Referat Istorie

Procesele de la Nürnberg

Elev: Cherechesu Andrei

 Procesele de la Nürnberg
Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că în cadrul lor au fost inculpați
importanți membri ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între 1945 și
1949 în orașul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiție din Nürnberg. Primul și cel mai cunoscut dintre aceste procese
a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în fața Tribunalului Militar Internațional (TMI), în care au fost judecați 24
dintre cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste, atât capturați cât și în contumacie. Dezbaterile proceslui s-au ținut
între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. Al doilea set de procese ale unor criminali de război mai puțin importanți a
avut loc conform Legii nr. 10 a Consiliului de Control la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre care Procesul
medicilor și Procesul judecătorilor.

1. Originea
Documente publicate la Londra la 2 ianuarie 2006 de Ministerul de Război britanic arată că încă din decembrie
1942 guvernul britanic discutase politica de pedepsire a conducătorilor naziști în eventualitatea capturării acestora.
Prim-ministrul britanic Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuțiilor sumare pentru evitarea
obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea Statelor Unite să renunțe la idee. La finele lui 1943, la
summitul tripartit ținut la Teheran, conducătorul sovietic, Stalin, a propus executarea a 50.000 - 100.000 de ofițeri
superiori germani. Crezând că Stalin glumește, președintele american Roosevelt a „glumit” și el, spunând că poate
49.000 ar fi suficienți. Churchill a denunțat ideea „execuției cu sânge rece a soldaților care au luptat pentru țara lor”. A
adăugat însă că criminalii de război trebuie să plătească pentru crimele lor și că, în conformitate cu Documentul de la
Moscova pe care-l scrisese el însuși, aceștia ar trebui să fie judecați în locul unde s-au comis crimele. Churchill s-a opus
ferm execuțiilor „în scopuri politice”.

Ministrul american al finanțelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan pentru denazificarea totală a
Germaniei, plan cunoscut ca „planul Morgenthau”. Acest plan prevedea dezindustrializarea forțată a Germaniei, însoțită
de impunerea muncii forțate, precum și a altor măsuri draconice, ca o ripostă la cele plănuite de naziști pentru Europa
de Est. Atât Churchill cât și Roosevelt au susținut planul Morgenthau și au încercat obținerea autorizării lui la Conferința
din Quebec din septembrie 1944. Uniunea Sovietică a anunțat însă că preferă un proces juridic. Detalii ale planului, date
publicității, au stârnit proteste de amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a renunțat la plan, dar nu a
adoptat o poziție alternativă. Eșecul planului Morgenthau a făcut necesar un plan alternativ pentru a soluționa problema
conducătorilor naziști. Planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa” a fost elaborat de ministrul american
al apărării Henry L. Stimson și de subalternii săi din minister. Roosevelt a murit în aprilie 1945. Noul președinte, Harry S.
Truman, a aprobat opțiunea judiciară.

După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS și Franța au fost stabilite detaliile proceselor penale, care urmau să
înceapă la 20 noiembrie 1945, în orașul Nürnberg.

2. Înființarea Tribunalului de la Nürnberg

La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) și Potsdam (1945), cele trei mari puteri din timpul războiului,
Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit, au convenit asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovați
de crime de război și crime împotriva umanității în timpul celui de al doilea război mondial. Franța a primit și ea un loc în
tribunale.
 Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la Nürnberg. Acest
document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război din țările europene ale Axei”. Aproximativ
200 de inculpați germani au fost judecați la Nürnberg pentru crime de război și 1.600 de alte persoane au fost judecate
prin modalitățile tradiționale ale justiției militare. Jurisdicția tribunalelor a fost definită de Instrumentul de Capitulare a
Germaniei. Conform acestui document, autoritatea politică pentru Germania fusese transferată Consiliului Aliat de
Control, care, având putere suverană asupra Germaniei, putea decide pedepsirea pentru încălcărea legislației
internaționale și a legilor războiului. Întrucât competența i-a fost limitată la încălcarea legilor de război, tribunalul de la
Nürenberg nu a avut jurisdicție asupra crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939, data declanșării războiului
mondial.

Limitarea judecării și pedepsirii de către tribunalul internațional la personalul țărilor Axei a dus la acuzații că ar fi
fost vorba de așa-zisa „justiție a învingătorului” și că crimele de război comise de Aliați nu au putut fi judecate la rândul
lor. Este, însă, obișnuit ca forțele armate ale unei țări civilizate să furnizeze soldaților ghiduri detaliate privind ceea ce
este permis sau nu potrivit codului militar respectiv. Acestea conțin și obligațiile în baza tratatelor internaționale și
cutumele războiului. De exemplu, la procesul lui Otto Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe manualul publicat de
ministerul american al apărării, din 1 octombrie 1940, și din manualul soldatului american. Dacă un membru al forțelor
armate încalcă propriul cod militar, acesta poate compărea ca inculpat în fața unei curți marțiale. În urma încălcării unor
prevederi ale codului militar, membrii forțelor armate aliate au putut fi și au și fost judecați, ca de exemplu, la procesul
Masacrului de la Biscari. Capitularea necondiționată a puterilor Axei a fost neobișnuită și a dus nemijlocit la constituirea
tribunalelor internaționale. De regulă, războaiele internaționale se termină condiționat și tratamentul suspecților de
crime de război este stipulat în tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt
judecați conform propriului sistem judiciar dacă sunt suspecți de crime de război – cum s-a întâmplat în Războiul de
continuare care a dus la Procesele de război din Finlanda. Limitând atribuțiile tribunalului internațional la judecarea
suspecților de crime de război din țările Axei, Aliații acționau în cadrul normelor internaționale în vigoare.

Locul desfășurării proceselor

Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfășoare la Berlin. În cele din urmă s-a optat pentru Nürnberg, din
câteva motive:

Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărțită în patru zone de ocupație).

Palatul de justiție era spațios și neavariat (unul dintre puținele edificii rămase intacte după bombardamentele
aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea și o închisoare mare.

Întrucât fusese orașul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”), alegerea orașului Nürnberg avea și o
valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii Partidului Nazist.

S-a mai convenit ca Franța să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar internațional și ca primul
proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese
în fața Tribunalului militar internațional.

Participanți

Fiecare dintre cele patru țări a dat câte un judecător principal și un locțiitor, precum și procurori. Judecătorii au
fost:

Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic și președinte

Sir William Norman Birkett, judecător britanic locțiitor

 Francis Biddle, judecător principal american

John Parker, judecător american locțiitor

Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez

Robert Falco, judecător francez locțiitor

general-maior Iona Nikicenko, judecător principal sovietic

locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locțiitor

Principalii procurori au fost Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley Shawcross pentru Regatul Unit,
general-locotenentul Roman A. Rudenko pentru Uniunea Sovietică, François de Menthon și Auguste Champetier de
Ribes pentru Franța. Jackson era asistat de avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era asistat de maiorul David Maxwell-
Fyfe și de John Wheeler-Bennett. Shawcross a recrutat și un tânăr avocat pledant, Anthony Marreco, fiul unui prieten,
pentru a ajuta echipa britanică sa facă față la volumul mare de muncă ce a urmat. Robert Falco era un judecător cu
experiență, cu multe procese la activ în Franța.

3. Procesul principal
Tribunalul militar internațional a fost inaugurat la 18 octombrie 1945, în clădirea Curții Supreme, la Berlin. Prima
sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko. Procurorii au inițiat inculparea a 24 de criminali de război și
șase organizații criminale: conducerea Partidului Nazist, a Schutzstaffel (SS) și Sicherheitsdienst (SD), a Gestapo-ului, a
Sturmabteilung (SA) și a Înaltului Comandament al Armatei Germane (OKW).

Capetele de acuzare au fost:

1. Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea de crime împotriva păcii
2. Plănuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime împotriva păcii
3. Crime de război
4. Crime împotriva umanității

De-a lungul proceselor, mai ales între ianuarie și iulie 1946, inculpații și unii dintre martori au fost examinați de
psihiatrul american Leon Goldensohn. Notele sale privind atitudinea și personalitatea inculpaților s-au păstrat. Sentințele
capitale au fost executate la 16 octombrie 1946 prin spânzurare, prin metoda de cădere standard și nu prin cădere
lungă. Judecătorii francezi au propus folosirea unui pluton de execuție pentru condamnații militari, potrivit cutumei
sentințelor pronunțate de curțile marțiale, dar Biddle și judecătorii sovietici s-au opus. Aceștia au susținut că ofițerii își
violaseră etica militară și nu erau demni de moartea, considerată demnă, în fața plutonului de execuție. Prizonierii
condamnați la închisoare au fost transferați în 1947 la Închisoarea Spandau.

Definiția a ceea ce constituie crimă de război este stipulată în Principiile Nürnberg, document creat ca rezultat al
procesului. Experimentele medicale efectuate de medicii germani au dus la redactarea Codului Nürnberg pentru a
controla viitoarele procese privind experimentele medicale efectuate pe oameni, inclusiv Procesul medicilor.

Dintre organizații, următoarele nu au fost găsite vinovate:

 Reichsregierung (guvernul central),

Oberkommando (comandamentul militar suprem) und Generalstab der Wehrmacht (statul major al armatei).

4. Influența asupra dezvoltării legislației penale internaționale

Procesele de la Nürnberg au avut o mare influență asupra dezvoltării legislației penale internaționale. Comisia
Juridică Internațională, acționând la cererea Adunării Generale a Națiunilor Unite, a publicat în 1950 raportul Principii ale
legii internaționale recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg și în judecata tribunalului. Influența tribunalului
reiese și din propunerile de înființare a unei instanțe penale internaționale și în elaborarea codurilor penale
internaționale, pregătite ulterior de Comisia Juridică Internațională.

O parte din argumentele apărării au fost că unele tratate nu fuseseră semnate de puterile Axei și că, în
consecință, nu erau obligate să le respecte. Această problemă a fost tratată în judecarea crimelor de război și a crimelor
împotriva umanității, care conține o extindere a cutumelor: "Convenția de la Haga din 1907 stipula explicit că
intenționează 'să revizuiască legile generale și cutumele războiului,' cărora astfel le recunoștea existența, dar până în
1939 aceste reguli trecute în Convenție erau recunoscute de toate națiunile civilizate, și erau privite ca fiind o declarație
a legilor și cutumelor războiului referite în Articolul 6 (b) al Chartei de la Londra.". Pe planul legislației internaționale,
consecința este că, dacă este semnat de un număr suficient de țări și este în vigoare de suficient de mult timp, atunci
tratatul poate fi interpretat ca obligatoriu pentru toate statele, nu numai de statele care l-au semnat la început. Acesta
este un aspect juridic foarte controversat în dreptul internațional și încă viu dezbătut în publicațiile de specialitate.

Procesele de la Nürnberg au inițiat o mișcare pentru stabilirea imediată a unei instanțe penale internaționale,
conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la adoptarea Statutului Tribunalului Penal Internațional.

Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor acte:

 Convenția privind genocidul, 1948.

 Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948.
 Convenția privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război și Crimelor Împotriva Umanității, 1968.
 Convenția de la Geneva asupra Legilor și Cutumelor de Război, 1949 cu protocoalele sale adiționale din 1977.

5. Valabilitatea instanței

Validitatea tribunalului a fost contestată în multiple rânduri, pe diverse considerente:

Inculpații nu au avut drept la recurs și nu au putut afecta selecția judecătorilor. S-a argumentat că, întrucât
judecătorii au fost numiți de învingători, tribunalul nu a fost imparțial și nu poate fi privit ca tribunal în adevăratul sens al
cuvântului. A. L. Goodhart, profesor la Oxford, se opunea acestui punct de vedere, scriind:

„Oricât de atractiv ar părea în teorie, acest argument ignoră faptul că se opune practicii aplicării legilor în orice
țară. Dacă ar fi fost așa, atunci niciun spion nu ar fi putut fi judecat, deoarece cazul său este mereu analizat de
judecătorii care reprezintă țara inamică. Totuși, nimeni nu a argumentat vreodată că în asemenea cazuri este necesar ca
judecătorii să fie neutri. Prizonierul are dreptul să ceară ca judecătorii săi să fie corecți, dar nu ca ei să fie neutri. Același
principiu este aplicabil și în legea penală obișnuită, întrucât 'un hoț nu se poate plânge că este judecat de un juriu format
din oameni cinstiți”.

Judecătorul sovietic principal, Nikicenko, luase parte la procesele politice înscenate de Stalin în 1936-1938.

Una dintre acuzații, formulată împotriva lui Keitel, Jodl și Ribbentrop, includea conspirația în vederea comiterii în
1939 a agresiunii împotriva Poloniei. Protocoalele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 August 1939,
propuneau împărțirea Poloniei între germani și sovietici (ceea ce s-a și întâmplat în Septembrie 1939); totuși, liderii
sovietici nu au fost judecați pentru aceeași conspirație. În schimb, tribunalul a declarat că protocoalele secrete ale
Pactului de Neagresiune erau un fals.

În 1915, Puterile Aliate, Marea Britanie, Franța, și Rusia, au dat o declarație în care, pentru prima dată, un
guvern străin (Înalta Poartă) a fost acuzat de comiterea unei „crime împotriva umanității”. Se putea argumenta că abia
când fraza a fost dezvoltată în Carta de la Londra, aceasta a căpătat sens. Întrucât definiția Cartei de la Londra în ce
privește definiția unei crime împotriva umanității era necunoscută la data comiterii crimei, se putea argumenta că legea
era retroactivă și încălca principiile interzicerii legilor ex post facto și a principiului din legea penală nullum crimen, nulla
poena sine praevia lege poenali.

Procesele s-au desfășurat sub propriile reguli ale dovezilor; rechizitoriile au fost elaborate ex post facto și nu s-au
bazat pe legea vreunei țări; apărarea tu quoque a fost interzisă. Articolul 19 al Cartei Tribunalului Militar Internațional de
la Nürnberg specifica:

„Tribunalul nu va fi obligat să urmeze reguli tehnice pentru dovezi. Va adopta și va aplica, atât cât este posibil, o
procedură expeditivă și nontehnică și va admite orice dovezi va considera că au valoare probativă”.

Un judecător al Curții Supreme de Justiție a SUA, Harlan Fiske Stone, a afirmat că procesele de la Nürnberg că au
fost o înscenare. „[Procurorul șef american] Jackson conduce la Nürnberg un linșaj la nivel înalt”, scria Fiske Stone. „Nu
mă deranjează ce le face naziștilor, dar nu-mi place să văd că pretinde că ceea ce conduce el este o instanță
judecătorească și că procedează conform legii. Este o înscenare prea nerușinată pentru ideile mele învechite”.

Alt judecător al Curții Supreme de Justiție, William Douglas, a afirmat că Aliații se făceau vinovați de
„substituirea principiului cu forța”. „Am crezut la vremea respectivă și cred în continuare că procesele de la Nürnberg s-
au făcut fără principii”, scria Douglas. „Au fost făcute legi ex post facto pentru a satisface pasiunile și dorințele vremii”.