Referat

Pe tema:Biomateriale in
stomatologie (T4)

A elaborat:Nani Stanislav
S1906
(Testarea performanetlor adezivului dentar ,,UNI ETCH)

13
Ţinând cont de faptul că adeziunea la structurile dure dentare este un fenomen deosebit de complex, cu
implicarea a numeroşi factori cu şi mai multe variabile, de la bun început trebuie stabilit în ce măsură
diversele substraturi pot participa la mecanismele fizice, chimice sau la ambele tipuri de mecanisme ale
adeziunii. Practic, în stomatologie, scopul final al adeziunii este acela de a uni un substrat solid
(ţesuturile
dure dentare – smalţ, dentină, cement) cu un alt substrat, reprezentat de materialul sau materialele de
restaurare.
În ceea ce priveşte smalţul dentar, acesta est un corp fizic solid, cristalin, cu o energie de suprafaţă
semnificativă, care practic nu reţine apa, ceea ce îl face foarte uşor de spălat şi uscat. Prezintă variaţii
de structură legate fie de tipul dentiţiei (deciduale sau permanente), fie de zona topografică în care se
găseşte.
Datorită caracteristicilor morfologice şi fizico-chimice, smalţul dentar are capacitatea de a absorbi în
interior şi de a adsorbi pe suprafaţa sa fluidele cu care vine în contact. De aceea, atunci când este spălat
şi apoi
uscat, el se comportă ca un corp hidrofil, avid de lichide.
Dentina este un corp fizic solid, non-cristalin, cu structură tubulară, cu o energie de suprafaţă mică,
dificil
de spălat şi practic neconvenabil a fi uscat (datorită producerii unor dezechilibre hidrice). Reţine o
cantitate relativ mare de apă, ceea ce obligă să fie considerată un corp umed. Din punct de vedere
morfologic,
dentina are caracteristici diferite în funcţie de tipul dentiţiei, şi în particular în funcţie de profunzimea la
care este situată (distanţa până la pulpa dentară). Datorită caracteristicilor sale morfologice, fizico-
chimice,
dar şi pentru că formează împreună cu pulpa un complex morfo-funcţional, dentina poate foarte uşor să
elibereze sau să capteze apa, ceea ce o face să se comporte ca un solid permeabil, penetrabil şi care
permite
difuziunea.
Smalţ Dentină
Structură cristalină Structură tubulară, non-cristalină
Energie de suprafaţă mare Energie de suprafaţă mică
Uşor de spălat şi uscat (nu reţine apa) Dificil de spălat şi neconvenabil de uscat
Variaţii de structură în funcţie de dentiţie şi de
zona topografică
Variaţii de structură în funcţie de dentiţie şi
profunzime
Comportament similar unui corp hidrofil,
acceptă lichide
Comportament similar unui corp umed
Cementul radicular a fost, până în prezent, mult mai puţin studiat decât celelalte structuri dentare în
ceea
ce priveşte adeziunea. Poate şi din acest motiv, cel puţin la ora actuală, nu numai că se cunosc mult mai
puţine lucruri în legătură cu acest subiect, dar şi rezultatele obţinute lasă de dorit. Sumar, cementul
radicular are proprietăţi mai apropiate de cele ale dentinei, având însă o structură fizico-chimică diferită.
Adeziunea la smalţ
Smalţul dentar este unicul ţesut hipermineralizat al organismului uman care derivă din ectoderm. El
acoperă şi protejează ţesuturile subiacente integrate în cadrul complexului pulpo-dentinar.
Toate celelalte ţesuturi mineralizate din organism, aşa cum sunt osul, dentina şi cementul provin din
mezoderm.
Smalţul matur este compus din 96% substanţă anorganică sub formă de cristale de hidroxiapatită, care
constituie practic ultrastructura ţesutului, Pe lângă substanţa minerală, în smalţ se mai găsesc substanţe
organice, aproximativ 1% şi apă în procent de 3%.
Este un ţesut microcristalin, ce prezintă microporozităţi, anizotrop, acelular, avascular, neinervat, înalt
mineralizat şi de înaltă duritate, care are drept caracteristică fundamentală, forma sa unică şi particulară
de
a răspunde la acţiunea factorilor fizici, chimici sau biologici prin pierderea de substanţă, a cărei cantitate
este în relaţie directă cu intensitatea agenţilor cauzali.
Aceste proprietăţi fac ca smalţul să nu aibă capacităţi regenerative, astfel încât pierderile cantitative din
acest ţesut dur dentar nu sunt niciodată urmate de procese de reconstrucţie tisulară, aşa cum se
întâmplă
în alte ţesuturi de origine ectodermală din organism. Aceste pierderi apar prin uzură în urma contactelor
directe dento-dentare (atriţie), care se poate menţine în limite fiziologice, dar poate prezenta şi aspecte
patologice (vezi bruxismul), ori prin acţiunea mecanică abrazivă a unor corpuri străine aparatului dento-
situaţia actuală a adeziunii la structurile dure dentare
maxilar, inclusiv a alimentelor, respectiv a celor utilizate pentru igienizare (abraziunea). Ele mai pot fi
datorate solubilizării chimice produse de acizi din surse exogene sau endogene, altele decât placa
microbiană
dentară, care este factor etiopatogenic al cariei dentare (eroziuni), stresului ocluzal (abfracţii), agenţilor
traumatici (fracturi). În urma demineralizării acide (procese carioase, eroziuni, condiţionări acide
terapeutice) poate apărea fenomenul de remineralizare, dar nu şi cel de refacere cantitativă şi/sau
morfologică.
Duritatea foarte ridicată a smalţului îl face casant şi fragil, cu predispoziţie marcată la micro- şi
macrofracturi, atunci când:
• nu se sprijină pe un substrat dentinar integru;
• îşi modifică încărcătura minerală sub acţiunea factorilor din mediul oral;
• tensiunile generate de ciclurile mecanice masticatorii sau de stresul ocluzal precum şi variaţiile termice
la
care este supus, depăşesc rezistenţa sa fizică.
Structura şi proprietăţile fizice ale smalţului impun, atunci când este cazul, realizarea unor tratamente
adecvate, cu scopul precis de a prezerva structurile interne şi externe ale dintelui şi de a optimiza
retenţia
şi adeziunea materialelor de restaurare.
Duritatea ţesutului, limitele legate de posibilităţile de realizare a preparatelor pentru examinări
microscopice au făcut ca, pentru o perioadă lungă de timp, lumea ştiinţifică să aibă o viziune falsă asupra
structurii reale a smalţului dentar, fapt datorat în principal suprapunerii mai multor planuri examinate la
microscop (rezultate în urma realizării preparatelor) şi utilizării de cele mai multe ori a smalţului
embrionar sau imatur care putea fi secţionat mult mai uşor cu ajutorul microtomului. Mult timp, smalţul
a fost
considerat ca fiind alcătuit din prisme hexagonale pe secţiune, structură întâlnită ca atare numai în cazul
smalţului embrionar.
În smalţul mineralizat, structura adoptă un aspect care aminteşte de forma unei arcade, cu un cap,
având
o lăţime mai mare, asemănător unei cupole, orientat înspre joncţiunea amelo-dentinară, un gât îngust şi
o coadă care se termină neregulat atunci când secţiunea prin dinte este realizată transversal. Forma este
lineară, atunci când secţiunile sunt longitudinale, extinzându-se de la suprafaţă, până la nivelul joncţiunii
amelo-dentinare.
Aceste imagini de microscopie au condus la atribuirea numelui de prismă adamantină pentru unitatea
structurală a smalţului
Studiile embriologice indică faptul că în timpul amelogenezei,
preameloblastele se diferenţiează în ameloblaste secretorii
atunci când sunt polarizate în urma modificărilor determinate de dentinogeneza recent iniţiată, iar
această secvenţă
face ca dentina şi smalţul să fie perfect interrelaţionate pe
toată durata vieţii.
Matricea smalţului începe a fi depozitată prin secreţia
celulară de la nivelul proceselor apicale Tomes.
Trebuie avut în vedere faptul că, în timpul depunerii matricei, deplasarea ameloblastelor de la
joncţiunea smalţ/
dentină către suprafaţa dintelui se poate aproxima ca fiind
perpendiculară pe aceasta şi că prismele de smalţ sunt
secretate de către polul apical sub un unghi de aproximativ
45° raportat la axul celulei.
Imagine obţinută prin microscopie
electronică de baleiaj. Secţiune transversală a
unităţii structurale a smalţului în care se pot
observa interrelaţiile existente între capul, gâtul şi
coada prismelor de smalţ.
Aceste date ridică întrebări asupra conceptului clasic al perpendicularităţii prismelor adamantine pe
suprafaţa externă a smalţului, care nu concordă cu dispoziţia pe care acestea o adoptă în momentul
formării embriologice.
Procesele enzimatice hidrolitice şi proteolitice care au loc după mineralizarea ţesuturilor, degradează
matricea formată din amelogenine şi enameline, şi fac posibilă reducerea conţinutului organic şi
încorporarea de
substanţă organică interprismatică, smalţul căpătând astfel structura histologică definitivă.
Observând aceste structuri tridimensional:
• pe o secţiune transversală, se poate examina structura care variază de la forma de arcadă la cea de
cupolă;
• pe o secţiune longitudinală vestibulo-orală, pot fi vizualizate structurile lineare, sub formă de linii
groase
care corespund capului prismelor şi linii subţiri, care corespund capătului lor;
• pe o secţiune longitudinală mezio-distală se pot observa structuri lineare sub formă de linii groase,
care
corespund secţiunii longitudinale prin corpul prismelor şi linii subţiri care reprezintă unirea dintre capul
unei prisme şi extremitatea caudală a prismei adiacente.
Întotdeauna s-a considerat că prismele adamantine au o direcţie perpendiculară pe suprafaţa externă a
dintelui.

(Adeziv CLEARFIL:UniversalBondquick)_

14.

Din acest punct de vedere, există 4 tipuri de sisteme adezive:

. Sisteme adezive de tip I
Sunt sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), în 3 etape de lucru.

Sisteme adezive de tip II

Sunt sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), în 2 etape de lucru.
. Sisteme adezive de tip III
Sunt sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu acţiunea unui primer acid –
autogravant, fără spălare şi uscare după demineralizarea acidă), în 2 etape de lucru.
. Sisteme adezive de tip IV
Sunt sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu acţiunea unui primer acid –
autogravant, fără spălare şi uscare după demineralizarea acidă), într-o singură etapă de lucru.

. Clasificarea după forma de prezentare şi tehnica de lucru, corelată cu modul

de acţiune (generaţia de care aparţin)
Acest criteriu de clasificare încearcă să le coreleze pe celelalte două, prezentate anterior. Pe de altă
parte, el
se referă cu precădere la adezivii amelo-dentinari existenţi în utilizare la momentul actual. Aplicând
acest
punct de vedere, cele 4 tipuri de sisteme adezive devin:
4.3.1. Sisteme adezive de tip I
Sunt sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), în 3 etape de lucru: acid / primer / răşină, care aparţin generaţiei a IV-a.
4.3.2. Sisteme adezive de tip II
Sunt sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), în 2 etape de lucru: acid / primer + răşină), care aparţin generaţiei a V-a.

. Sisteme adezive de tip III

Sunt sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu acţiunea unui primer acid –
autogravant, fără spălare şi uscare după demineralizarea acidă), în 2 etape de lucru: acid + primer /
răşină,
care aparţin generaţiei a VI-a (tip I: „two-step”).
. Sisteme adezive de tip IV
Sunt sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu acţiunea unui primer acid
– autogravant, fără spălare şi uscare după demineralizarea acidă), într-o singură etapă de lucru: acid +
primer + răşină, care aparţin generaţiei a VI-a (tip II: „one-step”) şi generaţiei a VII-a („all-in-one”).
Abordarea actuală în utilizarea clinică a sistemelor adezive amelo-dentinare
Problema adeziunii amelare şi-a găsit de mai multă vreme o rezolvare eficientă şi stabilă, verificată în
timp,
pe baza utilizării microretenţiilor mecanice obţinute prin gravajul acid. Structura prismatică a smalţului
prezintă o importanţă majoră în acest sens. De asemenea, compoziţia şi caracteristicile fizico-chimice ale
acestei structuri dure dentare prezintă mai multe aspecte favorabile pentru realizarea adeziunii prin
intermediul sistemelor prezentate.
Comparativ cu smalţul, problema adeziunii dentinare prezintă mult mai multe aspecte dificil de rezolvat.
Acest lucru explică multitudinea de abordări terapeutice, precum şi numărul mare şi variat de sisteme
adezive dentinare.
Cu toate acestea, adezivii utilizaţi se bazează pe aceeaşi schemă de structură, cu prezenţa a 3
componente
obligatorii: acid, primer şi răşină. Acidul realizează demineralizarea (gravajul) dentinei (“etching”),
prime-
situaţia actuală a adeziunii la structurile dure dentare
rul umectează zona demineralizată, favorizând penetrarea răşinii (“priming”), iar răşina, prin
polimerizare,
realizează adeziunea propriu-zisă (“bonding”).
Ca mod de acţiune, aplicarea acidului are următoarele efecte:
• creşte permeabilitatea dentinară prin îndepărtarea “smear layer”-ului (DDR);
• deschide orificiile canaliculelor dentinare;
• produce demineralizarea dentinei pericanaliculare şi intercanaliculare;
• conduce la colabarea reţelei de colagen, prin pierderea suportului anorganic reprezentat de cristalitele
de hidroxiapatită.
La rândul său, primerul aplicat realizează următoarele acţiuni:
• deoarece conţine unul sau mai mulţi monomeri polimerizabili bifuncţionali (cel mai ades 2-HEMA şi /
sau
4-META), grupările hidrofobe ale acestora îi conferă afinitate pentru răşină, iar grupările hidrofile îi
conferă
afinitate pentru dentină;
• se infiltrează şi umectează reţeaua de colagen, pe care o redimensionează (îi reface structura spaţială);
• creşte umectabilitatea suprafeţei dentinare.
În final, răşina adezivă aplicată are următoarele rezultate:
• pătrunde în reţeaua de colagen dentinar (acest lucru este posibil numai după pregătirea realizată de
primer, care este obligatorie şi indispensabilă);
• se infiltrează în orificiile canaliculelor dentinare, precum şi în dentina peri- / inter-canaliculară
demineralizată;
• prin polimerizare, se realizează legăturile adezive propriu-zise şi se formează stratul hibrid.
Pornind de la aceste date, componentele şi caracteristicile clinice ale sistemelor adezive actuale vor fi
prezentate în continuare, încadrate într-o formă de clasificare, considerată a fi cuprinzătoare şi bine
actualizată, aşa cum a fost stabilită prin lucrările publicate de Van Meerbeek, Yoshida, Vargas,
Lambrechts,
Vanherle, începând din 2003.
Din punctul de vedere al abordării terapeutice a substratului, sunt descrise 3 tipuri de sisteme adezive:
• sisteme adezive tip “etch-and-rinse” (“total-etch”);
• sisteme adezive tip “self-etch”;
• sisteme adezive tip “glass-ionomer” (pe bază de CIS).
În ceeace priveşte numărul de componente, de etape de lucru, precum şi corelarea cu aspectele
caracteristice clinice, clasificarea menţionată este următoarea:
• adezivi “în trei timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch”);
• adezivi “în doi timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch” / “single-bottle”);
• adezivi “în doi timpi” autogravanţi (“self-etch”);
• adezivi “într-un timp” autogravanţi (“self-etch” / “all-in-one”);
• adezivi “în doi timpi” pe bază de CIS (“glass-ionomer”);
• adezivi “într-un timp” pe bază de CIS (“glass-ionomer”).
Adezivi “în trei timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch”)
Sunt sisteme adezive de tip I: “etch-and-rinse” în 3 etape, care aparţin generaţiei a IV-a.
Aplicarea componentelor sistemului adeziv se face în etape separate, succesive, astfel: acid / primer /
răşină.
Caracteristicile principale de utilizare clinică sunt următoarele:
• se prezintă în mai multe flacoane (acid; primer; răşină) – acidul este prezentat, în mod optim, într-o
seringă prevăzută cu canule speciale aplicatoare;
• necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată;
• necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată;
• au mecanism de priză fotopolimerizabil sau dual (foto- / auto-);
• au indicaţii de utilizare în toate tipurile de tehnici adezive: directe, semidirecte, indirecte.
. Adezivi “în doi timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch” / „single bottle”)
Sunt sisteme adezive de tip II: “etch-and-rinse” în 2 etape, care aparţin generaţiei a V-a.
Aplicarea componentelor sistemului adeziv se face în etape separate, succesive, astfel: acid / primer +
răşină.
Caracteristicile principale de utilizare clinică sunt următoarele:
• se prezintă într-un singur flacon (primer + răşină), iar acidul este prezentat, în mod optim, într-o
seringă
prevăzută cu canule speciale aplicatoare;
• necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată;
• necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată;
• au mecanism de priză fotopolimerizabil (poate exista catalizator, suplimentar, pentru mecanism dual
de
priză: foto- / auto-, dar rezultatele obţinute nu sunt încurajatoare);
• au indicaţii de utilizare în tehnicile adezive directe, cu materiale de restaurare fotopolimerizabile.
. Adezivi “în doi timpi” autogravanţi (“self-etch”)
Sunt sisteme adezive de tip III: “self-etch” în 2 etape, care aparţin generaţiei a VI-a, tipul I: “two-step”.
Aplicarea componentelor sistemului adeziv se face în etape separate, succesive, astfel: acid + primer /
răşină.
Caracteristicile principale de utilizare clinică sunt următoarele:
• se prezintă în 2 flacoane (primer acid autogravant; răşină);
• nu necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată;
• nu necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată;
• se aplică separat: întâi primer-ul autogravant, apoi răşina;
• au mecanism de priză fotopolimerizabil (poate exista catalizator, suplimentar, pentru mecanism dual
de
priză (foto- / auto-);
• au indicaţii de utilizare în toate tipurile de tehnici adezive: directe, semidirecte, indirecte.
Adezivi “într-un timp” autogravanţi (“self-etch” / „all-in-one”)
Sunt sisteme adezive de tip IV: “self-etch” într-o singură etapă, care aparţin generaţiei a VI-a, tipul II:
“onestep” / “mixing” şi generaţiei a VII-a: “one-step” / “no-mix”.
Aplicarea componentelor sistemului adeziv se face într-o singură etapă, astfel: acid + primer + răşină.
Tehnica de lucru cu aceste componente este diferită pentru adezivii din cele două generaţii: la generaţia
a VI-a, tipul II, se amestecă în momentul utilizării primerul autogravant cu răşina, iar la generaţia a VII-a
cele trei componente se găsesc împreună, în urma tehnologiei de fabricaţie. De aceea, caracteristicile de
50 situaţia actuală a adeziunii la structurile dure dentare
utilizare clinică sunt şi ele diferite.
Caracteristicile principale de utilizare clinică pentru un adeziv de tip IV: “self-etch” într-o singură etapă,
care aparţine generaţiei a VI-a, tipul II: “one-step” / “mixing”, sunt următoarele:
• se prezintă în 2 flacoane (primer acid autogravant; răşină);
• nu necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată;
• nu necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată;
• componentele se aplică simultan: necesită mixare (în momentul utilizării);
• au mecanism de priză fotopolimerizabil;
• au indicaţii de utilizare în tehnici adezive directe, cu materiale de restaurare fotopolimerizabile.
Caracteristicile principale de utilizare clinică pentru un adeziv de tip IV: “self-etch” într-o singură etapă,
care aparţine generaţiei a VII-a: “one-step” / “no-mix”, sunt următoarele:
• se prezintă într-un singur flacon (primer acid autogravant + răşină);
• nu necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată;
• nu necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată;
• componentele se aplică simultan: nu necesită mixare (este mono-component), iar ambalarea în
monodoze
este forma de prezentare optimă;
• au mecanism de priză fotopolimerizabil;
• au indicaţii de utilizare în tehnici adezive directe, cu materiale de restaurare fotopolimerizabile.

(SISTEM ADEZIV CONNEXIO Self-Etch BOND)

15

Exista 3 grupe principale de componente:   organice

Exista 3 tipuri de compozite:
Autopolimerizabile (cu initiere chimica)
Fotopolimerizabile (cu initiere prin radiatii luminoase)
Duale (auto + foto) 19219j924t

Autopolimerizabile:
pasta - pasta
pasta - lichid
pulbere - lichid
Nu necesita aparatura speciala, se întareste uniform, daca se amesteca omogen, indiferent de grosime.
Sunt instabile cromatic, acceleratorii sunt toxici, exista risc de înglobare aer, creste vâscozitatea
continuu (din acesta rezulta timpul de lucru limitat).
Sistemul pulbere - lichid (EVICROL (SPOFA), PALAKAV, etc.)
au o gama mai larga de nuante (4, 6) sau o nuanta universala, care se poate corecta adaugând pigmenti
organici
amestecul pulbere + lichid dureaza mai mult decât la sistemul pasta - pasta, consistenta e de obicei mai
fluida, de aceea inserarea în cavitate si modelarea sunt mai greoaie. Pentru a mari consistenta, se poate
încorpora o cantitate mai mare de pulbere, decât cea din prospect, pâna când amestecul e mai chitos
(mai vâscos), dar sunt influentate calitatile obturatiei!
Fabricantii recomanda pe perioada polimerizarii acoperirea materialului cu o matrice de celuloid sau un
conformator, pentru ca contactul prematur cu aerul inhiba polimerizarea si suprafata obturatiei va avea
o rezistenta mai mica la finisare.
Lichidul e ambalat în flacon plastic cu picurator. Se închide imediat dupa utilizare.
Pulberea e ambalata în flacoane de plastic cu închidere ermetica. Pe fiecare flacon este notata culoarea.
În cutie (ambalaj) exista si o cheie de culori, cu ajutorul careia alegem culoarea.

Compozitele monocomponente
Se prezinta sub forma de paste, la care initierea prizei se face cu lampa de UV sau lumina radiatiei
vizibile.
Se livreaza în tuburi, seringi bine acoperite, ferite de lumina (ambalaj negru).
Ex.: SILUX PLUS, EVICROL

Compozite bicomponente
exista sistem Pasta - pasta (CONCISE (3M), SILAR, etc.)
- o pasta e baza (sau pasta universala)

16

C-ompozitele fotopolimerizabile (care se polimerizeazd sub acliunea luminii), sunt

produse sub formd de paste omogene/ de opacitate, culoare, gi transparenld diferitd,
care sunt ambalate in seringi sau capsule opace.
Drept initiator al reacliei de polimerizare in fotopolimeri servegte camforchinona,
care se disociazd sub acliunea luminii cu o lungime de undd de 400 - 500 nm, in decurs
de 20-40 sec.,la o grosime * 2,5 mrrr.
Avantaje:
. prizd.controlatd.
. priTd rapidd 9i polimerizare . solidd a unei grosimi de = 2,5 mm. stabilitatea imbundtdfitd a culorii.
' prezenla unei game largi de luante a culorilor, gi a unui grad variat de transparcnld
(nuanfe transparente, translucide /parfial transparente/ gi opaie /netransparente).
Dezavantaje:
' impactul negativ al razelor violete (de unde scurte) ciin spectrul vizibil asupra
organului vdzulul
. costul ridicat al fotopolimerizatoarelor.
' perioada mai lungd de lucru, decdt la obturarea dinfilor cu compozite autopolimerizabile.
Activarea prin acfiunea cdldurii
' sunt folosite fir conditii de laborator la confectionarea de inlay-uri, onlay-uri, veneere.

Rasinile compozite cu initiere prin radiatii ultraviolete au fost primele rasini cu initiere prin radiatii
(fotopolimerizare),utilizate la inceputul anilor 1970. Faza organica a acestor compozite contine un
fotosensibilizator (esterul etilic sau metilic al benzoinei) in proportie de 2%. La iradierea cu ultraviolete
furnizate de o lampa speciala, fotosensibilizatorul absoarbe radiatia ultravioleta 365 nm si se
descompune in radicali liberi care initiaza polimerizarea monomerilor,deci intarirea rasinii.
Compozitele cu acest sistem de initiere sunt livrate sub forma unei singure paste introdusa intr-o
seringa.
Avantajele acestor compozite fata de cele cu initiere chimica sunt: stabilitate cromatica mai mare si
toxicitate pulpara redusa datorita lipsei aminei tertiare si un timp nelimitat pentru aplicarea si
modelarea rasinii. Nocivitatea radiatiilor ultraviolete determina existenta unor dispozitive pentru
protectia medicului si a pacientului. De asemenea aceste radiatii nu pot fi folosite pentru polimerizarea
compozitelor cu microumplutura, datorita puterii mici de penetrare(maxim 1,5 mm) si a dispersiei
crescute.
Rasinile compozite cu initiere cu radiatie vizibila incoerenta (halogen) au fost introduse datorita
aparitiei compozitelor cu microumplutura, care necesita o putere de patrundere in profunzime mai
mare decat radiatiile ultraviolete.Lampa de ultraviolete a fost inlocuita cu o lampa ce furnizeaza o
radiatie cu lungime de unda cuprinsa intre 420-450 nm deci in domeniul lungimei vizibile (400-800 nm).
Faza organica a compozitului contine un sistem de initiere specific (dicetona) care absoarbe lumina cu
lungimea de unda 420-480 nm si reactioneaza cu amina organica furnizand radicali liberi ce initiaza
polimerizarea monomerilor. Lampa cu halogen in spectrul vizibil are o emisie incoerenta, policromatica
si multidirectionala, avand o putere de penetrare relativ redusa (2 mm).
Profunzimea pana la care patrunde lumina este importanta si ea depinde o serie de factori.
Polimerizarea nu este niciodata completa, o mare parte a rasinii neactivate initial de lumina in
momentul prizei ramanand nepolimerizata. Cu cat gradul de polimerizare este mai ridicat cu atat
proprietatile fizice ale compozitului devin mai stabile, dar creste contractia de polimerizare. Gradul
optim de conversie al dublelor legaturi C-C ale monomerului la 0,2 mm sub suprafata unui compozit
fotopolimerizabil este de 44-75%.
Sursa de lumina influenteaza adancimea polimerizarii si gradul de conversie al monomerilor. Lampa cu
halogen foloseste numai 10% din energia produsa pentru emisia de rasiatii vizibile. Cercetatorii japonezi
au introdus recent lampi cu diode LED care au avantajul ca asigura o adancime mai mare de
polimerizare, realizeaza un grad sporit de conversie a monomerilor reziduali, nu emit radiatii
ultraviolete, au o actiune rapida (20-40 secunde) si au o putere mai mare de penetrare (2 - 2,5 mm). Un
alt tip de sursa de lumina folosita pentru fotopolimerizare este acela al lampilor tip Trilight, care ofera
posibilitatea variatiei luminoase permitand astfel modelarea desfasurarii prizei materialului compozit si
contractiei consecutive acestuia. Exista astfel posibilitatea realizarii unei intensitati luminoase mai
reduse, medie, standard. Exista de asemenea surse luminoase de mare putere, cu frecventa in sistem
stroboscopic (descarcare electrica in xenon, plasma), care permit fotopolimerizarea aproape
instantanee (3-5 secunde), eliminand astfel contractia de priza si reducand timpul de lucru. Totusi,
sursele de lumina mai puternice, crescand viteza de polimerizare, vor duce la o cantitate mai mare de
monomeri liberi.
Compozite cu initiere cu radiatii vizibile coerente (laserul)
Laserul reprezinta solutia cea mai buna pentru polimerizarea rasinilor diacrilice, deoarece acesta emite
coerent, monocromatic, unidirectional si are o putere de penetrabilitate mult mai mare (5-6 mm).
Pentru polimerizarea compozitelor sunt utilizati laserii cu argon care asigura un grad inalt de
polimerizare, imbunatatind calitatile mecanice ale compozitului.
Rasini diacrilice cu sistem dublu de initiere atat autopolimerizabile cat si fotopolimerizabile (cimenturile
diacrilice) se prezinta ca doua paste.Fotoactivarea initiaza polimerizarea, iar activarea chimica o
continua si completeaza reactia de priza. Necesitatea initierii foto determina posibilitatea unui timp de
lucru prelungit, iar zonele profunde la care nu ajung radiatiile luminoase sunt polimerizate cu ajutorul
sistemului de initiere chimica.
Proprietatile rasinilor diacrilice compozite
Principala calitate a rasinilor compozite este aceea ca sunt aderente de tesuturile dure dentare. Pentru
ca adeziunea dintre rasina si suprafata dentara sa se poata produce este necesar ca aceste suprafete sa
vina in contact strans intre ele si acest lucru este posibil doar prin umectarea
suprafetelor. Umectabilitatea reprezinta aptitudinea unui lichid de a intra in contact intim cu un solid
prin intinderea sa pe suprafata acestuia din urma.
Adeziunea dentara difera la smalt fata de dentina datorita structurilor histologice diferite ale celor doua
tesuturi.
Pentru a se realiza adeziunea rasinii la smalt este necesara o pregatire prealabila a suprafetei acestuia
prin gravare acida. Pentru aceasta se utilizeaza acidul fosforic 37%. Gravarea trebuie sa dureze minim 20
secunde. In urma gravarii pe suprafata smaltului apar o serie de microretentivitati, care ii dau suprafetei
gravate si uscate un aspect cretos. Se poate obtine astfel o adeziune mecanica a rasinilor compozite care
se realizeaza prin intermediul unui adeziv amelar livrat impreuna cu materialul compozit. Adezivii
amelari sunt rasini diacrilice nesarjate lichide cu un coeficient crescut de umiditate care sunt retinute in
interiorul microcavitatilor din smaltul gravat prin polimerizare. Ei contin aceeasi monomeri pe care ii
contine si rasina compozita, dar la acestia proportia monomerului de dilutie este mai mare si acest lucru
atrage dupa sine scaderea vascozitatii adezivului.
La nivelul dentinei, ca urmare a instrumentarii tesuturilor dure dentare, pe suprafata plagii dentinare
rezultate se va acumula un detritus dentinar remanent si care este o pelicula fina, alcatuita din particule
microcristaline incorporate intr-o matrice organica denaturata, cu o grosime de cel mult 2 microni.
Detritusul dentinar remanent are o rezistenta mecanica slaba si desi initial poate reprezenta un element
protector al plagii dentinare, nepermitand patrunderea bacteriilor in canaliculele dentinare, el impiedica
aparitia unor legaturi chimice si micromecanice ale adezivului cu dentina.
Adezivii dentinari contin:
acidul (conditionantul), agent care este utilizat pentru curatirea si/sau demineralizarea suprafetei
dentinei pe care o pregateste in vederea colarii.
Primerul, o rasina hidrofila intr-un solvent(apa, acetona, alcool) care are rolul de a umecta zona
demineralizata si favorizeaza patrunderea rasinii adezive in interiorul tubilor dentinari si in reteaua de
colagen eliberata determinand aparitia unui strat hibrid.
Rasina adeziva propriu-zisa, cu vascozitate scazuta, care patrunde in reteaua de colagen a canaliculelor
dentinare si in dentina intercanalara pregatite anterior.
In functie de actiunea fata de detritusul dentinar remanent, adezivii dentinari se pot imparti in:
adezivi care lasa intact detritusul dentinar remanent, incorporandu-l in procesele de colaj; sunt mai
putin utilizati astazi
(SISTEM ADEZIV Slobond M type V)

17

1.-inchiderea ermetica a canalelor pe toata lungimea si latimea lor pana la apex pentru evitarea
infectarii parodontiului apical.

2.-blocarea germenilor microbieni in canaliculele dentinare pentru a le inhiba dezvoltarea.

3.-asigurarea vindecarii bontului apical prin cicatrizare cementoida sau neodentinogenetica.

 . Obturatie de canal pana la constrictia apicala

Calitatile materialului ideal de obturatie de canal prin care se pot indeplini toate aceste

deziderate, sunt urmatoarele :

a.)-sa se prepare simplu

b.)-sa fie usor de manipulat

c.)-sa se poata dezobtura usor daca est 959b14j e necesar

d.)-sa inchida etans canalul radicular necesitand a fi:

-fluid pentru a patrunde in toate anfractuozitatile

-sa nu sufere variatii dimensionale in timp

-sa fie impenetrabil pentru microorganisme

-sa nu se dizolve in saliva sau secretii

-sa nu se resoarba in canal

e.)-sa fie radioopac pentru a se putea verifica radiologic corectitudinea obturatiei

f.)-sa aiba o culoare diferita de a dentinei pentru a putea fi vizualizat la eventuala dezobturare

g.)-sa nu coloreze dintele si sa fie histofil pentru tesuturile periapicale

h.)-sa fie bacteriostatic

i.)-sa se poata steriliza si mentine steril

j.)-timpul de priza sa fie convenabil

k.)-sa nu provoace raspuns imunologic

l.)-sa nu fie mutagen sau cancerigen.

Clasificarea materialelor de obturatie de canal

Dupa starea fizica in momentul introducerii in canal si starea fizica in care se mentin, materialele de
obturatie de canal se pot clasifica astfel :

A.Materiale semisolide - pastele care se impart in :

1.-Paste care se intaresc in canal cum ar fi :

a.)-materiale din grupa eugenatului de Zn

b.)-cimentul fosfat de Zn
c.)-materiale derivate de la gutaperca

d.)-bachelitele

e.)-materiale pe baza de rasini epoxidice

f.)-materiale pe baza de Ca(OH)2

2.-Paste care raman moi in canal si care pot fi :

a.)-cu actiune antiseptica indelungata: pasta iodoformata, Rockle's, Gysy, etc.

b.)-cu actiune biologica: paste pe baza de Ca(OH)2 .

B.Materiale solide

Sunt reprezentate de conurile endodontice, care pot fi:

a.)-conuri de gutaperca

b.)-conuri de argint

c.)-conuri din rasini sintetice

1. Paste care se intaresc in canal

Pastele care se intaresc pe canal sunt cele mai folosite, singure sau in asociere cu alte materiale
din aceasta categorie.

1.1. Paste din grupa engenatului de Zn

Acestea rezulta din amestecul ZnO cu engenolul, care poate fi sintetic sau natural - oleum
cariophilorum, la care se adauga alte substante, in scopul ameliorarii unor defecte sau a intari unele
calitati.

Calitatile lor sunt:

-proprietati fizico-chimice satisfacatoare,

-pret de cost redus,

-se prepara si se manipuleaza usor,

-timp de priza convenabil,

-se dezobtureaza usor,

-inchid satisfacator canalul cu o buna etanseitate prin aderenta la dentina,

-inchiderea este insa inferioara celei a cimentului fosfat Zn sau a rasinilor epoxidice,
-actiunea antiseptica este persistenta datorita engenolului, insa destul de slaba, motiv pentru care, se
adauga iodofom, trioximetilen, timol bi-iodat.

Defectele lor sunt:

-putin radioopace - se poate adauga iodofom, tetraoxid de Pb, sulfat de Ba, pulbere de Ag.

-sunt iritante pentru tesuturile periapicale, cand ajung dincolo de apex, datorita gruparilor fenolice
libere din eugenol.

Se poate inlocui eugenolul cu oleum cariophilorum care este mai putin iritant, sau se pot
adauga corticosteroizi precum:

-acetatul de hidrocortizon,

-acetatul de prednison,

-dexametazona, etc., care modereaza durerea prin efectul lor antiinflamator.

1.4. Materiale din grupa bachelitelor

Bachelita se obtine prin reactia de condensarea a formaldehidei cu rezorcina (un oxifenol) in

mediu alcalin.

Preparatul contine 2 flacoane cu cele 2 solutii ( formaldehida si rezorcina), care prin amestecare dau o
pasta fluida ce se aplica in canal cu acul Lentullo.

Preparatele noi precum

-Riebler,

-Foredent,
-SPAD

contin pe langa cele 2 flacoane cu solutii si 1 flacon cu pulbere pe baza de: oxid de Zn si sulfat de Ba,
care prin amestecare dau o pasta smantanoasa.

Calitati:

-puternic bactericide prin formol si rezorcina

-difuzibilitate mare in canaliculele dentinare ( 2-3 mm).

Defecte:

-contractie mare de priza in timp

-iritante pentru tesuturile periapicale in caz de depasire a apexului

-coloreaza dintii in roz (contraindicate la frontali).

1.5. Materiale pe baza de rasini epoxidice

Denumiri comerciale: AH26, Diaket, Araldit, Pinox.

1.AH26

Este prezentat ca avand doua componente:

-pulberea - continand: trioxid de Bi, pulbere de Ag, bioxid de Titan, hexametilen-tetramina

-lichidul - care este un bisfenol di-glicidil, in 2 flacoane separate.

Din acestea, pe o placuta de sticla se amesteca pulberea si 0,5 parti lichid, obtinandu-se o pasta fluida
care se introduce in canal cu acul Lentullo.

Pasta astfel obtinuta se utilizeaza in obturatia de canal mixta prin asociere cu un con de gutaperca
care va usura dezobturarea in caz de nevoie, intrucat nu are un solvent specific.

Priza are loc in 36-48 ore.

Calitati:

-inchiderea canelelor etansa, superioara tuturor materialelor prin aderenta perfecta la dentina

-fara contractie de priza in timp

-impenetrabil pentru saliva, secretii, germeni microbieni

-bine tolerat de tesuturile periapicale

-nu se resoarbe din canal.

Defecte:

nu se poate dezobtura ( obligatoriu se asociaza cu con de gutaperca)

-proportia amestecului pulbere – lichid este greu de realizat.

2.Diaket

Rezulta din condensarea ciclica complexa de policetone si rasini epoxidice.

Cofretul contine: 2 flacoane cu pulbere + lichid si un flacon cu solventul materialului

denumit Dialit, dozatoare pentru pulbere si lichid .

Pasta obtinuta din 0,8 parti pulbere la 1 parte lichid, se introduce in canal cu acul Lentullo si se
asociaza cu un con de gutaperca.

Priza are loc in 1-2 ore.

Calitatile si defectele sunt ca la AH26.

Ne respectarea proportiilor la materialele cu rasini epoxidice dau neajunsuri precum:

a.)-pulberea in cantitate mai mica determina:

-aparitia de bule care scad rezistenta si aderenta

-disparitia radioopacitatii

-devine foarte iritant pentru tesuturile periapicale in caz de depasire a apexului.

b.)-pulberea in cantitate mai mare determina:

-scaderea aderentei si etanseitatii

-cresterea vascozitatii deci manipulare greoaie

-scurtarea timpului de priza la cateva minute.

Materiale pe baza de hidroxid de calciu

Bernard a introdus primul pulberea de oxid de calciu si apa care a provocat prin punerea in
libertate a bioxidului de carbon o reactie violenta, cu adevarate microexplozii  provocand chiar
fracturararea dintelui.

Pentru atenuarea violentei reactiei s-a imaginat produsul BIOCALEX care contine:

-pe langa oxid de Ca si

-glicerol, alcool, glicol, - cu rol de moderatori.

Biocalexul introdus in canal si in contact cu apa, declanseaza reactia cu eliberare de ioni OH, care
produc liza substantei organice si punerea in libertate a bioxidului de carbon, care reactioneaza la
randul sau cu hidroxidul de calciu.

Acesta precipita, obturand zonele unde a patruns materialul.

Calitati:

antiseptic datorita alcalinitatii mari (pH 9-l1)

-ne iritant in cazul depasirii apexului.

Defecte:

-contractia mare de priza

-se resoarbe cu timpul din canal

-nu este radiopac.

Indicatiile pastelor cu Ca(OH)2 sunt in:

-obturatii provizorii in vederea sterilizarii

-obturatie mixta pasta-pasta

-obturatie definitiva de canal doar prin incorporarea Ca(OH) 2 intr-o formula a materialelor din grupa
eugenatului de Zn – RADIOCALEX.

2. Paste care raman moi in canal

In functie de modul lor de actiune aceste paste pot fi de doua feluri:

1.Paste cu actiune antiseptica indelungata

Desi puternic antiseptice, resorbindu-se in canal se folosesc numai pentru obturatii provizorii pe

timp de 2-3 saptamani.

Exemple :

-pasta iodoformata Walkhoff,

-pastele Rockle’s,

-triopasta Gysy ,

-pastele Asphalin I si II, etc.

Toate acestea se introduc pe canal cu ace Lentullo.

2.Paste cu actiune biologica

Sunt paste pe baza de Ca(OH)2 , din categoria celor folosite pentru coafajul pulpar direct in
deschiderile accidentale, dar cu indicatie de utilizare endodontica.

Exemple:

-Calxid,
-Reogan,

-Regeneran,

-Calcipulpe,

-Vitapulp,

-Vitacalc, care se aplica pentru obturatii provizorii ale canalelor radiculare.

Caracteristicile lor comune sunt:

-contractie mare de priza si in timp

-pH-ul foarte crescut 10-l2.

Tehnica de aplicare

Se introduc in canal cu ace Lentullo, se mentin 5-l0 zile sub pansamente ocluzive si apoi

se indeparteaza in totalitate si se face obturatia definitiva a canalelor cu paste care se intaresc in
canal.

Se poate folosi si obturatia mixta a canalului gen pasta-pasta:

-treimea apicala a canalului se obtureaza cu paste pe baza de Ca(OH) 2 ,

-iar celelalte 2/3 de canal cu paste care se intaresc pe canal.

Este recomandata mai ales in extirparea vitala, unii insa o folosesc si in gangrena pulpara cu rezultate
clinice foarte bune, datorita inchiderii apexului si vindecarii leziunilor periapicale.

3. Materiale solide pentru obturatia de canal

Acestea au forma de prezentare comerciala ca si conuri calibrate, cu dimensiuni si grosimi

corespunzatoare instrumentarului folosit pentru largirea canalelor radiculare.
Dupa materialul din care sunt confectionate ele pot fi:

1.Conuri de gutaperca

Sunt cele mai frecvente, avand in compozitie:

-gutaperca,

-ZnO,

-sulfat Ba,

-ceara,

-oxizi metalici (culoarea alba sau roz).

Avantajele acestora sunt:

-imbunatatirea etanseitatii obturatiei

-sunt ne rezorbabile

-impenetrabile pentru saliva, secretii, germeni microbieni

-au calitati radioopace

-sunt usor de dezobturat.

Indicatii

-in obturatiile mixte de canal ( paste + con gutaperca)

-in metodele condensarii verticale si laterale ale gutapercii.

2.Conurile de argint

Contin:

-99,8 % argint si

-0,2% cupru + crom

Calitati

-au mare flexibilitate

-au efecte antiseptice si oligodinamice prin afinitatea Ag pentru gruparile tiolice din aminoacizi, acesta
denaturand metabolismul proteic microbian.
Defecte

-greu de dezobturat

-depasirile de apex sunt iritante pentru parodontiul apical

-in timpul obturatiei se fac Rx repetate pentru controlul corectitudinii obturatiei.

Indicatii de aplicare la

-dintii cu radacini complet formate

-premolarul I superior pentru ca are foramenul apical rotund

-radacinile vestibulare ale molarilor superiori

-radacinile meziale ale molarilor inferiori.

3.Conurile de rasini sintetice cum ar fi:

-rasinile epoxidice,

-acrilice,

-din nailon,

-poliesteri,

-teflon.