de atac împotriva acelei hotărâri, sancţiunea va fi respingerea ca
inadmisibilă a căii de atac respective.
2. 3. Tranzacţia
Noţiune
Contractul prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină naşterea unui proces, prin
concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii, ori în prestaţii noi săvârşite sau permise
de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic poartă
denumirea de tranzacţie.
Codul civil reglementează tranzacţia în art. 1704 şi urm., iar Codul de procedură civilă în art.
271-273, se ocupă numai de tranzacţia încheiată prin stingerea procesului, cu concursul instanţei de
judecată, referindu-se la "hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor", care sunt denumite în literatură şi
în practică hotărâri de expedient.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract intervenit între părţi sub auspiciile
justiţiei, deci un contract judiciar, ceea ce înseamnă că trebuie respectate condiţiile de fond şi forma
pentru încheierea actelor juridice.
Părţile trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile lor (capacitate de exerciţiu deplină,
să fie vorba de drepturi cu privire la care partea poate să dispună de ele), deoarece tranzacţia presupune
renunţări reciproce, deci este un act de dispoziţie.
Pentru a tranzacţiona, reprezentantul sau ocrotitorul legal au nevoie de autorizarea prealabilă a
organului competent, iar reprezentantul convenţional de o procură specială dată pentru acest act de
dispoziţie.
Dacă învoiala cuprinde un act solemn, tranzacţia trebuie încheiată în formă autentică.
Art. 1705 Cod civil prevede că tranzacţia trebuie să fie constatată printr-un act scris, iar art. 272
alin. 1 C. proc. civ. dispune că învoiala va fi înfăţişată în scris.
Procedura tranzacţiei
Tranzacţia judiciară poate interveni oricând în cursul judecăţii, inclusiv în judecarea unor căi de
atac, nu poate aduce atingere drepturilor celorlalţi coparticipanţi, stabilite prin hotărârea împotriva
căreia s-a exercitat calea de atac respectivă.
Legea distinge după cum părţile se prezintă pentru încheierea tranzacţiei la termenul de judecată
sau într-o altă zi, chiar fără să fi fost citate.
În primul caz, tranzacţia poate fi primită de un singur judecător, iar hotărârea se va pronunţa de
instanţă în şedinţă.
În cel de-al doilea caz, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu. Înţelegerea părţilor va
alcătui dispozitivul hotărârii.
Potrivit art. 273 C. proc. civ., hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel,
soluţie logică, deoarece ea nu reprezintă rezultatul unei judecăţi de fond, ca urmare a unor dezbateri
contradictorii.
Fiind o hotărâre definitivă conform dispoziţiilor art. 377 alin. 1 C. proc. civ., în măsura în care
una dintre părţi nu-şi execută de bună-voie obligaţiile asumate, ea va putea fi investită cu formulă
executorie şi pusă imediat în executare.
Tranzacţia judiciară fiind un contract, partea interesată poate să ceară anularea învoielii şi, pe cale
de consecinţă, a hotărârii de expedient, invocând, de exemplu, faptul că a avut consimţământul viciat.
Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţii poate fi atacată cu recurs, contestaţie în anulare, pentru
motivele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Însă, în principiu, revizuirea este inadmisibilă, deoarece hotărârea judecătorească nu este
rezultatul unor dezbateri contradictorii şi nu stabileşte o situaţie de fapt în funcţie de probele
administrate. Totuşi, unele motive de revizuire ar putea fi valorificate şi împotriva hotărârii de
expedient, de exemplu, dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă, dacă reprezentantul incapabilului a fost
de rea credinţă etc.

Test de evaluare

I. Teste grilă

96
 1. Excepţiile procesuale:
a) sunt incidente care întârzie judecata în fond, nepunând în discuţie fondul dedus judecăţii ;
b) pun în dicuţie fondul dreptului ;
c) admiterea lor duce la întârzierea judecăţii, sau la împiedicarea judecării fondului.

2. Suspendarea de drept a judecăţii are loc:

a) în cazul în care s-a invocat în faţa instanţei excepţia neconstituţionalităţii unei norme de
drept aplicabile în speţă;
b) prin punerea sub interdicţie sau prin punerea sub curatelă a uneia dintre părţi;
c) dacă niciuna dintre părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi au fost legal citate şi nu s-
a cerut de către cel puţin una din părţi judecarea în lipsă.

3. Suspendarea legală facultativă:

a) este lăsată la aprecierea instanţei de judecată;
b) se dispune când instanţa constată că din vina reclamntului este împiedicată desfăşurarea normală a
procesului, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege sau pe care chiar instanţa de judecată le-a
stabilit în sarcina reclamantului printr-o încheiere;
c) se dispune în situaţia prevăzută de art. 1551 C.proc.civ.

4. Perimarea operează:
a) dacă există o cauză de stingere a procesului;
b) de drept, prin simpla împlinire a termenului de perimare şi trebuie constatată printr-o
hotărâre judecătorească care să declare stins procesul;
c) prin lăsarea în nelucrare a pricinii datorită culpei părţii, timp de un an în materie civilă şi
timp de 6 luni în materie comercială.

5. Achiesarea tacită a părţii care a pierdut procesul intervine:

a) când partea nu exercită calea de atac în termenul prevăzut de lege;
b) când partea este executată silit;
c) când partea care a pierdut execută de bună voie hotărârea.

II. Întrebări
1. Ce obligaţii are instanţa căreia i se cere să pronunţe o hotărâre care să consfiinţească învoila
părţilor? Care este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de expedient?
2. Dacă reclamantul renunţă la dreptul pretins se mai poate adresa instanţei de judecată cu o
nouă cerere în vederea valorificării dreptului asupra căruia a renunţat? Dar dacă reclamantul renunţă la
judecată mai poate el deschide o nouă acţiune în vederea valorificării aceluiaşi drept?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
2. a) b);
5. c).

II. Întrebări
1. Instanţa va trebui să verifice, în virtutea principiului rolului activ, dacă prin convenţia părţilor
nu se urmăreşte un scop ilicit, ori convenţia nu este rezultatul unui viciu de consimţământ. Dacă se
constată o asemenea situaţie instanţa va respinge cererea şi va trece mai departe la judecarea cauzei, iar
dacă constată că voinţa părţilor nu este afectată de vicii de consimtământ şi nici nu urmăreşte un scop
ilicit va pronunţa o hotărâre de expedient ce poate fi atacată cu recurs.

97
 Modulul XVI.
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

Unitatea de învăţare:
1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti
2. Cuprinsul hotărârii
3. Redactarea şi comunicarea hotărârii
4. Clasificarea hotărârilor judecătoreşti
5. Efectele hotărârii judecătoreşti
6. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor
7. Executarea vremelnică a hotărârii judecătoreşti
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti

1.1. Noţiune
Hotărârea judecătorească nu reprezintă numai actul prin care se statuează asupra judecăţii deduse,
ci şi actul final.
Caracteristicile hotărârii judecătoreşti:
- hotărârea judecătorească are, în general, ca obiect soluţionarea unui litigiu.
Hotărârea judecătorească este actul final sau epilogul judecăţii, ea reprezintă soluţia pe care
instanţa o pronunţă cu privire la conflictul de drept dedus judecăţii. Sau dintr-un alt punct de vedere,
hotărârea judecătorească este actul prin care instanţa de judecată îşi exercită puterea de a decide
(jurisdictio et imperium), fiind un act de judecată şi de voinţă.
În privinţa denumirii hotărârilor, art. 225 C. proc. civ. prevede hotărârile prin care se rezolvă
fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe, iar hotărârile prin care se soluţionează apelul,
recursul, recursul în interesul legii se numesc decizii, toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul
judecăţii se numesc încheieri.
1.2. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
Deliberarea are loc în cadrul dezbaterilor orale şi contradictorii, după ce au fost rezolvate
excepţiile procesuale ce nu au necesitat unirea lor cu fondul, au fost administrate toate mijloacele de
probă încuviinţate de instanţă, iar părţile şi-au spus cuvântul asupra fondului cauzei, dacă instanţa se
consideră lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise (art. 150 C. proc. civ.) şi judecătorii ce
alcătuiesc completul de judecată vor delibera în vederea pronunţării hotărârii.
Deliberarea este operaţiunea de stabilire a faptelor şi de aplicare a normelor de drept,
reprezentând însăşi esenţa actului jurisdicţional.
După sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret fie în şedinţă, fie în camera de consiliu
(art. 256 C. proc. civ).
Pentru cauze simple, completul poate delibera chiar în sala de şedinţă, dar, de regulă, judecătorii
se retrag în sala de consiliu pentru a delibera.
Deliberarea este condusă de preşedintele completului de judecată, care după discuţiile purtate, va
trece la adunarea părerilor judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţie, preşedintele pronunţându-
se ultimul.
Hotărârea trebuie să exprime părerea majorităţii, aşa încât, dacă nu toţi judecătorii sunt de acord
asupra soluţiei, opinia separată a judecătorului rămas în minoritate va fi consemnată aparte, în
dispozitiv.
În situaţia în care instanţa nu poate hotărî imediat, pronunţarea se va putea amâna pentru un
termen ce nu poate depăşi 7 zile. Termenul are caracter relativ, astfel încât, nerespectarea lui nu
afectează valabilitatea hotărârii.
Înăuntrul acestui termen se va pronunţa şi judecătorul care a luat parte la judecată, dar care a fost
transferat la o altă instanţă (dacă însă calitatea sa de magistrat a încetat între timp, el nu va mai putea

98
participa la deliberare).
În ceea ce priveşte luarea hotărârii, nu există nici o dificultate în situaţia în care judecata se face
de un singur judecător. În situaţia completului alcătuit din doi judecători este posibil ca judecătorii să nu
cadă de acord asupra soluţiei, fiind necesară rejudecarea procesului în complet de divergenţă, care se
constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a
preşedintelui secţiei ori a judecătorului din planificarea de permanenţă desemnat de preşedinte (art. 54
alin. 3 şi 4 din Legea nr. 304/2004).
În acest fel completul fiind format din trei judecători, adică un număr impar, hotărârea se ia cu
majoritate.
Dezbaterile sunt reluate asupra punctelor rămase în divergenţă şi că fiecare judecător poate reveni
până la darea hotărârii asupra părerii sale.
După judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei, va
continua judecarea pricinii. În cazul în care divergenţa a purtat asupra soluţiei în întregul ei, completul
de divergenţă de trei judecători se pronunţă asupra întregii acţiuni.
În ipoteza în care completul de judecată este format din număr impar de judecători, inclusiv în
cazul completului de divergenţă, hotărârea se ia în unanimitate, cum se întâmplă de regulă, dar dacă
unul dintre membri completului nu este de acord cu opinia majorităţii, el face opinie separată. Despre
aceasta se face menţiune în minuta hotărârii care se citeşte în şedinţă publică, iar ulterior, acel judecător,
este obligat să-şi motiveze separat opinia care se anexează la hotărâre.
1.3. Soluţiile ce pot fi pronunţate în urma deliberării sunt:
- admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, atunci când pretenţiile
reclamantului s-au dovedit a fi întemeiate;
- admiterea în parte a cererii, atunci când reclamantul şi-a dovedit numai o parte din pretenţiile
formulate;
- respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, dacă din probele administrate rezultă
că pretenţia reclamantului nu este fondată;
- anularea cererii, respingerea ei ca inadmisibilă, prescrisă, existând putere de lucru judecat, ca
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, ca lipsită de interes, ca prematură, ca nefiind de competenţa instanţelor române,
atunci când se admite o excepţie peremptorie.
Se mai poate pronunţa perimarea cererii şi respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută.
Rezultatul deliberării se consemnează pe scurt, de îndată, într-un act de procedură ce poartă, în
practică, denumirea de minută şi care va alcătui dispozitivul hotărârii (etimologic derivă de cuvântul
grec minuter- a face o ciornă, a scrie mărunt).
În conformitate cu prevederile art. 258 din alin. 1 C. proc. civ., dispozitivul hotărârii se
întocmeşte de îndată ce s-a întrunit majoritatea membrilor completului de judecată şi se semnează sub
pedeapsa nulităţii, de judecători. Cerinţa semnării dispozitivului este menită să garanteze neschimbarea
hotărârii pronunţate, precum şi să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea compunerii completului
de judecată. Încălcarea menţionatei prevederi legale prin nesemnarea dispozitivului de către judecători
sau de către grefier atrage deci, nelegalitatea hotărârii".
În această etapă grefierul este "un martor al legalităţii".
Potrivit legii minuta hotărârii trebuie să cuprindă între altele, data la care s-a pronunţat şi
menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, nerespectarea acestor condiţii fiind sancţionată cu
nulitatea.
Practica instanţei supreme era în sensul că neconcordanţa dintre minută şi dispozitivul hotărârii
redactate ulterior pronunţării atrage nulitatea.
După întocmirea minutei cu ocazia pronunţării hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra
părerii sale.
După redactarea minutei, preşedintele completului sau unul dintre judecători va trece în condica
de şedinţă datele esenţiale din minută, precum şi numele judecătorului care va redacta hotărârea.
Deşi hotărârea judecătorească poate fi redactată mai târziu, ea trebuie să aibă totuşi dispozitivul
identic cu cel întocmit în momentul pronunţării, deoarece dispozitivul este unic şi nu poate fi modificat
ulterior.
Preşedintele completului va pronunţa soluţia în numele legii, în şedinţă publică, indiferent dacă
părţile sunt prezente sau nu, iar din acest moment instanţa s-a dezinvestit de judecata procesului.

99
 Pronunţarea este o formalitate deosebit de importantă, deoarece din acest moment hotărârea
capătă importanţă, cu toate efectele sale.
După cum dispune art. 267, după pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea
de atac, fapt ce va fi trecut într-un proces verbal, semnat de preşedinte şi de grefier. Renunţările se pot
face şi ulterior acestui moment, prin înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui sau prin înscris autentic.
În ce priveşte încheierile premergătoare, judecătorii nu sunt legaţi prin aceste încheieri. Ei sunt
legaţi, însă, de acele încheieri care, fără a hotărî în total pricina, pregătesc dezlegarea ei.
2. Cuprinsul hotărârii
Hotărârea judecătorească trebuie să îmbrace forma scrisă. Necesitatea formei scrise are la bază
următoarele motive:
a) pentru a fi conservată şi a se cunoaşte motivele pe temeiul cărora a fost pronunţată, motive care
de multe ori sunt necesare pentru lămurirea dispozitivului;
b) hotărârea trebuie să fie comunicată părţilor;
c) instanţa de control judiciar trebuie să poată verifica regularitatea şi temeinicia hotărârii;
d) hotărârea urmând a fi executată, trebuie să se cunoască cui se cuvine prestaţiunea şi întinderea
ei.
Hotărârea se compune din trei părţi:
- practicaua
- considerentele
- dispozitivul
Practicaua (partea expozitivă)
Reprezintă partea introductivă şi descriptivă a hotărârii. Ea trebuie să cuprindă, potrivit articolului
261 C. proc. civ. următoarele:
a) arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi numele judecătorilor care au luat parte la
judecată.
Elementul primordial al unei hotărâri este indicarea instanţei de la care emană. Numai în acest
mod se poate stabili dacă a fost competentă a soluţiona pricina şi deci, dacă hotărârea a fost pronunţată
legal.
Totodată, prin menţionarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au
participat la dezbatere sunt acei care au judecat fondul pricinii.
Numai prin arătarea numelor respective se va putea şti dacă hotărârea a fost pronunţată de
judecătorii fireşti investiţi cu această calitate, viciile privitoare la aceste menţiuni constituie motive de
casare.
În cazul în care o hotărâre nu conţine numele judecătorilor, deşi ea este semnată de judecător, ea este
casabilă, deoarece nu se poate cunoaşte dacă cei ce au semnat-o au luat parte în realitate şi la judecarea
pricinii, şi totodată dacă nu cumva au semnat-o din eroare. O asemenea omisiune nu se poate acoperi cu un
proces verbal încheiat ulterior de către judecători, prin care să se tindă a se dovedi care judecători au luat
parte la proces.
Nu operează nulitatea hotărârii atunci când menţionarea, în preambulul hotărârii a numelui unui
alt judecător este rezultatul unei erori materiale, care poate fi rectificată cu procedura prevăzută de art.
281 C. proc. civ.
b) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor
În primul rând se vor identifica părţile care se judecă, prin arătarea numelui, prenumelui,
domiciliul sau reşedinţa şi calitatea pe care o au în proces.
Deosebit de nume şi prenume, se va arăta calitatea în care părţile se prezintă, atât în ceea ce
priveşte rolul lor în proces (reclamant, pârât, intervenient, chemat în garanţie, recurent, etc.) cât şi
referitor la capacitatea lor juridică (personal, tutore, curator, minor, etc.).
De asemenea trebuie făcută menţiune despre numele mandatarilor sau a reprezentanţilor legali şi
al avocaţilor, spre a se verifica respectarea formelor de procedură cu privire la reprezentarea judiciară;
c) obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor, cu arătarea dovezilor
Obiectul cererii este cel arătat în cererea de chemare în judecată. Sunt însă şi excepţii, atunci când
acesta a fost modificat sau completat pe parcursul judecăţii.
Susţinerile părţilor (rezumatul dezbaterilor) vor cuprinde succint numai faptele şi împrejurările
care au importanţă pentru dezbaterea pricinii. De asemenea, apărările de drept care au fost prezentate de
părţi în cadrul dezbaterilor şi în special cu ocazia concluziilor în fond.

100
 Se vor indica şi dovezile pe care părţile şi-au întemeiat cererea. Aceasta pentru a se putea verifica
dacă instanţa a luat în considerare şi s-a pronunţat asupra cererilor şi mijloacelor de apărare ale părţilor.
d) arătarea concluziilor procurorului, atunci când acesta participă la proces
În cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată, aceste menţiuni se vor trece în încheierea de
dezbateri (care face corp comun cu hotărârea), despre care se va face vorbire în hotărâre, iar hotărârea
va începe cu o practicauă redusă la această menţiune şi la arătare completului care a făcut pronunţarea,
pentru a se putea verifica dacă aceşti judecători care au participat la dezbateri au pronunţat şi hotărârea.
Considerentele sau motivarea hotărârii
Motivare reprezintă, de regulă, partea cea mai întinsă a hotărârii, aceasta trebuind să arate "
motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat
cererile părţilor" (art. 261 alin. 1 C. proc. civ.).
Motivarea hotărârii constituie una dintre cele mai esenţiale garanţii împotriva arbitrarului
judecătoresc.
Obligaţia motivării se impune spre a se arăta că judecătorii au examinat fiecare cerere sau apărare
pe care au făcut-o părţile şi totodată spre a se da posibilitatea instanţelor superioare să controleze dacă
judecata s-a făcut în baza formelor legale. Această îndatorire priveşte toate instanţele judecătoreşti de
orice grad. Excepţie fac hotărârile date în materie de strămutare (art. 40 alin. 4 C. proc. civ.), unde
hotărârile se dau fără motivare.
Motivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare atrage casarea ei.
În considerente trebuie să se arate tot procesul de elaborare a raţionamentului instanţei,
argumentându-se cât mai clar pentru ce s-a ajuns la adoptarea sau respingerea anumitor principii,
dispoziţiuni legale, probe. În motivare se va arăta felul în care au fost reţinute şi încadrate faptele
deduse judecăţii. Aşadar se vor face naraţiuni ale faptelor ce trebuiesc judecate, se vor face prezentări şi
evaluări ale materialului probator existent la dosar.
Motivarea constituie şi un element al publicităţii. Ea are importanţă şi pentru exercitarea
controlului judiciar, instanţa superioară trebuind să cunoască temeiurile pe care se sprijină hotărârea
pentru a putea decide dacă ea este sau nu temeinică şi legală.
Motivarea trebuie să fie în concordanţă cu actele dosarului, în caz contrar ea echivalează cu o
nemotivare. Fără arătarea motivelor şi dovezilor, instanţa de fond pronunţă o soluţie netemeinică.
Judecătorul trebuie să motiveze pentru ce respinge o probă şi nu este de ajuns să afirme că proba
este neconcludentă sau cerută pentru şicană.
În situaţia în care există contrarietate între considerente şi dispozitiv, dispozitivul cuprinzând o
altă concluzie decât acea pe care considerentele o impuneau, hotărârea dată, în atare condiţii, este
nemotivată, instanţa neputând reveni cu ocazia redactării hotărârii asupra celor statornicite prin
dispozitiv.
În cazul în care o soluţie dată de instanţa de fond este legală şi temeinică, însă, numai motivarea
este greşită, s-a apreciat că instanţa de recurs nu va casa hotărârea, ci va substitui în hotărârea sa temeiul
greşit al hotărârii prin cel real, făcând încadrarea legală.
Potrivit art. 231 alin. 1 pct. 5 hotărârea trebuie să cuprindă printre altele şi motivele de drept care
au format convingerea instanţei. Nearătarea în hotărâre a textului de lege în baza căruia s-a admis sau s-
a respins acţiunea, nu atrage nulitatea ei, fiind suficientă enunţarea principiului de drept pe care se
bazează. Nu este firesc ca reclamantul să indice în cererea sa de chemare în judecată încadrarea în drept,
iar instanţa, în hotărârea ce o redactează, să omită acest lucru, mărginindu-se a face referiri numai la
principii generale de drept. Hotărârea trebuie să conţină indicarea textului de lege care are aplicare în
cauză.
Motivarea poate îmbrăţişa mai multe capete de cerere, cu condiţia de a face să reiasă neîndoios că
răspunde pentru toate deodată.
Dispozitivul
Dispozitivul constituie cea de-a treia parte hotărârii judecătoreşti şi cuprinde soluţia ce s-a
pronunţat în cauză asupra faptelor care au fost deduse judecăţii.
Dispozitivul trebuie să fie identic cu minuta care constituie, practic, însuşi dispozitivul hotărârii,
deci în hotărârea propriu-zisă se reproduce minuta pe care a pronunţat-o instanţa la sfârşitul deliberării.
Deşi ca acte procedurale ele sunt două acte diferite, efectuate la intervale de timp diferite, conţinutul lor
trebuie să fie identic.
Termenii în care trebuie redactat dispozitivul trebuie să fie imperativi. El trebuie să fie clar,

101
precis, necondiţionat, deoarece orice lipsă de exactitate în redarea lui poate constitui impediment cu
ocazia punerii lui în executare.
În dispozitiv se va arăta decizia instanţei cu privire la toate capetele de cerere, se va stabili dacă
acţiunea a fost admisă, respinsă sau anulată, cu o scurtă calificare justificativă, şi anume, fondată,
precizată, fără interes, netimbrată, inadmisibilă, etc.
Dacă dispozitivul hotărârii este neclar, el urmează a fi explicat ulterior printr-o cerere adresată
instanţei care a pronunţat-o.
Dispozitivul trebuie să cuprindă specificaţiile necesare pentru a putea fi pus în executare silită.
Este incompletă hotărârea prin care, deşi se admite acţiunea, totuşi, nu se arată în dispozitiv prestaţia la
care este obligat pârâtul.
Când condamnarea nu se poate face în natură, pentru că, de exemplu, lucrul a pierit, hotărârea
condamnă prin echivalent la plata valorii corespunzătoare în bani, iar în cazul obligaţiei de a face se
prevede şi sancţiunea unor daune cominatorii pe zi de întârziere.
Dacă se pronunţă o condamnare alternativă trebuie să se arate atât prestaţiunea principală, cât şi
cea alternativă. La sumele de bani, de obicei se condamnă şi la plata dobânzilor. În cazul în care se
admite acţiunea mai multor reclamanţi, după caz, se va arăta cât se cuvine fiecăruia, dacă există
solidaritate; acelaşi lucru în cazul condamnării mai multor pârâţi, cât datorează fiecare sau că obligaţia
este solidară, cum sunt repartizate cheltuielile de judecată.
Hotărârea trebuie să condamne la cerere partea care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de
judecată. Instanţa nu poate acorda cheltuieli de judecată decât la cerere. Instanţa de judecată, în baza
rolului ei activ, trebuie să atragă atenţia părţilor asupra dreptului de a cere cheltuieli de judecată. Dacă
partea a omis să ceară cheltuieli de judecată, ea este în drept să formuleze această cerere pe calea unei
acţiuni principale.
Deosebit de soluţia procesului, dispozitivul trebuie să mai cuprindă menţiuni cu privire la calea de
atac pe care o pot exercita părţile şi termenul în care poate fi exercitată, de exemplu, cu drept de apel
sau de recurs în termen de 15 zile de la comunicare (art. 261). Indicarea căii de atac se referă numai la
calea de drept comun, iar nu şi la căile extraordinare de atac, pentru că ele fie nu sunt la îndemâna
părţilor sau în cazul revizuirii şi al contestaţiei în anulare acestea sunt condiţionate de împrejurări
speciale despre care, la data pronunţării, nici nu are cunoştinţă.
În ce priveşte folosirea unei căi de atac, se aplică principiul legalităţii căilor de atac, în sensul că
posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare ale acesteia sunt date de lege,
iar nu de judecători.
În dispozitiv se va menţiona că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Această menţiune derivă
din principiul publicităţii dezbaterilor şi atrage nulitatea hotărârii în cazul nespecificării.
3. Redactarea şi comunicarea hotărârii
Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii completului, dar ea este opera colectivă a
întregului complet de judecată.
În ceea ce priveşte redactarea considerentelor, o problemă importantă este aceea a sistematizării
lor. În practică se obişnuieşte a se împărţi argumentele: mai întâi după cereri, apoi după motivele
invocate şi chiar după anumite probleme mai importante asupra cărora se reclamă o dezvoltare mai
completă. Este recomandabil ca formularea chestiunilor asupra cărora urmează o demonstrare să se facă
pe scurt, în cât mai puţine cuvinte, ocolindu-se astfel un mod de prezentare a lor care nu facilitează
înţelegerea.
Redactarea se face în termen de 30 de zile de la pronunţare, dar, fiind vorba de un termen relativ,
de recomandare, depăşirea acestui termen nu influenţează valabilitatea hotărârii (art. 264 alin. 1 C. proc.
civ.).
Dacă în timpul deliberării s-a formulat şi o opinie separată, aceasta se redactează de judecătorul
rămas în minoritate în acelaşi timp cu hotărârea (art. 264 alin. 2 C. proc. civ.). Opinia separată se poate
insera în continuare, după dispozitiv, sau separat, ataşându-se la hotărâre.
Hotărârea se va face în două exemplare originale, dintre care unul rămâne în dosarul cauzei, iar al
doilea se depune într-o mapă specială - împreună cu toate hotărârile sau mapa de hotărâri (art. 266 alin.
1 C. proc. civ.).
Hotărârea se semnează de judecători şi de grefier. Dacă însă unul dintre judecători este împiedicat
să semneze, preşedintele instanţei va face arătare despre aceasta, semnând hotărârea conform art. 260
alin. ultim Cod procedură civilă. S-a decis că hotărârea este nulă dacă este semnată pentru toţi membrii

102
completului de judecată de preşedintele instanţei care nu a făcut parte din complet.
În caz de împiedicare a grefierului, semnează pentru el grefierul şef, făcându-se menţiune de
cauza împiedicării. Această dispoziţie se referă la hotărâre, nu la dispozitiv, unde ipoteza împiedicării
de a semna este exclusă, dat fiind că minuta, sub pedeapsă de nulitate, se redactează pe loc înainte de
pronunţarea hotărârii. Prin Legea nr. 219/2005 a fost înlăturată din cuprinsul art. 261 alin. 1 pct. 8
menţiunea conform căreia lipsa semnăturilor judecătorilor de pe hotărâre putea fi complinită oricând în
cursul procesului.
Cazul de nulitate prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată de alţi
judecători decât cei care au judecat cauza, se aplică şi cu privire la dispozitivul hotărârii.
Hotărârea se comunică părţilor. Când termenul de recurs curge de la pronunţare - de exemplu, în
cazul declinatorului de competenţă - ea nu se mai comunică. Însă, în cazul introducerii apelului sau
recursului, înainte de comunicare, hotărârea totuşi se va comunica apelantului sau recurentului,
deoarece termenul pentru depunerea motivelor se calculează de la comunicarea hotărârii (soluţia este
prevăzută numai pentru recurs art. 303 alin. 2 C. proc. civ., dar, pentru identitatea de raţiunea, se aplică
şi pentru apel).
Comunicarea hotărârilor se face potrivit regulilor stabilite pentru înmânarea citaţiilor (art. 86-98
C. proc. civ.).
După pronunţarea hotărârii ori după comunicarea ei, după caz, partea care a pierdut procesul
poate folosi căile de atac prevăzute de lege. Dar ea, poate să renunţe la aceste căi, achiesând la hotărâre
în mod tacit sau expres. În cazul în care nu s-a declarat apel sau recurs, hotărârea rămâne definitivă,
respectiv irevocabilă la data expirării termenului de apel sau recurs.
4. Clasificarea hotărârilor judecătoreşti
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie civilă pot fi clasificate în mai multe categorii, după
următoarele criterii:
1. După conţinutul lor se împart în:
a) sentinţe, prin care instanţa rezolvă fondul cauzei;
b) decizii, prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii.
2. Din punctul de vedere al duratei acţiunii lor hotărârile se împart în:
a) hotărâri propriu-zise;
b) hotărâri provizorii.
Hotărârea propriu-zisă este cea care rezolvă însuşi fondul procesului şi are de regulă o acţiune
care nu este limitată în timp. Hotărârea provizorie, are un caracter temporar. Efectul unei astfel de
hotărâri este vremelnic şi durează numai atâta timp cât este nevoie. Hotărârea poate fi revocată sau
modificată chiar în cursul procesului, iar la sfârşitul procesului, după împrejurări, hotărârea finală o va
menţine, o va modifica sau o va desfiinţa. De exemplu, într-un proces de divorţ, instanţa poate lua
măsuri provizorii cu privire la pensia de întreţinere şi la încredinţarea copiilor minori. Tot o măsură
provizorie este punerea bunului litigios sub sechestru judiciar.
Există şi o categorie intermediară de hotărâri, în sensul că acţiunea acestora va dura atâta timp cât
împrejurările avute în vedere la pronunţarea lor au rămas neschimbate (în materia punerii sub
interdicţie, a pensiei de întreţinere, a încredinţării copiilor minori).
3. În funcţie de posibilitatea de a fi atacate sau nu cu apel sau recurs, hotărârile se clasifică în:
a) hotărâri definitive;
b) hotărâri nedefinitive;
c) hotărâri irevocabile.
Hotărârile nedefinitive sunt acelea împotriva cărora se poate exercita calea de atac a apelului.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu mai pot fi atacate cu apel, însă se poate exercita
împotriva lor, recursul.
Potrivit art. 377 alin. 1 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive:
- hotărârile date în primă instanţă fără drept de apel;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel, dacă
judecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost respins sau anulat;
- hotărârile date în apel;
- orice hotărâri care, potrivit legii nu mai pot fi atacate cu apel.
Hotărârile irevocabile sunt acele hotărâri care nu mai pot fi atacate cu recurs.
Art. 377 alin. 2 C. proc. civ. dispune că sunt hotărâri irevocabile:

103
 - hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, nerecurate;
- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs (de exemplu, decizia
pronunţată într-o contestaţie în anulare sau revizuire, prin care se atacase o hotărâre a unei instanţe
de recurs, hotărârea prin care se constată perimarea recursului, decizia pronunţată într-o contestaţie
la titlu introdusă împotriva hotărârii unei instanţe de recurs).
4. După cum pot fi puse sau nu în executare silită:
a) hotărâri executorii;
b) hotărâri neexecutorii;
Hotărârile executorii sunt hotărârile care au fost pronunţate în acţiuni în realizare, căci numai
hotărârile date într-o acţiune în realizare sunt susceptibile de executare silită. Dar şi în acest caz, pentru
a putea fi pusă în executare, hotărârea trebuie să fie definitivă, hotărârea de primă instanţă, în măsura în
care nu se bucură de execuţie vremelnică, fiind o hotărâre neexecutorie. Hotărârile neexecutorii sunt
pronunţate în acţiuni în constatare.
5. Din punctul de vedere al conţinutului lor, hotărârile se împart în :
a) integrale;
b) parţiale;
Prin hotărâre se rezolvă în întregime litigiul şi instanţa se dezinvesteşte de întreg dosarul.
Există însă şi situaţii în care instanţa pronunţă numai o hotărâre parţială.
Articolul 270, prevede că: "dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţile reclamantului, instanţa,
la cererea acestuia (nu poate da din oficiu o hotărâre parţială, pentru că s-ar încălca principiul
disponibilităţii), va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii".
De exemplu reclamantul pretinde o anumită sumă şi pârâtul recunoaşte o sumă mai mică. În acest
caz instanţa poate da o hotărâre parţială pentru suma recunoscută, hotărâre care este executorie imediat
(art. 278 pct. 7), rămând ca pentru rest judecata să continue.
Pentru a se putea da o hotărâre parţială este necesar, în primul rând să fie vorba de o mărturisire
judiciară - adică de o recunoaştere făcută în instanţă. În al doilea rând este necesar ca mărturisirea să fie
efectivă, neputându-se face aici aplicarea art. 225, întrucât lipsa răspunsului la interogatoriu constituie
doar o prezumţie de recunoaştere.
În final trebuie să fie vorba de o mărturisire pură şi simplă. Mărturisirea calificată şi cea complexă
nu pot justifica pronunţarea unei hotărâri parţiale.
6. Sub aspectul condamnării, hotărârile pot fi:
a) cu o singură condamnare;
b) hotărâri cu condamnare alternativă;
Sunt hotărâri cu o sigură condamnare, acelea în care pârâtul este obligat la efectuarea unei
prestaţii determinate, precum predarea unui bun, plata unei sume de bani, etc.
Hotărârile alternative conţin două condamnări dintre care una este principală, iar alta este
secundară. De exemplu, pârâtul este obligat să predea un bun anumit, iar în caz de nepredare, să
plătească o sumă de bani care reprezintă contravaloarea bunului. Sau, în cazul condamnării la o
obligaţie de a face, se poate trece alternativa (la cererea reclamantului) autorizării reclamantului de a
executa el o lucrare pe cheltuiala pârâtului.
7. Hotărârile judecătoreşti se mai împart în:
a) hotărâri finale;
b) hotărâri anticipatorii (încheieri);
Astfel, atât sentinţele, cât şi deciziile se caracterizează prin aceea că pun capăt procesului în faţa
instanţei care le-a pronunţat, motiv pentru care sunt denumite şi hotărâri finale. Ca un efect specific al
lor este faptul că ele dezinvestesc instanţa.
Toate celelalte hotărâri ale instanţei date în cursul judecăţii prin care se rezolvă anumite
probleme, fie cu privire la mijloacele de probaţiune, fie în legătură cu unele cereri incidente şi, în
general, cele prin care se iau diferite măsuri în vederea soluţionării procesului, sunt denumite de lege
încheieri.
Caracteristica încheierilor constă în faptul că ele nu rezolvă fondul procesului, ci numai pregătesc
dezlegarea lui. Astfel, ele mai sunt numite hotărâri anticipatorii.

104
 5. Efectele hotărârii judecătoreşti
Hotărârea judecătorească, mai exact actul jurisdicţional, produce două categorii de efecte:
-efecte substanţiale;
-efecte procesuale;
Efectele hotărârilor judecătoreşti se referă fie la părţi, fie la instanţa de judecată:
1) - hotărârea judecătorească dezînvesteşte instanţa de judecată (desistarea judecătorului);
2) după redactare şi semnare, hotărârea capătă puterea doveditoare a actelor autentice;
3) hotărârile constitutive creează drepturi sau situaţii juridice noi pentru viitor (de exemplu, cele
referitoare la starea sau capacitatea persoanei); hotărârile declarative de drepturi recunosc retroactiv
drepturi ale părţilor;
4) hotărârile sunt susceptibile de executare silită, putând dobândi forţă executorie după ce au
rămas definitive şi irevocabile sau imediat după ce a fost pronunţată o hotărâre parţială cu executare
vremelnică;
5) hotărârea face să înceteze prescripţia extentivă a dreptului la acţiune şi declanşează termenul
de prescripţie al executării hotărârii, adică schimbă obiectul prescripţiei;
6) hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat, reglementată în art. 1201 Cod civ., ca o
excepţie în fond, peremptorie şi absolută.
Efectele substanţiale constau în sancţionarea unei situaţii de fapt, în consecinţele aplicării normei
de drept substanţial la instanţa de fapt din speţă.
Efectele procesuale
Acest efect sugestiv prin adagiul "lata sentia, iudex desinit esse iudex" este consacrat de art. 258
alin. 3 cod proc. civ., potrivit căruia, după pronuţarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni
asupra părerii sale.
De la acest efect se admit următoarele excepţii:
- îndreptarea greşelilor materiale (art. 281 C. proc. civ.);
- contestaţia la titlu (art. 400 alin. 2 C. proc. civ. );
Autoritatea de lucru judecat este o prezumţie legală absolută, în sensul că o hotărâre definitivă
reflectă adevărul şi nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi, având
aceleaşi calităţi procesuale, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză.
Există un interes teoretic şi practic ca hotărârea judecătorească, care a pus capăt litigiului, după
dezbateri contradictorii şi cu respectarea unei proceduri probatorii menite să dea putinţă judecătorilor să
stabilească în mod corect adevăratele relaţii dintre părţi, să se bucure de prezumţia absolută de adevăr
(res judicata pro veritate habetur) şi ca nimeni ulterior să nu mai poată pune în discuţie dreptul
consfinţit prin hotărâre după rămânerea ei definitivă. Pe baza acestei hotărâri, cu ajutorul forţei
coercitive a statului, dacă este nevoie, partea câştigătoare este repusă în drepturile ei şi, totodată, prin
aceasta ordinea de drept tulburată printr-un act antisocial este restabilită sau cel căruia dreptul i-a fost
contestat capătă o confirmare nediscutabilă a dreptului său. Orice încercare ulterioară se va lovi de
puterea lucrului judecat şi partea câştigătoare, pe calea unei simple excepţii, poate paraliza tentativa de
a i se mai pune dreptul în discuţie.
Codul de procedură civilă se ocupă de instituţia autorităţii de lucru judecat numai sub forma
excepţiei pe care partea câştigătoare o poate opune celeilalte părţi şi succesorilor ei în drepturi, în cazul
în care s-ar porni un al doilea proces (când primul proces este încă în curs, pârâtul din a doua acţiune
ridică excepţia de litispendenţă). Se împiedică o nouă judecată asupra unei chestiuni definitiv
soluţionate de justiţie.
Instanţa verifică numai dacă există între cele două procese tripla identitate, despre care vorbeşte
art. 1201 C. civ, care este sediul materiei.
Art. 166 C. proc. civ. dispune numai că excepţia lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de
judecător, chiar înaintea instanţei de recurs. Deci, puterea de lucru judecat are un caracter imperativ.
Dacă pârâtul a ridicat excepţia lucrului judecat la prima instanţă şi i-a fost respinsă, el este de drept să o
reitereze în recurs".
Instituţia lucrului judecat are o importanţă considerabilă în procesul civil. Fără activitatea
organelor judecătoreşti, ar fi lipsită de orice valoare practică.
Coexistenţa celor două texte, din coduri deosebite (art. 166 C. proc. civ., art. 1201 C. civ)
exprimă, în realitate, o unitate dialectică între cele două laturi, inseparabile, lucrului judecat:
- prezumţia absolută că soluţia dată într-un proces reflectă realitatea obiectivă a faptelor petrecute,

105
 adevăratele raporturi juridice dintre părţile angajate în proces (res judicata pro veritate accipitur),
înţelegând nu numai starea de fapt, dar şi corecta aplicare a normei de drept corespunzătoare.
- interdicţia de a se relua ulterior judecata unui proces care mai fusese odată soluţionat (his de eadem re
ne sit actio).
Art. 1201 Cod civ. condiţionează lucrul judecat de identitatea celor trei elemente esenţiale: de
persoane, de obiect, de cauză. Dincolo de aceste limite, puterea hotărârii încetează.
a) Identitatea de persoane
b) Identitatea de obiect
c) Identitatea de cauză
Hotărârea dată în posesoriu nu poate împiedica o acţiune ulterioară petitorie, dar hotărârea dată în
petitoriu este opozabilă într-o acţiune posesorie.
Ceea ce are de examinat instanţa chemată să judece a doua acţiune şi căreia i se opune puterea
lucrului judecat dedusă din hotărârea anterioară este dacă prin admiterea celei de-a doua acţiuni nu s-ar
pronunţa o hotărâre contradictorie cu cea rămasă definitivă.
Autoritatea lucrului judecat poate fi privită atât din punctul de vedere al instanţei care a dat
hotărârea, cât şi din cel al persoanelor cărora excepţia le este opozabilă.
Pentru unele hotărâri revocabile, puterea de lucru judecat se păstrează numai dacă starea de fapt
rămâne neschimbată (rebus sic standibus), cum este în materie de ordonanţe preşedinţiale, pensii de
întreţinere, încredinţarea copiilor minori, punere sub interdicţie etc., iar în materie necontencioasă, în
principiu, hotărârile nu au putere de lucru judecat.
În procesul civil, spre deosebire de procesul penal, hotărârea are putere relativă numai între părţile
litigante şi succesorii în drepturi; ea nu poate fi opusă terţilor care nu au luat parte la judecată (res inter
alios judicata aliis nec nocere nes prodesse potest).
De la această regulă există şi excepţii, de exemplu, în materie de stare civilă, în care hotărârile au
efecte erga omnes, deoarece o persoană nu are decât o singură stare civilă; însă legea actelor de stare
civilă dă terţilor putinţa să facă dovada contrarie.
6. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor
Potrivit art. 281 C. proc. civ., greşelile asupra numelui, calităţii şi susţinerilor părţilor sau cele
de socoteli, precum şi orice alte greşeli materiale strecurate în hotărâre pot fi îndreptate, din oficiu sau
în urma unei simple cereri.
Părţile pot fi citate, dacă instanţa găseşte de cuviinţă pentru unele lămuriri.
Cererea se judecă în aceeaşi compunere ca şi fondul. Instanţa va pronunţa o încheiere, iar în caz
de admitere a cererii, îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale hotărârii.
Încheierea este supusă recursului, la care termenul curge de la pronunţare, atunci când s-a dat cu
citarea părţilor.
Încheierea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce s-a cerut a fi îndreptată.
Încheierea prin care s-a îndreptat greşeala materială strecurată într-o hotărâre de apel, poate fi
atacată cu recurs, iar încheierea prin care s-a îndreptat o hotărâre pronunţată în recurs, este irevocabilă.
În acelaşi mod se procedează şi în cazul greşelilor materiale strecurate într-o încheiere.
Greşelile asupra numelui, calităţii şi susţinerii părţilor sau cele de socoteli, precum şi orice alte
greşeli materiale strecurate în hotărâre pot fi îndreptate, din oficiu sau în urma unei simple cereri printr-
o încheiere a instanţei. Pe această cale nu se poate urmări însă îndreptarea hotărârii cu privire la un
aspect de fond al raporturilor dintre părţi, întrucât nu prezintă caracterul unei erori materiale.
Partea care ar justifica un interes poate solicita oricând îndreptarea greşelilor materiale
strecurate într-o hotărâre, cu atât mai mult cu cât art. 281 C. proc. civ. nu prevede nici o limitare de
timp.
Procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. nu poate fi folosită pentru remedierea greşelilor de
judecată, oricât de evidente ar fi.
Art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ. au introdus noţiunile de lămurire, respectiv de completare a
hotărârilor, nuanţând şi aprofundând noţiunea de bază de îndreptare a hotărârilor.
Astfel, lămurirea hotărârei (art. 2811 C. proc. civ.) se poate cere cu privire la înţelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului, ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii. Părţile pot cere
instanţei care a pronunţat această hotărâre să lămurească dispozitivul sau, după caz, să înlăture
dispoziţiile potrivnice. Cererea se depune în termenul legal corespunzător pentru apelarea sau recularea
hotărârii respective. Instanţa va soluţiona cererea de urgenţă, prin încheierea dată în camera de consiliu,

106
cu citarea părţilor. Această încheiere se va ataşa la dosar, cât şi la mapa de hotărâri a instanţei. Copii ale
ei se comunică tuturor părţilor, conform regulilor de drept comun.
Lămurirea hotărârii pentru motivele invocate se poate face şi ca urmare a unei cereri de
revizuire a unei hotărâri irevocabile pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. sau chiar
prin contestaţie la executare.
Completarea hotărârii (art. 2812 C. proc. civ.) se cere când instanţa su s-a pronunţat asupra
unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri comexe ori incidente. Termenul de
executare a unei asemenea cereri este acelaşi cu termenul de apel sau recurs aplicabil după caz în speţă.
În cazul hotărârii pronunţate pe fond după casare după reţinere, termenul de depunere a cererii de
completare a hotărârii este de 15 zile de la pronunţare.
Astfel de cerere de completare a hotărârii se mai poate formula în cazul în care instanţa a omis
să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau avocaţilor, cu
privire la drepturile lor. Cererile de completare a hotărârilor se soluţionează de urgenţă, cu citarea
părţilor, printr-o hotărâre separată, în acelaşi regim ca şi cererile de lămurire a hotărârilor.
Încheierile pronunţate în temeiul art. 2811 C. proc. civ. (îndreptarea hotărârilor) şi art. 2812 C.
proc. civ. (lămurirea hotărârilor), ca şi hotărârile pronunţate în temeiul art. 281 3 C. proc. civ.
(completarea hotărârilor) sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile ce fac obiectul acestor cereri.
În această materie părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea
sau completarea hotărârilor, respectiv nu se acordă cheltuieli de judecată.
7. Executarea vremelnică a hotărârii judecătoreşti
Execuţia vremelnică judecătorească (art. 279 C. proc. civ.) este lăsată la aprecierea instanţei de
judecată, care poate încuviinţa execuţia vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri, ori de câte ori va
găsi de cuviinţă că măsura este necesară faţă de temeinicia vădită a dreptului, starea de insolvabilitate a
debitorului sau dacă există primejdie vădită de întârziere.
Instanţa poate obliga pe creditor să dea o cauţiune pentru a asigura pe debitor, în ipoteza
desfiinţării hotărârii, în privinţa despăgubirilor ca urmare a executării intempestive.
Execuţia vremelnică (provizorie) a hotărârilor judecătoreşti poate fi încuviinţată , cu sau fără
cauţiune după împrejurări, iar utilitatea şi oportunitatea acestei măsuri este lăsată la suverana apreciere a
autorităţilor judecătoreşti".
Legea prevede că nu se poate încuviinţa execuţia vremelnică: în materie de strămutare de
hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări care au o aşezare fixă, precum şi în
cazurile anume prevăzute de lege; când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau ridicarea lui
din cartea funciară.
Art. 279 C. proc. civ. prevede că execuţia vremelnică judecătorească poate fi încuviinţată numai
în pricinile privitoare la bunuri. Per a contrario, instanţa nu poate acorda execuţia vremelnică în
pricinile ce nu se referă la bunuri, de exemplu, în materie de stare civilă şi capacitatea persoanelor, în
materie electorală, în materia contenciosului administrativ, etc.
Cererea de execuţie vremelnică se poate face în scris sau verbal în instanţă, până la închiderea
dezbaterilor. Când cererea a fost respinsă, ea poate fi reiterată în apel.
Partea interesată trebuie să solicite acordarea execuţiei vremelnice înaintea primei instanţe şi cel
mai târziu, până la închiderea dezbaterilor de fond.
Deci nu se poate cere încuviinţarea execuţiei vremelnice, pentru prima dată, în cursul judecării
apelului şi nici chiar înăuntrul termenului de apel.
Art. 280 C. proc. civ. prevede posibilitatea introducerii unei cereri pentru suspendarea execuţiei
vremelnice, fie odată cu cererea de apel, fie separat, în tot cursul judecării apelului.
Cererea de suspendare se depune la prima instanţă sau la instanţa de apel, dar, în acest din urmă
caz, se va ataşa copia legalizată a dispozitivului hotărârii.
Cererea se judecă de către instanţa de apel, care poate încuviinţa suspendarea execuţiei
vremelnice, numai cu depunerea unei cauţiuni care este obligatorie în acest caz.
Până la rezolvarea cererii de suspendare, instanţa de apel poate încuviinţa vremelnic
suspendarea, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului.

Test de evaluare

I. Teste grilă

107
 1. Deliberarea se poate face:
a) în şedinţă secretă, când judecata a avut loc în sedinţă secretă;
b) în sedinţă;
c) numai în camera de consiliu;
d) fie în şedinţă, fie în camera de consiliu

2. Hotărârea judecătorească cuprinde:

a) partea introductivă, motivarea şi soluţia dată;
b) practicaua, considerentele şi dispozitivul;
c) sub sancţiunea nulităţii calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
d) semnăturile preşedintelui şi grefierului;

3. Comunicarea hotărârilor judecătoreşti:

a) se face în termen de 7 zile de la pronunţarea hotărârii;
b) se va face părţilor în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de
exercitare a căilor de atac;
c) se face în termen de 30 de zile de la pronunţare.

4. Unele dintre soluţiile ce pot fi date în urma deliberării pot fi:

a) admiterea cererii de chemare în judecată, dacă pretenţiile reclamantului s-au dovedit a fi
adevărate;
b) respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată;
c) respingerea cererii ca inadmisibilă atunci cănd cererea este nedovedită

5. Hotărârile judecătoreşti prin care se rezolvă fondul cauzei se numesc:

a) decizii;
b) sentinţe;
c) încheieri

II. Întrebări
1. Care sunt efectele hotărârii judecătoreşti?
2. Care este termenul de efectuare a unei cereri de îndreptare a unei erori materiale?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
2. a) b) d);
5. b).

II. Întrebări
2. Cererea de îndreptare a unei erori materiale poate fi făcută oricând

108
 Modulul XVII.
CĂILE DE ATAC

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune
2. Importanţa căilor de atac
3. Clasificarea căilor de atac
4. Reguli comune privind exercitarea căilor de atac
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiune
Scopul procesului este stabilirea adevărului şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Garanţia acestui scop constă tocmai în posibilitatea pe care o are partea ce se consideră nedreptăţită de a
ataca hotărârea instanţei inferioare pentru a se corecta eventualele greşeli.
Acest deziderat se concretizează sub forma controlului judiciar asigurat de instanţele superioare
care verifică legalitatea şi temeinicia hotărârilor anterioare pe care le pot reforma sau confirma.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prevăzute în lege pe care părţile interesate le pot folosi
pentru a cere instanţei superioare competente verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti
pronunţate şi înlăturarea eventualelor greşeli. Exercitarea căilor de atac nu este obligatorie, ci o
facultate.
2. Importanţa căilor de atac
Căile de atac sunt incluse în acţiunea civilă, alături de celelalte mijloace procesuale care tind la
protecţia dreptului subiectiv civil ori a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiţiei.
Justificarea este simplă. Deşi legiuitorul a reglementat acele mijloace procesuale care să permită
desfăşurarea judecăţii în primă instanţă în bune condiţii şi să conducă la pronunţarea unei hotărâri
corecte, legale şi temeinice, pentru a asigura garanţiile respectării acestora a fost nevoit să prevadă şi
mijloacele de control necesare, care sunt tocmai căile de atac.
Pentru subiecţii procesului civil, luaţi în ansamblu, existenţa căilor de atac oferă posibilitatea
de a se îndrepta greşelile cuprinse într-o hotărâre, greşeli datorate fie părţilor care, prin denaturările
şi reticenţele lor nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat bine şi complet, fie chiar
judecătorilor care nu şi-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situaţia de fapt, probele ori au
interpretat sau aplicat greşit normele de drept substanţial. Aşa fiind, căile de atac constituie o garanţie
puternică a legalităţii împotriva arbitrarului judecătoresc.
În acelaşi timp însă, căile de atac au şi o importanţă specifică, pentru fiecare din subiecţi.
În ce priveşte părţile, faptul că hotărârea ce se va pronunţa poate fi modificată sau desfiinţată,
prin intermediul căilor de atac, stimulează pe fiecare dintre ele să aibă o poziţie activă în cadrul
procesului, să se apere cât mai complet, să invoce instanţei încălcările de lege care ar putea atrage
anularea hotărârii, deoarece sperând într-o situaţie favorabilă, fiecare parte are interesul să se pronunţe o
hotărâre care să nu fie ulterior desfiinţată. Dar, existenţa căilor de atac şi posibilitatea de a le exercita
constituie de asemenea o garanţie a dreptului de apărare, dă certitudine părţilor că dreptul lor nu este
compromis prin pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, ceea ce este de natură să întărească
încrederea în justiţie în rolul educativ-preventiv al hotărârilor judecătoreşti. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât procesul civil presupune, de regulă, părţi cu interese contrarii şi deci, partea care a pierdut procesul
are aproape întotdeauna sentimentul că i s-a făcut o nedreptate şi simte nevoia de a provoca o nouă
judecată în speranţa că soluţia îi va fi de această dată favorabilă.
Cât priveşte instanţele, existenţa căilor de atac le obligă să aibă un rol activ, să respecte
dispoziţiile legale şi temeinice. preocupare care ar putea fi mai slabă dacă hotărârile pe care le-ar da nu
ar putea fi contestate. Iar atunci când căile de atac sunt de competenţa unor instanţe superioare,
exercitarea lor de către părţi sau procuror - deoarece instanţa nu se poate investi din oficiu - oferă
acestora unul din mijloacele practice prin care realizează îndrumarea instanţelor inferioare.

109
 3. Clasificarea căilor de atac
Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, reglementează
mai multe căi de atac: apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii
(recursul în anulare a fost abrogat prin O.U.G. nr. 58/2003).
3.1. O primă clasificare tradiţională a acestor căi de atac este făcută prin înseşi dispoziţiile
Codul de procedură civilă care le împarte în: căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare.
Se consideră că o cale de atac este ordinară dacă ea poate fi exercitată de orice parte din proces,
pentru simplu fapt că partea respectivă este nemulţumită de hotărârea pronunţată. Nu este necesar ca un
text de lege să prevadă expres posibilitatea utilizării căii de atac ordinare, însă, dacă se doreşte
suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie legală expresă în acest sens.
Codul de procedură civilă califică apelul ca fiind singura cale de atac ordinară.
Căile de atac sunt clasificate ca extraordinare pentru că ele pot fi exercitate numai în cazurile şi
în condiţiile anume specificate de lege. Acestea sunt: recursul, revizuirea, contestaţia în anulare şi
recursul în interesul legii.
3.2. Potrivit unei alte clasificări care vizează numai hotărârile susceptibile de executare silită,
căile de atac pot fi: căi de atac suspensive de executare silită şi căi de atac nesuspensive de
executare silită.
Apelul suspendă de drept executarea silită, efectul suspensiv fiind continuat prin introducerea
cererii de apel. În cazurile în care hotărârea se bucură de execuţie vremelnică (de drept sau
judecătorească), apelul nu mai este suspensiv, însă, instanţa de apel poate să încuviinţeze suspendarea
execuţiei vremelnice, cu sau fără cauţiune.
În mod excepţional şi recursul suspendă executarea silită, în pricinile privitoare la strămutarea
de hotărâre, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având aşezare fixă, precum şi în
cazuri anume prevăzute de lege. Pentru celelalte situaţii, instanţa de recurs poate dispune, la cerere,
suspendarea executării recurate, cu depunerea unei cauţiuni, iar în cazuri urgente, suspendarea poate fi
încuviinţată de către preşedintele instanţei de recurs, prin încheiere motivată, dată şi fără citarea părţilor,
chiar înainte de primirea dosarului (art. 300 C. proc. civ.).
Contestaţia în anulare şi revizuirea nu sunt niciodată suspensive de executare silită, dar instanţa
sesizată cu o contestaţie în anulare sau o revizuire poate să acorde suspendarea executării hotărârii
atacate, cu depunerea unei cauţiuni.
3.3. Clasificarea în căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare are la bază distincţia
care se face între opoziţie (cale de atac ordinară, desfiinţată la noi, încă din anul 1943) şi apel, prima
fiind de competenţa aceleiaşi instanţe care a pronunţat hotărârea atacată, iar cea de-a doua judecându-se
de o instanţă ierarhic superioară.
Contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac retractare, deoarece ele se soluţionează de
instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată.
Căile de atac de reformare sunt apelul şi recursul, prin intermediul lor realizându-se controlul
judiciar al hotărârilor judecătoreşti de către o instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat
hotărârea atacată.
3.4. În funcţie de faptul dacă provoacă sau nu o judecată în fond, căile de atac se împart în căi
devolutive şi căi nedevolutive.
Căile de atac devolutive sunt acelea care, în limitele cererilor formulate în primă instanţă şi a
ceea ce se atacă, provoacă o nouă judecată în fond, fiind posibilă readministrarea probelor de la prima
instanţă şi administrarea oricăror probe noi. Calea de atac devolutivă tipică este, în sistemul nostru de
drept, apelul.
Căile de atac nedevolutive realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a
administra, în principiu probe noi, şi fără a avea loc deci o nouă judecată în fond. Exemplul tipic este
recursul.
3.5. În funcţie de faptul dacă părţile au sau nu acces direct la exercitarea căilor de atac, ele pot fi
clasificate în căi de atac comune şi căi de atac speciale. Majoritatea căilor de atac se încadrează în
prima categorie, fiind special numai recursul în interesul legii ce aparţine exclusiv Procurorului
General, care le poate exercita din oficiu, la cererea Ministerului Justiţiei sau a colegiilor de conducere
ale curţilor de apel.

110
 4. Reguli comune privind exercitarea căilor de atac
Atât în literatură cât şi în practica judiciară s-au cristalizat o serie de reguli privind exercitarea
căilor de atac prin care se realizează controlul judiciar.
a) O primă regulă se referă la "existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare
susceptibilă de a fi atacată".
b) Ca o formă de manifestare a principiului disponibilităţii, specific procesului civil, se reţine şi
a doua regulă şi anume "manifestarea de voinţă a unei părţi, în sensul de a exercita o cale de atac".
c) O altă regulă este "legalitatea căii de atac" prin care se înţelege faptul că o hotărâre
judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege.
d) O altă regulă priveşte "ierarhia căilor de atac" potrivit căreia nu se poate recurge la o cale
extraordinară atâta timp cât este deschis exerciţiul unei căi ordinare de atac. Având în vedere faptul că
legiuitorul califică recursul ca o cale extraordinară de atac, aplicarea acestei reguli ridică o serie de
probleme în practică.
e) Ultima regulă este aceea care priveşte unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac.
Dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin chiar exerciţiul lui. Partea
interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi hotărâri, deci nu se poate
judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
Principiul unicităţii dreptului de a utiliza o cale de atac se aplică, în mod corespunzător, în
privinţa recursului.

Test de evaluare

I. Teste grilă.
1. Exercitarea căilor de atac:
a) este obligatorie;
b) are ca scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti pronunţate;
c) este o facultate.

2. Sunt căi extraordinare de atac:

a) apelul;
b) recursul;
c) revizuirea.

3. Căile de atac se clasifică în căi de atac devolutive şi nedevolutive în funcţie de

următorul criteriu:
a) în funcţie de faptul dacă provoacă sau nu o judecată în fond;
b) în funcţie de faptul dacă sunt sau nu susceptibile de executare silită;
c) această clasificare este făcută de dispoziţiile Codului de procedură civilă

4. Constituie căi de atac de retractare:

a) apelul;
b) recursul;
c) contestaţia în anulare;
d) revizuirea.

5. Sunt reguli comune privind exercitarea căilor de atac:

a) existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată;
b) o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege;
c) dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui.

II. Întrebări
1. Care este diferenţa dintre căile de atac de reformare şi cele de retractare?
2. Care este diferenţa dintre controlul judiciar şi cel judecătoresc?

Răspunsuri

111
 I. Teste grilă.
1. b),c);
4. c), d);

II. Întrebări.
1. Căile de atac de reformare sunt acelea prin intermediul cărora se realizează controlul judiciar
al hotărârilor judecătoreşti de către oinstanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.
Apelul şi recursul sunt căi de atac de reformare.
Căile de atac de retractare se soluţionează de instanţa carea pronunţat hotărârea atacată. Fac
parte din acestă categorie contestaţia în anulare şi revizuirea. Prin căile de atac de retractare se invocă
anumite împrejurări, limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii
atacate, astfel încât instanţa nu îşi controlează propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi.

112
 Modulul XVIII.
APELUL

Unitatea de învăţare:
1. Subiect şi obiect
2. Procedură de judecată
3. Soluţii
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiune
Apelul este calea de atac obişnuită, ordinară, comună, devolutivă şi suspensivă de executare,
prin care partea interesată invocă nemulţumiri faţă de hotărârea dată de prima instanţă.
2. Subiectele apelului
2.1. Părţile din proces
În apel părţile poartă denumirea de apelant şi intimat.
Referitor la subiectele apelului este consacrat principiul potrivit căruia hotărârea judecătorească
îşi produce efecte numai faţă de părţile litigante şi că numai acestea au dreptul de a uza de căile de atac.
Terţii care nu au fost părţi în proces nu au dreptul de a ataca hotărârea, întrucât aceasta nu le este
opozabilă.
Cu alte cuvinte, în primul rând reclamantul şi pârâtul care şi-au disputat un drept în faţa primei
instanţe au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii de fond pe calea apelului.
Dacă la judecata în faţa primei instanţe a existat o coparticipare, fie activă, fie pasivă sau mixtă,
exercitarea dreptului de a ataca hotărârea cu apel se va face pentru acestea după regula înscrisă în art. 48
alin. 1 din Codul de procedură civilă potrivit căreia, actele de procedură, apărările şi concluziile unuia
dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi şi nici păgubi celorlalţi.
Deci, fiecare dintre coparticipanţi va avea posibilitatea de a declara apel, dar numai pentru
apărarea propriilor interese, având independenţă procesuală, cu excepţia cazului când lucrează ca
mandatar al celorlalţi.
Atunci când unul dintre coparticipanţi a renunţat la dreptul său subiectiv de a declara apel, şi-a
retras apelul, ori apelul acestuia a fost anulat sau s-a perimat, pentru acesta hotărârea primei instanţe
devine definitivă, neputându-se extinde în principiu efectele admiterii apelului unuia dintre ceilalţi
coparticipanţi.
Ca şi în faţa instanţei de fond, partea nu este obligată să exercite apelul personal, ci o poate face
printr-un reprezentant convenţional. Dacă mandatarul nu este avocat, îşi va justifica calitatea printr-o
procură, sub sancţiunea prevăzută de art. 161 C. proc. civ.
2.2. Persoane care nu au luat parte la judecata în fond
Aşa cum s-a mai arătat, există cunoscut principiul potrivit căruia terţii care nu au fost părţi în
proces nu au dreptul de a ataca hotărârea întrucât aceasta nu le este opozabilă.
În actuala reglementare se recunoaşte în mod excepţional acest drept al unor persoane care nu
au luat parte la judecata în primă instanţă şi anume:
- dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun, ce formează obiectul litigiului, poate uza
de calea apelului dacă transmiterea a avut loc după pronunţarea hotărârii de fond şi înainte de
expirarea termenului de apel;
- creditorul chirografar poate, în baza art. 974 C. civ., exercita apelul pe calea acţiunii oblice
subrogatorii în numele debitorului său, cu excepţia cauzelor cu caracter strict personal.
În legătură cu terţii care, la cererea lor sau a părţilor, au fost introduşi în proces, devenind astfel
părţi, hotărârea le este opozabilă şi, ca atare, ei au dreptul să o atace cu apel. O situaţie specială o are
însă intervenientul accesoriu. Calea de atac exercitată de acesta este condiţionată de faptul că şi partea
pe lângă care a intervenit să fi declarat apel. Dacă această parte achiesează la hotărârea de fond, fie că

113
nu declară apel, fie că retrage apelul pe care l-a introdus, apelul intervenientului accesoriu se socoteşte
neavenit potrivit prevederilor art. 56 din Codul de procedură civilă.
2.3. Procurorul
Potrivit art. 45 alin. ultim din Codul de procedură civilă procurorul poate, în condiţiile legii să
exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri judecătoreşti, fiind cea mai caracteristică formă de
participare a sa la procesul civil.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecata pricinii
în care s-a pronunţat hotărârea atacată.
3. Obiectul apelului
3.1. Hotărârile care pot fi atacate cu apel
Potrivit art. 282 alin. 1 C. proc. civ. obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă
instanţă de către judecătorii şi tribunale.
Nu se pot ataca cu apel, ci direct cu recurs următoarele categorii de acte procedurale
jurisdicţionale:
a) hotărârile judecătoreşti prevăzute în art. 2821 C. proc. civ., date în prima instanţă în cererile
introduse pe cale principală privind pensiile de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la
1 miliard lei inclusiv în materie civilă şi comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările
în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se
soluţionează plângerile împortiva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate (procedura contenciosului administrativ - Legea
nr. 554/2004, Legea nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 167/1997 şi Legea nr. 1/2000 privind fondul
funciar, şi Legea nr. 112/1995 privind recuperarea proprietăţilor imobiliare de către persoanele fizice
etc.).
Hotărârile de fond se pot ataca direct cu recurs şi în alte cazuri ce vor fi prevăzute expres de
lege.
b) hotărârile pronunţate de prima instanţă în judecarea anumitor cazuri prevăzute de lege,
respectiv, Codul de procedură civilă:
- conflictele de competenţă ( art. 22 C. proc. civ.);
- hotărârile care constată împăcarea părţilor (art. 131 C. proc. civ.);
- hotărârile prin care instanţa se declară necompetentă (art. 158 alin. 3 C. proc. civ.);
- încheierile de admitere în asigurarea dovezilor (art. 238 C. proc. civ.);
- încheierile de suspendare (art. 2441 C. proc. civ.);
- hotărârile care constată renunţarea la drept (art. 247 alin. 4 C. proc. civ.);
- încheierea prin care se constată perimarea (art. 253 alin. 2 C. proc. civ.);
- hotărârea care consfinţeşte tranzacţia ( art. 273 C. proc. civ.);
3.2. Regimul încheierilor judecătoreşti
Potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel
decât odată cu fondul. Întrucât încheierile fac corp comun cu hotărârea finală, apelul împotriva hotărârii
se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, ceea ce înseamnă că în cererea de apel nu
este necesar să se facă menţiune specială despre o anumită încheiere şi că prin apelul îndreptat
împotriva unei sentinţe, partea se poate plânge chiar şi cu privire numai la încheiere premergătoare,
(desigur cu condiţia de a justifica un interes).
De la regula enunţată mai sus există excepţii, în sensul că unele încheieri premergătoare nu pot
fi apelate niciodată (de exemplu, încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ori s-a admis
recuzarea art. 34 alin. 1 C. proc. civ.
4. Cauza apelului
Legea nu cere expres anumite motive pentru exercitarea apelului. Este singura cale de atac în
care nu se impun motive predeterminate. În apel se face o expunere a motivelor de nemulţumire
împotriva judecăţii instanţei de fond, o critică a acestei hotărâri şi se cere o altă soluţie. Având un
caracter devolutiv, lipsa acestei justificări a apelului nu are urmări brutale pentru apelant deoarece
dezbaterile pot urma cadrul procesual fixat deja de prima instanţă, atât în ceea ce priveşte mijloacele de
apărare, cât şi probele.
În general apelul se motivează prin nelegalitatea şi / sau netemeinicia primei hotărâri.

114
 5. Sesizarea instanţei de apel
În legătură cu această problemă sunt de examinat aspecte referitoare la instanţa competentă să
soluţioneze apelul, termenul de exercitare a apelului şi cererea de apel.
5.1. Instanţa competentă să soluţioneze apelul
Instanţa competentă să soluţioneze apelul este cea stabilită de Codul de procedură civilă (art. 2,
3 şi 282 alin. 1) şi de Legea de organizare judiciară, în favoarea instanţei superioare celei care a
pronunţat hotărârea atacată, după cum urmează:
- tribunalul, dacă se atacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă de judecătorie;
- curtea de apel, dacă apelul se exercită împotriva unei hotărâri de primă instanţă a
tribunalului.
5.2. Termenul de apel
Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita calea de atac a
apelului şi este un termen imperativ (peremptoriu), legal şi absolut.
Termenul de apel fiind un termen de zile se calculează după sistemul exclusiv, adică pe zile
libere. Deci nu vor intra în calculul acestui termen nici ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care
el se împlineşte (art. 101 C. proc. civ.). În cazul în care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau
când serviciul este suspendat, termenul se va prelungi până la sfârşitul primei zile lucrătoare (art. 101
alin. 5 C. proc. civ).
.5.2.1. Termenul de drept comun
Termenul de apel este, potrivit art. 284 alin. 1 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea
hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Cererea de apel ca şi cea de recurs trimisă prin poştă se socoteşte
făcută în termen dacă a fost predată recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui (art. 104 C.
proc. civ.).
Art. 284 alin. 1 C. proc. civ. stabileşte termenul de apel atât sub aspectul duratei, cât şi în
privinţa momentului de la care curge termenul. Dreptul de a apela hotărârea primei instanţe se naşte din
chiar momentul pronunţării acesteia, dar, pentru calcularea termenului de apel, interesează comunicarea
hotărârii (nefiind suficientă comunicarea numai a dispozitivului, ci comunicarea hotărârii în întregime).
Comunicarea trebuie să rezulte din dovada de primire, sau procesul-verbal întocmit de agentul
procedural, fără posibilitatea completării cu probe extrinseci. În legătură cu momentul de la care curge
termenul, este de semnalat în primul rând, că art. 284 alin. 2 şi 3 C. proc. civ. consacră două cazuri de
echipolenţă, asimilând comunicării hotărârii făcute în vederea exercitării apelului comunicarea acesteia
odată cu somaţia de executare şi depunere a cererii de apel înainte de a se comunica hotărârea, termenul
curgând de la data comunicării în vederea executării sau de la data depunerii cererii de apel.
Conform art. 284 alin. 2 C. proc. civ., termenul legal curge chiar de la comunicarea hotărârii
dacă hotărârea a fost comunicată odată cu somaţia de executare.
În cel de-al doilea caz, potrivit art. 284 alin. 3 C. proc. civ., dacă o parte face apel înainte de
comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată de la data depunerii cererii de apel.
La aceste două cazuri specifice apelului şi recursului, trebuie adăugat şi unul general prevăzut
de art. 102 alin. 2 C. proc. civ., în sensul căruia termenul de apel va începe să curgă şi împotriva părţii
care a cerut comunicarea hotărârii către adversar de la data când a cerut-o. Cazurile de echipolenţă
nu pot fi însă extinse şi la alte împrejurări, ele fiind de strictă interpretare.
5.2.2. Termenele speciale
Din redactarea art. 284 alin. 1 din Codul de procedură civilă rezultă că pot fi şi derogări de la
termenul de drept comun pe care-l stabileşte, consacrând şi alte termene de apel speciale. Aceste
derogări pot viza numai durata sau numai punctul de plecare al termenului, ori atât durat cât şi punctul
de plecare. Astfel, art. 619 alin. 1 din Codul de procedură civilă dispune în materia divorţului că
termenul de apel este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, chiar dacă partea atacă hotărârea numai cu
privire la capetele de cerere accesorii, pentru care, dacă s-ar fi soluţionat separat, termenul ar fi fost cel
de drept comun.
Pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, cu excepţia cazurilor în care
procurorul a participat la judecata în primă instanţă, situaţie când termenul curge de la comunicarea
hotărârii. Deşi soluţia pare ciudată, ea este logică, deoarece dacă procurorul a participat la proces a avut
calitatea de parte şi deci hotărârea trebuie să i se comunice. În celelalte cazuri, procurorul poate, în
temeiul art. 128 din Constituţie, exercita calea de atac, dar hotărârea nu i se comunică şi deci termenul
curge de la pronunţare.

115
 5.2.3. Întreruperea termenului de apel
În principiu, termenul de apel este continuu, deci curge de la prima până la ultima zi fără a fi
întrerupt, nici chiar în cazul celor lipsiţi de capacitate de execuţie, deoarece aceştia sunt apăraţi prin
reprezentanţii lor legali.
Termenul de apel poate fi întrerupt totuşi, dar numai în cazurile expres prevăzute de lege şi
anume:
- prin moartea părţii care are interes să facă apel (art. 285 C. proc. civ.). În acest caz se face din
nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii pe numele moştenirii, fără să se
arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor, urmând ca termenul de apel să curgă din nou de la această
comunicare. În art. 285 alin. 2 C. proc. civ. se va face însă o distincţie în sensul că pentru moştenitorii
lipsiţi de capacitate de execuţie sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ori dispăruţi, precum şi în caz
de moştenire vacantă, termenul de apel curge din ziua când se va numi tutorele, curatorul sau
administratorul provizoriu.
Pentru ca moştenitorii să nu aibă rezerve în exercitarea căii de atac, în art. 285 alin. 3 C. proc.
civ. se precizează că apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii.
- prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii primei instanţe, urmând să
se facă o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, dată de la care va începe să curgă termenul de apel
(art. 286 C. proc. civ.);
- tot ca atare este analizată şi dispoziţia din art. 103 din Codul de procedură civilă care permite
părţii ce nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege datorită faptului că a fost împiedicată
de o împrejurare mai presus de voinţa sa, să o exercite în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării,
în acelaşi termen fiind necesar să se arate şi motivele împiedicării.
În toate aceste situaţii va începe să curgă un nou termen de apel, dar în timp ce în primele două
cazuri va curge un termen cu o durată egală cu a celui întrerupt, în ultima situaţie va curge un termen
invariabil de 15 zile, indiferent de durata termenului întrerupt.
5.2.4. Sancţiunea nerespectării termenului de apel
Este unanim acceptat în doctrină şi practica judecătorească că termenul de apel este un termen
de decădere, nerespectarea lui ducând la respingerea apelului, ca tardiv. Decăderea se înfăţişează ca o
sancţiune care produce efecte mult mai energice decât nulitatea sau prescripţia, neexistând nici o
posibilitate de remediere, nefiind susceptibilă de întrerupere sau suspendare dreptul procedural fiind
efectiv atins.
Excepţia de la regula că decăderea operează decât la cererea părţii interesate, o constituie
termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac care sunt considerate a avea un caracter
peremptoriu, întrucât ele depăşesc interesul părţilor, vizând autoritatea lucrului judecat şi stabilirea
hotărârilor judecătoreşti.
Deci, termenul de apel, este un termen legal imperativ, astfel încât se cere ca cererea de apel să
fie făcută între punctul de plecare şi punctul de împlinire, numai astfel putând fi considerat un act făcut
în termen. Neexercitarea apelului înăuntrul termenului prevăzut de lege atrage decăderea din dreptul de
a mai exercita calea de atac de către partea interesată. Excepţia de tardivitate a apelului poate fi
irevocată de partea interesată, procuror sau instanţă, din oficiu. Atunci când apelul a fost respins ca
tardiv, hotărârea primei instanţe se definitivează la data la care a expirat termenul de apel, iar nu la data
respingerii apelului ca tardiv, deoarece un apel tardiv este considerat ca şi inexistent. Împotriva unei
asemenea hotărâri nu se poate exercita nici recursul.
Renunţarea la apel se poate face în interiorul termenului de declarare a apelului achiesându-se
astfel la hotărârea instanţei de fond. Retragerea se face în şedinţa de judecată a instanţei de apel.
Retragerea apelului se face după declararea lui, achiesându-se şi în acest caz la hotărârea de fond.
Renunţarea se poate face prin declaraţie verbală în faţa instanţei de apel sau prin înscris autentic
prezentat instanţei de apel.
5.2.5. Repunerea în termen
În literatura juridică, art. 103 C. proc. civ. este prezentat nu numai ca un caz de întrerupere a
termenului de apel, ci şi ca un text de lege ce reglementează repunerea în termen. Astfel, partea care a
fost decăzută din dreptul de a exercita apelul poate, potrivit art. 103 alin. 2 C. proc. civ., solicita
instanţei repunerea în termen, sub rezerva de a face dovada că a fost împiedicată de o împrejurare mai
presus de voinţa sa.

116
 Pentru realizarea repunerii în termen partea interesată este obligată ca în termen de 15 zile de la
încetarea împiedicării să facă atât cererea de repunere în termen, cât şi cererea de apel, în care va arăta
motivele de apel.
Competenţa de a rezolva cererea de repunere în termen aparţine întotdeauna instanţei de apel, în
baza art. 17 C. proc. civ., chiar dacă se depune la instanţa de fond.
5.3. Cererea de apel
5.3.1. Cuprinsul cererii de apel
Potrivit art. 287 alin. 1 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde:
a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul
şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar;
b) arătarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
d) dovezile invocate în susţinerea apelului;
e) semnătura.
Cerinţele referitoare la hotărârea care se atacă şi la semnătură sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii, iar cele privind motivele şi dovezile, sub sancţiunea decăderii.
În legătură cu cea de a treia cerinţă, este de observat că apelul este singura cale de atac pentru
care legea nu prevede în mod expres motivele de exercitare. Ele se grefează însă pe coordonatele
nelegalităţii şi/sau netemeiniciei.
Referitor la cerinţa prevăzută de art. 287 pct. 4 C. proc. civ., trebuie arătat că dovezile invocate
în susţinerea apelului pot fi indicate până la prima zi de înfăţişare.
Potrivit art. 287 alin. 2 C. proc. civ., cerinţele de la literele c, d, pot fi împlinite până cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii în condiţiile art. 133 alin. 2 C. proc. civ. în cursul
judecăţii până la încheierea dezbaterilor. Dacă însă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va
trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar atunci când este prezent în
instanţă, în chiar şedinţa în care a fost cerută nulitatea.
5.3.2. Timbrarea cererii de apel
Apelul se timbrează cu 50% din taxa datorată la instanţa de fond. Dacă apelul priveşte o
hotărâre pronunţată asupra unei acţiuni evaluabile în bani, taxa judiciară de timbru se ridică la ½ din
taxa corespunzătoare la fond pentru suma contestată. Separat şi tot în funcţie de valoare se plăteşte şi
timbrul judiciar.
5.3.3. Depunerea cererii de apel
Potrivit art. 288 alin. 2 C. proc. civ., cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, sub sancţiunea nulităţii. Această dispozitie a fost declarată neconstituţională.
La cererea de apel se vor alătura atâtea copii câţi intimaţi sunt (art. 288 alin. 1 C. proc. civ.).
După împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, dosarul va fi înaintat de preşedintele instanţei
care a pronunţat hotărârea atacată, instanţei de apel împreună cu apelurile făcute. Dacă s-a făcut cerere
pentru suspendarea executării hotărârii primei instanţe în cazul unei hotărâri ce se bucură de execuţie
vremelnică, în mod excepţional apelul va fi trimis de îndată instanţei superioare (art. 288 alin. 3 şi 4 C.
proc. civ.).
5.3.4. Efectele cererii de apel
Introducerea cererii de apel produce următoarele efecte:
a) învestirea instanţei de apel.
b) efectul suspensiv de executare.
c) efectul devolutiv. Apelul, deşi cale de atac, provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire
la problemele de fapt cât şi cu privire la cele de drept, sau, altfel spus, o rejudecare a fondului. Efectul
devolutiv are totuşi două limite.
a) Apelul incident sau aderarea la apel - este prevăzut de art. 293 C. proc. civ. şi conferă
posibilitatea intimatului care nu a declarat apel în termen să adere, până la prima zi de înfăţişare, la
apelul declarat de altă parte în termen. Scopul aderării este acela de a schimba hotărârea de fond
considerată greşită.
Este o cerere accesorie, urmând soarta apelului principal. Astfel, dacă la apelul principal s-a
renunţat sau a fost respins ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului şi apelul
incident se respinge ca fiind rămas fără obiect.

117
 Legea mai prevede că dacă, totuşi, aderarea s-a făcut înlăuntrul termenului de apel, ea se
consideră apel principal. Considerăm că ipoteza este falsă: atât timp cât o parte a declarat apel propriu
în termenul legal - acest apel este din start principal şi nu mai are nevoie să adere la apelul altei părţi
dincolo de termen. Această precizare finală a art. 293 C. proc. civ. este inutilă.
b) Apelul provocat este reglementat de art. 2931 C. proc. civ. Acest apel se poate formula în
ipoteza coparticipării procesuale sau când în prima instanţă au intervenit terţi în proces., situaţii în care
intimatul poate declara apel contra altui intimat sau contra unui intervenient de la fond care însă nu e
parte în apelul principal, cu condiţia ca acest apel să poată produce consecinţe juridice asupra autorului
lui, respectiv să dovedească un interes legitim.
6. Procedura în faţa instanţei
6.1. Procedura prealabilă la instanţa de apel
Această fază pregătitoare are drept scop fixarea termenului de judecată şi asigurarea
contradictorialităţii şi a dreptului în respectiva etapă a procesului.
Astfel preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă este obligat
să ia o serie de măsuri, aşa cum sunt prevăzute în art. 289 C. proc. civ..
În citaţie este prevăzută şi taxa de timbru sau este invitat apelantul să-şi evalueze cererile în
vederea timbrării.
Odată cu citaţia, intimatului i se va comunica o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile
certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în
vedere să depună la dosar întâmpinarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul prevăzut pentru
înfăţişare.
Art. 289 alin. final C. proc. civ. prevede că apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi
repartizate la o singură secţie a instanţei de apel. Dacă totuşi ele au fost repartizate la secţii diferite,
preşedintele secţiei investită în urmă, va dispune, la cerere, trimiterea apelului la secţia cea mai investită
(art. 290 C. proc. civ.).
Legea nu prevede sacţiunea ce ar rezulta din nedepunerea întâmpinării, mai ales, după
abrogarea, aşa cum am arătat, în analiza consacrată întâpinării, a dispoziţiilor art. 118 alin. 2 prin Legea
nr. 219/2005.
6.2. Judecarea apelului
6.2.1. Compunerea completului de judecată
Aşa cum dispune art. 282 alin 1 C. proc. civ. hotărârile date în prima instanţă de judecătorie
erau supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal erau supuse apelului la
curtea de apel.
În ceea ce priveşte compunerea instanţei învestită cu judecarea cererii de apel, se respectă
întotdeauna principiul colegialităţii, completul de judecată fiind format din 2 judecători, fie că apelul se
judecă de tribunale, fie că se judecă de curţile de apel.
6.2.2. Regulile după care are loc judecata
Aşa cum prevede art. 298 C. proc. civ. judecarea apelului se face după regulile de la judecata în
primă instanţă şi ţinând seama de dispoziţiile speciale în materia apelului.
În cazul în care intimatul nu a primit, în termenul prevăzut de lege (art. 1141 C. proc. civ.),
motivele de apel şi dovezile invocate de apelant, el va putea cere, la prima zi de înfăţişare în apel, un
termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinarea. Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare
şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea
comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, unstaţa va dispune amânarea cauzei,
următorul termen de judecată urmând a se fixa astfel încât intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15
zile de la comunicare, pentru a depune întâmpinare (art. 291 C. proc. civ.).
La prima zi de înfăţişare apelantul poate să împlinească lipsurile cererii de apel referitoare la
indicarea hotărârii care se apelează, motivarea în fapt şi în drept a apelului şi la arătarea dovezilor
propuse în susţinerea apelului.
Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecării în
apel litigiul dintre ele, în ansamblul său cu toate problemele de fapt şi de drept care au fost ridicate la
prima instanţă.
În principiu devoluţiunea este totală, completă. Ea este însă limitată de două reguli exprimate
prin adagiile: "tantum devolutum quantum apellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum".

118
 6.2.3. Aplicarea regulii "tantum devolutum quantum apellatum"
Potrivit acestei reguli efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt şi de drept
care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant.
Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului, care poate relua pretenţiile sale în
primă instanţă în totalitate sau numai parţial.
6.2.3. Aplicarea regulii "tantum devolutum quantum judicatum"
Această regulă este consacrată de art. 294 C. proc. civ. care, în alin. 1 arată că în apel nu se
poate schimba calitatea părţilor, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face
alte cereri noi.
De la regula potrivit căreia devoluţiunea operează numai pentru problemele de instanţă care a
pronunţat hotărârea apelată, legea prevede o serie de excepţii.
Chiar art. 294 C. proc. civ. stabileşte că în apel pot fi invocate pentru prima oară excepţiile de
procedură şi alte asemenea mijloace de apărare, întrucât acestea nu sunt considerate cereri noi.
O a doua categorie de excepţii de la principiul pe care îl analizăm este prevăzut de art. 294 alin.
2 C. proc. civ., care dispune că se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte
despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, precum şi că se va putea solicita compensaţia
legală. Pentru ca partea să poată face în apel pentru prima oară o cerere de compensaţie, trebuie ca
această compensaţie să întrunească condiţiile stabilite de art. 1145 C. civ., adică să fie vorba de două
categorii care să aibă ca obiect o sumă de bani sau o cantitate oarecare de bunuri fungibile de aceeaşi
specie şi care să fie deopotrivă lichide şi exigibile.
6.2.3.Regimul probelor în apel
O altă dispoziţie specială, care urmează judecata are în vedere probele, art. 295 alin. 2 C. proc.
civ., dispunând că instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate
la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea
cauzei.
Din dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., rezultă, în al doilea rând că, în apel, spre deosebire de
recurs, sunt admisibile orice fel de probe noi, cu condiţia, înscrisă în art. 292 C. proc. civ., ca aceste
probe să fie propuse de părţi prin cererea de apel sau întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
6.3. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel
În apel completul este format din 2 judecători, ceea ce face posibilă apariţia completului de
divergenţă.
Apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata lui ar urma să se finalizeze cu o
hotărâre (decizie) care să înlocuiască hotărârea ce a fost apelată. Primele precizări în ce privesc soluţiile
pe care le poate pronunţa instanţa de apel se regăsesc în art. 296 C. proc. civ. care prevede că poate
păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Fiind în prezenţa unei căi de atac, este
obligatoriu să se arate în primul rând că apelul a fost respins sau admis.
Este de principiu că, prin admiterea apelului, nu se poate face părţii al cărui apel a fost admis o
situaţie mai rea decât aceea creată prin hotărârea primei instanţe, care n-a fost atacată cu apel de către
partea adversă. Aplicarea principiului "non reformatio in pejus" este expres consacrată în lege în art.
296 C. proc. civ. Sunt de conceput excepţii în cazul apelului incident sau provocat.
Tot cu privire la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel, art. 297 C. proc. civ. mai
prevede că în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va
desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru lipsă de competenţă, cauza se va trimite spre rejudecare
instanţei competente, sau altui organ competent cu activitate jurisdicţională. Cu alte cuvinte, ori de câte
ori instanţa de apel apreciază că prima instanţă a soluţionat greşit procesul, fără a intra în cercetarea
fondului, pe baza unei excepţii (necompetenţă, prescripţie, putere de lucru judecat, lipsă de calitate
procesuală, prematuritatea cererii, lipsă de interes, litispendenţă etc.) ori dacă judecata de fond s-a făcut
în lipsa părţii, care nu a fost legal citată, se va admite apelul, se va desfiinţa hotărârea atacată şi se va
trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Aşa fiind, rezultă prin interpretare că nu se mai justifică
trimiterea spre rejudecare atunci când în faţa primei instanţe s-a invocat o excepţie dintre cele arătate,
însă instanţa a unit-o cu fondul, chiar dacă soluţia s-a pronunţat în baza excepţiei, deoarece în acest caz
s-a intrat în cercetarea fondului.

119
 Raţiunea soluţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare urmăreşte ca părţile să nu fie private de
de un grad de jurisdicţie, deşi apelul are caracter devolutiv şi se putea prevede ca instanţa de apel să
evoce fondul.
Prin cuprinsul art. 297 alin. 2 C. proc. civ. se nuanţează oarecum această problemă, având în
vedere că s-a dispus ca în cazul în care prima instanţă a soluţionat cauza deşi nu era competentă, iar
apelul a fost admis pentru acest motiv, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza
instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată
propria sa competenţă.
În cazul în care instanţa de apel este competentă să judece, şi atunci, anulând hotărârea primei
instanţe, nu se va mai trimite dosarul, ci va judeca cauza în fond, urmând apoi să se poată exercita şi
calea de atac a apelului, la instanţa ierarhic superioară.
De asemenea, art. 297 alin. 2 teza a II-a mai prevede o variantă a soluţiei instanţei în cazul
admiterii apelului. Astfel, atunci când există un motiv de nulitate (altul decât nelegalitatea procedurii de
citare), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura
urmată şi (sau numai) hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre rejudecare. Se observă că dacă
nulitatea se referă doar la hotărâre, se impune anularea acesteia nu şi a întregii proceduri.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Apelul:
a) suspendă executarea;
b) nu suspendă executarea;
c) de regulă, nu suspendă executarea cu anumite exceptii.

2. Nu este susceptibilă de apel:

a) hotărârea dată în primă instanţă în cererea introdusă pe cale principală privind pensii de
întreţinere;
b) hotărârea pronunţată în materia contravenţiilor;
c) hotărârea de expedient;
d) hotărârile judecătoreşti privind acţiunile posesorii.

3. În materia divorţului termenul de apel este de :

a) 15 zile de la comuniarea hotărârii;
b) 30 de zile de la comunicarea hotărârii;
c) 30 de zile de la pronunţarea hotărârii.

4. Termenul de apel poate fi întrerupt:

a) în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu;
b) prin moartea părţii care are înteres să facă apel;
c) prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii primei instanţe.

5. Apelul provocat:
a) rămâne fără efecte în cazul în care apelul principal este respins ca tardiv;
b) se declară împotriva apelantului principal;
c) rămâne fără efecte în cazul în care apelul incident este respins ca inadmisibil.

II. Întrebări
1. Care sunt soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel?
2. Care este regula cu privire la punctul de plecare al termenului de apel? Există situaţii de
echivalenţă?

Răspunsuri

120
 I. Teste grilă
1. a);
2. a); b); c); d);

II. Întrebări.
2. Termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii dacă legea nu prevede altfel. Legea
consacră două cazuri de echipolenţă în materia apelului:
- declararea apelului înainte de comunicarea hotărârii şi primirea hotărârii însoţite de somaţia de
executare, şi un caz general:
- când termenul curge împotriva părţii care a cerut comunicarea actului către partea potrivnică.

121
 Modulul XIX.
RECURSUL

Unitatea de învăţare:
1. Subiect şi obiect
2. Procedură de judecată
3. Soluţii
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Noţiune
Recursul este o cale de atac comună extraordinară, de reformare nedevolutivă şi, în principiu,
nesusceptibilă de executare, prin care se exercită controlul de legalitate de către instanţa competentă
asupra hotărârii recurate.
Sediul materiei îl constituie art. 299-316 C. proc. civ. din partea afectată căilor de atac
extraordinare.
2. Obiectul recursului
Încheierile judecătoreşti pot fi încheieri pronunţate în afara judecăţii fondului (fie înainte de
declanşarea procesului civil, fie după pronunţarea unei hotărâri de fond), încheieri prin care se pronunţă
soluţii finale asupra fondului, ce au un caracter premergător.
Art. 299 C. proc. civ., reglementând obiectul recursului, nu stabileşte în mod expres regimul
încheierilor judecătoreşti sub aspectul posibilităţii atacării lor cu recurs.
Regula generală se desprinde din coroborarea art. 316 C. proc. civ. cu art. 282 alin. 2 teza I C.
proc. civ. - încheierile premergătoare sunt supuse recursului numai odată cu fondul.
Regula enunţată comportă două categorii de excepţii:
- încheieri premergătoare care nu pot fi recurate, nici chiar odată cu fondul, de exemplu:
încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea ori s-a admis recuzarea (art. 34 alin. 1 C.
proc. civ.); încheieri cu privire la cererea de asistenţă gratuită sau prin care s-a revenit asupra asistenţei
încuviinţate (art. 79 alin. 3 C. proc. civ.).
- încheieri premergătoare ce pot fi recurate separat de hotărâre, dar numai în măsura în care şi
hotărârea ce urmează a se pronunţa în cauza respectivă este susceptibilă de recurs.
Este cazul încheierilor prin care s-a întrerupt sau s-a suspendat cursul judecăţii în apel, temeiul
legal fiind art. 316 C. proc. civ. coroborat cu art. 282 alin. 2 teza finalăC. proc. civ. Aceste dispoziţii
legale, aplicate în corelaţie cu art. 299 C. proc. civ., stabilesc că sunt supuse recursului şi încheierile
prin care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii.
3. Subiectele recursului
Se numesc recurent şi intimat şi sunt, de principiu aceleaşi cu subiectele apelului.
4. Cauza recursului (motivele de casare)
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii atacate - critici asupra modului în care au
judecat instanţele inferioare - care trebuie să se încadreze într-una din formele prevăzute de art. 304 C.
proc. civ., denumite generic motive de casare.
Motivele recursului (constituind şi motive de anulare a hotărârii) sunt expres şi limitativ
determinate de lege.
Enumerarea motivelor de casare
În conformitate cu art. 304 C. proc. civ., recursul se poate formula pentru a obţine fie
modificarea hotărârii atacate (pct. 6-9), fie casarea acesteia (pct. 1-5). Aceste motive sunt următoarele:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a
pricinii;
3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

122
 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea
nulităţii de art. 105 alin. 2;
6. când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut;
7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii;
8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul
lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;
9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greşită a legii;
Recursul în baza art. 3041 Codul de procedură civilă
Spre deosebire de Codul de la 1865, Legea nr. 59/1993 a adus o inovaţie, prin introducerea în
cod a art. 3041 care dispune că "recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi
atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa putând să examineze
cauza sub toate aspectele".
În lumina acestor aspecte concluzia este că în recursul formulat împotriva hotărârilor
nesusceptibile de apel se pot invoca orice nemulţumiri ale părţii, cauzate de nelegalitatea hotărârii
recurate.
Potrivit art. 306 Cod de procedură civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul
legal (cel prevăzut de art. 303 alin. 1, dar prin alin. 2 al aceluiaşi articol se instituie un regim aparte
pentru motivele de recurs de ordine publică. Este permisă analiza motivelor depuse peste termenul
legal, dacă ele vizează ordinea publică. Asemenea motive pot fi invocate pe tot parcursul procesului de
oricare parte, precum şi de instanţă din oficiu.
5. Sesizarea instanţei de recurs
5.1.Instanţa competentă
În judecarea recursului competenţa aparţine instanţei ierarhice superioare celei ce a pronunţat
hotărârea atacată, potrivit dispoziţiilor art. 299 alin. 2, art. 2, art. 3 şi art. 4 C. proc. civ.
5.2. Termenul de recurs
Regulă. Excepţii
Termenul de recurs este perioada de timp înăuntrul căreia, împotriva unei hotărâri judecătoreşti,
poate fi exercitată calea de atac a recursului. Dreptul de a ataca cu recurs hotărârea se naşte în temeiul
legii, însă din chiar momentul pronunţării hotărârii.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce
se atacă, redactată, potrivit art. 261. Acesta este termenul de recurs de drept comun; în anumite materii
legea stabileşte un termen special de recurs, cu privire la durata şi/sau cu privire la punctul de plecare.
Termenul de recurs este un termen legal, (imperativ, peremptoriu) şi absolut. Întrucât este un
termen legal, ar urma să fie un termen fix, dar art. 303 alin. 4 C. proc. civ. permite preşedintelui
instanţei să îl prelungească cu 5 zile, pentru a da posibilitatea părţii prezente să refacă cererea de recurs
ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Termenul de recurs, fiind un termen pe zile, se calculează pe unităţi libere de timp - nu intră în
calculul termenului ziua care începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte (art. 101 alin. 1). În cazul
în care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, termenul se
prelungeşte până la sfârşitul primei zile lucrătoare (art. 101 alin. 5). Cererea de recurs trimisă prin poştă
se socoteşte făcută în termen dacă a fost predată recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea sa
(art. 104).
Termenul general, după cum am menţionat, are o durată de 15 zile, şi începe să curgă de la data
comunicării hotărârii. Legea prevede însă şi unele termene speciale:
a) termenul este de 5 zile şi curge de la comunicare şi este pentru hotărârile prin care se rezolvă
conflictele de competenţă (art. 22 alin. final C. proc. civ.);
b) termenul (de 5 zile) curge de la pronunţare pentru recursul îndreptat împotriva hotărârii de
declinare a competenţei (art. 158 alin. 3 C. proc. civ.);
c) termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la pronunţare pentru părţile prezente la judecată
sau de la comunicare pentru cele lipsă, în materia ordonanţei preşedinţiale (art. 582 C. proc. civ.);
d) în materie de divorţ termenul este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. 1
C. proc. civ.).
Întreruperea termenului de recurs

123
 În materia recursului, codul nu reglementează în mod expres cazurile de întrerupere a
termenului de recurs, dar, în baza normei de trimitere a art. 316 C. proc. civ., sunt aplicabile dispoziţiile
art. 285-286 din materia apelului.
Sancţionarea nerespectării termenului de recurs. Repunerea în termen
Termenul de recurs este un termen legal, imperativ, iar nerespectarea sa atrage sancţiunea
decăderii din dreptul de a mai exercita recursul (art. 103 alin. 1 C. proc. civ.). Recursul introdus ulterior
împlinirii termenului legal este lipsit de eficienţă juridică. Acesta va fi respins ca tardiv, iar hotărârea
atacată devine irevocabilă pe data expirării termenului de recurs.
Excepţia de la tardivitate a recursului poate fi invocată de partea interesată (intimat), procuror
sau de către instanţă din oficiu, în orice stare a recursului.
Art. 310 C. proc. civ. dispune că, dacă la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că recursul este
tardiv sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, recursul se va socoti făcut în termen.
Partea decăzută din dreptul de a exercita recursul poate solicita repunerea în termen, potrivit art.
103, dovedind că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus decât voinţa sa. În acest caz recursul se
va declara în termen de 15 zile de la încheierea împiedicării, termen în care vor fi arătate şi motivele
împiedicării. Competenţa de a soluţiona cererea de repunere în termen aparţine instanţei de recurs,
întrucât această cerere are caracterul unui incident procedural.
5.3. Cererea de recurs
Cuprinsul cererii de recurs. Timbrarea recursului
Potrivit art. 3021 C. proc. civ. (introdus prin O.U.G. nr. 58/2003) cererea de recurs va cuprinde:
1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul
lor precum şi după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului, sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă cererea
de recurs nu este făcută personal de către parte, ci printr-un reprezentant (legal sau convenţional) se va
menţiona această împrejurare în cerere, alături de dovada calităţii de reprezentant. Dacă recurentul
locuieşte în străinătate, va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate
comunicările privind procesul;
2) indicarea hotărârii atacate, individualizate prin arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărul
ei şi data pronunţării, numărul dosarului;
3)motivele de legalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz,
menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
4) semnătura.
Cerinţele prevăzute în art. 3021 alin. 1 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, fiind elemente
esenţiale ale cererii de recurs. Lipsa semnăturii nu poate fi complinită.
Cerea de recurs, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să fie timbrată, iar taxa de timbru este de 50%
din taxa ce s-ar plăti pentru cererea de chemare în judecată, dar numai în raport de suma pentru care s-a
introdus recursul.
Depunerea cererii de recurs. Motivarea recursului
Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii, potrivit art. 302
C. proc. civ. După primirea cererii de recurs, preşedintele instanţei va dispune înregistrarea ei, şi
comunicarea acesteia tuturor părţilor, art. 288 alin. 3 aplicându-se şi în materia recursului în baza
normei de trimitere conţinute în art. 301 C. proc. civ.
Efectele cererii de recurs
Principalul efect al introducerii cererii de recurs constă în investirea instanţei de recurs cu
soluţionarea acestei căi de atac. În cazul recursului este întotdeauna nevoie de o cerere care să
declanşeze controlul judiciar, ca expresie a principiului disponibilităţii.
Un alt efect special este suspendarea de drept a executării hotărârii atacate, dar numai în
cazurile expres prevăzute de lege - hotărâri care privesc strămutarea de hotar, desfiinţarea de construcţii,
plantaţii sau a oricărei lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile prevăzute de lege (art. 300
alin. 1 C. proc. civ.).
În celelalte cazuri recursul nu suspendă executarea hotărârii definitive. Totuşi legea permite
instanţei de recurs să dispună, motivat, la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii recurate şi în
alte cazuri (art. 300 alin. 2), cu depunerea unei cauţiuni. Sunt aplicabile îi dispoyişiile art. 403 alin. 4 C.
proc. civ.
Şi în materia recursului se aplică principiul "non reformatio in pejus", în sensul în care nu se

124
poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac.
6. Procedura de judecată a recursului
6.1. Procedura prealabilă judecării recursului
Preşedintele instanţei de fond sau de apel verifică dacă hotărârea a fost comunicată tuturor
părţilor, dacă declararea recursului a fost dublată de motivare şi dacă termenul de declarare şi de
motivare a recursului a expirat pentru toate părţile din proces. După îndeplinirea acestor condiţii
întregul dosar se numerotează, se parafează, înaintându-se instanţei de recurs împreună cu o adresă
semnată de preşedintele instanţei şi de către grefierul şef şi ştampilată. Plecarea dosarului către instanţa
de recurs se consemnează în registrul general şi registrul informativ al instanţei ce a pronunţat hotărârea
recurată.
Preşedinele intaţei de recurs, după ce va verifica procedura de comunicare a hotărârii recurate,
va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs.
Intimatul, potrivit art. 308 alin. 2, este obligat s depună întâmpinare cu cel puţin 5 zle înainte de
termenul de judecată.
Această ultimă dspoziţie trebuie privită, ca şi în cazul apelului, prin prisma abrogării art. 118
alin. 2 C. proc. civ.
6.2. Compunerea şi constituirea instanţei de recurs
Principiul colegialităţii se aplică, la instanţa de recurs, fără nici o excepţie - completul de
judecată este alcătuit din 3 judecători, mai puţin recursul, care se judecă în Secţiile Unite ale Curţii
Supreme de Justiţie.
6.3. Procedura de judecare publică
Dispoziţiile de procedură prevăzute în materia apelului se aplică şi în recurs în măsura în care
nu sunt potrivnice normelor ce reglementează recursul (art. 316 C. proc. civ.). De menţionat că art. 298,
în materia apelului, trimite la dispoziţiile de procedură privind judecata la prima instanţă.
6.4. Probele în recurs
Fiind o etapă a controlului judiciar, în recurs se va verifica hotărârea atacată pe baza probelor
administrate la fond, fără a se putea, în principiu, administra probe noi, instanţa de recurs nu judecă
pricina, ci hotărârea instanţei inferioare.
Art. 305 C. proc. civ. stabilind regula, prevede şi o excepţie de la aceasta, permiţând ca în
recurs să se producă înscrisuri noi. Cu excepţia înscrisurilor (noi), legea nu permite nici un alt tip de
probă de recurs.
7. Soluţiile instanţei de recurs. Hotărârea instanţei de recurs
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs sunt:
1. anularea recursului pentru lipsa timbrajului corespunzător, nemotivarea recursului sau
motivarea tardivă, depunerea cererii de recurs la o altă instanţă decât cea a cărei hotărâre se atacă.
2. respingerea recursului ca nefondat (când motivele de casare invocate de recurent sunt
neîntemeiate), menţinând ultima hotărâre (cea pronunţată în apel sau în prima instanţă, după caz,
potrivit art. 299 C. proc. civ.), ce devine irevocabilă. Această soluţie presupune cercetarea pe fond.
Respingerea recursului se mai poate pronunţa pentru că este inadmisibil (de exemplu, nu a
formulat apel împotriva hotărârii pe fond potrivnice) sau pentru că a fost introdus de o persoană fără
calitate.
În fine, în procedura divorţului, recursul poate fi respins ca nesusţinut ,adică prin hotărâre
recurată s-a respins cererea de desfacere a căsătoriei, iar la judecata în recurs se prezintă numai partea
pârâtă (art. 619 alin. 2 C. proc. civ.). Aceste ultime soluţii ocolesc cercetarea fondului. Instanţa mai
poate pronunţa închiderea dosarului în cazul renunţării la judecata în recurs. De asemenea, recursul
poate fi suspendat sau perimat.
3. admiterea recursului, cu casarea sau modificarea totală sau parţială a hotărârii atacate (ce va
fi lipsită de efecte juridice art. 311 alin. 1 C. proc. civ.) în cazul în care cel puţin unul din motivele de
recurs este întemeiat sau dacă din motive de ordine publică invocate de instanţa din oficiu (după
punerea în discuţia părţilor) admiterea se constată întemeiată, cu următoarele variante:
a) modificarea hotărârii recurate se face în tot sau în parte, pentru unul din motivele prevăzute
de art. 304, pct. 6-9, iar soluţia se va da în funcţie de specificul acestor motive.
- instanţa acordă numai ceea ce s-a cerut sau examinează pârâtul de ceea ce nu s-a cerut în
acţiune;
- instanţa menţine hotărârea atacată, dar va motiva complet în fapt sau în drept sau va schimba

125
motivarea contradictorie sau străină pricinii ori necorespunzătoare;
- instanţa va interpreta corest actul juridic dedus judecăţii, păstrând sau schimbând hotărârea
recurată;
- instanţa va schimba total sau parţial hotărârea lipsită de temei legal sau dată cu încălcarea ori
aplicarea greşită a normelor de drept substanţial;
b) casarea hotărârii recurate se poate face total sau parţial, pentru unul din motivele prevăzute
de art. 304 pct. 1-5, menţionând încălcarea legii din aceste ipoteze prin desfiinţarea hotărârii recurate.
De asemenea, conform art. 312 alin. 3, casarea mai poate fi pronunţată în toate cazurile în care
instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau
modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe inadmisibile în recurs.
Dacă sunt găsite atât motivele de casare, cât şi de modificare, instanţa va casa în întregime pentru a
asigura o judecată unitară.
În cazul casării, instanţa, va dispune rejudecarea în următoarele ipoteze:
- chiar instanţa de recurs rejudecă princina în fond dacă este competentă, fie la termenul la care
se admite recursul (pronunţându-se o singură decizie), fie la un termen viitor, stabilit în acest scop (caz
în care se pronunţă două decizii: decizia de casare intermediară şi decizia de soluţionare în fond a
pricinii după casarea cu reţinere sau rejudecare);
- instanţa de recurs, fără a se pronunţa pe fondul recursului, fie trimite cauza spre rejudecare
atunci când hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă (trimiterea făcându-se către
instanţa competentă), fie trimite spre rejudecare instanţei de fond sau de apel când acestea au primit
hotărârea recurată în lipsa părţii nelegale citate la termenele la care s-au administrat probe şi au avut loc
dezbaterile de fond sau fără ca respectivele instanţe să fi intrat în cercetarea fondului.
În aceste cazuri instanţa de recurs va trimite spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea
casată sau unei alte instanţe de acelaşi grad.
- dacă se dispune casarea potrivit pct. 3 din art. 304 (necompetenţa instanţei care a pronunţat
hotărârea recurată), trimiterea se va face instanţei competente sau organului jurisdicţional competent, iar
pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. (instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti),
cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
- dacă însă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneza cauza în primă
instanţă sau în apel, va cere hotărârea recurată şi va soluţiona pricina potrivit competenţei sale.
Casarea cu trimitere reprezintă regula pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 313
C. proc. civ, instanţa supremă, în caz de casare, trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată ori, atunci când interesele bunei justiţii o cer, altei instanţe de acelaşi grad
(însă şi cu observarea dispoziţiilor art. 312 alin.2 în cazul casării pentru necompetenţă). Ca excepţie de
la această regulă, instanţa supremă reţine spre rejudecare, hotărăşte asupra fondului pricinii în toate
cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt care
au fost stabilite (art. 314), fiind necesară numai o reapreciere a probelor şi o aplicare corectă a
dispoziţiilor legale.
În caz de casare problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs, precum statuările ei asupra
necesităţii admiterii unor probe în rejudecare, sunt obligatorii pentru judecătorii instanşei de trimitere.
De asemenea, când casarea se face pentru nerespectarea formelor procesuale, rejudecarea va
începe de la actul procedural anulat.
Hotărârea pronunţată în recurs, numită decizie, este o hotărâre irevocabilă, indiferent de soluţia
instanţei.

Test de evaluare

I. Teste grilă

1. Pot fi atacate cu recurs:

a) hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă pentru care legea a suprimat deptul de apel;
b) hotărârile pronunţate în apel;
c) hotărârea prin care se respinge acţiunea reclamantului ca urmare a renunţării la dreptul
invocat;

126
 2. Au dreptul de a exercita calea de atac a recursului:
a) numai părţile ce au figurat la judecata în fond;
b) terţii;
c) succesorii în drepturi ai părţilor.

3. Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu
apel:
a) nu este limitat la motivele de casare, prevăzute în art. 304 C.proc.civ, instanţa fiind obligată
să examineze legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate sub toate aspectele, indiferent de conţinutul
motivelor de recurs;
b) nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art 304 C.proc.civ., instanţa putând să
examineze cauza sub toate aspectele;
c) se poate motiva până la prima zi de înfăţişare.

4. Instanţa de recurs va anula recursul:

a) atunci când acesta nu este timbrat corespunzător, sau lipseşte timbrajul;
b) când motivele de casare invocate de recurent sunt neîntemeiate;
c) când menţine ultima hotărâre (cea pronunţată în apel sau în primă instanţă).

5. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag
modificarea iar altele casarea hotărârii instanţa de recurs:
a) va modifica în parte şi va casa în parte hotărârea atacată;
b) va modifica în totalitate hotărârea atacată;
c) va casa în întregime hotărârea atacată

II. Întrebări:
1. Care este regimul juridic al încheierilor judecătoreşti în ceea ce priveşte susceptibilitatea lor de a
fi atacate cu recurs?
2. Care este regimul probelor în recurs?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
1. a); b); c);
3. b)

II. Întrebări
2. Potrivit art.305 C.proc.civ., în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia
înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor. Drept urmare, textul art.305 C.proc.civ.
consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, regulă întemeiată pe raţiunea că recursul nu este
o cale de atac devolutivă, ca şi apelul, ci un mijloc procedural prin care se realizează doar un examen al
hotărârii atacate. Fiind o instanţă de control judiciar şi nu de judecată în fond, instanţa de recurs va
verifica hotărârea atacată pe baza probelor administrate la fond, fără a avea posibilitatea, de regulă, de a
administra probe noi.

127
 Modulul XX.
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Unitatea de învăţare:
1. Contestaţia în anulare
2. Revizuirea
3. Recursul în interesul legii
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

CONTESTAŢIA ÎN ANULARE

1. Consideraţii generale. Noţiune

Este necesară reglementarea unui sistem de căi de atac care să ofere posibilitatea ca însăşi
instanţa care a pronunţat hotărârea să examineze unele împrejurări noi în cazurile şi condiţiile expus
prevăzute de lege. Acest sistem de căi de atac este reprezentat de contestaţia în anulare şi revizuire.
Ele sunt căi de atac extraordinare, adică pot fi exercitate numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege, cu toate trăsăturile ce decurg de aici.
Nu au efect suspensiv, dar instanţa sesizată cu o contestaţie în anulare sau o revizuire poate să
acorde suspendarea executării hotărârii atacate cu depunerea unei cauţiuni (această facultate este
prevăzută de lege numai pentru revizuire - art. 325 Cod procedură civilă, însă în continuare se admite că
dispoziţia nu îşi găseşte aplicare şi în materia contestaţiei în anulare).
Contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac de retractare, deoarece ele se soluţionează
de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată. Aparent, nu ar fi normal ca aceeaşi instanţă să judece şi
calea de atac exercitată împotriva propriei hotărâri. Trebuie menţionat însă că prin aceste căi se invocă
anumite împrejurări care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate, împrejurări
prevăzute limitativ de lege (motivele contestaţiei în anulare şi revizuirii). Deci instanţa nu-şi controlează
propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi.
În sfârşit, aceste căi de atac sunt comune, părţile având acces direct la exercitarea lor.
Aceste căi de atac au fost reglementate de legiuitor, ţinându-se seama de împrejurări care nu au
fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii.
2. Elementele contestaţiei în anulare
Acestea sunt: părţile, obiectul şi cauza contestaţiei în anulare.
2.1. Părţile contestaţiei în anulare
În contestaţia în anulare părţile poartă denumirea de contestator şi intimat. Au calitatea de
contestatori oricare dintre părţile care au participat la judecarea procesului, în care s-a pronunţat
hotărârea ce se atacă. Prin urmare reclamantul, pârâtul, recurentul sau intimatul. De asemenea, dreptul
de a introduce contestaţia în anulare aparţine şi procurorului.
2.2. Obiectul contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare are drept scop desfiinţarea unei anumite categorii de hotărâri
judecătoreşti, despre care se afirmă că au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de
articolele 317 şi 318 Cod procedură civilă. Deci obiectul contestaţiei în anulare de drept comun îl
constituie hotărârile irevocabile. Această prevedere este o aplicabilitate a principiului potrivit căruia
atâta timp cât partea are deschisă a cale de atac ordinară, ea nu poate folosi a cale de atac extraordinară.
Înţelesul expresiei "irevocabil" reiese din dispoziţiile articolului 377 alin. 2 C.p.c. care dispune
că sunt hotărâri irevocabile "hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile
date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel nerecurate; hotărârile date
în recurs, chiar dacă prin acesta s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu
mai pot fi atacate cu recurs"

128
 Dar, legea, în art. 317 alin. 1 C.p.c. prevede o restrângere a hotărârilor irevocabile ce pot fi
atacate cu contestaţia în anulare şi anume: partea să nu fi avut posibilitatea de a invoca motivul de
contestaţie pe calea apelului sau recursului. Deci nu pot fi obiect al contestaţiei în anulare:
-hotărârile primei instanţe, neapelate;
-hotărârile pronunţate în apel şi cele pronunţate la prima instanţă şi nesusceptibile de apel, care
nu mai pot fi atacate cu recurs deoarece termenul de recurs a expirat.
Dar, aceste din urmă hotărâri, dacă au fost atacate cu recurs, dar recursul a fost respins, fără a
mai fi cercetat în fond, sau pentru că avea nevoie de verificări de fapt, incompatibile cu structura
recursului, sau au fost anulate, pot face obiectul contestaţiei în anulare, numai dacă motivul de
contestaţie a fost invocat în cererea de recurs (art. 317 alin. ultim).
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti ce pot forma obiectul contestaţiei în anulare
specială, acestea sunt mult mai puţine şi anume:
1. hotărârile pronunţate de instanţele de recurs cu privire la soluţionarea recursului (nu deciziile
date în fond după casarea cu reţinere);
2. hotărârile pronunţate de judecătorie în ultimă instanţă (care pot fi atacate cu recurs).
În concluzie hotărârile irevocabile pot constitui obiect al contestaţiei în anulare indiferent de
soluţia pronunţată, dacă prin ele s-a rezolvat fondul sau s-a dat o soluţie în temeiul unei excepţii
procesuale, ori s-a luat act de tranzacţia intervenită între părţi sau de desistarea reclamantului.
Pot fi atacate cu contestaţie în anulare hotărârile irevocabile în materie de divorţ, deoarece art.
619 alin. ultim interzice numai revizuirea.
2.3. Cauza contestaţiei în anulare constă în nelegalitatea hotărârii atacate, concretizată prin
motivele prevăzute în art.317 şi 318 C.p.c. .
Aceste motive se referă la anumite deficienţe ale hotărârii judecătoreşti contestate - limitativ
prevăzute în textele sus-amintite.
3. Felurile contestaţiei în anulare
Legea reglementează două categorii de contestaţii în anulare: contestaţia în anulare obişnuită
sau de drept comun (art. 317 C.p.c.), susceptibilă de a fi folosită în principiu, împotriva tuturor
hotărârilor judecătoreşti definitive şi, contestaţia în anulare specială (art. 318) ce poate fi folosită
numai împotriva deciziilor date în recurs, precum şi a hotărârilor definitive date de judecătorii în ultimă
instanţă.
Contestaţia în anulare de drept comun
Motive :
Contestaţia în anulare obişnuită, prevăzută de art. 317 se poate introduce pentru următoarele
motive:
I. Când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită
conform cerinţelor legii.
II. Când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor imperative privitoare la
competenţă.
I. Primul motiv prevăzut de art. 317 se referă atât la situaţia în care procedura de citare a fost
neregulat îndeplinită, cât şi la situaţia în care judecata a avut loc în lipsa totală a citării părţii, nu însă şi
la ipoteza când o persoană care ar fi avut interesul să participe la un litigiu nu a fost introdusă în cauză.
Legea are în vedere numai neregularitatea procedurii de citare pentru ziua când s-a judecat
pricina, nu şi neregularităţile privitoare la termenele anterioare de judecată care se acoperă dacă nu sunt
invocate la prima zi de înfăţişare ce a urmat şi înainte de a se pune concluzii în fond.
Dacă procedura a continuat să fie neregulat îndeplinită la toate termenele următoare, inclusiv la
cel când s-a dat hotărârea, iar partea neregulat citată a lipsit la aceste termene, contestaţia este
admisibilă şi vizează atât hotărârea, cât şi încheierile premergătoare.
Dacă însă, la un termen ulterior, procedura a fost neregulat îndeplinită, sau procedura s-a
acoperit prin prezenţa părţii în instanţă potrivit art. 89, ("înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau
prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură"), contestaţia în anulare devine inadmisibilă.
Rezultă deci, din coroborarea art. 317 cu art. 89 alin. 2, că o condiţie subînţeleasă a acestui
motiv al contestaţiei în anulare este aceea ca partea neregulat citată să fi lipsit de la dezbateri. Dacă ar fi
fost prezentă, ar fi avut numai dreptul să solicite un termen în vederea pregătirii apărării.

129
 II. Al doilea motiv prevăzut în art. 317 vizează situaţia în care hotărârea a fost dată de
judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, deci a competenţei
generale, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive.
Dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată, dar instanţa a respins-o, partea nu va putea
folosi contestaţia în anulare care este o cale de retractare, iar nu de reformare, neputându-se concepe ca
aceeaşi instanţă să revină asupra propriei păreri.
Condiţii de admisibilitate
Condiţiile cerute pentru admisibilitatea contestaţiei în anulare de drept comun sunt:
1. hotărârea atacată să fie irevocabilă (condiţie analizată în cadrul obiectului contestaţiei în
anulare);
2. motivul pe care sprijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat pe căile ordinare de atac
(apelul şi recursul).
Această a doua condiţie este o aplicaţie a principiului conform căruia nu se poate folosi o cale
de atac extraordinară atunci când s-ar fi putut folosi calea de atac ordinară.
În ceea ce priveşte apelul, partea nu are drept de opţiune între acesta şi contestaţia în anulare,
aceasta din urmă respingându-se ca inadmisibilă dacă motivele pentru care a fost introdusă puteau fi
valorificate pe calea apelului.
Legea interzice şi cumulul contestaţiei cu recursul, deci partea este obligată să valorifice
eventualele motive de contestaţie prin intermediul recursului de altfel ambele aspecte de nelegalitate
vizate de art. 317 constituie şi motive de casare.
Cu privire la această cerinţă trebuie să se ţină seama şi de articolul 317 al. final, potrivit căruia
contestaţia în anulare devine admisibilă în două cazuri:
a) în primul caz dacă partea a invocat motivele de nulitate a hotărârii pe calea recursului, dar nu
a putut obţine luarea lor în examinare, pentru că implicau verificări de fapt (în afara dosarului),
incompatibile cu structura recursului, atunci va putea invoca din nou motivele respective prin
intermediul contestaţiei în anulare. De exemplu când împotriva unei hotărâri de divorţ se declară recurs,
invocându-se necompetenţa teritorială, deoarece soţii nu au avut un domiciliu comun, iar pentru
dovedirea acestui fapt sunt necesare şi alte probe decât eventualele înscrisuri, recursul va fi respins
pentru că necesită verificări de fapt, iar contestaţia în anulare devine admisibilă.
Dacă însă motivele de recurs au fost respinse ca neîntemeiate pe baza actelor din dosar sau a
înscrisurilor noi ce pot fi folosite, contestaţia în anulare este inadmisibilă, deoarece se opune
principiului puterii lucrului judecat.
b) al doilea caz este acela în care recursul a fost respins fără a fi fost judecat în fond, caz în care
devine admisibilă contestaţia în anulare. Termenul "respins", se interpretează într-un sens mai larg,
admiţându-se că este vorba de situaţiile în care recursul a fost anulat ca netimbrat sau s-a perimat. Nu se
face nici o distincţie între respingerea recursului fără a fi cercetat în fond, din culpa sau fără culpa
recurentului, pentru că nu se vede cum s-ar anula sau perima un recurs dacă nu ar fi vorba de o
asemenea culpă. Dacă însă recursul a fost respins ca tardiv introdus, contestaţia în anulare este
inadmisibilă deoarece aceasta ar însemna o eludare directă a interdicţiei prevăzută în art. 317 alin1
C.p.c., din moment ce un recurs tardiv este socotit ca şi cum nu ar fi introdus.
Contestaţia în anulare specială
Motive:
Art. 318 alin. 1 C. proc. civ., prevede două motive care justifică folosirea contestaţiei în anulare
împotriva unei decizii date de o instanţă de recurs:
1. Când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale;
2. Când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să
cerceteze vreunul din motivele de casare.
1. Primul motiv prevăzut de art. 318 are în vedere "greşeli materiale" de ordin procesual, de o
asemenea gravitate încât au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Altfel spus, trebuie să fie
vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a
unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Textul se referă la greşeli de fapt, involuntare, iar nu la greşeli de judecată, respectiv de
apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
A se da o altă soluţie înseamnă a se admite un recurs împotriva unei hotărâri date de instanţa de recurs.

130
 Practica judiciară a stabilit totodată că nu orice greşeală materială poate servi ca motiv de
contestaţie în anulare, ci numai o greşeală esenţială, care a determinat o soluţie eronată.
Greşeala materială se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data pronunţării
hotărârii ce se atacă, deoarece faţă de ceea ce judecătorii aveau la dispoziţie în acel moment se poate
aprecia dacă soluţia este rezultatul unei greşeli materiale.
De asemenea, greşelile materiale vizate de art. 318 C. proc. civ., nu trebuie confundate cu
greşelile materiale la care se referă 281, şi care pot fi îndreptate din oficiu sau în urma unei simple
cereri.
2. Cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 318 - omisiunea cercetării unui motiv de casare -
poate fi invocat pe calea contestaţiei în anulare numai dacă recursul a fost respins sau admis în parte.
Dacă recursul a fost admis pentru un motiv care a atras casarea totală (de exemplu, pentru lipsa
de citare a părţii în ziua judecăţii), ar fi lipsit de interes ca recurentul să se plângă pentru faptul că nu i s-
a examinat şi un alt motiv de recurs, omisiunea neavând nici o influenţă asupra rezolvării recursului,
pentru că, în faţa instanţei de fond se vor putea repune în discuţie toate motivele invocate iniţial.
De asemenea, pentru a putea fi exercitată contestaţia în anulare, este necesar ca recursul să fi
fost respins în fond, iar nu ca tardiv, ori anulat ca neregulat introdus sau ca netimbrat.
Omisiunea cercetării unui motiv de casare nu poate justifica introducerea unei contestaţii în
anulare, dacă motivul respectiv a fost depus tardiv, chiar şi atunci când ar fi vorba despre un motiv de
ordine publică, pe care instanţa de recurs ar fi putut să-l invoce din oficiu. Pe această cale nu se poate
critica nici modul în care instanţa de recurs a rezolvat problema tardivităţii motivelor de casare şi nici
neînsuşirea motivului de casare de către instanţă, dacă aceasta l-a analizat; în caz contrar s-ar transforma
contestaţia în anulare într-o cale ordinară de atac îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs.
În literatura de specialitate şi practica judiciară se face deosebirea între motivele de casare şi
argumentele arătate în sprijinirea acestor motive.
Dacă mai multe motive de recurs au fost discutate şi respinse în bloc, nu se mai poate aplica
318 Cod proc. civ.
Dar s-a arătat că dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde în
conţinutul său mai multe motive, instanţa este delegată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala
omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare, cu menţiunea că instanţa poate refuza,
poate sistematiza în considerente motivele de recurs ale părţii.
Se admite că art. 306 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de recurs poate să reţină, din oficiu,
motive de casare de ordine publică, nu se aplică, prin analogie, în materia contestaţiei în anulare.
Aşadar, instanţa sesizată cu o contestaţie în anulare specială nu ar putea invoca un alt motiv de
casare care nu a fost propus de parte, în termen, cu ocazia rejudecării recursului.
Condiţii de admisibilitate
Pentru admisibilitatea acestei categorii de contestaţii legea prevede o singură condiţie,
referitoare la obiectul acesteia şi anume: să se atace o hotărâre pronunţată în recurs.
Art. 318 Cod proc. civ., nu se aplică însă deciziilor pronunţate la judecata fondului după casarea
cu reţinere şi nici hotărârilor date în revizuire sau într-o altă contestaţie în anulare.
4. Aspecte procesuale
4.1. Sesizarea instanţei
Articolele 319-321 Cod proc. civ., cuprind prevederile legii cu privire la procedura de judecată
a acestei căi de atac extraordinare. Ele se referă la termenul de exercitare a contestaţiei, instanţa
competentă a judeca această cale de atac şi judecata propriu-zisă a acesteia. Se impun însă şi câteva
precizări în legătură cu cererea de contestaţie în anulare.
4.2. Instanţa competentă
Deoarece este o cale de atac de retractare, instanţa competentă este aceea care a pronunţat
hotărârea ce se atacă indiferent de felul contestaţiei (art. 319 alin. 1 C. proc. civ.).
Dacă a fost sesizată o altă instanţă, aceasta îşi va declina competenţa. În materia contestaţiei în
anulare nu există o dispoziţie legală care să sancţioneze cu nulitatea introducerea neregulată a cererii,
aşa cum se întâmplă în cazul apelului şi recursului.
4.3.Termenul de exercitare
În privinţa acestei probleme de care se ocupă art. 319, al. 2 Cod proc. civ., se distinge între
hotărârile susceptibile de executare silită şi hotărârile care nu se aduc la îndeplinire pe această cale.

131
 Pentru hotărârile susceptibile de executare silită "contestaţia în anulare se poate face
înainte de începerea executării şi în timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare" (art.
319, al. 2, pct. 1 Cod proc. civ.). Prin analogie la contestaţia de executare, legea a stabilit ca moment
final data ultimului act de executare, dar, spre deosebire de contestaţia la executare, care presupune
începerea executării, urmând a fi respinsă ca prematură, dacă a fost introdusă înainte de primul act de
executare, contestaţia în anulare poate fi exercitată independent de orice executare silită.
Dacă a expirat termenul de prescripţie, înăuntrul căruia se poate cere şi obţine executarea silită,
hotărârea îşi pierde forţa executorie, apreciindu-se că partea nu mai are interes să o atace. Se consideră
însă că şi în acest caz partea justifică un interes, întrucât hotărârea, deşi pierde puterea de lucru judecat,
va putea fi folosită ca mijloc într-un alt proces.
Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe calea executării silite,
conform art. 319 al. 2, pct. 2 "contestaţia (în anulare) poate fi introdusă în termen de 15 zile de la
data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când
hotărârea a rămas irevocabilă".
Legiuitorul a adoptat în acest caz sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile,
care se va calcula pe zile libere cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, şi
un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Termenul
de un an este un termen limită, înăuntrul căruia, partea interesată trebuie să cunoască hotărârea şi să
exercite contestaţia în anulare împotriva acesteia.
Momentul la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă, atât de contestator, cât şi de intimat (în cazul în care ar fi interesat să invoce tardivitatea).
În ceea ce priveşte hotărârile nesusceptibile de executare silită, intră în această categorie: acele
hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată, cele pronunţate în materie de stare civilă,
în cererile de contestare, în cererile de anulare, rezoluţiunea, rezilierea sau revocarea unui act juridic,
fără obligaţii de restituire. În practică s-a stabilit că acest termen se aplică şi în cazul în care hotărârea
nu mai este susceptibilă de executare, deoarece prestaţia la care se referă a fost executată în fapt.
În cazul în care executarea silită a hotărârii atacate s-a făcut în condiţii de nelegalitate, care au
împiedicat pe debitorul urmărit să ia cunoştinţă de actele materiale de executare, acesta poate cere
repunerea în termenul de exercitare a contestaţiei în anulare, în condiţiile art. 103 C. proc. civ. Deci,
contestaţia în anulare se va introduce în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, termen în care
vor fi arătate şi motivele împiedicării.
4.4. Cererea de contestaţie în anulare
Deoarece Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la conţinutul
acestei cereri, se vor aplica dispoziţiile de drept comun.
Contestaţia trebuie să cuprindă toate motivele care justifică admiterea ei, pentru că, potrivit, art.
321, "nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive care au existat la data celei dintâi".
Se consideră că această dispoziţie cuprinde un caz special de putere de lucru judecat, deoarece,
ceea ce constituie cauza într-o contestaţie în anulare este nelegalitatea hotărârii atacate, iar motivele
indicate limitative de lege sunt aspecte diferite ale cauzei.
Efectul cererii de contestaţie în anulare este reinvestirea instanţei care a pronunţat hotărârea
atacată, deschizând posibilitatea acestei instanţe de a-şi retracta propria hotărâre.
Cerea nu suspendă însă executarea silită, dar se apreciază că instanţa sesizată cu o cerere de
suspendare a executării silite este îndreptăţită să o rezolve, aplicând, prin analogie, prevederile din
materia altor căi de atac. Dacă cererea a fost introdusă sub o denumire greşită, instanţa este obligată să o
caracterizeze potrivit conţinutului ei şi scopului urmărit de parte.
4.5. Judecata propriu-zisă a contestaţiei în anulare
Procedura de dezbatere şi judecare a contestaţiei în anulare nu diferă de aceea a oricărei cereri
de chemare în judecată. Numai că, dat fiind caracterul ei urgent, se judecă, potrivit art. 320, Cod
procedură civilă, "de urgenţă şi cu precădere". De aceea cauza va fi trecută la începutul listei de
procese, iar în caz de amânare a judecăţii se vor acorda termene scurte.
Compunerea completului de judecată este aceeaşi ca şi pentru judecarea pricinii în care s-a dat
hotărârea atacată.
Întâmpinarea este obligatorie.
Judecata începe după strigarea cauzei în şedinţa de judecată şi după ce s-a constatat că
procedura de citare este legal îndeplinită de toate părţile.

132
 După rezolvarea excepţiilor procesuale şi administrarea probelor, preşedintele completului de
judecată dă cuvântul contestatarului, apoi intimatului, iar la urmă procurorului (dacă participă la
judecată).
Dacă la strigarea pricinii nu a răspuns nici una din părţi şi nu s-a cerut judecarea în lipsă, iar
procedura este completă, judecarea contestaţiei se suspendă.
Dacă nu se cere redeschiderea procesului în termen de un an în materie civilă şi şase luni în
materie comercială, contestaţia în anulare se perimă.
În ceea ce priveşte modul de desfăşurare a dezbaterilor, deliberarea judecătorilor şi pronunţarea
hotărârii, se aplică dispoziţiile legale de la judecata în primă instanţă, iar hotărârea dată într-o
contestaţie în anulare va avea un conţinut corespunzător.
În cazul admiterii contestaţiei, se anulează hotărârea contestată şi se acordă un nou termen
pentru rejudecarea recursului
Se apreciazăcă şi în materia judecării fondului ca efect al admiterii unei contestaţii în anulare,
se aplică principiul "non reformatio in pejus".
Contestaţia în anulare va fi respinsă ca fiind lipsită de interes, când contestatorul nu justifică
interesul de a ataca hotărârea. Mai poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală.
În ceea ce priveşte hotărârea dată într-o contestaţie în anulare, potrivit art. 320 alin. 3, "este
supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată".
Rezultă că hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare specială este irevocabilă, iar în
cazul contestaţiei în anulare de drept comun, hotărârea ce se va pronunţa este susceptibilă de recurs,
numai dacă s-a atacat o decizie dată în apel sau o sentinţă pronunţată în acele materii în care dreptul de
apel este suprimat de lege.
Împotriva hotărârilor pronunţate în contestaţie în anulare nu poate fi exercitat apelul, dar
împotriva ei poate fi introdusă o cerere de revizuire, sau chiar o contestaţie în anulare, în condiţiile şi
pentru motivele prevăzute de lege.
Calea de atac îndreptată împotriva unor asemenea hotărâri se va judeca potrivit dispoziţiilor
legale ce reglementează calea de atac respectivă.

REVIZUIREA

1. Consideraţii generale
Revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care - în cazurile expres prevăzute de lege - se
poate ataca o hotărâre judecătorească dată asupra fondului de către o instanţă de orice grad, cerându-se
chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să o retracteze şi să pronunţe o nouă hotărâre corectă.
Revizuirea are un rol dublu: de anulare a oricărei hotărâri definitive pe baza unor împrejurări
noi şi de obţinere a unei noi hotărâri care să respecte adevărul.
Revizuirea este cea de-a doua cale extraordinară de atac, de retractare, a cărei reglementare este
prevăzută de art. 322-328 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte trăsăturile ei, revizuirea este în primul rând o cale de atac extraordinară,
deoarece ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi condiţiile expres
stabilite de lege. Astfel, hotărârea atacată prin intermediul acestei căi de atac nu este criticată în raport
de materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări
noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării.
Deci, în cadrul revizuirii, nu este vorba de realizarea unui control judiciar, ci de o nouă judecată
bazată pe elemente noi, necunoscute anterior de instanţa care a pronunţat hotărârea.
În al doilea rând - pentru că se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cu
excepţia cazului privitor la contrarietatea de hotărâri prevăzut de art. 322 pct. 7. De altfel, şi în acest caz
revizuirea conduce în final tot la o retractare, întrucât, deşi judecată de o instanţă superioară, aceasta nu
exercita un control judiciar, ci în caz de admitere, procedează la anularea pură şi simplă a celei de-a
doua hotărâri.
2. Elementele revizuirii
2.1. Subiecţii
În revizuire părţile se numesc revizuient şi intimat.

133
 Are calitatea de revizuient orice parte care a figurat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea
ce se atacă, indiferent de poziţia procesuală corectă. Deci poate fi revizuient reclamantul, pârâtul,
recurentul sau intimatul.
În mod excepţional, revizuirea poate fi exercitată şi de alte persoane sau organe cărora legea le
oferă legitimare procesuală. Intră în această categorie: procurorul, creditorii chirografari şi succesorii
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea
hotărârii atacate.
2.2. Obiectul revizuirii
Art. 322 alin.1, prevede că se poate cere revizuirea " unei hotărâri rămasă definitivă în instanţa
de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă
fondul".
Deci obiectul revizuirii îl constituie hotărârile care au rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă
judecăţii.
Se apreciazăcă au acest caracter:
1) hotărârile de fond ale primei instanţe, pronunţate la prima judecată sau ca urmare a
rejudecării fondului după casarea cu trimitere, care au rămas definitive (prin neapelare, anulare
sau respingere în temeiul unei excepţii procesuale a apelului sau perimare a apelului).
2) hotărârile de fond ale instanţei de apel pronunţate în prima fază procesuală sau după casarea
cu trimitere.
3) hotărârile instanţelor de recurs prin care se evocă fondul, fiind vorba despre:
deciziile instanţelor de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere.
în mod excepţional hotărârile date asupra recursului, care a fost admis sau respins ca nefondat,
dacă la rejudecarea lui au fost produse înscrieri noi.
4) hotărârile date în fond după sau odată cu admiterea cererii de revizuire;
5) hotărârile date în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare;
6) hotărârile date în fond, pronunţate în contestaţiile la executare.
Deci s-a arătat că nu pot forma obiect al revizuirii următoarele categorii de hotărâri:
- hotărârile de primă instanţă prin care nu s-a rezolvat fondul (exemplu: hotărârile de declinare a
competenţei sau hotărârile prin care se anulează sau se respinge apelul);
- hotărârile pronunţate de instanţele de recurs prin care a fost respins recursul fără a se invoca fondul,
menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.
- ordonanţa preşedinţială pentru că aceasta presupune luarea unor măsuri urgente şi vremelnice fără a se
judeca fondul; în acest caz dacă situaţia de fapt se schimbă, instanţa poate reveni printr-o nouă
ordonanţă preşedinţială asupra măsurii luate;
- hotărârile pronunţate în materie de divorţ (art. 619, al. ultim, cod. proc. civ.).
În acest caz legiuitorul a avut în vedere consecinţele grave pe care le poate avea desfiinţarea
unei astfel de hotărâri, după ce foştii soţi sau numai unul dintre ei s-au recăsătorit.
S-a arătat însă că revizuirea este admisibilă dacă vizează rezolvarea unor capete accesorii, textul
menţionat având în vedere numai soluţia instanţei referitoare la desfacerea căsătoriei.
Tot în legătură cu obiectul revizuirii, se observă că legea nu condiţionează admisibilitatea
acestei căi de atac cu exercitarea în prealabil a apelului sau a recursului, aşa cum se întâmpla în cazul
contestaţiei în anulare. Numai dacă hotărârea este nedefinitivă partea va introduce întâi apel, iar dacă a
expirat termenul de apel se va putea plânge pe calea revizuirii.
2.3. Cauza revizuirii
Această problematică face obiectul art. 322 C. proc. civ., articol care prevede cele nouă
temeiuri de revizuire, unele dintre ele cuprinzând mai multe ipoteze.
Astfel, primul caz în care se poate cere revizuirea este:
1. "Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice, ce nu se pot aduce la îndeplinire"
(art. 322 alin.2 pct. 1)
Acest prim motiv al revizuirii vizează situaţia în care există dispoziţii contradictorii în chiar
dispozitivul hotărârii, astfel încât acesta nici nu poate fi pus în executare.
2. Al doilea motiv de revizuire intervine atunci când "instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru
care nu s-a cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut" (art. 322 alin. 2 pct. 2); intră în cadrul acestui
motiv şi situaţia când instanţa "nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut".

134
 Textul este o aplicare a principiului disponibilităţii, prevăzut în art. 130 alin. final, conform
căruia, judecătorii "vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii". Dar se
instituie obligaţia instanţei de a respecta cadrul procesual fixat de părţi, adică obligaţia ei de a se
pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere solicitate şi în acelaşi timp numai asupra acestora, adică să
nu se pronunţe asupra unor lucruri necerute. Dar în limitele acestui cadru ea trebuie să soluţioneze
pricina în întregul ei.
Se observă că acest motiv de revizuire constituie în acelaşi timp şi un motiv de casare, dar
pentru partea interesantă este mai avantajos să apeleze la revizuire, ţinându-se cont de faptul că
termenul de revizuire este mai lung decât termenul de recurs. De altfel, în unele situaţii, partea nici nu
poate introduce recurs (de exemplu, împotriva hotărârilor rămase definitive prin neapelare sau a
hotărârilor instanţelor de recurs).
În cazul în care partea are un drept de opţiune între recurs şi revizuire, este de preferat să se
aleagă revizuirea, deoarece împotriva hotărârii ce se va pronunţa va putea să exercite o cale de atac în
plus.
3. "Obiectul pricinii nu se află în fiinţă"( art. 322 pct. 3).
Textul se referă la cazul în care printr-o hotărâre debitorul a fost obligat să predea un bun cert şi
determinat creditorului, care bun a pierit după pronunţarea hotărârii, iar hotărârea nu condamnase în
mod alternativ şi la contravaloarea bunului. Dacă hotărârea ar fi fost cu condamnarea alternativă,
cererea de revizuire ar fi lipsită de interes.
Dacă bunul cert dispare în cursul litigiului , legiuitorul (art. 132 alin. 2 pct. 3) permite
reclamantului să-şi modifice acţiunea, solicitând valoarea obiectului pierit. Chiar dacă reclamantul a
cunoscut sau nu dispariţia bunului, el poate introduce o cerere de revizuire, nefăcându-se distincţie în
funcţie de momentul la care a dispărut bunul.
Dar se apreciază că şi în acest caz partea interesată nu este obligată să ia calea revizuirii, ci
poate introduce o cerere principală având ca obiect contravaloarea bunului pierit şi se argumentează că,
neexistând identitate de obiect al celor două cereri de chemare în judecată, nu se poate opune puterea de
lucru judecat; de asemenea nu se poate invoca excepţia lipsei de interes a cererii în situaţiile în care se
apelează la această cerere când termenul de revizuire a expirat.
4) Art. 322 pct. 4, prevede că revizuirea se poate cere "dacă un judecător, martor sau expert,
care a luat parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau
dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţi." Acest motiv
de revizuire are în vedere două ipoteze:
a) Prima se referă la situaţia în care din hotărârea atacată a fost rezultatul lipsei de obiectivitate
a judecătorului sau a comportării martorului care a depus mărturie mincinoasă sau a expertului care a
denaturat adevărul în raportul său de expertiză.
Această condamnare trebuie să fie rezultatul unei hotărâri penale.
În situaţia în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată (a
intervenit prescripţia, amnistia, moartea făptuitorului) şi deci nu se poate obţine o hotărâre penală de
condamnare, partea interesată se va putea îndrepta pentru contestarea pretinselor infracţiuni săvârşite
într-un proces civil anterior sau în legătură cu acesta, direct împotriva făptuitorilor în faţa instanţei
civile. Însă, în ceea ce priveşte rezolvarea acestei probleme, s-a impus ca normă legală în vigoare
(O.U.G. nr. 138/2000 şi art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) soluţia potrivit căreia, instanţa de revizuire este
singura îndreptăţită să verifice mai întâi şi pe cale incidentă dacă s-a săvârşit sau nu fapta penală
pretinsă, soluţie folosită în ultima vreme de instanţa supremă şi îmbrăţişată şi de doctrinăşi în prezent şi
de lege.
b) A doua ipoteza a acestui motiv de revizuire vizează situaţia în care hotărârea ce se atacă pe
calea revizuirii s-a bazat pe un înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.
Justificarea acestei dispoziţii legale constă în faptul că hotărârea care se bazează pe un
asemenea înscris şi-a pierdut temeiul material.
Pentru admisibilitatea cererii de revizuire în acest caz se cere ca înscrisul respectiv să fi fost
determinant pentru soluţia dată de instanţă, adică să fi influenţat această soluţie.
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de "înscris declarat fals" s-a arătat că este necesar ca
falsitatea înscrisului să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească, simpla afirmaţie a părţii în acest
sens nefiind suficientă. În principiu este vorba de o hotărâre penală irevocabilă, fără a fi necesar ca
aceasta să condamne pe autorul falsului, dar şi de o hotărâre civilă.

135
 5) Potrivit art. 322 pct. 5, revizuirea este admisibilă "dacă după darea hotărârii, s-au descoperit
înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei
instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat".
a) Prima ipoteză are în vedere situaţia în care partea care a pierdut procesul dovedeşte existenţa
unor înscrisuri care au fost reţinute de partea adversă sau care nu au putut fi reprezentate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei.
Pentru a invoca acest motiv trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
-partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a
pronunţat hotărârea;
-înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi (nu trebuie să fie confirmat prin alte mijloace de
probă, de exemplu un început de dovadă scrisă, ce trebuie completat de martori şi prezumţii);
-înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită,
deci să fi existat în momentul judecării pricinii finalizate prin acea hotărâre;
-înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a
fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
În primul caz nu interesează dacă această reţinere a fost intenţionată sau involuntară, dar este
necesar ca revizuientul să nu fi cunoscut faptul reţinerii înscrisului în momentul judecării fondului.
În al doilea caz, împrejurarea mai presus de voinţa părţii urmează a fi apreciată de instanţa de
revizuire, dar partea interesată trebuie să o deosebească:
-înscrisul să fie determinant, adică dacă el ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării
fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
b) A doua ipoteză a art. 322 pct. 5 vizează situaţia în care hotărârea atacată pe această cale s-a
întemeiat pe o hotărâre judecătorească de orice natură care a fost la rândul ei revizuită.
Condiţia de admisibilitate a revizuirii în această ipoteză este aceea că hotărârea care a fost
revizuită a fost determinantă pentru soluţia din hotărârea ce se atacă.
6) Un alt motiv de revizuire este prevăzut de art. 322 pct. 6 "dacă statul ori alte persoane
juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabili sau cei puşi sub curatelă, nu au
fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere".
În noţiunea de "incapabili" se includ atât minorii până la 14 ani şi interzişii judecătoreşti, cât şi
minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu (corelat cu art. 324).
Nu interesează situaţia care a dus la lipsa totală a apărării acestora, iar în ceea ce priveşte
apărarea cu viclenie, aceasta trebuie dovedită şi trebuie să constea în manopere dolosive care au
determinat în mod evident pierderea procesului.
7) Art. 322, pct. 7 susţine că "dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de
acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi
calitate".
Cunoscut în doctrină sub denumirea de contrarietate de hotărâri, acest motiv de revizuire este
justificat de instituţia puterii de lucru judecat. S-a arătat că revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri
este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
-să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă nu au rezolvat fondul pricinii;
-hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină (tripla identitate de elemente: părţi, obiect,
cauză);
-hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite;
-în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia de lucru judecat sau dacă a fost ridicată să nu se
fi discutat;
-să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri.
Dacă s-ar cere anularea primei hotărâri, cererea de revizuire ar fi respinsă ca inadmisibilă,
pentru că instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar ca să poată aprecia care dintre
hotărârile potrivnice este greşită. Ea trebuie doar să constate că prin ultima hotărâre s-a nesocotit
puterea lucrului judecat, ce rezultă din prima hotărâre.
8) Un alt motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 8, este "dacă partea a fost împiedicată să
se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintre o împrejurare mai presus de
voinţa sa".
Acest motiv presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

136
 -partea a fost legal citată;
-dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei nu s-a putut prezenta la judecată şi nu a putut să
înştiinţeze instanţa despre aceasta.
Aceasta împrejurare se apreciază de instituţia de revizuire şi va trebui să fie dovedită în parte.
Se susţine că simpla neprezentare la judecată, chiar din motive obiective nu constituie motiv de
revizuire.
9) Prin art. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 s-a mai introdus un motiv de revizuire, care constă în
ipoteza în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale datorită unor
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
3. Sesizarea instanţei
Prevederile legii cu privire la instanţa competentă a judeca revizuirea, la termenele de
exercitare a revizuirii şi la judecata propriu-zisă a acestei căi de atac sunt cuprinse în art. 323-328 C.
proc. civ.
În ceea ce priveşte instanţa competentă, revizuirea fiind o cale de atac de retractare se îndreaptă
"la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere" (art. 323 alin. 1).
În principiu este vorba de instanţa care a pronunţat hotărârea pe fond, dacă hotărârea a rămas
definitivă prin neapelare, apelul a fost respins sau anulat ori s-a perimat: este vorba de prima instanţă; în
cazul unei hotărâri definitive în apel: instanţa în apel. Însă în cazul în care hotărârea instanţei de recurs
evocă fondul, revizuirea va fi judecată de această instanţă.
De la regula formulată de art. 323 alin. 1 există o excepţie, prevăzută în alineatul următor şi
anume, în cazul contrarietăţii de hotărâri (art. 322, pct. 7) "cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa
mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice" (art. 323 alin. 2,)
şi acelaşi articol continuă: "când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din
circumscripţii judecătoreşti diferite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de
revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre".
Dcă prin aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de revizuire, iar competenţa ar reveni
unor instanţe diferite, nu va opera prorogarea de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona cererea în
legătură cu motivul pentru care este competentă. Se poate întâlni o asemenea situaţie dacă s-ar invoca
motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 şi orice alt motiv.
Potrivit art. 324, termenul de exercitare a revizuirii este de o lună şi se va socoti:
1. "în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7, alin. 1, de la comunicarea hotărârilor
definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la
pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. 2 - de la pronunţarea ultimei hotărâri";
2. "în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3, de la cel din urmă act de executare". Este vorba de un
act material de urmărire din cadrul executării silite directe.
3. "în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4, din ziua când partea a luat cunoştinţă de hotărârea
instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului, expertului sau de hotărârea care a declarat
falsitatea înscrisurilor".
Dacă însă constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, acest termen se
va calcula de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii
nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.
4. "în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-a descoperit înscrisul";
5. "în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotărârii definitive, făcută statului
ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului sau de
la dobândirea capacităţii, în aceste din urmă cazuri termenul fiind de 6 luni";
6. "în cazul art. 322 pct. 8, termenul de revizuire este de 15 zile şi se socoteşte de la încetarea
împiedicării".
7. "În cazul reglementat prin O.U.G. nr. 58/2003 (pct. 9 din art. 322) termenul este de 3 luni de
la data publicării hotărârii CEDO în Monitorul Oficial al României, partea I.
Dacă partea nu a putut exercita această cale de atac în aceste termene, în funcţie de fiecare caz
în parte, din cauza unei împrejurări mai presus de voinţa ei, se poate aplica art. 103, potrivit căruia
acesta poate solicita repunerea în termen de cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării. În acest termen
trebuie să formuleze şi cererea de revizuire.
Deoarece nu există dispoziţii exprese cu privire la cererea de revizuire, urmează a se aplica

137
dreptul comun în materie.
4. Procedura propriu-zisă de judecată este prevăzută de art. 326: "cererea de revizuire se
judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată".
Cu alte cuvinte compunerea instanţei va fi aceeaşi cu cea din cauza în care s-a pronunţat
hotărârea atacată, iar judecătorii care au participat la pronunţarea hotărârii ce se atacă nu sunt
incompatibili.
Întâmpinarea este obligatorie.
Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, însă numai cu
depunerea unei cauţiuni în cuantumul fixat şi la cererea revizuientului.
Dezbaterile se limitează numai la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
Dacă cererea de revizuire este admisă, se procedează la schimbarea în total sau în parte a
hotărârii revizuite, iar în cazul revizuirii pentru contrarietatea de hotărâri, va anula ultima hotărâre. Se
face menţiunea despre aceasta pe originalul hotărârii revizuite.
Reluarea judecăţii se va face în limitele în care a fost investită iniţial instanţa şi a temeiului pe
care s-a formulat cererea de revizuire, nefiind posibil să se soluţioneze, de exemplu şi o cerere
reconvenţională pe care revizuientul a formulat-o după depunerea cererii de revizuire.
Instanţa sesizată cu o cerere de revizuire va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de
lege pentru a se putea solicita revizuirea, apoi va proceda la administrarea probelor necesare, şi, după
concluziile părţilor, va pronunţa o singură hotărâre prin care, în acelaşi timp va admite cererea de
revizuire şi va da şi soluţia de fond.
Art. 328 alin. 1 dispune că hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de
lege pentru hotărârea revizuită.
Potrivit art. 328, alin. 2 "dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este
recursul".

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac de reformare care este reglementată
de art.329 C.p.c, modificat prin Legea nr. 59/1993 şi O.U.G. nr. 138/2000.
Particularităţile lui rezidă în următoarele aspecte:
-numai procurorul general - din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei - are legitimare
procesuală activă, respectiv poate să introducă recursul în interesul legii.
-competenţa aparţine numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în secţiile ei reunite, care se va
pronunţa asupra recursului cu care este sesizată.
-obiectul recursului în interesul legii îl constituie unificarea practicii judecătoreşti în anumite
probleme de drept. Scopul acestei căi extraordinare de atac este acela ca să asigure o interpretare şi o
aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al ţării, inclusiv în cazul unor dispoziţii legale neclare,
confuze, lacunare sau contradictorii care au generat practică judecătorească diferită.
Ipoteza de lucru este aceea în care diferite instanţe din ţară au pronunţat soluţii diferite sau chiar
contrarii în aceeaşi problemă de drept. Este firesc ca asemenea diferenţe de opinii să dispară şi pentru
aceasta instanţa supremă va pronunţa prin hotărâre punctul de vedere legal.
- procedura de soluţionare este una specială, sui-generis.
Părţile din procesele care au condus la diversitatea de opinii nu sunt citate. Nu se administrează
probe. Se analizează numai motivele recursului, hotărârile care au determinat introducerea acestui
recurs şi considerentele lor.
Participarea procurorului general sau a unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este obligatorie.
Hotărârea se pronunţă conform opiniilor majoritare şi se comunică tuturor instanţelor
judecătoreşti din ţară, fiind publicată şi în Monitorul Oficial.
Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele, la fel ca şi legea.
Acest efect general se aplică numai pe viitor. Hotărârea nu produce efecte retroactive asupra cauzelor şi
părţilor din procesele care au provocat exercitarea acestei căi extraordinare de atac.

Test de evaluare

138
 I. Teste grilă

1. Contestaţia în anulare este de competenţa:

a) instanţei a cărei hotărâre se atacă;
b) instanţei superioare celei ce a pronunţat hotărârea atacată;
c) curţii de apel, ca instanţă de recurs.

2. Sunt motive ale contestaţiei în anulare obişnuite.

a) când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
conform cerinţelor legale;
b) când hotărârea a fost dată de judecători cu nesocotirea dispoziţiilor de ordine publică;
c) când instanţa de judecată a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare
sau casare.

2. Revizuirea.
a) se adresează instanţei care a soluţionat cauza pe fond;
b) este o cale de atac de reformare;
c) presupune o nouă judecată bazată pe elemente noi, necunoscute anterior de instanţa care a
soluţionat cauza pe fond.

4. Formează obiect al revizuirii.

a) hotărârile instanţei de recurs prin care se evocă fondul
b) hotărârile de fond ale instanţei de apel pronunţate în prima fază procesuală sau după casarea
cu trimitere;
c) hotărârile de declinare a competenţei.

5. Are legitimare procesuală activă de a introduce recurs în interesul legii:

a) colegiul de conducere ale curţilor de apel;
b) procurorul general al parchetului de pe lângă ÎCCJ;
c) ministrul justiţiei

II. Întrebări.
1. Care sunt motivele contestaţiei în anulare specială?
2. Care sunt condiţiile în care poate fi exercitată revizuirea, când areca obiect hotărârile
instanţelor de recurs?

Răspunsuri.

I. Teste grilă.
2. a); b),
3. a); c).

II. Întrebări.
2. Potrivit art. 322. C.proc.civ. revizuirea unei hotărâri date de o insatnţă de recurs se poate cere
numai atunci când instanţa a evocat fondul

139
 Modulul XXI.
PROCEDURI SPECIALE

Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii introductive
2. Procedura necontencioasă
3. Ordonanţa preşedinţială
4. Refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute
5. Oferta reală
6. Acţiunile posesorii
7. Procedura divorţului
8. Partajul judiciar
9. Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale
10. Arbitrajul
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiţă, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

1. Consideraţii introductive
Regulile analizate în capitolele precedente referitoare la judecata în faţa primei instanţe şi la
soluţionarea căilor de atac reprezintă procedura de drept comun, aplicabilă oricărei cauze civile.
Există însă, cauze civile în privinţa cărora legea prevede dispoziţii speciale de procedură,
derogatorii de la dreptul comun.
Necesitatea acestor proceduri speciale rezultă fie din specificul diferitelor litigii deduse
judecăţii, specific ce impune forme sau procedee deosebite, fie din faptul că interesele aflate în conflict
reclamă o simplificare sau o accelerare a judecăţii. Derogări mai pot exista cu privire la competenţa
instanţei, admisibilitatea unor mijloace de probă sau căi de atac.
Procedurile speciale sunt prevăzute în Codul de procedură civilă sau în alte acte normative.
Astfel, în Cartea a III a codului sunt prevăzute dispoziţii referitoare la procedura
necontencioasă, Cartea a IV a reglementează arbitrajul, iar Cartea a VI a este consacrată "procedurilor
diverse": ordonanţa preşedinţială, refacerea înscrisurilor sau a hotărârilor dispărute, oferta de plată,
divorţul, cererea privitoare la posesiune, partajul judiciar, procedura litigiilor comerciale, etc.
Alte acte normative reglementează o serie de proceduri speciale, cum ar fi: declararea
judecătorească a dispariţiei şi a morţii şi punerea sub interdicţie (Decretul nr. 32/1954), procedura
contravenţiilor (O.G. nr. 2/2001), asistenţa bolnavilor psihic periculoşi, contenciosul administrativ
(Legea nr. 554/2004), procedura adopţiei, a falimentului, procedura în materie electorală, procedura în
materie de control al constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor, procedura în materia controlului averii
demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, etc.
2. Procedura necontencioasă
2.1 Sediul materiei. Trăsături
Procedura necontencioasă este reglementată de dispoziţiile art. 331-339 din Cartea a III a a
Codului de procedură civilă.
Aceste dispoziţii constituie, potrivit art. 338 C. proc. civ., dreptul comun pentru toate
procedurile necontencioase, completându-se cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în
care nu contravin naturii necontencioase a cererii.
Potrivit art. 331 C. proc. civ. procedura necontencioasă cuprinde normele care reglementează
activitatea instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională, prin care se rezolvă
cereri ce nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.
2.2.Domeniu de aplicare
După înfiinţarea notariatelor şi apariţia unor acte normative noi, cum ar fi Codul familiei şi
Decretul nr. 31/1954, atribuţiile instanţelor judecătoreşti în materie necontencioasă au scăzut, multe
cereri din această materie intrând în competenţa notariatelor şi autorităţii tutelare.

140
 Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă îşi găseau astfel
aplicare, de exemplu, pentru eliberarea unor acte, pentru încuviinţarea sechestrului asigurător sau în
materie de executare silită.
2.3 Competenţa şi procedura de judecată
Sesizarea instanţei se face şi în cadrul procedurii necontencioase printr-o cerere, în care nefiind
vorba de interese contrarii, este suficient să se arate numele şi domiciliul celui care o face, eventual şi al
persoanelor care urmează a fi reclamate, obiectul cererii, motivarea şi semnătura (art.333 C. proc. civ.)
Cererea va fi însoţită de înscrisurile doveditoare şi se timbrează corespunzător.
Încheierea pronunţată în materie necontencioasă este executorie de drept, nefiind necesară
investirea cu formulă executorie. Aceasta poate fi dispusă de instanţa de recurs, cu sau fără a se plăti o
cauţiune (art.336 alin.4).
Procedura necontencioasă se realizează, de regulă, fără citarea părţilor, însă, dacă instanţa
consideră necesar, ele pot fi citate.
Încheierea este supusă recursului, care poate fi exercitat de partea a cărei cerere a fost respinsă,
de celelalte părţi chemate în instanţă sau care au intervenit, precum şi de orice altă persoană interesată,
chiar dacă nu a fost citată şi nu a participat la soluţionarea cererii.
Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de
la comunicare pentru cei care au lipsit (art. 336 alin.2 C. proc. civ).
Cererea de recurs se face într-un singur exemplar, fără copii, deoarece nu se comunică.
Recursul se judecă în camera de consiliu (art.336 alin. ultim C. proc. civ.).
În cazurile prevăzute de art. 339 C. proc. civ., dacă încheierea a fost pronunţată de preşedintele
unei judecătorii, recursul se judecă de tribunal, însă, dacă a fost pronunţată de preşedintele unui tribunal
sau al unei curţi de apel, recursul împotriva acesteia se judecă de completul instanţei respective. Aceasta
este o regulă obligatorie stabilită în aceste cazuri, în care preşedintele are anumite atribuţii, însă, dacă
încheierea a fost pronunţată de completul de judecată, indiferent la ce instanţă, recursul se va judeca de
instanţa ierarhic superioară, ca şi în dreptul comun.
3. Ordonanţa preşedinţială
3.1 Consideraţii generale. Noţiune
Importanţa ordonanţei preşedinţiale rezidă în faptul că procedura este foarte suplă, permiţând
rezolvarea rapidă a litigiului, înlăturându-se formalismul procedurii de drept comun, care produce
întârzieri ce pot avea ca rezultat dispariţia obiectului litigiului sau a importanţei acestuia.
Prin natura măsurilor ce pot fi luate pe această cale, legea a creat un mijloc de procedură
eficient pentru luarea unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice.
Conceptul de ordonanţă preşedinţială este utilizat în doctrină şi practică în mai multe accepţiuni.
Într-o primă accepţiune ordonanţa preşedinţială se înfăţişează ca o procedură specială
reglementată de lege, prin care se pot lua măsuri vremelnice în cazuri grabnice. Acesta este sensul
folosit cel mai frecvent.
Într-un alt sens, conceptul de ordonanţă preşedinţială este utilizat şi în accepţiunea de act
procedural, adică actul final şi de dispoziţie prin care instanţa hotărăşte asupra cererii (hotărâre
judecătorească în această procedură specială).
Uneori prin ordonanţă preşedinţială se înţelege, mai ales în practică, chiar actul de sesizare a
instanţei, adică are sensul de cerere de chemare în judecată.
Codul de procedură civilă face referire, în cele mai multe cazuri în art. 581-582, la ordonanţă în
sens de hotărâre.
3.2 Condiţii de admisibilitate
Din redactarea art. 581 C. proc. civ. şi anume "instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în
cazuri grabnice .." rezultă două din condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei: urgenţa şi caracterul
vremelnic al măsurii ce urmează a fi luată pe această cale. Cea de a treia condiţie - să nu se prejudece
fondul -rezultă din caracterul vremelnic al ordonanţei preşedinţiale.
Dacă sunt întrunite cele trei condiţii procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi aplicată în orice
litigiu, indiferent dacă există sau nu o sesizare asupra fondului pricinii. Această soluţie rezultă din art.
581 alin.3, care arată că ordonanţa poate fi dată chiar şi atunci când există judecată asupra fondului
dreptului.
a) Prima condiţie este urgenţa, care rezultă chiar din prevederile art. 581 alin.1, ordonanţa
preşedinţială putând fi promovată: "pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru

141
prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce
s-ar ivi cu prilejul unei executări". Aşadar, dacă instanţa constată una din aceste trei situaţii, care
justifică, aşa cum vom vedea, şi o judecată sumară, va putea încuviinţa ordonanţa preşedinţială, evident,
dacă sunt îndeplinite şi celelalte două condiţii.
În ceea ce priveşte a treia situaţie, care justifică urgenţa, respectiv înlăturarea piedicilor ivite cu
prilejul unei executări, practica a apreciat că instanţa nu este obligată să o constate, în acest caz spre
deosebire de primele două, urgenţa fiind prezumată.
Instanţa apreciază urgenţa în concret, în raport de elementele concrete, obiective, ale fiecărei
cauze în parte, criteriile subiective fiind de obicei irelevante. Dacă nu există urgenţă, se va urma calea
dreptului comun, odată cu fondul procesului.
Urgenţa trebuie să existe la data introducerii cererii, dar este necesar să persiste pe tot parcursul
judecăţii.
b) Caracterul vremelnic al măsurii luate de instanţă se constituie în a doua condiţie de
admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale.
Acest lucru înseamnă că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se rezolvă fondul cauzei, litigiul
dintre părţi şi nici nu se pot lua măsuri definitive.
Aşadar, în primul rând, instanţa nu se pronunţă în mod definitiv asupra drepturilor şi obligaţiilor
părţilor, consecinţa fiind tocmai posibilitatea părţii nemulţumite de măsura luată de a se adresa instanţei
pe calea dreptului comun.
În al doilea rând măsurile luate de instanţă sunt provizorii, luate în scopul de a preîntâmpina
pierderea unui drept sau o pagubă iminentă şi ireparabilă.
Măsurile luate pe această cale de o ordonanţă preşedinţială sunt limitate în timp, menţinând o
situaţie de fapt, doar până când se va soluţiona fondul litigiului, indiferent dacă în hotărâre se face sau
nu o menţiune în acest sens.
Vremelnicia măsurii luate poate decurge chiar din cuprinsul ordonanţei, specificându-se expus
că efectele se produc numai pentru un anumit timp sau poate rezulta din natura măsurii luate.
c) Cea de a treia condiţie de admisibilitatea ordonanţei preşedinţiale este ca măsura luată de
instanţă pe această cale să nu prejudece fondul dreptului. Acest lucru rezultă din condiţia anterioară şi
este susţinut de prevederea legală din art. 581 C. proc. civ., conform căreia ordonanţa va putea fi dată,
chiar şi atunci când există o judecată asupra fondului.
Neprejudecarea fondului înseamnă că judecătorul nu are de cercetat însuşi fondul dreptului, ci
numai aparenţa acestuia. Totuşi pentru a nu se pronunţa o hotărâre arbitrară instanţa poate face o
cercetare sumară a cauzei, adică, aşa cum plastic a fost exprimat, să "pipăie fondul", pentru a vedea de
partea cui este aparenţa dreptului.
3.3 Procedura de judecată
3.3.1 Instanţa competentă
Conform art. 581 alin.2 C. proc. civ., introdus prin Legea nr.59/1993 de modificare a codului,
cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra
fondului.
3.3.2 Cererea de ordonanţă preşedinţială
Investirea instanţei cu judecarea unei ordonanţe preşedinţiale se face printr-o cerere de chemare
în judecată, care trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. şi care se va timbra,
judiciar şi fiscal corespunzător.
Având în vedere urgenţa măsurii solicitate pe cale de ordonanţă preşedinţială, prevederile art.
114 C. proc. civ., privitoare la comunicarea copiei de pe cerere şi depunerea întâmpinării, sunt
inaplicabile. De asemenea, tot din acest motiv, se poate fixa termen de judecată chiar în ziua depunerii
cererii.
3.3.3 Soluţionarea cererii
Dispoziţiile legale (art. 581 alin.3) permit ca judecarea cererii de ordonanţă preşedinţială să se
facă şi fără citarea părţilor. Regula rămâne totuşi citarea părţilor, numai atunci când există o urgenţă
deosebită putându-se deroga de la dreptul comun.
În cazul în care s-a dispus citarea, nu este obligatoriu termenul de 15 de zile din art.1141 şi nici
cel de 5 zile prevăzut de art. 89 alin.1 C.proc. civ., termen ce poate fi redus de instanţă. De altfel chiar
textul indicat permite acest lucru.
Citarea se poate face chiar în ziua fixată pentru judecată şi chiar în zilele de sărbătoare legală.

142
 Dacă s-a dispus citarea, judecata poate avea loc, numai dacă procedura este legal îndeplinită.
Nu vor fi încuviinţate probe a căror administrare ar tergiversa judecata, necesitând un timp
îndelungat de dezbatere.
Instanţa soluţionează cererea printr-o hotărâre judecătorească, care poartă denumirea de
ordonanţă preşedinţială, pentru a se deosebi de o hotărâre pronunţată pe fondul cauzei.
Judecata ordonanţei se face de urgenţă şi cu precădere, conform alin. 3 al art. 581 aşa cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult
48 de ore de la pronunţare.
Ordonanţa preşedinţială este executorie de drept, iar instanţa poate decide ca executarea să se
facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen (art.581 alin. ultim C. proc. civ.). Ca un mijloc indirect
de constrângere la executare, în practică s-a admis şi posibilitatea obligării pârâtului în ordonanţa
preşedinţială la plata de daune cominatorii (în prezent eventual, amenzi cominatorii).
Întrucât o hotărâre pronunţată în ordonanţa preşedinţială vizează numai măsuri vremelnice,
bazate pe aparenţa dreptului, aceasta (ordonanţa preşedinţială) nu are putere de lucru judecat cu privire
la soluţionarea fondului.

3.3.4 Căile de atac

În privinţa căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva ordonanţei preşedinţiale, art. 582 C. proc.
civ. stabileşte o serie de derogări de la normele de drept comun.
Astfel, ordonanţa preşedinţială este supusă recursului în termen de 5 zile, termen care curge de
la pronunţare, dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă părţile nu au fost
citate.
Ordonanţa este executorie, (recursul împotriva ei nu suspendă de drept executarea), însă,
instanţa de recurs poate suspenda executarea până la judecarea recursului, numai cu plata unei cauţiuni
în cuantumul fixat de această instanţă (art. 582 alin. 2).
Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere şi, un aspect foarte important, cu citarea părţilor
chiar dacă în faţa primei instanţe părţile nu au fost citate. Dispoziţiile privitoare la pronunţarea şi
motivarea ordonanţei se aplică şi hotărârii pronunţate în recurs.
Conform art. 582 alin. ultim C. proc. civ. împotriva executării ordonanţei preşedinţiale se poate
face contestaţie. Este vorba desigur de contestaţia la executare, însă, în doctrină, s-a apreciat că părţile
pot exercita şi contestaţia în anulare, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 317-321 C. proc. civ.
4. Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute
4.1 Sediul materiei. Aplicabilitate
Procedura specială a refacerii înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute este reglementată de art.
583-585 C. proc. civ. .
Această procedură se aplică dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în curs de
judecată, dispărute în orice mod, dosarelor sau înscrisurilor care privesc o pricină în care s-a pronunţat o
hotărâre de prima instanţă ce a fost atacată cu apel, precum şi dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o
pricină în care s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă.
Activitatea de refacere a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute se declanşează fie la solicitarea
părţii interesate, fie din oficiu, din iniţiativa instanţei.
4.2 Competenţa şi procedura de judecată
În conformitate cu dispoziţiile art. 583-585 C. proc. civ. (şi corelat cu această procedură),
competenţa instanţelor în legătură cu refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute este următoarea:
a) dacă dosarele sau înscrisurile dispărute privesc o pricină în curs de judecată, refacerea este de
competenţa instanţei investite cu judecarea acelei pricini. Se va fixa termen chiar din oficiu şi se va
dispune citarea părţilor (dacă este cazul şi a martorilor, experţilor, interpreţilor, autorităţii tutelare, etc.)
Apoi instanţa va solicita copii de pe înscrisurile depuse de părţi sau trimise de autorităţi şi de care
părţile s-au folosit şi va dispune scoaterea din registrele instanţei a tuturor datelor privitoare la
înscrisurile ce se refac. De asemenea, se pot folosi copiile legalizate de pe înscrisurile dispărute, aflate
în posesia părţilor sau a altor persoane fizice sau juridice. Aceste înscrisuri astfel refăcute ţin locul
originalelor, până la găsirea acestora.
Instanţa va pronunţa o încheiere de refacere care va putea fi atacată numai odată cu fondul.

143
 b) dacă dosarul sau înscrisurile dispărute privesc o pricină în care s-a pronunţat o hotărâre în
prima instanţă şi împotriva căreia se declarase apel, hotărârea se va reface după al doilea exemplar
original, păstrat în mapa de hotărâri a primei instanţe, iar dacă şi acesta a dispărut, vor fi folosite copiile
legalizate de pe hotărâre aflate la părţi sau la alte persoane. În acest scop, instanţa va putea dispune să se
facă din oficiu, publicaţii într-un ziar mai răspândit, cu solicitarea, pentru cei care deţin copii de pe
hotărâre, de a le depune la grefa instanţei care a ordonat publicaţia.
Dacă hotărârea nu se poate reface în acest mod, instanţa de apel va trece la refacerea lor potrivit
dispoziţiilor art. 583 C. proc. civ. Dacă nici pe această cale dosarul nu se poate reface, instanţa de apel
va judeca din nou pricina în fond, întrucât dosarul se află pe rolul ei, iar apelul este devolutiv,
provocând o rejudecare a fondului.
Pentru judecata din nou a cauzei, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat
litigiul ce face obiectul rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. Această
dovadă se poate face cu orice înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei sau
ale altor autorităţi.
c) dacă dosarul sau înscrisurile dispărute privesc o pricină în care s-a pronunţat o hotărâre
devenită irevocabilă, competentă să refacă hotărârea este instanţa de fond, după procedura prevăzută de
art. 583 şi 584, arătată mai sus.
Aşa cum am arătat, textul nu acoperă situaţia în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, dar care
nu este însă irevocabilă. Dacă dosarul sau înscrisurile dispar în momentul pronunţării hotărârii
definitive şi cel al judecării recursului declarat împotriva ei sau dispar chiar în faţa instanţei de recurs în
timpul judecării recursului, ar însemna că nu se pot reface. Această ipoteză nu a fost acceptată şi s-a
apreciat că este competentă în acest caz, instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă. De altfel, aceeaşi
instanţă ar fi competentă şi în cazul în care hotărârea dispărută a devenit irevocabilă prin nerecurare sau
prin respingerea recursului.
O altă ipoteză ar fi aceea în care chiar hotărârea pronunţată de instanţa de recurs (hotărâre
irevocabilă) ar dispărea. Competenţa de refacere aparţine în acest caz instanţei de recurs.
Art. 585 alin. 1 prevede că instanţa care a pronunţat hotărârea dispărută va proceda la refacerea
acesteia.
Prin modificarea adusă art. 585 C. proc. civ. s-a soluţionat şi situaţia în care hotărârea dispărută
este găsită.
Astfel, dacă acest lucru se întâmplă în cursul judecării cererii de refacere, aceasta din urmă va fi
respinsă. Dacă însă hotărârea dispărută este găsită ulterior judecăţii, hotărârea refăcută va fi anulată de
instanţa care a pronunţat-o.
Aceasta reprezintă un caz special de anulare a unei hotărâri judecătoreşti.
5. Oferta reală
5.1 Sediul materiei. Consideraţii generale
Oferta reală sau cum este numită în Codul de procedură civilă, oferta de plată urmată de
consemnaţiune, este reglementată de art. 1114-1121 C. civ., iar în ceea ce priveşte procedura pe care
trebuie să o urmeze de dispoziţiile art. 586-590 C. proc. civ.
Necesitatea acestei proceduri speciale apare în situaţiile în care creditorul are interes să refuze
primirea plăţii pe care debitorul, de bună credinţă doreşte să o facă.
Aşadar, oferta reală reprezintă un mijloc pus de lege la dispoziţia debitorului de bună credinţă
care doreşte să se libereze de obligaţia sa faţă de creditor, printr-o plată valabil făcută, dacă creditorul
refuză plata, împiedicând liberarea.
Potrivit art.1114 alin.1 C. civ., când creditorul unei sume de bani refuză să primească plata,
debitorul poate să-i facă oferta reală şi, dacă refuzul persistă, să consemneze suma.
Din alin. 2 al aceluiaşi articol rezultă importanţa şi scopul acestei proceduri de a-l libera pe
debitor. Riscul în ceea ce priveşte suma consemnată va aparţine creditorului, de la data consemnării.
De asemenea art. 586 C. proc. civ. prevede că oricând debitorul doreşte să plătească, iar
creditorul refuză primirea plăţii, cel dintâi va putea face oferta reală şi să consemneze suma datorată.
Fundamentul acestei proceduri se regăseşte în dreptul pe care îl are debitorul de a efectua plata
şi de a i se o posibilitate prin care să nu suporte consecinţele unei neexecutări a obligaţiei pe care
doreşte să o execute.

144
 5.2 Condiţiile ofertei reale
Din dispoziţiile legale enunţate reiese că oferta de plată trebuie să fie reală, nefiind suficient să
fie făcută verbal, când ar reprezenta doar o promisiune de plată, iar în cazul în care creditorul refuză să
o primească, trebuie consemnată.
Pentru ca oferta reală să fie valabilă, art. 1115 C. civ. prevede o serie de condiţii:
a) oferta să fie făcută creditorului, care are capacitatea de a primi sau reprezentantului acestuia;
b) oferta să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti;
c) oferta să fie făcută pentru toată suma exigibilă, inclusiv pentru dobânzi şi pentru toate
cheltuielile lichide, chiar şi pentru o sumă oarecare în privinţa cheltuielilor nelichide, sumă asupra
căreia se poate reveni după lichidarea acestor cheltuieli;
d) termenul de plată să fie împlinit, dacă a fost stipulat în favoarea creditorului;
e) să se fi îndeplinit condiţia, dacă s-a contractat sub această modalitate;
f) oferta să fie făcută în locul hotărât de părţi pentru plată, iar dacă locul nu s-a determinat
printr-o convenţie specială, oferta trebuie făcută creditorului în persoană sau la domiciliul său ori la un
domiciliu ales pentru executarea contractului;
g) oferta să fie făcută printr-un executor judecătoresc competent pentru astfel de acte.
În ceea ce priveşte valabilitatea consemnării, art. 1116 C. civ. arată că ea nu trebuie autorizată
de judecător, fiind suficient să fi fost precedată de o somaţie comunicată creditorului, în care să se arate
ora şi locul unde va fi depusă suma oferită şi debitorul să depună la C.E.C această sumă, inclusiv
dobânda până în ziua depunerii.
5.3 Procedura ofertei reale. Efecte
În primul rând, trebuie precizat că procedura ofertei reale se aplică în situaţia în care obligaţia
are ca obiect o sumă de bani, dar şi dacă obiectul obligaţiei îl formează un bun cert determinat sau chiar
bunuri de gen care prin consemnare se individualizează.
Pentru a declanşa această procedură, debitorul trebuie să se adreseze executorului judecătoresc,
care va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Oferta reală începe prin somaţia adresată de executorul judecătoresc creditorului, cu invitaţia de
a se prezenta la locul determinat pentru a primi valoarea datorată (art. 587 C. proc. civ) .
Somaţia, ca act de procedură, va trebui să cuprindă menţiuni cu privire la ziua, ora, şi locul
unde se va preda creditorului suma sau obiectul datorat. Este supusă taxei de timbru, pentru fiecare
exemplar ce se comunică şi timbrului judiciar.
Astfel, dacă creditorul primeşte oferta, prezentându-se la locul stabilit, executorul încheie un
proces verbal de constatare a plăţii, semnat şi de creditor, procedura finalizându-se.
În cazul în care creditorul nu se prezintă la termenul şi la locul stabilit, sau deşi se prezintă,
refuză oferta făcută, se încheie de asemenea, un proces verbal de către executor, consemnându-se
situaţia. Procesul verbal va fi semnat, în a doua ipoteză şi de creditor, sau dacă nu vrea să semneze,
executorul va consemna acest lucru.
În continuare, în aceste situaţii, pentru a se libera de datorie, debitorul va consemna suma sau
bunul la C.E.C. sau la o unitate specializată, pe numele creditorului şi va depune recipisa la biroul
executorului judecătoresc de la instanţa domiciliului creditorului. După consemnarea sumei, pentru
finalizarea procedurii, debitorul va trebui să se adreseze instanţei judecătoreşti, pentru a valida plata
făcută (oferta şi consemnarea), fiind considerat liberat de datorie de la data rămânerii definitive a
hotărârii de validare a plăţii şi a consemnării. Se admite în doctrină că debitorul poate cere numai
validarea ofertei, înainte de consemnare .
Creditorul poate solicita anularea ofertei şi consemnării, dacă are motive temeinice de a nu
primi plata, după cum poate cere numai anularea ofertei.
Înainte ca instanţa să constate prin hotărâre definitivă validarea plăţii şi consemnării, debitorul
poate să-şi retragă suma depusă, păstrându-se obligaţia faţă de creditor (art. 1118 C. civ.) .
Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de validare, debitorul nu mai poate, chiar cu
consimţământul creditorului să retragă suma depusă în prejudiciul creditorilor sau fidejusorilor săi (art.
1119 C. civ.) . În situaţia în care creditorul a consimţit la retragerea sumei după acest moment,
codebitorii şi fidejusorii vor fi consideraţi liberaţi, iar creditorul va pierde dreptul de privilegii sau
ipoteci care garantau creanţa sa (art. 1120 C. civ) .

145
 6. Acţiunile posesorii
6.1. Noţiuni generale
Putem defini acţiunea posesorie ca fiind mijlocul procesual prin intermediul căruia reclamantul-
posesor sau, în unele cazuri, detentor contractual, solicită instanţei de judecată să-l oblige pe pârât să
înceteze orice act de tulburare a posesiei sale sau să îi restituie în posesie bunul de care a fost deposedat
pe cale ilicită. Aşadar, prin intermediul acestei acţiuni se ocroteşte posesia împotriva oricărei tulburări,
menţinându-se sau redobândindu-se posesia, când a existat o deposedare nelegală.
Acţiunile posesorii fac parte, alături de acţiunile petitorii, din categoria acţiunilor reale
imobiliare, care ocrotesc drepturi reale imobiliare. Spre deosebire însă de acţiunile petitorii, care
urmăresc apărarea drepturilor de proprietate asupra unui imobil sau altui drept real imobiliar, acţiunile
posesorii apără starea de fapt a posesiei, fără a pune în discuţie dreptul real asupra bunului. De aici
decurge şi avantajul sub aspect probatoriu, întrucât de cele mai multe ori, este mai simplu de dovedit
starea de fapt care este posesia, decât dreptul de proprietate sau un alt drept real.
De asemenea, trebuie precizat că acţiunile posesorii ocrotesc numai posesia bunurilor imobiliare
şi a drepturilor reale imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.
Reglementarea acţiunilor posesorii se găseşte în art. 674-676 C. proc. civ. Cuprinzând condiţiile
acţiunilor posesorii, aceste texte fac trimitere şi la dispoziţiile art. 1846-1847 C. civ., care definesc
posesia şi arată condiţiile necesare pentru a uzucapa.
6.2. Felurile acţiunilor posesorii
Pornindu-se de la prevederile art. 674 C. proc. civ. în doctrină şi jurisprudenţă se acceptă că
există două categorii de acţiuni posesorii: acţiuni în complângere (acţiunea generală) şi acţiuni în
reintegrare (acţiunea specială).
Acţiunea în complângere (complenda) este acţiunea posesorie generală de drept comun, prin
intermediul căreia se apără posesia în caz de tulburare obişnuită, reclamantul solicitând înlăturarea unei
tulburări a posesiei paşnice.
Acţiunea în reintegrare (reintegranda) este acţiunea posesorie specială, prin care se apără
posesia în caz de deposedare sau tulburare cu violenţă, reclamantul solicitând repunerea în situaţia
anterioară.
Temeiul distincţiei între cele două categorii de acţiuni posesorii îl constituie, aşa cum rezultă
din art. 674 C. proc. civ., condiţiile diferite de exercitare a acestora.
6.3. Condiţiile de admisibilitate ale acţiunilor posesorii
Pentru a putea fi exercitată acţiunea posesorie, trebuie întrunite condiţiile generale de exercitare
a oricărei acţiuni civile şi anume: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul, mai puţin
afirmarea unui drept subiectiv, care nu se cere dat fiind specificul acţiunilor posesorii.
Pentru exercitarea acţiunii posesorii în complângere, potrivit art. 674 alin. 1, se cer întrunind
cumulativ următoarele condiţii:
a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare.
b) reclamantul trebuie să dovedească că a posedat cel puţin un an înainte de tulburare sau
deposedare.
c) posesia să întrunească condiţiile cerute de art. 1846 şi 1847 C. civ., adică să fie o posesie
utilă, care să poată duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
6.4. Procedura de soluţionare a acţiunilor posesorii
6.4.1. Competenţa instanţei
Din punct de vedere al competiţiei materiale, acţiunile posesorii se judecă de către judecătorie.
Fiind o acţiune reală imobiliară, competenţa de judecare a acţiunilor posesorii din punct de
vedere teritorial, aparţine instanţei în a cărei rază se află situat bunul imobil. Această competenţă este
absolută, reglementată de norme imperative, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
6.4.2. Cererea de chemare în judecată
Aceasta trebuie să cuprindă elementele generale, comune oricărei cereri de chemare în judecată
şi în plus, trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la bunul a cărui posesie este tulburată, data tulburării
sau deposedării şi descrierea actelor respective.
Cererea privind acţiunea posesorie se timbrează judiciar şi fiscal.
Pe lângă capătul principal de cerere poate exista şi un capăt de cerere privind acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tulburare sau deposedare.

146
 6.4.3. Titularii acţiunilor posesorii
Calitatea procesuală activă într-o acţiune posesorie o are în primul rând posesorul unui bun
imobil, cu sau fără titlu şi care îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Aşadar, aşa cum am precizat,
posesorul nu trebuie să fie şi titularul unui drept real.
Conform art. 675 C. proc. civ. numai servituţile continue şi aparente sunt ocrotite prin
intermediul acţiunilor posesorii. Servituţile necontinue sau cele neaparente nu se pot dobândi prin
posesie, ci numai prin titlu.
Calitate procesuală activă mai are, conform art. 676 C. proc. civ., şi cel care deţine lucrul în
interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul (proprietarul), cu excepţia cazului în
care tulburătorul este chiar cel pentru care el deţine.
Calitate procesuală pasivă are persoana care a comis actul de tulburare sau de posedare, precum
şi succesorii acesteia, indiferent dacă sunt universali, cu titlul universal sau cu titlu particular.
6.4.4. Soluţionarea cererii
Judecata acţiunilor posesorii se face potrivit regulilor de drept comun, însă de urgenţă şi cu
precădere.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
În cadrul judecării cererii posesorii, nu se pune în discuţie dreptul de proprietate sau un alt drept
real, ci doar posesia ca stare de fapt şi redarea ei posesorului, instanţa admiţând sau respingând
acţiunea.
6.4.5. Efectele hotărârii
Asupra acţiunii posesorii prima instanţă se va pronunţa printr-o sentinţa, admiţând sau
respingând acţiunea. Dacă admite acţiunea, instanţa va trebui să dispună încetarea actelor de tulburare
sau retrocedarea imobilului de care reclamantul a fost deposedat. Conform art. 2821 C. proc. civ.,
hotărârea se atacă cu recurs.
Hotărârea pronunţată în posesoriu se bucură de autoritate de lucru judecat faţă de o nouă acţiune
posesorie, ce ar fi promovată ulterior, dacă împrejurările de fapt nu s-au schimbat. Evident trebuie să
existe tripla identitate, de părţi, obiect şi cauză.
Hotărârea dată într-o acţiune posesorie nu are însă, putere de lucru judecat faţă de o acţiune
ulterioară cu caracter petitoriu, adică asupra problemei proprietăţii sau a altui drept real.
7. Procedura divorţului
7.1. Consideraţii generale
După ce divorţul a fost reglementat de Codul civil, în prezent dispoziţiile de drept material se
găsesc în Codul familiei (art. 37-43, 86-96 şi 107), iar cele de procedură în Codul de procedură civilă
(art. 607-619), aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993.
Divorţul reprezintă modul de desfacere a căsătoriei pe cale judecătorească în situaţia în care,
datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu
mai este posibilă.
Pentru a se putea pronunţa divorţul, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii:
a) existenţa unor motive temeinice;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă pentru cel care cere desfacerea ei.
Procedura specială a divorţului contencios şi a celui prin acordul soţilor se completează cu
dispoziţiile procedurale de drept comun, atunci când dispoziţiile speciale nu acoperă reglementarea
întregului proces de divorţ.
7.2.Procedura divorţului contencios
7.2.1. Instanţa competentă
Din punct de vedere al competenţei materiale, soluţionarea cererii de divorţ se face de către
judecătorii, potrivit art. 1 C. proc. civ., care acordă plenitudine de competenţă acestora în cazurile în
care normele speciale nu prevăd derogări.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 607 C. proc. civ. stabileşte o derogare de la
competenţa de drept comun reglementată de art. 5 C. proc. civ. Astfel, cererea de divorţ este de
competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, cu
condiţia ca la data introducerii cererii cel puţin unul din soţi să mai locuiască în circumscripţia acelei
judecătorii. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este

147
aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul sau reşedinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul
în ţară, competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.
Această competenţă teritorială în materia divorţului este exclusivă, absolută, guvernată de
norme imperative, aşa cum rezultă din art. 159 combinat cu art. 19 C. proc. civ., ultimul interpretat "per
a contrario".
7.2.2. Cererea de chemare în judecată
Conform art. 612 C. proc. civ., cererea de divorţ va trebui să cuprindă, pe lângă elementele
generale, numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau a celor cu aceeaşi situaţie legală sau
menţiunea că asemenea copii nu există.
La cerere se anexează certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori.
Cererea de divorţ însoţită de respectivele acte se vor prezenta personal de reclamant
preşedintelui judecătoriei, care va stabili şi taxa de timbru. La aceasta din urmă se adaugă şi timbrul
judiciar.
Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, astfel încât nimeni nu o poate exercita în locul
soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat în judecată decât celălalt soţ.
7.2.3. Cererea reconvenţională
În primul rând trebuie menţionat că în materia divorţului întâmpinarea nu este obligatorie (art.
612 alin. 5 C. proc. civ.).
În principiu cererea reconvenţională nu este obligatorie, întrucât instanţa poate pronunţa
desfacerea căsătoriei chiar dacă soţul pârât nu a cerut acest lucru prin reconvenţională, dacă din probe
rezultă vina ambilor soţi (art. 617 alin. 1 C. proc. civ.). Însă în lipsa cererii reconvenţionale, acţiunea
reclamantului va fi respinsă şi căsătoria nu se va desface, dacă se constată netemeinicia motivelor
invocate de reclamant, acesta fiind soluţia şi în cazul în care din dezbateri rezultă vina exclusivă a
soţului reclamat. În această ultimă situaţie, soţul pârât va putea cere desfacerea căsătoriei însă pentru
motive ulterioare, conform art. 610 C. proc. civ.
Aşadar, prin intermediul cererii reconvenţionale soţul pârât poate, la rândul său, să solicite
desfacerea căsătoriei prin divorţ, în condiţiile art. 608-610 C. proc. civ.
Potrivit art. 608 alin. 1, pârâtul poate face cerere reconvenţională cel târziu până la prima zi de
înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute până la această dată. Pentru faptele petrecute după
prima zi de înfăţişare, pârâtul va putea face cerere reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra
fondului în cererea reclamantului.
Dacă motivele de divorţ, ce ar putea fi invocate de pârât, s-au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în faza apelului, cererea pârâtului va fi făcută
direct la instanţa învestită cu judecarea apelului (art. 609 C. proc. civ.). Acest aspect constituie o
derogare expresă de la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., care instituie regula că în apel nu poate fi făcute
cereri noi.
Cererea reconvenţională se face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea de divorţ
principală. Deci, prin derogare de la art. 120 alin. 2 C. proc. civ. în divorţ nu este admisă disjungerea
cererii reconvenţionale de cererea principală.
Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele arătate, atrage decăderea pentru soţul pârât
din dreptul de a cere desfacerea căsătoriei, afară de cazul când cereea reclamantului a fost respinsă şi
motivele despărţirii s-au ivit ulterior (art. 610 C. proc. civ.). Aceasta constituie o altă derogare de la
dreptul comun privind introducerea cererii reconvenţionale (art. 135 C. proc. civ.).
7.2.4. Cereri accesorii
În cadrul procesului de divorţ, de regulă, se soluţionează şi o serie de cereri accesorii, formulate
în cadrul cererii de chemare în judecată sau prin cererea reconvenţională, cum ar fi:
a) încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori şi stabilirea contribuţiei fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 42 C.
fam.).
b) cererea soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ de a purta acest nume şi
după desfacerea căsătoriei. Acest fapt poate fi încuviinţat de instanţă dacă există acordul celuilalt soţ,
sau în caz contrar, numai dacă există motive temeinice (art. 40 C. fam.). Astfel, fiecare dintre foştii soţi
va relua numele avut înainte de căsătorie.
c) Cererea prind partajarea bunurilor comune, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la acest aspect
şi unul dintre ei a cerut aceasta în cadrul procesului de divorţ.

148
 d) Cererea soţului interesat cu privire la acordarea pensiei de întreţinere, în condiţiile art. 41 C.
fam.
e) Cererea privind atribuirea beneficiului contractului de locaţiune.
7.2.5. Măsuri provizorii
Conform art. 6132 C. proc. civ. instanţa poate lua, pe tot timpul procesului de divorţ, prin
ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de
întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei.
În toate cazurile, măsurile luate sunt valabile numai până la soluţionarea procesului de fond
privind divorţul, prin hotărârea ce se va lua urmând a se dispune măsuri şi asupra acestor aspecte.
În această materie ordonanţa preşedinţială poate fi folosită, cu îndeplinirea tuturor condiţiilor de
admisibilitate, şi pentru reintegrarea soţului sau a copiilor în locuinţa comună, pentru împărţirea
provizorie a locuinţei comune sau pentru evacuarea temporară din locuinţa comună a soţului violent,
pentru restituirea unor bunuri necesare, ale unuia dintre soţi şi deţinute de celălalt etc.
7.2.6. Judecata propriu-zisă
7.2.6.1. Citarea părţilor
Faţă de regulile de drept comun în materia citării, în cadrul procesului de divorţ se pot face
următoarele precizări.
În cazul în care reclamantul arată că, deşi a depus toate diligenţele nu a reuşit să afle domiciliul
soţului pârât, se va dispune citarea acestuia prin publicitate, în condiţiile art. 95 C. proc. civ.
Dacă procedura de citare a fost îndeplinită prin afişare, iar soţul pârât nu se prezintă la primul
termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are
domiciliul la locul indicat în cerere şi dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la
domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul de muncă (art. 6161 C. proc. civ.).
Indicarea greşită a domiciliului pârâtului, făcută de reclamant cu rea credinţă atrage casarea
hotărârii sau retractarea sa pe calea contestaţiei în anulare. De asemenea, dacă citarea prin publicitate se
face cu rea-credinţă reclamantul poate fi condamnat la o amendă judecătorească. Întotdeauna, pentru a
evita o casare ulterioară a hotărârii, este necesară o verificare atentă a procedurii de chemare a soţului
pârât.
În procesele de divorţ în care există şi copii minori se va dispune şi casarea autorităţii tutelare.
De asemenea minorii care au împlinit vârsta de zece ani vor fi ascultaţi.
7.2.6.2. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor
Prin derogare de la regula că părţile pot fi reprezentate în cadrul unui proces, prin mandatar, în
divorţ părţile sunt obligate să se prezinte personal în faţa instanţelor de fond.
Astfel soţii nu pot sta în proces prin reprezentant, avocat sau neavocat. Evident nu se exclude
dreptul la apărare prin avocat, însă partea va fi doar asistată de apărător, acesta neputând-o reprezenta
dacă lipseşte.
Obligativitatea înfăţişării personale a soţilor este prevăzută atât pentru prima instanţă cât şi
pentru judecata în apel, textul legal vizând instanţele de fond (art. 614 C. proc. civ.). Aşadar, în faţa
instanţei de recurs sau la judecarea unor căi extraordinare de atac soţii pot fi reprezentaţi.
De la această regulă se prevăd patru excepţii, când unul din soţi poate fi reprezentat: dacă
aceasta execută o pedeapsă privativă de liberate; dacă este împiedicat de o boală gravă; dacă este pus
sub semnul interdicţiei şi în situaţia în care are reşedinţa în străinătate.
7.2.6.3. Prezenţa obligatorie a reclamantului
Pe lângă obligativitatea înfăţişării personale a soţilor legea impune distinct prezenţa
reclamantului pentru judecarea în primă instanţă a procesului de divorţ.
Astfel, dacă la termenul de judecată în primă instanţă se înfăţişează numai pârâtul, iar
reclamantul lipseşte nejustificat, cererea va fi respinsă ca nesusţinută (art. 616 C. proc. civ.).
Aceasta constituie o derogare de la dreptul comun, unde judecata poate avea loc chiar dacă este
prezent numai pârâtul sau chiar în lipsa ambelor părţi, când procesul nu se va suspenda, dacă cel puţin
una dintre ele a cerut judecarea în lipsă.
În situaţia în care lipseşte doar soţul pârât, cererea principală se va judeca conform dreptului
comun, sau dacă acesta, deşi lipseşte, a formulat cerere reconvenţională, cererea principală se va judeca,
iar reconvenţionala va fi respinsă ca nesusţinută. Această soluţie privind cererea reconvenţională a
pârâtului se impune pentru identitate de raţiune.

149
 În cazul în care la termenul de judecată lipsesc ambele părţi, procesul se va suspenda potrivit
art. 242, pct. 1 C. proc. civ.. Această soluţie se impune atât în prima instanţă, cât şi în cheile de atac şi
prin urmare acţiunea nu se va respinge ca nesusţinută.
Cu privire la acest aspect au fost formulate şi opinii contrare, conform cărora în situaţia lipsei
ambelor părţi, cererea va fi respinsă ca nesusţinută, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi lipsit numai
reclamantul.
În ceea ce priveşte apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins
cererea de divorţ, va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619 alin. 2).
Însă, apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 619
alin. 3).
7.2.6.5. Mijloacele de probă
În procesul de divorţ, probele se încuviinţează şi se administrează conform procedurii comune,
cu două derogări:
a) în ceea ce priveşte proba cu martori, potrivit art. 190 C. proc. civ., pot fi ascultaţi rudele şi
afinii părţilor, cu excepţia descendenţilor. Prin urmare, se elimină interdicţia ascultării ca martori a
rudelor şi afinilor până la gradul trei inclusiv, fapt explicat prin aceea că acestea sunt persoanele care,
de obicei, cunosc cel mai bine adevăratele raporturi dintre soţi, fiind cele mai apropiate;
b) interogatoriul nu este admis pentru dovedirea motivelor de divorţ (art. 612 alin.6). Acest text
a format obiectul admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate.
7.2.6.6. Actele de dispoziţie ale părţilor
Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul de divorţ prezintă unele particularităţi faţă de
dreptul comun.
Potrivit art. 618 alin. 1 reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea
instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Aşadar, chiar fără consimţământul pârâtului,
reclamantul poate renunţa la cererea de divorţ atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
În faţa instanţei de recurs, pentru ca reclamantul să poată renunţa la judecată trebuie să existe
consimţământul pârâtului.
Renunţarea reclamantului nu are nici un efect asupra cererii reconvenţionale a pârâtului.
Nu este posibilă retractarea renunţării, instanţa trebuind să închidă dosarul.
Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte că acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor, în
orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs, iar apelul sau recursul nu
sunt timbrate conform legii.
Reclamantul va putea formula o nouă cerere de divorţ pentru fapte petrecute după împăcare,
având însă posibilitatea de a se folosi şi de faptele vechi, invocate anterior.
Înţelegeri, chiar sub forma tranzacţiei judiciare, pot interveni cu privire la cererile accesorii.
Însă cu privire la încredinţarea minorului, întreţinere, legături personale cu minorul sau numele purtat
după divorţ, înţelegerea, învoiala soţilor produce efecte numai dacă este încuviinţată de instanţă.
7.2.6.7. Hotărârea de divorţ. Efecte
După ce au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, se închid dezbaterile,
iar judecătorul se retrage pentru deliberare.
Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac potrivit dreptului comun.
Art. 617 alin. 2 C. proc. civ., prevede că hotărârea prin care s-ar pronunţa divorţul nu se va
motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.
În caz de admitere a cererii de divorţ soluţia ce o va pronunţa instanţa este de desfacere a
căsătoriei din vina exclusivă a soţului pârât sau din vina ambilor soţi.
Astfel dacă din dezbateri rezultă că motivele de divorţ invocate de soţul reclamant sunt
întemeiate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, instanţa va pronunţa divorţul din vina soţului
pârât.
Dacă din probatoriul administrat rezultă culpa ambilor soţi, instanţa va desface căsătoria din
vina ambilor soţi. Această soluţie este posibilă chiar dacă pârâtul nu a făcut cerere reconvenţională (art.
617 alin. 1).
Aşadar instanţa va admite acţiunea şi va desface căsătoria numai dacă din dezbateri rezultă
temeinicia motivelor invocate şi imposibilitatea continuării căsătoriei, din vina soţului pârât sau a
ambilor soţi.

150
 Dacă din dezbateri rezultă netemeinicia motivelor de divorţ sau mai mult, numai culpa
reclamantului în vătămarea relaţiilor de familie, iar pârâtul nu are cerere reconvenţională, instanţa va
respinge acţiunea.
Divorţul se poate pronunţa doar din vina soţului reclamant, dacă din dezbateri rezultă culpa sa
exclusivă, iar pârâtul a introdus cererea reconvenţională. În acest caz cererea principală va fi respinsă,
iar cererea reconvenţională admisă.
Pronunţarea divorţului numai din vina unuia dintre soţi sau a ambilor soţi are consecinţe în ceea
ce priveşte dreptul de întreţinere între soţi, potrivit art. 41 C. fam., şi asupra cheltuielilor de judecată.
Instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor
soţi în cazul prevăzut de art. 38 alin. 2 C. fam. (divorţ prin acord). Aceeaşi este soluţia, deşi nu este
prevăzută expres în textul de lege, şi în cazul în care divorţul a fost cerut de oricare dintre soţi, când
starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei (art. 617 alin. 3).
În aceste cazuri, nefiind stabilită culpa vreuneia dintre părţi, nu-şi găsesc aplicare dispoziţiile
art. 274 C. proc. civ. privitoare la cheltuielile de judecată. De regulă însă, în procesele de divorţ, se
acordă cheltuieli de judecată, dacă se cer, cu precizarea că nu se aplică prevederile art. 275 C. proc. civ.,
referitoare scutirea pârâtului care recunoaşte pretenţiile reclamantului la prima zi de înfăţişare, de a plăti
cheltuielile de judecată, întrucât recunoaşterea nu este admisă ca mijloc de probă pentru dovedirea
motivelor de divorţ.
Aşa cum am arătat, în procesele de divorţ instanţa poate respinge acţiunea reclamantului ca
nesusţinută. De asemenea procesul de divorţ se poate stinge prin renunţarea reclamantului la cerere sau
prin împăcarea părţilor.
Prin hotărâre instanţa se va pronunţa şi asupra aspectelor ce trebuie soluţionate în mod
obligatoriu în procesul de divorţ, chiar în lipsa cererii părţilor, precum şi asupra cererilor accesorii
formulate de părţi.
Conform art. 39 alin. 1 C. fam. căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin
care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. Acesta este un efect personal al hotărârii de divorţ dintre
soţi. Efectele divorţului se produc numai pentru viitor, hotărârea fiind constitutivă.
În ceea ce priveşte efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de terţi, acestea încetează de la data
când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când
terţii au cunoscut divorţul pe altă cale.
Instanţa va comunica din oficiu hotărârea de divorţ, rămasă irevocabilă, serviciului de stare
civilă pentru a face menţiune pe marginea actului de căsătorie. Efectuarea acestei menţiuni este o
măsură de publicitate, având scopul de a face opozabilă desfacerea căsătoriei faţă de terţi.
Divorţul produce un ansamblu de efecte juridice, manifestate pe mai multe planuri, cum ar fi:
efectele cu privire la relaţiile personale dintre soţi (calitate de soţ, nume), efecte ce privesc bunurile
comune ale soţilor sau locuinţa comună, efecte cu privire la dreptul de moştenire între soţi, afecte cu
privire la relaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copiii minori.
Pe de altă parte, divorţul nu produce efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu şi cetăţenia
soţilor.
7.2.6.8. Căile de atac
O primă particularitate în legătură cu exercitarea căilor de atac în procesul de divorţ a fost deja
surprinsă şi constă în faptul că apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins
cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă doar pârâtul, iar apelul sau recursul
pârâtului se va soluţiona chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 619 alin. 2 şi 3).
O altă particularitate priveşte termenul de apel sau de recurs care, în materie de divorţ, este de
30 de zile şi curge de la comunicarea hotărârii.
Acelaşi este termenul de apel sau de recurs chiar dacă se atacă numai soluţia dată unei cereri
accesorii, hotărârea de divorţ având caracter unitar.
De asemenea o altă derogare este instituită prin alin. 5 al art. 619, care prevede că hotărârea dată
în materie de divorţ nu este supusă revizuirii.
În fine, în cazul divorţului prin acord hotărârea ce se pronunţă este definitivă şi irevocabilă în
ceea ce priveşte divorţul.

151
 7.3. Procedura divorţului necontencios (divorţul prin acordul soţilor)
Articolul 38 alin. 2 C. fam., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, permite ca
divorţul să poată fi pronunţat doar pe baza acordului, consimţământului soţilor, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei.
b) Să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.
Conform art. 6131 C. proc. civ. cererea de divorţ prin acord va fi semnată de ambii soţi.
Aceasta va cuprinde şi modalitatea în care soţii au convenit să fie soluţionate cererile accesorii,
dacă este cazul.
La primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei verifică existenţa
La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza
acordului lor şi, în caz afirmativ va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la
motivele de divorţ şi nici în privinţa imposibilităţii continuării căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei se va dispune fără a se pronunţa divorţul din vina unuia sau ambilor soţi şi
nu va fi motivată în ce priveşte acest capăt de cerere.

8. Procedura partajului judiciar

Partajul reprezintă acea operaţiune juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune sau
coproprietate sau încetează starea de proprietate comună în devălmăşie.
Partajul judiciar este în principiu obligatoriu în următoarele situaţii:
a) dacă unul dintre coproprietarii comuni lipseşte de la partaj;
b) dacă printre proprietarii comuni se găsesc şi persoane lipsite de capacităţi de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru realizarea unui partaj
voluntar; şi
c) în situaţia împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre
soţi (art. 36 alin. 2 C. fam.) sau a creditorilor personali ai unuia dintre soţi (art. 33 alin. 2 C. fam.).
În prezent, partajul judiciar este reglementat în Codul de procedură civilă, în Capitolul VII1,
intitulat "Procedura împărţelii judiciare" (art. 6731 - 67314), introdus prin Ordonanţa de urgenţă
nr.138/2000.
Sesizarea instanţei
Instanţa competentă
În acţiunea de partaj, competentă din punct de vedere material este judecătoria în primă
instanţă, indiferent de felul şi valoarea obiectului partajului.
Pentru stabilirea competenţei teritoriale, în acţiunea de partaj, trebuie diferenţiat între felul
partajului, respectiv, partaj succesoral, partaj al bunurilor comune ale soţilor sau partaj al bunurilor
dobândite prin coachiziţie, coposesie etc.
Participanţii la partaj
Specific acţiunii de partaj este faptul că fiecare parte este în acelaşi timp reclamant şi pârât,
partajul dând naştere la o judecată dublă (duplex judicium). Astfel pârâtul poate obţine şi el
condamnarea reclamantului, chiar şi fără să fi făcut cerere reconvenţională. Acest fapt are implicaţie în
ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată, care, în principiu, vor fi compensate.
Potrivit art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Această dispoziţie
legală îşi găseşte aplicare atât în cazul indiviziunii rezultate din succesiune, cât şi în celelalte situaţii.
Legitimare procesuală activă are oricare dintre coindivizari, art. 728 prevăzând în continuare că
un coindivizor poate oricând cere împărţeala.
Partajul poate fi solicitat, în afară de copărtaşi şi la succesorii lor în drepturi şi de creditorii
personali ai copărtaşilor sau de creditorii succesiunii.
Faţă de dispoziţiile art.6737 C.proc.civ. şi ale art.50 alin.2 C.proc.civ. intervenţia principală se
poate face până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.
În prezent, art.6737 C.proc.civ. prevede posibilitatea pronunţării unei noi încheieri de admitere
în principiu în cazul în care mai înainte de pronunţarea hotărârii se constată că există şi alţi coproprietari
sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii.

152
 Cererea de chemare în judecată
Potrivit art. 6732 C.proc.civ. reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care
urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii,
evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează.
Acţiunea de partaj este imprescribilă extinctiv, aşa cum rezultă din prevederile art. 728 C. civ.
Aşadar, cererea de partaj poate fi introdusă oricând, împotriva ei putându-se opune doar prescripţia
achizitivă, dacă posesia unuia dintre coindivizari întruneşte condiţiile legale sau intervenţia unui partaj
voluntar (art. 729 C. civ.).
Procedura partajului
Judecarea cererii de partaj
Procesul de partaj cuprinde, de regulă, două etape: admiterea în principiu şi partajul propriu-zis.
În primul rând trebuie subliniată obligaţia instanţei ca, din oficiu, la prima zi de înfăţişare,
dacă părţile sunt prezente, să le ia acestora declaraţii cu privire la fiecare din bunurile supuse împărţelii
şi să ia act, dacă este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde
se află şi valoarea acestora (art.6733 C.proc.civ.).
În al doilea rând, judecătorul este obligat să stăruie, în tot cursul procesului ca părţile să
împartă bunurile prin bună învoială (art.6734 alin.1).
Conform alineatului 2 al aceluiaşi articol, dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la
împărţirea bunurilor, instanţa va hotărâ potrivit acestei învoieli. Aceste texte legale reprezintă o
consacrare expresă a principiului disponibilităţii în materia partajului, accentuat însă de rolul activ al
judecătorului.
Tranzacţia părţilor poate viza doar o parte a bunurilor supuse partajului. În acest caz instanţa va
lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri
(art.6734 alin.3).
Conform art.6735 alin.1 C.proc.civ. dacă părţile nu se învoiesc asupra împărţelii, procesul va
continua, instanţa stabilind bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine
fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de
alţii. În cazul partajului succesoral se vor mai stabili datoriile moştenirii, datoriile şi creanţele
comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.
Cu privire la împărţeala propriu-zisă dispoziţiile legale consacră expres principiul împărţirii în
natură (art.6735 alin.2). Instanţa va proceda la formarea loturilor şi la atribuirea lor. Dacă acestea nu
sunt egale ca valoare, se vor întregi printr-o sumă de bani.
Admiterea în principiu
În cazul în care instanţa consideră că este necesară pronunţarea unei încheieri de admitere în
principiu şi deci parcurgerea celor două etape, va admite mai întâi cererea în principiu, printr-o
încheiere.
Mai exact, conform art.6736 alin.1 C.proc.civ., dacă pentru formarea loturilor sunt necesare
operaţii de măsurare, evaluare sau altele asemănătoare, iar instanţa nu are date suficiente pentru acestea,
se va pronunţa o încheiere ce va cuprinde elementele prevăzute în art.6735 alin.1, prezentate anterior.
Altfel spus, dacă judecătorul nu poate alcătui direct loturile, aşa cum am arătat, va fi necesară
pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Această încheiere are caracter interlocutoriu, legând instanţa, întrucât fără a hotărî în totalitate
asupra pricinii, pregăteşte, anticipează soluţia finală.
Conform art. 6737, "în cazul în care, după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 6736 alin.1,
dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au
fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau la
acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va
cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise".
Acelaşi articol mai cuprinde un caz de manifestare a înţelegerii părţilor în procesul de partaj:
printr-o astfel de încheiere nouă instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un
bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.
Potrivit art. 6736 alin.1 C.proc.civ. care face trimitere la art. 6735, încheierea de admitere va
constata:

153
 a) calitatea de copărtaşi a părţilor, respectiv identitatea între părţile din proces şi titularii
dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse partajului;
b) cota-parte ce se cuvine copărtaşilor. şi
c) masa bunurilor supuse împărţelii, creanţele născute din proprietatea comună iar în cazul
partajului succesoral se vor preciza şi datoriile şi creanţele succesorilor faţă de defunct, precum şi
sarcinile moştenirii.
Prin încheierea de admitere în principiu instanţa poate admite în totalitate sau în parte acţiunea
de partaj, pronunţându-se şi asupra unei eventuale cereri reconvenţionale şi dispune ieşirea din
indiviziune, în cotele cuvenite fiecărui copărtaş.
Aşa cum am arătat, potrivit art.6736 alin.1 C.proc.civ., prin încheierea de admitere în principiu
instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Alin.2 al art. 6736 C.proc.civ. arată elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul de
expertiză: evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, indicarea posibilităţii partajării
comode a bunurilor în natură, modul în care aceasta se face şi propunerea loturilor ce urmează a fi
atribuite.
Potrivit art. 6738 C.proc.civ. atât încheierile prevăzute de art.6736 alin.1 (încheierea de admitere
în principiu), cât şi cele prevăzute de art. 6737 (o nouă încheiere de admitere în principiu), pot fi atacate
cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată
asupra fondului procesului.
Partajul propriu-zis
De o mare importanţă în procesul de partaj este realizarea propriu-zisă a împărţelii, scop în care
instanţa va trebui să procedeze la formarea şi atribuirea loturilor.
Principiul în această materie este, aşa cum am arătat, partajarea bunurilor în natură (art. 673 5
alin.2).
Potrivit art.6735 alin.2 instanţa va proceda singură la formarea loturilor şi la atribuirea lor, ori,
dacă pentru aceasta sunt necesare operaţii de măsurătoare sau evaluare, pronunţând încheierea de
admitere în principiu, va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor (art.6736 alin.1).
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va
indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce
urmează a fi atribuite.
Dacă loturile nu sunt egale ca valoare, ele se vor întregi printr-o sumă de bani.
Potrivit art. 6739 C.proc.civ. la formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama, după caz,
şi de acordul părţilor, de mărimea cotei - părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, de
natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, de faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se
cere partajul, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
Determinarea valorii bunurilor supuse partajului se face, de regulă, prin expertiză.
Modalităţile de realizare a partajului
Din prevederile art. 67312 rezultă că modalităţile de realizare a partajului sunt: partajul în natură,
atribuirea întregului bun unui copărtaş şi vânzarea bunurilor.
Hotărârea de partaj. Efecte şi executare
Hotărârea judecătorească de partaj este actul jurisdicţional final, prin care se definitivează, se
desăvârşeşte partajul. Prin acest act de dispoziţie al instanţei, se pune capăt stării de coproprietate sau
indiviziune, încheindu-se litigiul intervenit între coproprietari sau coindivizari.
Această hotărâre este supusă dreptului comun în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă
sau căile de atac.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, părţile având dublă calitate le vor suporta împreună.
De regulă cheltuielile se compensează, dar trebuie avută în vedere şi cota ce se cuvine fiecărui copărtaş.
Dacă însă unul din copărtaşi formulează cereri care au necesitat cheltuieli deosebite şi care au fost
respinse ca nefondate, respectivele cheltuieli vor fi suportate exclusiv de acea parte.
Partajul succesoral are efect declarativ. Caracterul declarativ al hotărârii de partaj înseamnă că
se produc efecte retroactiv, fiecare dintre copărtaşi fiind considerat a fi proprietar pe bunul (bunurile)
atribuit prin partaj de la un moment anterior împărţirii efective prin hotărâre. Acest moment este diferit
după cum suntem în cazul unui partaj succesoral, partaj de bunuri comune coachizite sau partaj de
bunuri comune ale soţilor, dar de regulă este momentul începerii stării de proprietate comună.

154
 Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu, fiind susceptibilă de executare,
indiferent dacă în acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunului (bunurilor) şi chiar dacă instanţa
nu a dispus această predare.

9. Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale

Dispoziţiile art. 7201-72010 C. proc. civ. reglementează o procedură specială, derogatorie sub
multe aspecte de la procedura obişnuită, astfel încât se imprimă judecăţii în materie comercială o mai
mare celeritate şi rapiditate.
Concilierea directă
Potrivit art. 7201 alin. 1 C. proc. civ. în procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în
bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va trebui să încerce
soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Din dispoziţiile legale reiese că procedura de conciliere a părţilor este obligatorie, normele ce o
instituie având caracter imperativ.
Această soluţie rezultă din dispoziţiile art. 7021 alin. 5, coroborat cu art. 109 alin. 2 C. proc. civ.
Astfel, înscrisul ce conţine rezultatul concilierii sau dovada că la data primirii convocării au trecut 30 de
zile, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării, se anexează la cererea de chemare în judecată.
Conform art. 109 alin. 2, introdus, de asemenea, prin O.U.G. nr. 138/2001, în cazurile prevăzute de lege
"sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în
condiţiile stabilite de lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare
în judecată".
Sancţiunea nerespectării obligaţiei reconcilierii o reprezintă, aşadar, respingerea cererii ca
inadmisibilă.
Sesizarea instanţei. Competenţa. Citarea
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă elementele expres prevăzute de art. 7203
alin. 1 C. proc. civ., asemănătoare cu elementele cererii de chemare în judecată de drept comun,
elementele cerute în materie comercială au un anumit specific menit să realizeze o completă conturare a
actului de sesizare a instanţei comerciale.
Cererea de chemare în judecată se va depune de reclamant la instanţa competentă, competenţa
materială stabilindu-se în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a a C. proc. civ.
Cererile incidente
Conform art. 7204 alin. 2 C. proc. civ., pârâtul va fi citat cu menţiunea că este obligat să depună
întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, iar în cauzele urgente, cu cel puţin 3 zile
înainte de acelaşi termen.
Pârâtul poate formula cerere reconvenţională dacă are propriile pretenţii împotriva
reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic. În acest caz el nu este obligat să recurgă la procedura
încercării de conciliere (art. 7205 alin. 1).
Procedura de judecată
Dispoziţiile procedurale în această materie tind să asigure o soluţionare rapidă şi eficientă a
cauzei.
Astfel, art. 7206 arată că procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere,
instanţa trebuind să asigure, în condiţiile legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale
părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritate a procesului.
În acest sens, detaliează alin. 2 al aceluiaşi articol, atunci când procedura de citare este legal
îndeplinită, judecata chiar şi asupra fondului, poate continua în şedinţă publică sau chiar în camera de
consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoştinţa părţilor.
Hotărârea judecătorească. Titlul executoriu
Hotărârea judecătorească pronunţată în această materie este supusă condiţiilor de fond şi de
formă din dreptul comun.
Dispoziţiile legale cuprinse în acest capitol cuprind însă câteva derogări cu privire la hotărârea
ce se pronunţă, în special cu privire la caracterul şi efectul acesteia şi la formalităţile privind obţinerea
titlului executoriu.
Art. 7208, aşa cum a fost modificat, arată că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi
cererile în materie comercială sunt executorii, iar exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea.

155
 Hotărârile executorii pronunţate în materie comercială se încadrează în art. 278 pct. 8 C. proc.
civ., care dispune că hotărârile primei instanţe sunt executorii "în orice alte cazuri prevăzute de lege".
Apelul nu este suspensiv de executare, ceea ce reprezintă o excepţie de la caracterul suspensiv
al acestuia.

10. Arbitrajul
1. Sediul materiei şi domeniul de aplicare
Instituţia arbitrajului este reglementată de art. 340-3703 din Cartea a - IV - a a Codului de
procedură civilă.
În Codul de procedură civilă este reglementat arbitrajul voluntar sub diferite forme: arbitraj
intern şi internaţional, arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat, arbitraj în drept şi arbitraj în echitate.
Potrivit art. 340 C. proc. civ., persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor pot
conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului, litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care
privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţia. Astfel nu sunt supuse arbitrajului
litigiile privind statutul persoanelor, cele care au ca obiect bunuri care nu sunt în circuitul civil,
conflictele colective de muncă sau litigiile care sunt de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti
(de ex. lichidarea judiciară). De asemenea nu sunt arbitrabile litigiile privind proprietatea intelectuală,
însă numai sub aspect nepatrimonial, cele privind drepturile patrimoniale din această materie putând fi
supuse arbitrajului.
2. Caracteristicile şi natura juridică a arbitrajului
Arbitrajul reprezintă o procedură paralelă cu cea a instanţelor judecătoreşti, pe care o substituie,
fiind astfel o excepţie de la principiul conform căruia înfăptuirea justiţiei constituie monopol de stat.
Din caracteristicile arbitrajului rezultă şi avantajele sale faţă de soluţionarea litigiilor pe calea
procedurii de drept comun:
a) arbitrajul este o procedură eficientă, care asigură soluţionarea cu celeritate a litigiilor, fără
posibilitatea părţilor de a obstrucţiona sau a întârzia soluţionarea şi fără sistemul greoi al căilor de atac
din dreptul comun. De aceea în arbitraj s-a stabilit complet modul de desfăşurare a procedurii.
b) întreaga reglementare a arbitrajului este dominată de principiul libertăţii de voinţă a părţilor,
art. 341 precizând că acesta este îngrădit numai de necesitatea respectării ordinii publice sau bunele
moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.
c) arbitrajul este autonom faţă de instanţele judecătoreşti, neexistând posibilitatea unor imixtiuni
sau a unui control riguros.
d) art. 353 C. proc. civ. instituie caracter confidenţial pentru procedura arbitrajului. Astfel,
arbitrii sunt obligaţi să respecte caracterul confidenţial al arbitrajului, nefiindu-le permis să divulge date
de care au luat cunoştinţă în calitate de arbitrii, fără autorizarea părţilor. Nerespectarea acestei obligaţii
atrage răspunderea arbitrilor pentru daune.
3. Convenţia arbitrală
Conform art. 341 alin. 1 şi art. 343 alin. 1 C. proc. civ. arbitrajul se organizează şi se desfăşoară
în conformitate cu convenţia arbitrală.
Aceasta se încheie, sub sancţiunea nulităţii, în scris. Poate îmbrăca forma unei înţelegeri de sine
stătătoare, denumită compromis sau a unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal.
4. Constituirea tribunalului arbitral
Prin convenţia arbitrală arbitrajul poate fi încredinţat uneia sau mai multor persoane, investite
de părţi sau în conformitate cu respectiva convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă
şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiţi constituie tribunalul arbitral (art.
3401).
Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă la arbitraj sau de o
terţă persoană (art. 3411).
În conformitate cu art. 3511 arbitrul poate fi recuzat pentru cauze ce pun la îndoială
independenţa şi imparţialitatea sa. Aceste cauze sunt aceleaşi cu cele prevăzute pentru recuzarea
judecătorilor (art. 27 C. proc. civ).
De asemenea, poate constitui o cauză de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau
a altor condiţii privitoare la arbitrii, prevăzute în convenţia arbitrală.

156
Răspunderea arbitrilor
Aşa cum am mai arătat, spre deosebire de judecători, în materie de arbitraj se prevede că arbitrii
sunt răspunzători de daune, în condiţiile legii, dacă:
a) după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în temeiul
stabilit prin convenţia arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând data de care iau
cunoştinţă în calitate de arbitrii, fără a avea autorizarea părţilor;
d) încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.
5. Locul arbitrajului şi sesizarea tribunalului arbitral
Locul arbitrajului este stabilit de părţi, iar în lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se
stabileşte de tribunalul arbitral.
Tribunalul arbitral va fi sesizat de reclamant, printr-o cerere scrisă, care va avea cuprinsul
prevăzut de art. 355.
Pârâtul va face întâmpinare la cererea de arbitrare, în termen de 30 de zile de la primirea copiei
de pe aceasta.
În cazul în care pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului, izvorâte din acelaşi raport juridic,
el va putea formula cerere reconvenţională.
6. Procedura arbitrală
Judecata în procedura arbitrală se face cu respectarea aceloraşi principii care guvernează
procesul civil obişnuit, accentuându-se în mod deosebit, prin art. 358, principiul egalităţii părţilor, al
respectării dreptului de apărare şi al contradictorialităţii. Respectarea acestor principii este asigurată sub
sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale.
În ceea ce priveşte sarcina şi administrarea probelor, fiecare dintre părţi are sarcina să
dovedească faptele pe care îşi întemeiază pretenţia sau apărarea.
Dezbaterile arbitrale, precum şi orice dispoziţie a tribunalului arbitral, vor fi consemnate în
încheierea de şedinţă.
La cererea părţilor li se comunică o copie de pe încheierea de şedinţă
(art. 35813).
Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate (art.
360).
Hotărârea arbitrală se redactează în scris.
Hotărârea arbitrală se comunică părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei.
Hotărârea arbitrală odată comunicată părţilor, are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive
(art. 363).
Conform art. 3631, în termen de 20 de zile de la comunicarea hotărârii, tribunalul arbitral va
depune dosarul litigiului la instanţa judecătorească competentă, împreună cu dovezile de comunicare a
hotărârii.
Dacă arbitrajul este organizat de o instituţie permanentă, dosarul se va păstra la acea instituţie.
Codul de procedură civilă prevede o singură cale de atac ce poate fi exercitată împotriva
hotărârilor arbitrale şi anume acţiunea în anulare, excluzând orice altă cale de atac ordinară sau
extraordinară prevăzută în cod împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în anulare este de o lună de la data comunicării
hotărârii arbitrale.
Instanţa judecătorească competentă să judece acţiunea în anulare va putea suspenda, executarea
hotărârii arbitrale atacate, la cererea părţii interesate, dar numai după depunerea unei cauţiuni, într-un
cuantum fixat de ea.
Soluţia ce se va pronunţa va fi de admitere sau de respingere a acţiunii în anulare.
Conform ar. 3661 C. proc. civ. acţiunea în anlare se judecă în completul prevăzut pentru
judecata în primă instaţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale e atac.
În cazul în care instanţa admite acţiunea, va anula hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în
stare de judecată, se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Însă, dacă pentru a hotărî în
fond este nevoie de noi probe, instanţa judecătorească se va pronunţa după administrarea lor. În acest
caz, hotărârea de anulare nu se va putea ataca decât odată cu hotărârea ce se va pronunţa asupra
fondului.

157
 Hotărârea instanţei judecătoreşti, prin care s-a soluţionat acţiunea în anulare poate fi atacată
numai cu recurs (art. 366). În lipsa unor dispoziţii exprese, motivele de recurs, termenul şi regulile după
care se va desfăşura judecata în recurs sunt cele de drept comun.
9. Arbitrajul internaţional
Capitolul X al Cărţii a - IV - a a Codului de procedură civilă, respectiv art. 369-3695, cuprinde
dispoziţii referitoare la arbitrajul internaţional. Aceste dispoziţii completează sau înlocuiesc dispoziţiile
de drept comun din materia arbitrajului, expuse mai sus.
Potrivit art. 369, un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional, dacă
s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj internaţional, părţile pot stabili ca aceasta să
aibă loc în România sau într-o altă ţară.
În arbitrajul internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral
va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul să numească un număr
egal de arbitri.
Partea străină poate numi arbitri de cetăţenie străină.
Părţile pot conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetăţean al unui al treilea stat.
10. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine
Art. 370 precizează că prin hotărâre arbitrală străină se înţelege o hotărâre dată pe teritoriul unui
stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre naţională în România.
Hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea lucrului
judecat, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 167-172 din Legea nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Hotărârile arbitrale străine, dacă nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligaţi
să le execute, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin aplicarea în mod corespunzător
a prevederilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992.
De asemenea, hotărârile arbitrale străine, pronunţate de către un tribunal arbitral competent, au
forţă probantă în faţa instanţelor din România cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

158
159