George Bacovia
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice
Frig
Sunt lângă un gard rupt,
Şi vântul bate cu frunze ude -
Sunt mai urât, sunt supt,
Frigul începe sticla s-o asude.
Pe strada aplecată la vale
E-o toamnă ca o poezie veche -
Vântul împinge fusta femeilor în
cale,
Cu una din ele nu mai putem fi o
pereche.
Toamna rupe afişe şi flori,
E mai trist departe-n prăpăstii -
Să faceţi foc pe zi de mai multe ori;
O, trebuie să fie trist departe-n
prăpăstii...
Fulgi de zăpadă rătăcitori...
Altfel  ale fluviului,
Omul începuse să vorbească
singur...
Şi totul se mişca în umbre
trecătoare -
Un cer de plumb de-a pururea
domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de
soare.
Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
cânt, -
Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în
pământ,
Omul începuse să vorbească
singur...
Ars poetica
Imi invatam cuvintele sa iubeasca
le aratam inima
si nu ma lasam pina cind silabele
lor
Nu incepeau sa bata.
Le aratam arborii
si pe cele cara nu vroiau sa
fosneasca
le spinzuram fara mila,de ramuri.
Pina la urma, cuvintele
au trebuit sa semene cu mine
si cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine insumi,
m-am sprijinit de cele doua maluri
ca sa le-arat un pod,
intre cornul taurului si iarba,
intre stelele negre ale luminii si
pamint,
intre timpla femeii si timpla
barbatului,
lasind cuvintele sa circule peste
mine,
ca niste automobile de curse, ca
niste trenuri electrice,
numai s-ajunga mai iute la
destinatie,
numai ca sa le-nvat cum se
transporta lumea,
de la ea insasi,
la ea insasi.