MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

REFERAT

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020
 MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

DENUMIREA PROGRAMULUI DE STUDII: ȘTIINȚE PENALE

TEMA: AUDIEREA PERSOANELOR ȘI DECLARAȚIILE ACESTORA ÎN PROCESUL

PENAL

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020
 Cuprins

CAPITOLUL I
MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL
1. Noțiunea de mijloc de probă și procedeu probatoriu în procesul penal
2. Importanța și cadrul legal al mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii

CAPITOLUL II
DECLARAȚIILE PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL
1. Declarațiile suspectului sau inculpatului
2. Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente
3. Declarațiile martorilor

CAPITOLUL III
AUDIEREA PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL
1. Dispoziții generale privind audierea persoanelor în procesul penal
2. Audierea suspectului sau inculpatului
3. Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente
4. Audierea martorilor

CAPITOLUL IV
MARTORUL ÎN PROCESUL PENAL
1. Importanța declarațiilor și audierii martoriilor în procesul penal
2. Protecția martorilor
 Introducere

Procesul penal reprezintă ansamblul activităților reglementate de normele de procedură

penală, desfășurate de organele judiciare cu participarea părților, a subiecților procesuali
principali, a avocatului și a altor persoane, în vederea rezolvării raportului juridic de conflict
născut din încălcarea normei juridice penale de incriminare și aplicării sancțiunii
corespunzătoare acestei norme.1 Din această definiție se poate deduce că scopul unui proces
penal este rezolvarea raportului juridic de conflict, născut între făptuitor sau persoana care a
încălcat norma penală și societate (stat) care trebuie să restabilească ordinea juridică prin
tragerea la răspundere a făptuitorului. În activitatea de tragere la răspundere, statul, prin
intermediul organelor judiciare trebuie să asigure desfăsurarea procesului penal în condițiile
stabilite de lege.
Pentru soluționarea unei cauze penale și realizarea scopului procesului penal, organele
judiciare trebuie să afle adevărul și să stabilească situația de fapt pe baza probelor cum este
prevăzut și în art.5 alin. (1) C. pr. pen.: „Organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de
probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului.
Pornind de la aceste considerente și de la faptul că în realitatea contemporană infractorii
au devenit mai eficienți și prudenți în săvârșirea faptelor antisociale odată cu digitalizarea și
dezvoltarea tehnologiei, mijloacele materiale de probă fiind tot mai greu de găsit în soluționarea
cauzelor, din punctul meu de vedere, declarațiile persoanelor au capătat o tot mai mare
importanță ca mijloace de probă în procesul penal în ciuda principiului liberei aprecieri a
probelor.
În opinia mea, declarațiile persoanelor în procesul penal au o valoarea probantă
incontestabilă. Spre exemplu, mărturisirea inculpatului în sistemul inchizitorial era considerată
„regina probelor” sau proba testimonială în procesul penal are caracterul de probă firească,
inevitabilă potrivit unor autori.2 Ținând cont de protecția oferită de legiutor martorilor prin Codul
de Procedură Penală și de natura, și dorința umană care urmărește realizarea dreptății, precum și
de cele expuse mai sus, consider că audierea și declarațiile persoanelor în procesul penal
constituie o temă care necesită să fie studiată în profunzime.

1
A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 7.
2
A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 10.
 CAPITOLUL I
MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL

1. Noțiunea de mijloc de probă și procedeu probatoriu în procesul penal

Pentru constatarea existenţei faptelor şi a împrejurărilor de fapt care formează obiectul
cauzei penale, cât şi a vinovăţiei făptuitorului, este necesar ca organele judiciare să desfăşoare o
activitate complexă de probaţiune3.
Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul
probelor. Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea
acestora ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei, definiție regăsită și în Codul de procedură penală, în
cuprinsul art. 97.
De asemenea probele au mai fost definite ca fiind elemente de fapt cu relevanță
informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale sau ca imprejurări de fapt aflate în afara
procesului penal, dar, întrucât privesc obiectului procesului, prin administrarea lor în cadrul
acestuia, ele dobândesc caracter procesual.4
Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi
folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Astfel, prin mijloc
de probă se întelege acea modalitate/cale legală prin care se stabilește existența probelor și
valorificarea acestora în procesul penal.
În strânsă legătură cu noțiunea de probă și mijloc de probă se află și procedeul
probatoriu, definit în doctrină cât și în Codul de procedură penală ca fiind modalitatea de
obținere a mijlocului de probă. Astfel în cadrul unui proces penal va trebui respectat, în condițiile
legii acest parcus pentru obținerea mijloacelor de probă necesare, fie pentru apărare, fie pentru
atac și anume:
a) descoperirea probelor relevante în aflarea adevărului într-o cauză;
b) valorificarea acestora prin intermediul unui procedeu probatoriu prevăzut de
lege și în condițiile acesteia;
c) obținerea mijloacelor de probă în condițiile legii;
Spre exemplu, vor constitui probe faptele sau împrejuările de care un martor are
cunoștiință cu privire la o infracțiune, urmând ca prin procedeul probatoriu al audierii martorului
să se obțină mijlocul de probă, și anume, declarația martorilor. Pentru ca acest parcurs să-și

3
Al. Boroi, Şt.G. Ungureanu, N. Jidovu, op. cit., p. 137.
4
A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 156.
îndeplineacă rolul în cadrul procesului penal, este important ca fiecare etapă să se desfășoare în
condițiile stabilite de Codul de procedură penală. În cazul în care, administrarea probelor potrivit
itinerariului descris mai sus, se face prin încălcarea dispozițiilor legale, sancțiunea care va fi
interveni, va fi excluderea probelor obțiunute în mod nelegal ca efect al interdicției de a
administra probe în acest mod, interdicție care rezultă din reglementarea principiului loialității
administrării probelor.

2. Importanța și cadrul legal al mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii

Art. 97 (1) Cod de procedură penală reglementează ca fiind probă „orice element de
fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea
persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. Practic, prin orice element de
fapt se poate întelege o anumită imprejurare, realitate sau o întamplare care servește la realizarea
scopului procesului penal.
De asemenea tot în cuprinsul art. 97, la alin. (2), se prevede că: „Proba se obţine în
procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”
Astfel, din conținutul art. 97 C. pr. pen. reiese că mijloacele de probă sunt acele
mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe sau calea legală prin care
este administrată proba în procesul penal.
Tot în cadrul art. 97, de data aceasta la alin. (3), se face referire și la procedeul
probatoriu, stabilindu-se: „Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului
de probă”. Astfel și acesta capată o definiție legală, fiind înlăturate orice fel de dubii cu privirea
la interpretarea sa în doctrină.
Importanța mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii rezultă în principal din
capacitatea acestora de a conduce la aflarea adevărului într-o cauză și a realizării scopului
procesului penal, și anume tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune.
De asemenea, legiuitorul ținând seama de importanța acestora, a decis să le definească în mod
expres prin Noul Cod de Procedură Penală, cum am arătat mai sus, precum și, a renunțat la
enumerarea limitativă a mijloacelor de probă prevăzute în Codul anterior 5 la art. 64 alin. (1),
singura condiție rămasă fiind să nu fie interzise prin lege.
Totodată, pentru a marca importanța administrării probelor în procesul penal, în Noul
Cod de Procedură Penală, vechile dispoziții privind loialitatea probelor au fost ridicate la rang de
principiu6 și a fost reglementat, de asemenea, principiul excluderii probelor nelegal administrate7.

CAPITOLUL II
DECLARAȚIILE PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL

1. Declarațiile suspectului sau inculpatului

Declarațiile suspectului sau inculpatului constau în relatările acestor subiecți procesuali
cu privire la faptă și la acuzația ce li se aduce și constituie unul dintre mijloacele de probă
indicate de lege prin intermediul căruia se poate constata existența sau inexistența unei
infracțiuni, se poate identifica persoana care a săvârșit-o ori pot fi stabilite alte împrejurări care
contribuie la aflarea adevărului. Acest mijloc de probă - în principiu - nu poate lipsi din
ansamblul cauzei, deoarece componenta sa procesuală înglobează dreptul la apărare al persoanei
acuzate de săvârșirea unei infracțiuni; atunci când o instanță urmează a studia în ansamblul său
chestiunea vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă
asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care
susține că nu a comis acțiunea considerată drept o infracțiune penală. Instanța este obligată să ia
măsurile care se impun pentru ca inculpatul să fie prezent la ședința de judecată, pentru a i se
oferi astfel posibilitatea de a-și expune personal apărările. Condamnarea inculpatului, pronunțată
fără ca acesta să fi avut posibilitatea de a fi audiat personal, este contrară cerințelor unui proces
echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din interpretarea art. 77 și art. 82 Cod procedură penală rezultă că:
- suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză,
rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
- inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală care
devine parte în procesul penal.
Astfel, având în vedere definițiile de mai sus, suspectul sau inculpatul este persoana
care cunoaște cel mai în amănunt felul și împrejurările în care a fost comisă fapta, declarațiile lor
purtând o mare însemnătate pentru lămurirea cauzei penale, din acest motiv legiuitorul
prevăzându-le ca mijloace de probă în cuprinsul art. 97 C. pr. pen.
Tot în cadrul Codul de Procedură Penală se stabilește obligația organelor judiciare de a-l
asculta pe suspect sau inculpat în anumite momenten ale desfășurării procesului penal. Astfel art.
307 C. pr. pen prevede că suspectul este ascultat dupa ce s-a dispus efectuarea urmăririi penale
față de el și după ce i s-a adus la cunoștiință această calitate, fapta pentru care este suspectat și

5
„Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaratiile invinuitului
sau ale inculpatului, declaratiile părţii vatamate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaratiile
martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile
tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale şi expertizele.”
6
Art. 101, Cod Procedură Penală.
7
Art. 102, Cod Procedură Penală.
încadrarea juridică a acesteia. De asemenea, potrivit art. 309 C. pr. pen inculpatul este ascultat
după ce s-a pus în mișcarea acțiunea penală față de acesta.
Înainte de prima lor audiere, suspectului sau inculpatului le sunt comunicate drepturile
și obligațiile ce le revin ca urmare a dobândirii acestor noi calități în proces. Astfel, deși se
instituie obligația în sarcina organelor judiciare de a-l asculta pe suspect/inculpat, acesta din
urmă nu are obligația de a da declarații, în acest sens stabilindu-se și în cuprinsul art. 83 lit. a) C.
pr. pen. unde se prevede dreptul inculpatului de a nu da nicio declarație pe parcursului procesului
penal.
În ceea ce privește forța probantă a mărturisirii suspectului/inculpatului, daca în
sistemul inchizitorial aceasta era considerată „regina probelor”, în reglementarea contemporană
putem spune că a mai rămas în mică parte acest fapt deoarece potrivit principiului liberei
aprecieri a probelor, declarațiile suspectului sau inculpatului trebuie valorificate în legătură cu
toate probele administrate în cauză. Totuși, și în actualul Cod de Procedură Penală, recunoașterea
învinurii are ca efect aplicarea unei proceduri de judecată simplificate8.
Având în vedere principiul liberei aprecieri a probelor și faptul că suspectul/inculpatul
pentru a-și asigura scăparea, poate face declarații contradictorii sau își poate retrage declarațiile,
organul judiciar poate reține ca probe declarațiile suspectului/inculpatului care se confirmă prin
celelalte probe sau poate aprecia asupra valorii retractării în funcție de probatoriul administrat.
În ceea ce privește declarațiile suspectului/inculpatului, acestea se consemneaza in scris.
În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-
a formulat, și se menționează de fiecare data ora începerii și ora încheierii ascultării9.

2. Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile

civilmente
Din interpretarea art. 79, art. 84 și art. 86 C. pr. pen. rezultă următoarele definiții:
- persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală prin fapta penală;
- partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal;
- partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are
obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,
prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.
Astfel, având în vedere faptul că persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă
civilmente iau primele contact cu făptuitorul infracțiunii, de asemenea, ele pot oferii cele mai
importante informații cu privire la cauza penală, în multe cazuri fiind chiar prima sursă de probe
pentru organele judiciare. Important este, ca la momentul ascultării acestora de către organele
judiciare acestea să fi dobândit deja calitatea cerută de lege, respectiv persoană vătămată, parte
civilă sau parte responsabilă civilmente.

8
Art. 374 alin. (4), Cod Procedură Penală.
9
Art. 110, Cod Procedură Penală.
 În ceea ce privește calitatea de persoană vătămată Codul de Procedură Penală 10 prevede
posibilitatea persoanei care a suferit o vătămare fizică/materială sau morală să refuze participarea
la procesul penal, înștiințând organul judiciar despre acesta care o va audia în calitate de martor
însă doar atunci când acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Cu privire la stabilirea calității de parte civilă, la art. 20, alin. (1), C. pr.pen. se stabilește
că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești, organele judiciare
având obligația de a aduce persoanei vătămate la cunoștiință acest lucru.
Referitor la partea responsabilă civilmente această calitate poate fi dobândită în 2
moduri potrivit art. 21 C. pr. pen.:
- fie prin introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile, până la începerea cercetării judecătorești11;
- fie prin intervenția ei în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la
prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
În ceea ce privește forța probantă a declarațiilor persoanei vătămate, părții civile și
persoanei responsabile civilmente, declarațiile acestora au aceeași valoare probatorie ca și
celelalte mijloace de probă, fiind supuse principiului liberei aprecieri de către organele judiciare,
în urma tuturor probelor administrate în cauză.

1. Declarațiile martorilor
Declarațiilor martorilor reprezintă acele mijloace de probă care au o însemnătate
ridicată pentru rezolvarea unei cauzele penale și care pot oferi informații prețioase organelor
judiciare pentru aflarea adevărului. Din interpretarea art. 114 C. pr. pen. rezultă că martorul este
persoana care cunoștiință despre fapte sau imprejurări de fapt care constituie probă în cauza
penală. Astfel martorii sunt acele persoane care au fost prezenți la săvârșirea unei fapte penale
sau care cunosc informații cu privire la o astfel de faptă, aceștia putând fi clasificați în:
- martori direcți (care au fost prezenți la fața locului în momentul săvârșirii faptei
penale);
- martori indirecți care au căpătat informații de la alte persoane cu privirea la săvârșirea
unor fapte penale.
Deși orice persoană ar putea avea calitatea de martor atunci când are cunoștiințe cu
privire la săvârșirea unei fapte penale, putând fi chemată în procesul penal să dea declarații 12,
totuși, acele persoane care se află într-o stare ce pune la îndoială capacitatea lor de a fi martor
10
Art. 81, alin. (2), Cod Procedură Penală;
11
Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma “în termenul prevăzut la
art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) este neconstituţională.
12
Art. 115, alin. (1):„Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a
subiecților procesuali principali”.
( Spre exemplu: persoanele cu probleme psihice, persoanele cu dizabilități fizice care nu pot să
perceapă în mod normal anumite fenomene) pot fi ascultate doar atunci când organul judiciar
constată că persoana este capabilă să relateze fapte și imprejurări de fapt conforme cu realitatea
în mod conștient. În această situație, organul judiciar poate solicita efectuarea oricărei examinări
necesare.
În ceea ce privește ascultarea unui minor în calitate de martor, din interpretarea art. 124
C. pr. pen. rezultă că aceasta se face cu privere la minorul sub 14 ani în prezența unuia dintre
părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat
minorul spre creștere și educare. Dacă organul judiciar care efectuează ascultarea consideră
necesar, poate fi chemat un psiholog care să-l asiste pe minor pe perioada ascultării.
Cu privire la calitatea de martor, la art. 114 alin. (3) C. pr. pen. se prevede că această
calitate are întâietate față de calitatea de expert, avocat, mediator sau de reprezentant al uneia
dintre părți sau al unui subiect procesual principal cu privire la acele fapte și împrejurări pe care
persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Se pare că legiuitorul a considerat
mai importante informațiile pe care un martor le-ar putea furniza pentru aflarea adevărului într-o
cauză penală decât activitatea desfășurată de oricare dintre persoanele enumerate mai sus, ceea
ce este un lucru firesc și benefic în activitatea judiciară.
Deși, regula generală este că orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, unele
persoane chiar în condiții speciale (ex.: minorul), din interpretarea art. 115 și art. 116 C. pr. pen.
rezultă că unele persoane nu pot fi audiate ca martor:
o părțile și subiecții procesuali principali;
În ceea ce privește aceste persoane, își regăsește aplicabilitate adaugiul nemo testis
idoneus in re sua, potrivit căruia nimeni nu poate depune declarații ca martor în propria cauză;
o persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială în mod
rezonabil capacitatea de a fi martor;
Se face referire la acele persoane menționate mai sus care pot fi audiate doar atunci
când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și
împrejurări conforme cu realitatea;
o persoanele care au obligația păstrării secretului sau confidențialității;
Sunt avute în vedere acele persoane care prin prisma profesiei sau activițății desfășurate
au datoria să nu divulge informațiile dobândite astfel ( Spre exemplu: avocatul, psihologul etc.).
Totodată, din dispozițiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reiese că există o categorie de
persoane care pot fi ascultate ca martor doar dacă își dau acordul în această privință. Astfel au
dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
 a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi
surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
Astfel dacă persoanele menționate sunt de acord să ofere declarații organului judiciar,
vor căpăta calitatea de martor, dobândind drepturile și obligațiile acestuia. Prin această
reglementare, legiuitorul a dorit să ofere o protecție sporită relațiilor familiale, arătând cât de
importantă este familia în societate. Importanța protecției acestor relații și a sentimentelor de
afecțiune care se nasc între aceste persoane a fost constată și de către judecătorii Curții
Constituționale care a declarat neconstituțional 13 art. 117 alin. (1) pentru excluderea persoanele
care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți din această categorie.
În ceea ce privește valoarea probatorie, declarațiile martorilor au, prin prisma
principiului liberei aprecieri a probelor, forță probantă egală cu alte mijloace de probă ce pot fi
administrate în mijlocul penal.

CAPITOLUL III
AUDIEREA PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL

1. Dispoziții generale privind audierea persoanelor în procesul penal

Potrivit art. 104 Cod Procedură Penală, în cursul procesului penal pot fi audiate
următoarele persoane: suspectul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente,
martorii și experții. Tot în Codul de Procedură Penală, la art. 105 și 106 sunt prevăzute anumite
reguli comune în ceea ce privește audierea acestor persoane.
Astfel, este reglementată audierea prin interpret 14 ori de câte ori persoana audiată nu
înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română. În ceea ce privește interpretul
acesta poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de către persoana ascultată. Totodată, este
prevăzută și o excepție, atunci când se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă
nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea putând avea loc în prezența oricărei persoane
care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin
interpret imediat ce aceasta este posibilă.
În cazul în care persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu
participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această
situație comunicarea se poate face și în scris. Și în acest caz, legiuitorul a avut în vedere anumite
13
Dec. CCR nr. 562/2017 (Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.
117 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în
calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională.)
14
Art. 105, Codul de Procedură Penală.
situații excepționale când audierea este urgentă și nu se gasește o persoană autorizată care poate
comunica prin limbajul special reglementând ca audierea persoanelor menționate mai sus să se
facă cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare.
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere și audierea unor persoane care acuză
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a
participa la ascultare, reglementând în sarcina organului judiciar obligația de a dispune
întreruperea ascultării și a lua măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic15.

2. Audierea suspectului sau inculpatului

Audierea suspectului sau inculpatului reprezintă acel procedeu probatoriu care constă în
obținerea de informații de la suspect/inculpat consemnate în declarațiile scrise ce vor constitui
mijloace de probă, și care presupune respectarea unui set de reguli atât de ordin procesual și
procedural cât și de ordin tactic. În ceea ce privește regulile de ordin tactic, acestea sunt
circumscrise tacticii criminalistice ca materie distinctă dar pot fi amintite unele dintre ele precum
studierea dosarului cauzei, a personalității suspectului sau inculpatului înainte de audiere și
altele.
În ceea ce privește regulile de ordin procesual, din prevederile Codului de Procedură
Penală rezultă ca audierea suspectului/inculpatului presupune mai multe etape:
1. Cunoașterea datelor cu privire la suspect sau inculpat
La art. 107, Cod Procedură Penală se stabilește că la începutul primei audieri, organul
judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă,
data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea
civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde
locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele
penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, precum și cu privire la orice alte
date pentru stabilirea situației sale personale. Dacă organul judiciar consideră necesar, aceste
întrebări pot fi reluate și cu ocazia unor audieri ulterioare.
2. Comunicarea drepturilor și obligațiilor suspectului sau inculpatului
Potrivit art. 108, Cod Procedură Penală organul judiciar comunică suspectului sau
inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia
este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a
acesteia. În continuare, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință următoarele drepturi:

15
Art. 106, Cod Procedură Penală.
  dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da
declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
 dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea
juridică a acesteia;
 dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
 dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de
asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
 dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii;
 dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a
cauzei;
 dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
 dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
 alte drepturi prevăzute de lege.
În ceea ce privește alte drepturi prevăzute de lege, poate fi avut în vedere dreptul
inculpatului de a încheia pe parcursul urmării penale un acord de recunoaștere a vinovăției sau de
a beneficia de procedura simplificată a recunoașterii învinuirii, în cursul judecății. În acest sens,
organul judiciar are obligația de a-i comunica inculpatului aceste posibilități în cursul urmăririi
penale, respectiv în cursul judecății.
După aducerea la cunoștiință a drepturilor, suspectului/inculpatului i se comunică și
obligațiile care îi revin:
 obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în
cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
 obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.
3. Ascultarea propriu-zisă
În ceea ce privește ascultarea propriu-zisă a suspectului/inculpatului, în cuprinsul art.
109, Cod Procedură Penală sunt prevăzute regulile privind modul de ascultare al
suspectului/inculpatului. Astfel, după parcurgerea celor două etape arătate mai sus, suspectul sau
inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care
i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. Pe parcursul audierii acesta are dreptul să
se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră
necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. Totodată,
suspectul/inculpatul își poate exercita dreptul de a nu da nicio declarație. În acest caz, ascultarea
nu va mai continua, încheindu-se un proces-verbal.