Sunteți pe pagina 1din 63

INTRODUCERE

După cum rezultă din titlul lucrării,vom vorbi despre activitatea autorităţilor publice
cu specială privire asupra actului administrativ, destinat susţinerii examenului de licenţă, în
cadrul Universităţii „*********”, Facultatea de Drept, specializarea Administraţie Publică.
Scopul acestei lucrări este de a prezenta activitatea autorităţilor administraţiei publice
şi a actului administrativ.
Studiul l-am structurat în trei capitole.
În primul capitol am facut o prezentare generală asupra actului administrativ,şi anume
am vorbit despre activitatea autorităţilor publice la modul general, noţiunea actului
administrativ.
În capitolul al doilea am vorbit despre regimul juridic al actelor administrative,făcând
o scurtă comparaţie între actul administrativ şi alte acte juridice.
Capitolul patru e rezervat încetării actelor administrative unde vom discuta despre
suspendarea, revocarea,anularea si inexistenţa actelor administrative.

2
1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ACTELOR
ADIMINISTRATIVE

Literatura juridică românească din perioada interbelică exprima formele de activitate


a autorităţilor administraţiei publice, prin opinia lui Paul Negulescu, ca mijloace juridice prin
care puterea executivă lucrează asupra administraţiilor sau actele puterii executive. El preciza,
în acest sens, două mari categorii de acte al puterii executive: actele de autoritate şi actele de
gestiune.1
Pentru rezolvarea problemelor de interes local,autoritatile autonome ale administratiei
locale sunt investite, prin lege,cu anumite atributii care constituie competenta lor materiala. În
literature juridical s-a facut distinctia intre capacitatea si competenta organelor
administrative.Astfel,’’capacitatea administrativă desemnează posibilitatea de a participa ca
subiect independent în raporturi de drept administrativ’’,pe cand ‘’competenţa este categoria
care desemnează ansamblul atribuţiilor unor organe administrative sau personale şi limitele
exercitării lor’’.
Anibal Teodorescu menţiona că, în îndeplinirea atribuţiilor sale esenţiale de aplicare a
legii, organul executiv face o serie de acte, deosebind, în acest scop, actele administrative
(denumite şi propriu-zise), actele administrative cu caracter jurisdicţional şi acte cu caracter
pregătitor.2
Erast Diti Tarangul distingea o noţiune formală şi o noţiune materială a actelor
administrative, considerând că simt acte administrative, în primul rând, toate actele care emană
de Ia autorităţile administrative, clasificândo-Ie în acte unilaterale şi acte contractuale.
Administraţia, sintetiza E. D. Tarangul, pentru ca să-şi îndeplinească menirea ei,
acţionează când pe cale unilaterală, ordonând, hotărând, constatând şi reglementând, când pe
cale contractuală, adică prin acord de voinţă cu particularii.3
În perioada postbelică, Tudor Drăganu preciza că în activitatea organelor
administrative de stat intervin acte juridice, acte cu caracter exclusiv politic, fapte materiale
juridice şi operaţiuni materiale tehnice, teză care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent.4

1
Paul Negulescu, op. cit pag.282 apud Vasilica Negrut Drept Administrativ,Luminalex,Bucuresti,2004,p.248
2
Anibal Teodorescu, op, cit. p. 376 apud Vasilica Negrut Drept Administrativ,Luminalex,Bucuresti,2003,p.248
3
EJD. Tarangul, op. cit p, 443 apud Vasilica Negrut Drept Administrativ,Luminalex,Bucuresti,2004,p.248
4
Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 apud Vasilica Negruţ Drept
Administrativ,LuminaLex,Bucureşti,2004,p.248

3
De altfel, în acest sens este şi doctrina franceză care defineşte actul administrativ ca
fiind orice act întocmit de un organ administrativ, de stat şi al administraţiei publice locale,
altele decât organele legislative şi cele jurisdicţionale, cât şi de către organismele private.
Denumirea de acte de drept administrativ, în acest context, evocă regimul elaborării şi
al efectelor actelor organelor administraţiei de stat, emise în realizarea puterii de stat.
Din analiza doctrinei româneşti, după cum am văzut, de-a lungul timpului, rezultă că
s-au utilizat mai multe noţiuni pentru a desemna actele juridice cu caracter unilateral ale
autorităţilor administraţiei publice, dar cel mai adesea este întâlnit termenul de act
administrativ.
De altfel, în prezent, în literatura noastră juridică, potrivit art. 52 din Constituţia
României,republicată, se utilizează constant termenul de act administrativ, fapt ce ne impune să
folosim si noi în continuare această terminologie.
Actualul regim juridic administrativ românesc cunoaşte două forme, o formă tipică,
ce presupune controlul potrivit dreptului comun, a contenciosului administrativ, pe baza Legii
nr.554/2004 şi a unor reglementări speciale, de pildă Legea fondului funciar, nr. 18/199, cu
modificările ulterioarei şi, respectiv, o formă atipică, ce nu presupune controlul instanţelor
judecătoreşti.Ca atare, vom întâlni şi terminologia de act administrativ tipic, act administrativ
atipic ca şi de acte administrative prin delegaţie.1
Se realizează astfel o nuanţare a sensurilor termenului de act administrativ, precizate
prin cele trei sensuri: formal, material şi funcţional, ce pun în evidenţă fie structura de la care
emană voinţa, fie regimul aplicabil.
‘’A administra ’’ înseamnă a face acte juridice care stabilesc drepturile şi
obligaţiilen respective ale persoanelor publice şi ale paricularilor şi a realiya masa operaţiunilor
intelectuale şi materiale pe care le solicită satisfacerea interesului general.
Într-o altă formulare, în doctrina actuală se susţine că activitatea administraţiei,
ca orice tip de activitate umana, se poate exprima prin două forme: prin acte şi prin fapte.
Administrţia publică, ca gen al vieţii politice, realizează două categorii de acte
juridice:acte specifice administraţiei ,prin care se obiectivează esenţa acesteia din punct de
vedere al obiectivului, mijloacelor şi regimului şi acte prin care administraţia se comportă ca
orice subiect de drept, în relaţie cu alte subiecte de drept( contractele civile), acte emise în
regim de drept comun.

1
Anton Trăilescu ,,Actele admnistraţiei publice locale’’, Editura Allbeck,Bucureşti,2002,p.28

4
Ponderea activităţii autorităţilor administraţiei publice o reprezintă asemenea fapte
materiale, cea mai mare parte a personalului administrativ având ca sarcini de serviciu
efectuarea diferitelor operaţiuni administrative sau, dupa caz, a celor materiale.
Prin toate aceste operaţiuni se asigură transpunerea în practică atât a actelor juridice
ale autorităţilor administraţiei publice cât şi a legilor, în baza cărora sunt emise actele juridice
respective, sau dupa caz, în limitele legii, se prestează servicii publice.1
În doctrina postbelică, operaţiunile administrative erau privite ca fapte materiale
săvârşite de organele administrative pentru executarea în concret a legilor şi celorlalte acte
juridice emise de organele statului pe baya lor, distingându-se de actele juridice prin faprul că
nu erau, prin conţinutul lor, manifestări de voinţă facute cu scopul de a produce efecte juridice.

1.1Definiţie

Terminologia utilizată în literatura juridică pentru desemnarea acestui tip de act


juridic nu este unitară.Astfel, unii autori folosesc expresia ,,act de drept administrativ’’, iar alţi
autori expresia ,,act administrativ’’.2
Autorul monografiei ce poarta chiar denumirea ,,Actele de drept
administrativ’’considera că termenul de act administrativ , spre deosebire de cel de act de drep
administrativ, prezenta inconvenientul de a nu evoca destul de clar ideeea că un asemenea act
este supus în privinţa elaborării şi a efectelor juridice unui regim juridic diferit de cel al unui
act civil al administraţiei de stat, deoarece formularea act administrativ putea duce cu gândul la
orice act emanând de la un organ al administraţiei de stat, şi nu doar la un act prin care acest
organ, în temeiul autorităţii cu care este învestit îşi impune pe cale unilaterală voinţa.
Deşi prima ,,formulă’’ scoate în evidenţă caracteristicile actului juridic şi regimul
juridic care îi este aplicabil, considerăm că trebuie utilizată cea de-a doua formulare, deoarece,
actele normative de bază(Constituţia şi Legea contenciosului administrativ) folosesc expresia
de ,,act administrativ’’.
Totodată expresia de ‘’act administrativ’’ este preferabilă datorită folosirii
îndelungate în literaturea juridica şi în practică.
Cu privire la act administrativ, în doctrină s-au exprimat opinii diferite, definiţiile
fiind formulate în funcţie de trăsăturile acestui act juridic. Tudor Drăganu arată că „actele de
1
Dana Apostol Tofan ‘’Drept administrativ’’, vol.2, Editura Allbeck, Bucureşti,2004,p.7
2
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’,Editura LuminaLex,2005,p.365

5
drept administrativ sunt acte juridice unilaterale emise în cadrul activităţii executive de organe
de stat în calitatea lor de subiecte special investite cu atribuţii de realizare a puterii de stat".
Potrivit unei opinii exprimate în doctrina interbelică, în îndeplinirea atribuţiilor sale
esenşiale de aplicare a legii, organul executiv face o serie de acte care nu au toate aceeaşi
natură, nici aceeaşi însemnătate şi valoare juridică, nici acelaşi câmp de aplicare,ele
delimitându-se în :acte adiministrative propriu-zise, acte administrative cu caracter
jurisdicţional şi acte administrative cu caracter pregătitor.1
Deşi fiecare definiţie are elemente de distincţie, reţinem că acestea au şi elemente
comune care subliniază că actele administrative: sunt acte juridice unilaterale ce provin de la
autorităţile publice, sunt emise în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive şi dau naştere,
modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ.
În ceea ce ne priveşte, ne raliem opiniei prof. Al. Negoiţă conform căreia, actul
administrativ este „o manifestare unilaterală de voinţă juridică, pe baza şi în executarea legii, a
unei autorităţi administrative, prin care se formează o situaţie juridică nouă sau se refuză o
pretenţie juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţă juridică supusă regimului
juridic administrativ’’.
În literatura juridică românească şi străină sunt exprimate mai multe opinii cu privire
la definiţia actelor administrative,care esentia , nu se deosebesc în ceea ce priveşte conţinutul,ci
doar în ceea ce priveşte sfera de cuprindere şi modul de prezentare.2
Astfel, sunt evocate opinii cu privire la sensurile formal, material şi funcţional a
noţiunii de act administrativ, o altă opinie are în vedere chiar şi o definiţie în accepţiunea
stractural-organizaţională, acestea urmărind să prezinte fie structura de la care emană voinţa,
fie regimul juridic aplicabil.
Pentru definirea actului administrativ al autorităţilor administraţiei publice avem în
vedere sensul formal şi cel material al actelor administrative.
În acest sens, considerăm că actul administrativ poate fi definit ca forma juridică
principală a activităţii autorităţilor administraţiei publice, care exprimă o manifestare
unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, pe
baza şi în vederea organizării executării legii.
Termenul de act administrativ este reglementat şi de noua Lege a contenciosului
administrativ care il defineşte ca’’actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de
o autoritate publică în vederea executării sau organizării executarii legii,dând nastere,
1
A. Teodorescu,1929.p.376, apud Dana Apostol Tofan ‘’Drept administrativ’’, vol.2, Editura Allbeck,
Bucureşti, 2004,p.12
2
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex,2005,p.366

6
modificând sau stingând raporturile juridice’’.1 Această definiţie prezinta importanţa sub
aspectul actelor supuse controlului de legalitate, acestea existându-se şi asupra actelor emise de
alte autorităţi publice decât cele care aparţin administraţiei, ca fiind conform şi cu art.52 din
Constituţia revizuită.
O definiţie care impune prin rigoare şi conciziune regăsim în Tratatul profesorului
universitar Antonie Iorgovan,care prin act administrativ întelege ,,acea formă juridică
principală a activităţii organelor administraţiei publice,care constă într-o manifestare
unilaterală şi expresă de voinţa de a da naştere,a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în
realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti’’.2
Pe aceeaşi linie de idei, într-o exprimare mai sintetică, actul administrativ a fost
definit ca o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă a unei autorităţi publice, în principal a
unei autorităţi a administraţiei publice, cu scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii
publice.
Valorificând elementele de onstantă în definirea actului administrativ, apreciem că
aceasta reprezintă forma juridică principală de ativitate a administraţiei publice, care constă
într-o manifestare de voinţa expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică precum
şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative
sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi
obligaţii corelative.3

1.2 Trăsăturile actelor administrative

1
Legea contenciosului administrative nr.554\2004,publicata în Monitorul Oficial al Romaniei, partea1, nr.1154
din decembrie 2004.
2
.Antonie Iorgovan ,Tratat,,vol 2,ed.4,p.24,apud Verginia Vedinas ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul
juridic,Bucureşti,2006,p.78
3
Verginia Vedinaş ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucuresti,2006,p.78

7
Trăsăturile actelor administrative reprezintă acel ansamblu de însuşiri care
determină includerea respectivelor acte în categoria actelor juridice şi în mod concomitant le
diferenţiază de alte specii de acte juridice aparţinând diverselor ramuri de drept.1
Anumite elemente commune, cu unele diferenţe nesemnificative de
formulare,elemente esenţiale însă pentru delimitarea actelor administrative de celelalte acte
juridice ale autorităţilor administraţiei publice precum şi de operaţiunile administrative ale
acestora, se regăsesc la toţi autorii, şi anume: sunt acte juridice, sunt manifestări unilaterale de
voinţă, sunt emise în realizarea puterii publice.
a) Actele administrative sunt acte juridice
Actul administrativ reprezintă una din formele cu semnificaţie juridică prin care
autorităţile administraţiei publice îşi realizează competenţa şi implicit sarcinile ce le revin.2
Actele juridice sunt acele manifestări de voinţă exprimate în scopul de a da naştere,
de a modifica sau de a stinge raporturi juridice, drepturi şi obligaţii juridice.
Prin această caracteristică, actele administrative se deosebesc de operaţiile
administrative şi faptele materiale.
Dacă actele administrative produc efecte juridice prin ele însele, în mod direct,
operaţiile administrative nu produc astfel de efecte. Dacă, totuşi se modifică o situaţie juridică
datorită acestor operaţiuni, acest lucru are loc numai pentru că respectivele operaţiuni sunt o
condiţie a aplicării unor norme juridice.
De exemplu, autorizaţia de construire este un act administrativ şi produce efectele
juridice pe care le are în vedere organul care a eliberat-o. Pentru emiterea autorizaţiei, legea
precizează că sunt necesare anumite avize3. Autorizaţia se acordă numai în cazul în care aceste
avize sunt favorabile.
Efectul avizelor, care sunt operaţii administrative, constă în faptul că de ele depinde
acordarea autorizaţiei, efect care este prevăzut de lege şi care nu depinde de voinţa organului
care acordă avizul.
Această deosebire dintre actele administrative şi operaţiile administrative prezintă o
importanţă practică deosebită, mai ales în cazul litigiilor de contencios administrativ. Potrivit
prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.554\2004, instanţele judecă cererile celor
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale.
1
Dana Apostol Tofan ‘’Drept administrativ’’, vol.2, Editura Allbeck, Bucureşti,2004,p.14
2
A.Iorgovan,2002.p.28.apud Dana Apostol Tofan ‘’Drept administrativ’’, vol.2, Editura Allbeck,
Bucureşti,2004,p15
3
A se vedea Legea nr.50/1991 cu modificările ulterioare, privindautorizarea executării construcţiilor şi unele
măsuri pentru realizarea locuinţelor

8
Aşadar, instanţele judecătoreşti nu pot controla decât actele administrative
considerate ilegale, pe calea acţiunii directe. Operaţiile administrative nu vor putea face, în
mod distinct de actul administrativ, obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.
În al doilea rând, nerespectarea condiţiilor de legalitate în cazul emiterii actelor
administrative atrage sancţiunea nulităţii acestora. O astfel de sancţiune nu operează în cazul
operaţiilor administrative sau a simplelor operaţii materiale.
Nerespectarea unor condiţii de valabilitate în cazul -acestor operaţiuni poate declanşa
angajarea răspunderii (disciplinare, materiale sau civile) funcţionarilor vinovaţi.
După cum s-a arătat, prin actul administrativ se nasc drepturi noi, se stabilesc anumite
obligaţii pentru cei care intră în raporturi juridice cu organele administrative, dar, pot fi
refuzate pretenţii juridice formulate de persoanele fizice sau juridice organelor administraţiei
publice. In concepţia Legii nr.29/1990, refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la
un drept recunoscut de lege sau tăcerea autorităţii administrative cu privire la o astfel de cerere,
au, de asemenea, valoarea de acte administrative.1
Caracterul de act administrativ pe care îl are refuzul manifest sau tacit de soluţionare
a pretenţiei juridice derivă din interpretarea dinamică a principiului legalităţii care guvernează
activitatea tuturor autorităţilor administraţiei publice.
Conform acestui principiu, administraţia are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a
acţiona pe baza şi în executarea legii cu respectarea condiţiilor prevăzute de aceasta. Datorită
acestui fapt, inacţiunea lor (dacă prin aceasta se vatămă o persoană într-un drept sau interes
legitim) este considerată act administrativ ilegal.
b) Actele administrative sunt manifestări unilaterale de voinţă şi supuse unuui regim
de putere publica.
Principala caracteristică definitorie a manifestării de voinţă din actele administrative
este unilateralitatea acesteia.Caracterul unilateral reprezintă acea calitate a actului administrativ
potrivit căreia el este emis fără participarea sau consimţămantul subiectelor de drept cărora le
este destinat sau cu privire la care genereayă drepturi sau obligaţii.2
În cazul actelor administrative, drepturile şi obligaţiile care iau naştere sunt stabilite
în mod unilateral de organul emitent al acestor acte, iar persoanele cărora li se adresează actele
administrative respective au obligaţia de a se conforma voinţei unilaterale a organului
administrativ. Pentru valabilitatea actului administrativ nu este necesar consimţământul
persoanei căreia i se adresează, cum se întâmplă în cazul actelor de drept civil (contractelor),
care se întemeiază pe acordul subiectelor participante la raporturile juridice civile.
1
Vasilica Negrut Drept Administrativ,EdituraLuminalex,Bucuresti,2004 p.249-250
2
Dana Apostol Tofan ‘’Drept administrativ’’, vol.2, Editura Allbeck, Bucureşti,2004,p.15

9
În general, literatura jurdică reţine caracterul unilateral al manifestării de voinţa, în
care este sau nu înglobat şi caracterul expres.Deoarece ,,un act administrativ nu poate cuprinde
o rugaminte, o constatare, o părere sau expresia unui sentiment,ci numai o voinţă’’.1
Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă chiar şi atunci când la
emiterea lui participă mai multe persoane, deoarece organul emitent este un organ colegial (o
hotărâre a unui consiliu local, de exemplu), precum şi în situaţia în care la emiterea actului
administrativ participii mai multe organe ale administraţiei publice (cum ar fi, de exemplu, un
ordin care emană de la mai multe ministere) sau alături de acestea, anumite organizaţii cu
caracter privat.
Actul juridic este unilateral nu pentru că reprezintă opera unei singure persoane ori a
unui singur organ, ci pentru faptul că degajă o singură voinţă juridică, care emană de la un
organ sau mai multe organe ale administraţiei publice.
În legătură cu caracterul actului administrativ de a fi o manifestare unilaterală de
voinţă se ridică mai multe probleme.
Astfel, o primă problemă se pune cu privire la anumite formalităţi pregătitoare,
necesare emiterii unui act administrativ, cum ar fi diferite avize, expertize, referate, care se
acordă de către un alt organ decât organul emitent al actului. Se mai poate susţine în acest caz
ca actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă .2
Această problemă se pune deoarece avizele, referatele etc. exprimă .punctul de vedere
al organului care le emite cu privire la actul administrativ la care se referă.
Organul care emite avizul şi organul emitent al actului administrativ apar în raportul
care se creează ca un singur subiect de drept, exprimând o singură manifestare de voinţă.3
Deci, caracterul actului administrativ de a fi o manifestare unilaterală de voinţă
juridică se menţine şi în cazul operaţiilor pregătitoare pentru emiterea unui act administrativ.
O altă problema se ridică în situaţia în care actul administrativ este emis la cererea
unei persoane. Poate fi considerată o astfel de cerere un acord de voinţă între persoana
respectivă şi organul emitent al actului administrativ ?
Cererea în cauza nu poate afecta cu nimic caracterul unilateral al voinţei exprimate în
actul administrativ. Ea reprezintă doar o condiţie care pune în mişcare procedura de emitere a
actului administrativ.

1
Verginia Vedinaş ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucureşti,2006,p.79
2
Vasilica Negrut Drept Administrativ,Editura Luminalex,Bucureşti,2004 p.251
3
Ioan Alexandru op. cit.,2005,p.338

10
Aceeaşi problemă se pune şi atunci când actul administrativ se emite numai dacă
persoana căreia i se adresează este de acord. De exemplu, numirea unei persoane într-o funcţie
publică presupune acordul prealabil al persoanei respective.
Ca şi în cazul cererii, acceptarea din partea beneficiarului actului administrativ
constituie doar o condiţie procedurală necesară pentru emiterea actului administrativ.
Şi în această situaţie se menţine caracterul unilateral ai voinţei, deoarece organul
administraţiei publice este cel care decide, acceptarea nefiind un consimţământ (în sensul
actului contractual) ci doar o condiţie cerută de normele juridice pentru ca actul să poată fi
emis.
Caracterul unilateral al actului administrativ nu decurge din numarul de persoane
fiyice care participă la adoptarea acestuia, ci din faptul că acele persoane fizice acţionează în
vederea realizării competenţei organului administrativ.
Prin identificarea acestei trăsături se urmareşte, pe de o parte, includerea actului
administrativ in sfera actelor juridice, iar pe de alta parte, delimitarea lui de operaţiunile
tehnico-administrative, respectiv cele tehnico-productive.1
Cu alte cuvinte, dupa cum s-a specificat in doctrina postbelică, un act
administrative nu poate cuprinde o rugăminte, o constatare, o părere sau expresia unui
sentiment, ci numai o voinţă, ce trebuie să aibă drept scop producerea in mod direct de
anumite efecte juridice şi să se manifeste printr-un fapt material pentru a putea fi cunoscută.
c)Voinţa juridică unilaterală provine, în principal de la autorităţi ale administraţiei
public.
Din cele menţionate până acum, s-a putut constata că sunt competente să emită acte
administrative nu numai organele care aparţin administraţiei publice centrale şi locale, ci şi alte
autorităţi publice, cărora legea le stabileşte sarcini de organizare a executării şi executare
propriu-zisă a legii.
Caracterul de act juridic administrativ al unei manifestări de voinţă nu depinde numai
de calitatea subiectului emitent, ci şi de efectele pe care i le recunoaşte legea. Ori de câte ori
legea recunoaşte unei manifestări de voinţă aptitudinea de a da naştere, modifica sau stinge
raporturi juridice, ea va constitui un act juridic, indiferent de la cine provine2.
Pentru a se stabili natura actului juridic, va trebui să se vadă ce fel de raporturi
juridice generează, modifică sau stinge actul juridic respectiv (civil, administrativ etc).
încadrarea într-o anumită categorie de acte juridice este determinată, aşadar, de caracterul

1
Dana Apostol Tofan ‘’Drept administrativ’’, vol.2, Editura Allbeck, Bucureşti,2004,p.15
2
I. Iovănaş - „Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei", E.D.R., 1977, p.217-218..

11
raporturilor juridice pe care actul juridic le generează, modifică sau stinge şi nu de natura
organului emitent.
d)Actul administrativ are un regim juridic specific, în centrul căruia se află Legea
contenciosului administrativ.
Aceasta trăsătură permite diferenţierea actului administrativ emis în principal bde
autorităţile administraţiei npublice, de actele de autoritate specifice altor categorii de aurotităţi
publice.1
Manifestarea unilaterală de voinţă cuprinsă în actul administrativ este supusă unui
regim juridic specific, numit regim juridic administrativ, care cuprinde o serie de reguli de
formă şi de fond referitoare la emiterea actelor administrative, condiţiile de validitate, controlul
actelor şi sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării condiţiilor respective .
Regimul juridic aplicabil unui act este fixat de lege. Regimul juridic aplicabil actelor
administrative este, în mare măsură stabilit de prevederile Legii nr.554\2004 privind
contenciosul administrativ, modificată.
Regimul juridic administrativ implică caracterul obligatoriu şi executoriu al actelor
administrative.
Obligativitatea acestor acte poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Astfel,
actele administrative sunt obligatorii pentru organele emitente, cât timp nu au fost
revocate sau abrogate.
Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept care
desfăşoară o activitate ce cade sub incidenţa prevederilor lor.
În sfârşit, actele administrative sunt obligatorii şi pentru organele ierarhic superioare
celor emitente.
Asfel, actul adiministrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru
organul superior până când acesta din urmă va emite, la rândul lui, un act normativ cu un
conţinut contrar, act care, având o forţă juridică superioară, îl va abroga pe cel al organului
inferior iar actul administrativ individual al organului inferior trebuie respectat de organul
superior atât timp cât acesta nu îl anulează(revocă) în condiţiile prevăzute de lege.2
Cu privire la caracterul executoriu al actelor administrative, este de menţinut faptul că
acestea se execută din oficiu, fără a mai fi necesară investirea lor cu titlu executoriu.
De la această regulă exista şi excepţii, stabilite de legi speciale.De exemplu, prin
Legea nr. 50\1991, modificată s-a stabilit că desfiinţarea construcţiilor neautorizate ori

1
A. Iorgovan,op.cit.,2002,p.35, apud Dana Apostol Tofan ,op.cit.,2004,p.18
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.18

12
reducerea lor in starea iniţială vor fi dispuse prin hotărâre de instanţa de judecată, fixându-se
termenul limită pentru punerea in executare a hotărârii.Autoritatea administrativă va putea
trece la executarea hotărârii numai după expirarea termenului stabilit.1
Există acte administrative aparţinând altor autorităţi publice decât cele ale
administraţiei publice,care pot face obiectul unor acţiuni în contencios administrative,
concluzie la care am ajuns cercetând problema identificării sferei administraţiei publice potrivit
art.52 din Constituţia republicată.

1.3 CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

În doctrina de specalitate, actele administrative sunt categorisite sau clasificate,în


funcţie de diferite criterii şi potrivit modului de organizare al administratieiin diferite etape de
dezvoltare economico-socială.Aceste clasificări vor trebui regândite faţă de dispoziţiile
art.2,lit.b din Legea contenciosului administrative nr. 554\2.12.2004,care redefineşte actul
administrative şi asimilează unele contracte încheiate de autorităţile publice actelor
administrative.2
Rolul clasificărilor este, în cazul actelor administrative,în primul rand de ordin
practice, determinat de ierarhia administrativă şi de forţa juridică a actului în opinia lu I.
Corbeanu.
Actele administrative pot fi clasificate în mai multe categorii, având în vedere
următoarele criterii:
A. După categoria organului care emit actele administrative sunt:

a. acte emise de autorităţile administraţiei publice de stat;


b. acte emise se autorităţile administraţiei publice locale, autonome;
c.acte emise, în baza împuternicirilor date de lege ori de către autorităţile
administraţiei publice de stat (în baza legii), de persoane (juridice sau fizice) private, acte
administrative prin delegaţie.3
B După competenţa materială a autorităţii (organului) emitente, actele
administrative sunt:
1
Corneliu Mandea Drept Administrativ editia a3a,Editura Luminalex,Bucuresti,2005 p.368
2
Ioan Alexandru ,,Drept administrativ’’,Editura LuminaLex,Bucureşti,2005,p.396
3
Tudor Drăganu, op. cit p. 86 apud Corneliu Manda,Drept Administrativ,editia a3a, Editura LuminaLex,Bucureşti,2005

13
a.Acte administrative cu caracter general de exemplu, actele autorităţilor
administraţiei publice cu competenţă materială generală, cum ar fi: decretele Preşedintelui
României, hotărârile şi ordonanţele Guvernului României, hotărârile consiliilor locale şi
judeţene şi unele dispoziţii ale primarului;
b.Acte administrative de specialitate, de exemplu, ordinele şi instrucţiunile emise de
miniştri şi conducătorii organelor centrale de specialitate, deciziile, dispoziţiile şi ordinele
conducătorilor serviciilor publice descentralizate (desconcentrate) ale ministerelor şi celorlalte
organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, respectiv dispoziţii ale primarului.
Ambele subcategorii de acte ale acestei categorii, după cum se poate observa, apar şi
sub aspectul competenţei teritoriale, fie ca acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale,
fie ca acte ale autorităţilor administraţiei publice locale (de stat sau autonome).
Spre deosebire de organele cu competenţă materială generală care pot să emită şi acte
de administraţie specială, organele cu competenţă materială de specialitate nu pot să emită acte
de administraţie generală ori din specialitatea altui organ.
Importanţa unei asemenea clasificări constă în faptul că actele de administraţie
specială trebuie să fie conforme cu actele de administraţie generală, ca urmare a relaţiilor de
subordonare a organelor de specialitate faţă de organele cu competenţă generală.1

1
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.19

14
C. După gradul de întindere a efectelor juridice, actele
administrative sunt:

a.Acte administrative normative, care produc efecte cu caracter obligatoriu general şi


impersonal; ele cuprind atât norme imperative cât şi prohibitive sau permisive. (de exemplu,
unele decrete al Preşedintelui României, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului României, unele
hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene etc.)
b.Acte administrative individuale, care produc efecte numai pentru una sau mai multe
persoane dinainte determinate.1 Aceste acte pot fi, la rândul lor, împărţite în mai multe
subcategorii, după conţinutul lor, astfel:
a).Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul sau
subiectele cărora li se adresează, de exemplu, actul de atribuire a unui teren în vederea
construirii unei locuinţe proprietate persbnală îi creează titularului posibilitatea realizării
acestui drept, pe când actul care stabileşte un impozit sau o taxă pe care o datorează un
cetăţean pentru imobilele sau mobilele pe care le deţine, conţine o obligaţie determinată a
acestuia.
În doctrină, cu privire la actele din această subcategorie, s-a precizat că eliberarea
unora dintre ele depinde de aprecierea autorităţii emitente, pe când, emiterea altora este
obligatorie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
b).Actele prin care se conferă un statut personal, adică de atribuire a unui complex de
drepturi, în condiţiile stabilite de lege. De exemplu, diploma şcolară sau universitară, carnetul
de conducere auto, decizia de pensionare.
c).Actele prin care se aplică constrângerea administrativă, sunt caracterizate prin
faptul că instituie această constrângere sub formula sancţiunii. în acest caz, exemplul tipic de
act îl constituie procesul-verbal unde se consemnează săvârşirea contravenţiei şi prin care se
aplică sancţiunea legală respectivă.
d).Acte cu caracter jurisdicţional, care sunt emise de către autorităţile administraţiei
publice denumite autorităţi (organe) administrative jurisdicţionale sau de jurisdicţie, în mod
expres abilitate de lege şi au drept obiect soluţionarea litigiilor care apar între administraţie şi
particulari.
Elaborarea acestor acte se face pe baza unei proceduri speciale, prevăzute de lege,
bazate pe contradictorialitate iar organul emitent este independent în darea soluţiei.
1
Corneliu Manda,Drept Administrativ,editia a3a, Editura LuminaLex,Bucureşi,2005, p.370

15
O altă caracteristică a actelor administrative jurisdicţionale este şi faptul că au o
stabilitate mai mare decât actele administrative tipice fiind exceptate de la principiul
revocabilităţii acestor acte.
Legea nr.554\2004 privin contenciosul administrativ defineşte actul administrativ-
jurisdicţional ca fiind actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii
jurisdicţionale în soluţionarea unuui conflict, după o procedură de cotradictorialitate şi cu
asigurarea dreptului la apărare.
Actul administrativ-jurisdicţional se caracterizează prin următoarele trăsături: este un
act administrative apparent atipic din punct de vedere al organului de la care emana, în sensul
că autoritatea publică care îl emite este învestit prin lege cu soluţionarea unor litigii, de
asemenea, este un act administrative cu character individual, dar este atipic fiind exceptat de la
principiul revocabilitaţii actelor administrative, procedura de soluţionare a litigiului fiind
similară celei judiciare,iar prin el se soluţionează un litigiu cu forţă de adevăr legal si capătă
autoritae de lucru judecat dacă nu este atacat în justiţie.1
c. acte cu caracter intern,care au ca particularitate faptul ca se aplica in interiorul unei
autoritatii sau institutii publice,si produc efecte fata de personalul acestei institutii.2
Nu este mai puţin adevărat că astfel de acte sunt opozabile şi altor subiecte de drept ,
cum ar fi cetăţenii,persoanele fizice sau juridice,care solicita serviciile unei autorităţi sau
instituţii,moment în care cad sub incidenţă unor dispoziţii din regulamentul intern alacesteia.
La rândul lor, aceste acte pot fi normative(exemplu-un regulament intern de organizare şi
funcţionare) sau individuale (exemplu-o decizie de numire a unui funcţionar public).
Cu privire la această clasificare (acte administrative normative şi acte administrative
individuale) sunt necesare câteva precizări.
Astfel, nu toate organele administraţiei publice au competenţa de a emite acte
normative, însă toate pot face acte administrative individuale.
Actele administrative normative şi individuale pot fi contestate în justiţie pe calea
contenciosului administrativ sau în faţa instanţelor de drept comun, pe calea excepţiei de
ilegalitate.
De asemenea, regulile juridice care stabilesc condiţiile de emitere sunt mai riguroase
în cazul actelor administrative normative faţă de actele administrative individuale.

1
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex,2005,p.401
2
Verginia Vedinas ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucureşti,2006,p.83

16
În ceea ce priveşte actele administrative normative de stabilire şi sancţionare a
contravenţiilor,acestea se emit,în afară Guvernului, şi de către organele deliberative ale
administraţiei publice locale(art.1 din Ordonanţa nr2\2001).
Potrivit art.2 alin. (2) din Ordonanţa nr.2\2001,consiliile locale,consiliile judeţene şi
Consiliul General al municipiului Bucureşti pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate
domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsură în care
domeniile repective nu sunt stabilite contravenţii prin lege sau prin hotărâri de Guvern. 1
Importanţa distincţiei între actele administrative normative şi actele administrative
individuale, s-a mai apreciat în doctrină, constă în faptul că niciodată actele individuale nu pot
încălca actele normative.2
De asemenea, în cazul actelor administrative normative, gradul de generalitate diferă,
în sensul că, unele norme privesc orice persoană aflată în ţară, indiferent de cetăţenie,de
exemplu, regulile privind circulaţia pe drumuri publice, alte norme se adresează numai
cerăţenilor români, de exemplu, normele cu privire la dreptul de a alege şi de a fi ales în
organele reprezentative, în timp ce altele privesc categorii determinate de persoane, cum sunt
normele care se aplică personalului didactic.
Importanţa acestei clasificări constă în faptul că actele de administraţie specială
trebuie să fie conforme cu actele de administraţie generală, datorită relaţiei de subordonare
existente între, organele de specialitate şi organele cu competenţă materială generală. Astfel că,
printr-un ordin al unui ministru nu se poate încălca o hotărâre a Guvernului.
Legea mai prevede că autorităţile deliberative ale administraţiei publice locale
conferă persoanelor fizice,române sau străine,cu merite deosebite,titlul de cetăţean de onoare
al comunei sau oraşului[art.38 alin(2) din Legea nr.215\2001].
Este de discutat însă atură juridică a unui asemenea act aladministratiei publice
locale,întrucât, din lege, nu rezultă dacă în bază ,,titlului de cetăţean de onoare a
comunei(oraşului)se creează drepturi şi obligaţii pentru persoană respectivă şi care sunt
acestea.
Este adevărat că aceste drepturi şi obligaţii pot fi stabilite prin statutul comunei sau a
oraşului,adoptat(art.38 din Legea nr.215\2001).Nu este însă mai puţin adevărat că acest titlu
are,în primul rând,valoarea unei recunoaşteri publice şi oficiale a meritelor deosebite a unor
persoane.Titlul de cetăţean de onoare are valoarea unei recompense morale,acordată de către

1
Anton Trailescu ‘’actele administratiei publice locale’’ Editura Allbeck,Bucureşti,2002.p.35
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.20

17
ocolectivitate locală unei persoane fizice.Prin acest titlu nu se urmăreşte acordarea de drepturi
sau stimulente materiale.1
În concluzie, efectele unui asemenea titlu sunt exclusiv morale,constând în
recunoaşterea socială faţă de o persoană care a desfăşurat o activitate deosebită în interesul
colectivităţii.
Este de ştiut că anterior completării şi înmânării titlului de cetăţean de onoare,
consiliul local adopta o hotărâre prin care se nominalizează persoanele carorra li se va acordă
aceasa distincţie.Această hotărâre este un act administrativ de autoritate reprezentând o
manifestare unilaterală de voinţa a consiliului local pentru punerea în aplicarea a art.38.
Titlul propriu-zis reprezintă însă un înscris constatator care are natură unei operaţiuni
tehnico-materiale posterioare adoptării hotărârii consiliului local,în vederea executării aceste
hotărâri.
Variantă că acest titlu de cetăţean de onoare ar putea fi un act politic, o excludem
întrucât acordarea unui asemenea titlu repreznta o atribuţie a consiliilor locale prevăzute de
lege.

D. După numărul manifestărilor de voinţă pe care le încorporează avem :


a)acte adiministrative care conţin o singură manifestare de voinţă
b)acte administrative complexe care conţin două sau mai multe manifestări de voinţă
Cele mai multe acte administrative repreyintă manifestări unilaterale de voinţă care
emană de la o singură autoritate administrativă.
Există însă şi cazuri când actele administrative iau naştere prin contopirea într-un
accord a două sau mai multor manifestări de voinţă, ce provin de la organe diferite.Dat fiind
faptul că aceste manifestări de voinţă ‘’ converg spre producrea aceluiasi efect juridic, ele
formează o singură unitate juridică’’.
Faptul că actele complexe cuprind mai multe manifestări de voinţă atrage două
importante consecinţe.2
În primul rând, un asemenea act nu şi+ar putea înceta producerea de efecte juridice
printr+un act ce ar conţine manifestarea de voinţă numai a unuia sau a unora dintre organele
care au participat la adoptarea lui, ci ar fi necesar un act cuprinzând manifestările de voinţă ale
tuturor organelor ce au elaborat în comun actul anterior ori un act al unui organ superior tuturor

1
Corneliu Manda,Drept Administrativ,editia a3a, Editura LuminaLex, Bucureşti,2005 p371
2
I.Iovanaş,op.cit.,1997,p.25, apud Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.22

18
celor emitente.3
În al doilea rând, acţiunea în justiţie se va îndrepta împotriva tuturor organelor
paricipante la emiterea lui.

3
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.22

19
2.REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR
ADMINISTRATIVE

2.1Comparaţie între actul administrativ şi alte acte juridice


A.Actul administrativ şi contractul administrativ
După cum s-a menţionat, actul administrativ constă într-o manifestare unilaterală de
voinţă, supusă regimului juridic administrativ. Contractul presupune acordul a două sau mai
multe voinţe, realizat cu scopul de a produce efecte juridice şi care se supune regimului de
drept privat.
Regimul juridic aplicabil celor două categorii de acte este diferit: cel comun, de drept
civil, în cazul contractelor, şi cel administrativ, de drept public, în cazul contractelor
administrative, ceea ce presupune aplicarea unor norme juridice diferite cu privire la emiterea,
aplicarea, controlul legalităţii fiecărui fel de act în parte.1
Trăsăturile particulare ale contractelor administrative:
- întotdeauna o parte contractantă este un purtător al autorităţii publice, o instituţie
publică, organ al administraţiei publice, care acţionează în temeiul competenţei cu care este
investită de lege în vederea realizării unui interes public sau al utilizării domeniului
administraţiei. Cealaltă parte este un particular, care se situează în afară sistemului
administraţiei publice.
-obiectul contractului administrativ este format de punerea în valoare a unor bunuri
aparţinând domeniului administrativ, de prestarea unor servicii publice sau de realizarea unor
lucrări publice. Pot formă obiect al unor astfel de contracte: distribuţia apei potabile, a gazului
metan, a energiei termice, electrice, transportul în comun, concesiunile în zonele libere;
- clauzele contractului administrativ sunt de două categorii:
a) clauze reglementare, prestabilite printr-un caiet de sarcini întocmit şi aprobat de
organele administraţiei publice, particularul neavând posibiltatea decât să adere la ele. Acesta
deosebeşte contractul administrativ de contractele civile, unde domină consensualismul.
b) clauze contractuale propriu-zise, rezultate din acordul de voinţa al celor două părţi
contractante.
- executarea obligaţiilor ce decurg din contractele adm este supusă unor condiţii
1
R.N. Petrescu-,,Drept administrativ’’ Editura Accent,Bucureşti,2004

20
mai riguroase, iar sancţiunile sunt mai energice.
- regimul juridic aplicabil contractelor adm este atât de drept comun, cât şi de
drept administrativ public (astfel, administraţia îşi rezervă dreptul, atunci când interesul general
o cere sau când particularul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, să rezilieze contractul pe
cale unilaterală sau judecătorească);
- fiind acte de gestiune pe care le fac structurile administraţiei publice, competenţă
soluţionării litigiilor aparţine instanţelor de drept comun, fiind exceptate de la controlul pe
calea contenciosului administrativ.

B.Actul administrativ si legea

Ambele sunt acte juridice unilaterale întemeiate pe puterea publică. Insă, forţa
juridică a legii este întotdeauna superioară, fapt ce decurge din suveranitatea statului. Actul
administrativ se subordonează legii. Aceasta justifică multiplele forme de control la care sunt
supuse actele administrative, în vederea asigurării legalităţii lor.1Astfel,legea isi intemeiaza
autoritatea pe suveranitatea statului pe cand actele administrative au autoritate derivata din
lege,ele fiind menite tocmai pentru a organiza executarea legii sau pentru a executa in
concret,fiind asadaar subalterne legii din punct de vedere a functii juridice.
Tocmai datorită acestui lucru, principiul legalităţii constituie principiul esenţial în
desfăşurarea activităţii autorităţilor administraţiei publice.

1
Ilie Iovanaş Drept Administrtiv,Editura Servo Sat,Arad,1993,p.54

21
C.Actul administrativ şi hotărârea judecatorească

Ca şi actul administrativ, hotărârea judecătorească este un act juridic unilateral, dar se


deosebeşte esenţial de actul administrativ deoarece sunt acte juridice provenite de la puteri
diferite.
Astfel, hotărârea judecătorească este actul prin care se realizează puterea
judecătorească, pe când prin intermediul actului administrativ se realizează puterea executivă.
Prin actul administrativ se organizează executarea legii, iar hotărârea judecătorească
sancţionează încălcarea legii sau a altor acte normative, punând capăt unui litigiu. De
asemenea, regimul juridic aplicabil celor două categorii de acte juridice este complet diferit.

2.2.Mobilul şi motivul actelor administrative

Reprezintă elemente ale aprecierii legalităţii actelor administrative.


Mobilul actului administrativ este ceea ce determină organul administraţiei publice să
facă uz de competenţa sa în emiterea actului, adică raţiunea competenţei ce i-a fost conferită de
lege. De exemplu, conferirea competenţei organelor administraţiei publice locale în vederea
apărării ordinii publice, constituie mobilul unor acte administrative pe care le fac aceste
organe1
Motivul actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului său,
cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o conţine. Actul administrativ trebuie întotdeauna emis
în vederea realizării interesului general şi nu particular.
Motivul actului administrativ poate fi de fapt şi de drept.
Motivul de fapt constă în acele condiţii care sunt necesare în vederea emiterii actului
administrativ, condiţii care sunt lăsate, de regulă, la aprecierea autorităţii publice emitente. De
exemplu, necesitatea luării unor măsuri pentru înlăturarea unor calamităţi.
Motivul de drept al actului administrativ se referă la baza legală pe care se întemeiază
autoritatea administrativă în emiterea actului administrativ.
Legalitatea actului administrativ este afectată atât atunci când există o eroare de fapt,
cât şi atunci când există o eroare de drept

1
Alexandru Negoiţă, op.cit, p. 145 apud Drept Administrativ ,Vasilica Negrut ,Luminalex,Bucureşi,2004

22
2.3.Emiterea actului administrativ de către organul competent în
limitele competenţei sale

În proiectul Codului de procedura administrative operându-se o sinteză a normelor de


dept administrativ în vigoare se reglementează şi procedura emiterii actelor administrative într-
o ordine logică şi într-un limbaj accesibil,motiv pentru care apreciem că fiind foarte util din
punct de vedere didactic să abordăm într-o asemenea succesiune procedura de elaborarea a
actului administrative.
Autorităţile administraţiei publice au drepturi ori, după caz, obligaţia, de a iniţia
,emite ori încheia acte juridice, potrivit competenţei legale care le revine.
De regulă, proiectele de acte administrative cu caracter normative pot fi iniţiate de
personae cu funcţii de conducere sau de alte personae, în condiţiile legii şi sunt însoţite, după
caz de o notă de fundamentare, de referatul sau de raportul întocmit de către instituţia sau de
compartimentul de speciaitate din aparatul propriu, precum şi de avizele de specialitate, după
care se transmite autorităţilor interesate şi celor stabilite de lege,care au obligaţia să examineze
proiectul, prin prismă specialităţii lor şi să comunice avizele .1
În proiectul codului se mai reglementează şi procedura de emitere a actelor
administrative prin exercitarea dreptului de petiţionare, prin petiţie urmărindu-se dobândirea,
recunoaşterea, exercitarea, promovarea, apărarea sau restabilirea unui drept legal recunoscut
ori a unui interes legitim, personal sau public, iar procedura privind exercitarea dreptului de
petiţionare se declanşează prin petiţii formulate în nume propriu, cuprinse în scrisori ori
prezentate în audienţe şi consemnate în scris sau transmise prin mijloace electronice, adresate
de cei interesaţi autorităţii administrative competente.2
După cum s-a arătat, pot emite acte administrative numai acele organe cărora legea le
atribuie o competenţă în acest sens. Aşadar, pentru ca actul administrativ să fie legal, el trebuie
să fie emis de către organul administrativ competent.
O primă caracteristică a aptitudinii pe care o au autorii actelor administrative este
aceea a legalităţii competenţei în baza căreia emit aceste acte. Această competenţă decurge din
normele de drept şi chiar din principii de drept.

1
Ioan Alexandru’’Drept Administrativ, Editura LuminaLex,Bucureşti,2005,p.388
2
Ioan Alexandru’’Drept Administrativ, Editura LuminaLex,Bucureşti,2005,p.389

23
Un astfel de principiu este cel al paralelismului actelor juridice, conform căruia,
organul competent să emită un act de numire, poate face şi actul contrar de revocare din
funcţie1.
O altă caracteristică a competenţei este caracterul obligatoriu al acesteia. Exerciţiul
competenţei nu este un privilegiu pentru cel care o exercită, ci drept şi obligaţie în acelaşi timp.
De asemenea, competenţa are caracter permanent, continuu, în sensul ca nu se
epuizează prin exercitarea acesteia.
Aceasta înseamnă că organele administraţiei publice vor putea să emită acte
administrative ori de către ori sunt întrunite cerinţele legii.
O trăsătură caracteristică a competenţei se referă la faptul că titularii acesteia nu pot
renunţa la competenţa respectivă şi nu o pot încredinţa în vederea exercitării altor persoane.
Cu toate acestea, în practică, pot interveni cauze diverse, de natură obiectivă ori
subiectivă care împiedică titularii competenţei să-şi exercite atribuţiile specifice.
În vederea evitării consecinţelor negative ce s-ar putea ivi precum şi pentru asigurarea
continuităţii serviciului public, legea prevede posibilitatea delegării de atribuţii ori a suplinirii
sau înlocuirii unor funcţionari.
Delegarea de atribuţii sau de competenţă constă în desemnarea unei persoane care să
exercite anumite atribuţii din cadrul competenţei titularului. De exemplu, în baza dispoziţiilor
Legii nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă, primarii pot delega exercitarea atribuţiilor
de ofiţer de stare civilă vicepri-marului, secretarului sau altor funcţionari din aparatul propriu.
Suplinirea constă în înlocuirea titularului competenţei atunci când acesta nu-şi poate
exercita atribuţiile.
Între delegare şi suplinire există deosebiri esenţiale.
Dacă suplinirea operează automat, în baza prevederilor legale, pentru delegare este
necesar un act de delegare emis de un organ competent.
În timp ce suplinirea se aplică tuturor atribuţiilor care revin funcţiei suplinite,
delegarea priveşte numai o parte din aceste atribuţii.
O problemă deosebită întâlnită în practică este aceea a actelor administrative emise de
funcţionarii de fapt.
Funcţionarii de fapt sunt acele persoane care nu au primit o investitură legală pentru
îndeplinirea unei anumite funcţii publice.

1
Alexandru Negoiţă, op.cit., p.147. apud Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.editura
All Back,2005

24
În principiu, actele administrative emise de funcţionarii de fapt nu pot produce
efectele juridice pe care legea le conferă acelor acte. De exemplu, nu poate fi luat în
considerare certificatul medical emis de o altă persoană decât medicul.
Sunt anumite cazuri în care actul emis de funcţionarul de fapt trebuie considerat a fi
legal întocmit, în caz contrar fiind prejudiciate grav interesele beneficiarilor serviciilor prestate
de către organele administraţiei publice1.
Este vorba de acele situaţii când persoanele care se adresează organelor administraţiei
publice nu au posibilitatea să cunoască calitatea persoanei care emite actul, acesta fiind pentru
solicitant ca legal investit sa exercite acea funcţie.
Efecte juridice se recunosc şi actelor administrative emise de funcţionarii de fapt în
condiţii speciale, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale, conflicte armate etc.
În acest sens se poate menţiona oficierea căsătoriei de către un funcţionar care nu are
împuternicirea legală de a efectua această activitate2. în acest caz actul respectiv trebuie
considerat legal întocmit, deoarece nu se poate imputa celor care apelează la organele
administraţiei publice faptul de a nu cunoaşte că funcţionarul respectiv nu a fost investit în mod
legal.
În literatură juridică, se vorbeşte fie de elaborarea actelor administrative,fie de
procesul administrative-decizional,distingându-se patru etape principale ale acestei proceduri şi
anume:pregătirea, adoptarea, executarea şi controlul executării deciziei administraţiei.
Pregătirea proiectelor actelor de autoritate începe cu declanşarea procesului
decisional şi se finalizează odată cu introducerea prooiectelor de hotărâri în dezbaterea
autorităţii deliberative colegiale sau, după caz,supunerea proiectelor de dispoziţii, spre analiză,
autorităţii unipersonale,adică primarului sau preşedintelui consiliului judeţean.
Declanşarea procesului decisional apare din necesitatea unei noi decizii şi are loc prin
manifestarea iniţiativei celor îndreptăţiţi de lege,aceştia fiind primarul şi consilierii localisau
judeţeni cu sau fără funcţii de conducere,individual, în grupuri sau în comisii de
specialitate,din oficiu sau la sesizarea altor personae.

1
Paul Negulescu, op.cit., p.573.apud Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.Editura All
Back,2005
2
Alexandru Negoiţă, op.cit, p.149.
Conform prevederilor art.7 din Legea nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă, înregistrările efectuate în
registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţii de delegat de
stare civilă, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea, în realitate această calitate.

25
Al doilea moment al pregătirii actelor de autoritate îl constituie documentarea
compartimentelor de resort ale primăriei(consiliului judeţean) asupra propunerii de adoptare a
unei decizii,după ce această a fost transmisă acestor compartimente.
A doua subetapa a procesului decisional propriu-zis o constituie adoptarea actelor de
autoritate ale administraţiei publice locale care constă în dezbaterea proiectelor de hotărâri şi
supunerea lor la vot. În cazul actelor de autoritate ale autorităţilor unipersonale, această etapă
se numeşte etapa deliberării si emiterii lor sub semnatură.
Dezbaterea are loc in timpul sedinţelor consiliilor locale şi judeţene şi reprezintă ,,o
confruntare de idei în cadrul căreia sunt scoase în evidenţa avantajele şi dezavantajele uneia
sau alteia din soluţii posibile’’.Pentru a cunoaşte soluţiile posibile,dezbaterea proiectului de
hotărâre este precedată de prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la
promovarea proiectului,precum şi a raportului de specialitate.
După dezbateri, proiectele de hotărâri se supun votului deschis sau secret al
consilierilor, după cum hotăraşte consiliul local(judeţean) respective.Hotărârile cu privire la
persoane se iau întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege(art.46 din Legea
nr.215\2001).Votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii sau prin apel nominal.
Proiectul de hotărâri care a întrunit numărul de voturi ‘’pentru’’cerut de lege, devine
hotărârea consiliului local sau judeţean. Cu această operaţiune se încheie procesul decisional
propriu-zis al autorităţilor publice locale colegiale.
Actele normative ale autorităţilor administraţiei publice locale se adoptă ori se emit
pentru reglementarea unor activităţi de interes local, în limitele stabilite prin Constituţie şi prin
lege şi numai în domeniile în care acestea au atribuţii legale.
În ce priveşte efectele actelor administrative acestea pot fi reglementate şi de alte
norme de drept decât cele ale dreptului administrative.Spre exemplu, adopţia este supusă unui
regim juridic mixt, de drept administrative şi de dreptul familiei.1
Raporturile juridice ce au luat nastere pe baza actelor administrative pot să înceteze
fie ca urmare a intervenţiei unui act juridic emis în acest scop, fie ca urmare a unor fapte
materiale prevăzute de lege, tocmai pentru a lipsi de efecte juridice,actele administrative.
Astfel, în ceea ce priveşte încetarea efectelor juridice,actele administrative produc
efecte juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare, care de regulă se face de organul
emitent, de autoritatea ierarhic superioară sau de instanţele judecătoreşti,fiind vorba despre
suspendare, revocare sau anulare.

1
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.48

26
2.4. Condiţii de formă şi procedură a actelor administrative

Condiţia de formă a actului administrativ nu rezultă expres din dispoziţiile legale,


fiind rezultanta interpretării actelor normative. In cele mai multe cazuri, actele administrative
imbraca forma scrisa, care este apreciata ca o garantie de legalitate.1Actele administrative cu
caracter normativ imbraca numai forma scrisa, fiind obligatorie publicarea lor,iar cele cu
caracter individual imbraca si forma orala,in conditiile legii.
Atunci când se prevede condiţia publicităţii se consideră că nu se poate publica decât
actul care îmbracă forma scrisa.
Forma scrisă a actelor administrative este considerată ca o garanţie a respectării legii,
oferind, totodată, comparativ cu actele emise în formă verbală, multiple avantaje, deoarece dă
posibilitatea autorului competenţei să-şi formuleze cât.mai clar voinţa juridică şi uşurează
efectuarea controlului de legalitate.
Formă scrisă a actelor admnistrative este necesară din mai multe motive, dintre care
amintim:necesitatea cunoaşterii exacte şi complete a conţinutul actelor,existenţa unui mijloc de
probă în caz de litigiu,verificarea legalităţii actului în vederea sancţionării celor vinovaţi de
eventuale vicii de legalitate a actului sau a celor vinovaţi de nerespectarea actului legal
emis,realizarea rolului educativ al actului administrativ respective.
Uneori, legea prevede că lipsa anumitor menţiuni dintr-un act administrativ atrage
nulitatea acestuia. De exemplu, lipsa din procesul-verbal de contravenţie a menţiunilor privind
numele şi prenumele contravenientului, fapta săvârşită şi data comiterii acesteia ori a
semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din
oficiu.
În esenţă, actele administrative sunt structurate pe trei părţi: partea introductivă (care
cuprinde denumirea actului, numărul şi data emiterii, organul care 1-a emis sau adoptat, forma
de lucru a organului respectiv); considerentele actului (motivul de fapt şi de drept); partea
dispozitivă (care conţine conduita pe care o prescrie actul respectiv şi persoanele cărora li se
aplică).
Prin procedură administrativă se înţelege totalitatea formalităţilor care concură la
realizarea activităţii de organizare şi executare a legii. Noţiunea de procedură administrativă se

1
Ioan Alexandru’’Drept Administrativ,Editura LuminaLex,Bucureşti 2005,p.377

27
deosebeşte de cea de drept procedural administrativ, aceasta din urmă reprezentând
ansamblul normelor cu privire la forma în care se realizează activitatea executivă .
Condiţiile procedurale care determină valabilitatea actelor administrative nu produc
efecte juridice proprii.
Ele se împart, în funcţie de momentul emiterii actului administrativ în: condiţii
anterioare, concomitente sau ulterioare ori posterioare.
Condiţiile procedurale anterioare emiterii actului administrativ sunt: avizarea,
obţinerea acordului prevăzut de lege din partea unui alt organ, întocmirea unor rapoarte, studii,
propuneri.
Avizele sunt operaţiuni materiale-tehnice care conţin opinia unui organ de specialitate
cu privire la emiterea ori elaborarea unui act. Avizele pot fi facultative, consultative şi
conforme.
Avizul facultativ se caracterizează prin aceea că organul care emite actul nu este
obligat să îl solicite, iar în cazul în care a fost cerut, organul emitent al actului administrativ nu
este obligat să se conformeze conţinutului avizului respectiv.
Avizul consultativ este acela în cazul căruia organul emitent este obligat să îl ceară,
dar nu este obligat să se conformeze acestuia.
Avizul conform se caracterizează prin obligativitatea solicitării lui şi a conformării
organului care îl solicită faţă de opinia conţinută de acesta. Acest aviz, deşi trebuie cerut şi
respectat, nu este un act administrativ, pentru că nu are caracter executoriu, astfel că, organul
care 1-a cerut, dacă nu este de acord cu conţinutul avizului, are posibilitatea de a nu emite
actul.
Acordul reprezintă consimţământul unui alt organ administrativ dat în scopul emiterii
unui act administrativ.
Organul care emite actul administrativ nu poate face acest lucru în absenţa acordului
prevăzut de lege. In acest caz ne aflăm în prezenţa unor acte juridice complexe care conţin mai
multe manifestări de voinţă - a organului emitent al actului şi a organului care a emis acordul.
întrucât actul rezultat formează o singură unitate juridică, lipsa acordului afectează validitatea
actului administrativ1.
Sunt, de asemenea, condiţii procedurale anterioare şi rapoartele, propunerile,
referatele şi alte acte de iniţiere a emiterii actului administrativ.
Indiferent de denumirea pe care o poartă, actele de iniţiere a actelor administrative
sunt operaţiuni tehnico-materiale, neproducătoare de efecte juridice. Consecinţa practică este
1
Tudor Drăganu - „Actul administrativ şi faptele asimilate lor", op. cit.,p.103. apud Antonie Iorgovan ,,Tratat de
drept administrativ’’vol.2,editia4.editura All Back,2005

28
aceea că, aceste operaţiuni nu pot fi atacate în justiţie, potrivit Legii contenciosului
administrativ, decât odată cu actul administrativ.
Dintre condiţiile procedurale concomitente emiterii actului administrativ amintim
cvorumul şi majoritatea prevăzută de lege pentru adoptarea actului.
Cvorumul indică numărul membrilor unui organ colectiv necesar a fi prezenţi pentru
ca acesta (organul) să poată lucra valabil.
Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului se deosebeşte de condiţia
anterioară pentru că are în vedere adoptarea actului, nu numai întrunirea valabilă a organului
colegial.
Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului poate fi: relativă (jumătate plus
unul din numărul membrilor prezenţi), absolută (reprezentând jumătate plus unul din numărul
total al membrilor ce compun organul administrativ) şi calificată (de regulă, reprezintă două
treimi din numărul membrilor organului administrativ).
Condiţiile procedurale posterioare emiterii actelor administrative cele mai frecvente
sunt: aprobarea din partea organului ierarhic superior, confirmarea, comunicarea şi publicarea.
Aprobarea este înţeleasă ca o manifestare de voinţă a unui organ superior, prin care se
declară de acord cu un act emis deja de un organ inferior, care, tară această manifestare de
voinţă posterioară lui, nu ar produce, conform legii efecte juridice.1
Particularitatea acestei condiţii constă în aceea că în lipsa aprobării actul
administrativ nu poate fi executat. De asemenea, aprobarea nu acoperă viciile actului aprobat.
Emanând de la un singur organ (cel emitent), actul administrativ va putea fî revocat iară
aprobare.
Confirmarea, o altă condiţie procedurală posterioară emiterii actului administrativ, are
în dreptul administrativ trei accepţiuni2.
În primul rând această noţiune este utilizată pentru înştiinţarea unei persoane
interesate că organul emitent al unui act îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior.
În acest caz, confirmarea nu produce nici un efect juridic şi nu condiţionează
valabilitatea actului emis anterior.
În al doilea rând, confirmarea poate fi făcută cu scopul de a acoperi un viciu al actului
emis anterior, situaţie în care ea reprezintă un act administrativ distinct de actul confirmat.

1
Vasilica Negrut,, Drept Administrativ’’,Bucureşti,2004,p.262
2
Ilie Iovănaş - „Drept administrativ", Arad, Editura Servo Sat, 1997, vol.I, p.45.

29
În ultimul rând, confirmarea are semnificaţia unei formalităţi procedurale în lipsa
căreia actul administrativ nu va putea fi executat.
De exemplu, hotărârea unei comisii de doctorat este supusă confirmării Consiliului
Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare.
În cazul infirmării hotărârii comisiei de doctorat, hotărârea Consiliului Naţional
dobândeşte caracterul unui veritabil act administrativ, ce poate fi contestat în condiţiile legii
contenciosului administrativ.
Comunicarea este o operaţiune materială prin care se aduce la cunoştinţa celui
interesat conţinutul actului administrativ, fie prin înmânare directă, fie prin afişare la domiciliu
ori prin alte mijloace. Comunicarea este prevăzută de lege în special pentru actele
administrative individuale şi pentru cele administrativ-jurisdicţionale.
Publicarea actelor normative este operaţiunea prin care se aduce la cunoştinţă publică
conţinutul actului normativ. Această operaţiune se realizează în mod practic prin orice mijloc
care permite cunoaşterea generală a conţinutului actului: afişare la sediul organului emitent,
monitor sau buletin oficial, presă, radio, TV .
Potrivit art.108 alin. (4) din Constituţie, nepublicarea hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului în Monitorul Oficial atrage inexistenţa lor. Fac excepţie hotărârile cu caracter
militar, care se comunică doar instituţiilor interesate.
Conform art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001,
hotărârile cu caracter normativ ale consiliilor locale devin obligatorii şi produc efecte de la data
aducerii lor la cunoştinţă publică, în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către
prefect.
Pot fi considerate, de asemenea, condiţii procedurale posterioare adoptării actelor
administrative datarea, semnarea şi contrasemnarea unor acte normative.
În ceea ce priveşte actele administrative normative, legislaţia românească oferă câteva
instrumente de tehnică legislativă valoroase.După cum am mai spus ,actele administrative cu
caracter normativ îmbrăca numai formă scrisă, întrucât legea prevede obligativitatea publicării
lor, această regulă fiind şi constitutionalizata.Astfel, atât prin art.7 şi art.32-334 din legea
nr.24\2000,modificată şi completată prin Legea nr.189\2004,cât şi prin art 26 din
H.G.nr.555\2001 se prevăd reguli de redactare ale actelor normative, prin care şi actele
administrative cu caracter normativ.
În general, obligativitatea formulării în scris a actelor administrative individuale este
prevazută de actele normative în baza cărora sunt emise.Există şi situaţii în care legea nu
prevede obligativitatea fomei scrise.În acest sens ,cu titlu de exemplu reţinem că prin art.7.al1

30
din O.G. nr.2\2001,astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.180\2002 se prevede
ca avertismentul ca sanctiune contraventionala principala consta in atentionarea ,,verbala’’
sau ,,scrisa’’ a contravenientului asupra pericolului social al faptei savarsite.
În majoritatea cazurilor,însa actele administrative individuale îmbracă forma scrisa,
având în vedere obligativitatea comunicării lor, în principal, prin modalităţi care presupun o
asemenea formă.
Este incontestabil ca mijloacele de transmitere a informatiei care erau limitate pâna
nu demult la telefon, au fost ănlocuite cu altele mai performante care permit transmiterea
rapida şi în scris a ordinelor autorităţii publice(fax,e-mail,video-conferinţă,internet)1,iar
hartia,ca suport tradiţional al formei scrise,atat a actelor administrative normative,cât şi a celor
individuale începe să fie înlocuită de cel electronic.
Articolul 100 alin.(1) din Constitutie prevede ca decretele Preşedintelui se publica în
Monitorul Oficial, sub sancţiunea inexistenţei lor.
Rezultă concluzia că obligativitatea formei scrise ,desprinsă din caracterul obligatoriu
al publicarii,vizează atât acte administrative cu caracter normativ, cât şi acte administrative cu
caracter individual. În această ultimă categorie includem hotărârile de Guvern, care, pot avea şi
caracter individual, şi decretele Preşedintelui,care dupa unii autori au numai caracter
individual,dupa alţi autori pot avea şi caracter normative şi caracter individual.2
Forma scrisă reprezintă o condiţie de validitate a actului,ea fiind impusă ad validittem
sin u ad probationem.
De necesitatea formei scrise se leaga şi alte condiţii de concretizare exterioară a
actului.
Una din aceste condiţii este limba în care e redactat actul .Potrivit art.13 din
Constituţie,limba oficială a României este limba romana.Rezulta că şi actele autoritatilor
administraţiei publice vor fi emise \adoptate în limba română.Trebuie avute în vedere
dispoziţiile art 120 alin.(2) din Constitutia revizuita, conform carora cetatenii apartinând unei
minorităţi naţionale cu o pondere semnificativă în anumite unităţi administrativ-teritoriale, au
dreptul de a-şi folosi limba minoritatii respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile
administraţiei publice locale şi cu serviciile deconcentrate, in conitiile prevazute de legea
organica.
O altă condiţie exterioara legata de forma actului este motivarea .Şi în legatura cu
aceasta problema trebuie facută disctincţia între actele administrative cu caracter individual şi
cele cu caracter normative.
1
Legea nr.676\2001,publicata in Monitorul Oficial al Romaniei,Partea1,nr.800 din 14 decembrie 2001
2
Verginia Vedinaş ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucuresti,2006,p.87

31
Astfel,actele normative, supuse regulei publicitatii, se motiveaza printr-o nota de
fundamentare, expunerea de motive, referat, plasat sub forma de preambul înaintea actului
propriu-zis.Ele au menirea de a concentra elementele de drept şi de fapt care legitimeaza
interventia actului juridic respective.
În ceea ce riveste practica,autoritatile recurg la motivarea actelor administrative si
sustinem o asemenea procedura deoarece in acest mod se fundamenteaza motivele de legalitate
ale unui act administrative, ceea ce prezinta relevanta mai ales in cazul contestarii legalitatii
unui act.
Pentru aceste considerente, prof. univ. Rodica Petrescu introduce obligativitatea
motivarii tuturor actelor administrative, ,,ca o garantie a respectarii legii si a ocrotirii
drepturilor cetatenesti’’.1
Legislaţia actuala impune şi anumite reguli de redactare a acteor normative, care sunt
valabile şi pentru actele administrative cu caracter normative.Este vorba despre art.7 si art .33
din Legea nr.24\2000,republicata si art.2 din Hotararile Guvernului nr.50\2005.2Reglementri
privind redactarea hotararilor autoritatilor publice locale regasim in O.G. n.35\2002 3,aprobata
cu modificari prin Legea nr.673\2002.

1
Verginia Vedinaş op. cit., 2006,p.89
2
Prin acest at normative se aproba Regulamentul privind procedurile la nivel de Guvern, pentru
elaborarea,avizarea si prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare.

3
Publicată în Monitorul Oficial nr.90 din 2.02.2002

32
2.5LEGALITATEA SI OPORTUNITATEA ACTELOR
ADMINISTRATIVE

A Legalitatea ca element central al regimului juridic al actelor


administrative
Legalitatea este analizată în doctrina de specialitate ca o dimensiune esenţială a
statului de drept.Constituţia României, revizuită şi republicată ,proclamă, prin art.1 alin.
(3),România ca stat de drept, democratic şi social.1
Cea mai clară şi mai succinta definiţie rămâne cea formulată de Rudolf
Wassermann,potrivit căreia statul de drept este statul a carui activitate este determinată şi
limitată prin drept.
În activitatea autorităţilor administraţiei publice aplicarea principiului legalităţii nu
semnifică încorsetarea totală şi anularea oricărei posibilităţi de a decide în legatură cu
modalităţile concrete în care legea trebuie aplicată.Acţiunea administraţiei se bucură de o
oarecare marja de libertate, de o asa zisă putere discreţionară care permite administraţiei să se
adapteze condiţiilor concrete,aşadar,să poata aprecia oportunitatea acţiunilor şi actelor sale.
Înca din perioada interbelică s-a formulat teza, potrivit căreia’’în afară de cazurile
când legea este imperativa, când ea comanda categoric,în toate celelalte cazuri, ea lasă la
suverana alegere a autorităţii administrative de a face sau de a nu face actul pentru care a fost
autorizată prin legea despe care vorbim’’.I se lasa ,cu alte cuvinte,acestei autorităţi cea mai
larga putere de apreciere asupra oportunităţii actului şi într-un caz şi în altul, situaţiunea
rămâne tot legală.2
Prin regim juridic vom înţelege un ansamblu de reguli, de fond şi de formă, care
conturează «personalitatea» actelor administrative în circuitul juridic, în sensul că evocă
criteriile de valabilitate ale acestora.
Cu toate că nu există unanimitate de opinii, putem spune că specialiştii în dreptul
administrativ au convenit, de-a lungul timpului, asupra problematicii generale a acestui regim
juridic, oprindu-se la două mari situaţii: a) reguli (condiţii) de valabilitate a emiterii actului
administrativ, respectiv b) reguli ce guvernează valabilitatea efectelor pe care actul le produce.

1
Verginia Vedinaş ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucureşti,2006,p.84
2
Ioan Alexandru ,,Drept administrativ’’, Luminalex,Bucuresti,2005,p.380

33
Elementul central al acestui regim juridic, indiferent că-1 privim în formă tipică sau
în forme atipice, îl reprezintă legalitatea, analizat, însă, în mod diferit de autorii români în
raport cu oportunitatea.
După un curent de gândire (Şcoala de la Cluj), legalitatea este calificată drept o
condiţie de valabilitate a actelor administrative, alături de oportunitate. După alţi autori (Şcoala
de la Bucureşti), legalitatea este corolarul condiţiilor de valabilitate, iar oportunitatea este o
cerinţă (o dimensiune) a legalităţii.1
Autorii din primul curent de gândire subliniază că actul este nevalabil, indiferent dacă
este ilegal sau inoportun, numai că modalităţile de încetare a efectelor juridice diferă. „Neînde-
plinirea condiţiilor de legalitate atrage după sine anularea sau revocarea actelor, în timp ce
neîndeplinirea condiţiei de oportunitate are drept consecinţă revocarea sau abrogarea lor".
Aceasta optică de abordare a legalităţii nu poate fi acceptată, pentru simplul motiv că
ea lasă să se înţeleagă că ar exista o limită a valabilităţii actelor administrative «dincolo» de
limitele legalităţii. Iar, actele administrative sunt supuse unui ansamblu de reguli de formă şi
fond, deci unui anumit regim juridic, tocmai pentru a se asigura legalitatea lor, principiul
legalităţi i în sistemul constituţional actual fiind unul din principiile fundamentale ale
administraţiei publice.
De altfel, principiul legalităţii a fost considerat un principiu fundamental şi în baza
sistemului constituţional anterior, ceea ce n-au contestat nici autorii Şcolii clujene. Profesorul
T. Drăganu arăta că toate condiţiile de valabilitate a actelor de drept administrativ „nu sunt, în
realitate, decât aspecte ale unei singure condiţii, care se exprimă în obligaţia ca aceste acte să
fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare".
În această ordine de idei, se mai reţine, însă, că în dreptul administrativ „viciul de
ilegalitate" este disecat în mai multe vicii distincte, deoarece ilegalitatea care afectează un
anumit act nu are întotdeauna aceeaşi gravitate, motiv pentru care problemele pe care le pune şi
consecinţele juridice pe care le produce vor fi şi ele diferite.
Dată fiind raţiunea existenţei administraţiei publice - organizarea activităţii de
executare a legii, respectiv prestarea, în limitele legii, de servicii publice, aspectele legalităţii
actelor administrative sunt foarte complexe şi variate. Se impune a constata şi cu acest prilej că
organele administrative de stat realizează finalitatea administraţiei de stat, în primul rând, prin
emiterea de norme.

1
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.editura All Back,2005 p.42-43

34
De aceea, legalitatea actelor administrative se fundamentează prin prisma corelaţiei
dintre subsistemele sistemului normativităţii juridice.
Principiul legalitatii semnifica, intr-o dihotomie bine cunoscuta epocii contemporane.
Pe de o pate, suprematia legii, toate subiectee de drept public sau privat trebuind sa se
supună legii, începând cu legea fundamentala şi respectând principiul ierarhiei actelor juridice.
Pe de alta parte, baza legala, ‚în sensul că acţiunea acestor subiecte de drept trebuind
să se încadreze în limitele dreptului.1
El se află în stransă corelaţie cu alte două principii, care derivă din principiul general
al legalităţii, şi anume:
a) egalitatea în conţinutul legii, care leagă legiuitorul şi semmnifică faptul că normele
juridice nu trebuie să conţină un tratament diferit pentru două cazuri identice.
b) egalitatea în faţa legii, care leagă,de aceasta data, autoritateta care executa legea,
deci adminitraţia, ceea ce înseamna că, în aplicarea legii, administraţia nu trebuie să trateze de
o manieră identică două cazuri diferite şi invers.
Astfel, într-o formulare generică, prin legalitatea actelor administrative înţelegem
conformarea acestora cu legile adoptate de Parlament, precum şi cu actele normative care au
o forţă juridică superioară. Această concluzie rămâne însă şi o ipoteză ce urmează să fie
demonstrată, iar pentru aceasta este nevoie de o incursiune istorică la noi şi de una în dreptul
european actual Relaţia legalitate - putere discreţionara a administraţiei -controlul instanţelor
de contencios administrativ reprezintă o problemă teoretică fundamentală a statului de drept.
Oportunitatea reprezintă o condiţie distinctă de valabilitate şi nu de legalitate a actelor
administrative.
Prin oportunitate se înţelege realizarea sarcinilor şi atribuţiilor legale în termen optim,
cu minime cheltuieli de resurse materiale şi spirituale, dar cu eficienţă cât mai mare, precum şi
alegerea celor mai potrivite mijloace pentru realizarea scopului legii.2
Oportunitatea se regăseşte potrivit tezei fundamentale în doctrina administrativă
occidentală, chiar în puterea discreţională de care dispune administraţia, înţeleasă ca acea
marjă de libertate, de apreciere lăsată la latitudinea funcţionarului public de a alege între mai
multe căi posibil de urmat prntru a ajunge la scopul stabilit de legiuitor.3

1
Verginia Vedinaş ,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucureşti,2006,p85
2
Ilie Iovanaş-,,Drept administrativ’’,Editura Servo Sat Arad.1993.p.49-51.

3
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.26

35
În doctrina postbelică, noţiunea de oportunitate a fost considerată de ujnii autori ca
fiind acea caracteristică a actului juridic care defineşte o trăsătură specifică a acestuia numita şi
actualitate.
Actualitatea unui act juridic exptimă deplina concordanţă, în cadrul şi în limitele legii,
a actului cu sarcinile care revin organelor administrative.
Când ne referim la oportunitate avem în vedere dreptul de apreciere al organelor
administrative. Limitele acestui drept sunt stabilite de normele juridice în aplicarea cărora sunt
emise actele administrative.
Posibilitatea recunoscută autorităţilor administrative de a acţiona pe considerente de
oportunitate se justifică atât de elemente de tehnică juridică, întrucât legiuitorul nu poate
surprinde într-un act normativ toate situaţiile generate de viaţa socială, cât şi de condiţiile
concrete în care se realizează activitatea executivă.
În lipsa dreptului de apreciere a oportunităţii, problemele celor administraţi nu vor
putea fi soluţionate decât prin crearea unui sistem legislativ ramificat şi caracterizat prin
formalism.
Datorită acestui fapt, oportunitatea conţine un drept de iniţiativă în aplicarea legilor,
pentru că, în unele cazuri scopul legiuitorului se poate realiza numai ţinându-se cont de
condiţiile locale concrete.
Oportunitatea şi legalitatea se află într-o relaţie de interdependenţă, în sensul că un act
ilegal nu poate fi oportun, pe când un act legal poate fi inoportun, deoarece nu mai corespunde
împrejurărilor ce au fost avute în vedere la emiterea lui..
În literatura juridică au fost identificate următoarele criterii după care se apreciază că
un act normativ este sau nu oportun:
a.criteriul momentului în care, este adoptat un act normativ ;
b. criteriul locului şi condiţiile concrete în care se va aplica actul administrativ;
c.criteriul mijloacelor materiale şi spirituale pe care le angajează măsura
respectivă, precum şi durata în timp pe care o reclamă aplicarea acesteia;
d.criteriul conformităţii măsurilor luate cu nivelul general de viaţă şi cultură;
e.criteriul conformităţii actului cu scopul legii .
Se cuvine a fi menţionat şi faptul că Legea contenciosului administrativ exclude
controlul oportunităţii actelor administrative. Competenţa instanţelor de judecată se rezumă
doar la controlul legalităţii actelor administrative. Însă, oportunitatea actelor administrative
poate fi verificată de organele ierarhic superioare celor care au adoptat actul administrativ.

36
B. . Relaţia legalitate - oportunitate în doctrina românească
interbelică

În prezent,raportul dintre legalitatea si oportunitatea actului administrative a devenit o


problema controversata in doctrina românească,conturându-se doua curente de gândire
distincte.
Cele două opinii (Şcoala de la Cluj, Şcoala de la Bucureşti) nu s-au formulat pe un
teren gol, ele reprezintă o continuare a preocupărilor Şcolii de drept public din perioada
interbelică, însă, într-o altă terminologie şi într-un alt sistem politico-constituţional. Şcoala
interbelică trata problema «puterii discreţionare», adică a actelor administrative de autoritate
discreţionare, ca o problemă firească a puterii executive.
În esenţă, oportunitatea vizează momentul în care se adoptă actul administrativ, locul
şi condiţiile concrete în care urmează să se aplice un act administrativ,conformitatea cu scopul
legii, mijloacele, durata, calitatea vieţii şi interesul public.1
Plecându-se de la cele două activităţi distincte ale puterii executive, activitatea de
guvernare şi activitatea administrativă, s-a conturat teza după care prima activitate se realizează
prin acte de guvernământ, iar cea de-a doua prin acte administrative de autoritate, care pot fi şi
acte administrative de autoritate discreţionare. în pofida formulărilor din Constituţia din 1923,
art. 107 alin. final, dar mai ales a celor din Legea privind contenciosul administrativ din 23
decembrie 1925 (art. 2), autorii din perioada interbelică au făcut distincţie între actele de
guvernământ şi actele administrative de autoritate discreţionare, deşi ambele categorii erau
evocate prin expresia „puterea discreţionară a executivului" sau prin expresia „puterea de
apreciere a executivului".2
În esenţă, atunci când se analiza puterea discreţionară se făcea distincţie
între:,,chestiunile de oportunitate şi chestiunile de legalitate"; în cazul activităţii administrative
executivul" avea puterea discreţionară de a exprima oportunitatea (care era mai mare sau mai
mică, după natura actului), şi legalitatea actelor sale, pe când în cazul actelor de guvernământ
„puterea executivă" avea căderea de a aprecia nu numai chestiunile de oportunitate, dar şi

chestiunile de legalitate. 3

1
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.28
2
P. Negiilescu, op. cit, p. 467-482,apud Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,Ediţia4.Editura All
Back,2005,p.90

37
Mai exact, se susţinea că numai puterea de apreciere a organului de decizie se
manifestă liber, atunci când era vorba de un act administrativ de autoritate discreţionar, adică
puterea de a cântări şi evalua utilitatea măsurilor ce trebuie luate, momentul (de a le lua acum
sau mai târziu) etc., toate aceste acte, însă, erau «supuse ordinii legale».
În cazul actului administrativ discreţionar (spre deosebire de actul de guvernământ),
„instanţa judecătorească este competentă să examineze dacă condiţiile şi formalităţile cerute de
lege sunt îndeplinite, dacă faptele constatate de administraţie sunt exacte sau bine apreciate,
căci ceea ce este discreţionar este numai libertatea de decizie a administraţiei, care poate să
facă sau să nu facă actul".
Nemaiputându-se vorbi despre acte de guvernământ, în doctrina elaborată pe baza
«constituţiilor socialiste», autorii s-au văzut nevoiţi sa concentreze şi «chestiunile de legali
tate» şi «chestiunile de oportunitate» în sfera teoriei uneia şi aceleiaşi categorii de acte
administrative, aşa se explica şi soluţiile diferite care s-au dat.
Această problemă nu este specifică numai literaturii din ţara noastră, este o problemă
care frământă doctrina administrativă şi jurisprudenţa de pretutindeni de peste 100 de ani. S-a
văzut că soluţiile în dreptul comparat cunosc diferenţieri de la o ţară la alta şi chiar în aceeaşi
ţară şi în aceeaşi perioadă de la un autor la altul, efect firesc al orientărilor teoretice diferite cu
privire la conţinutul administraţiei publice, prin comparaţie cu activitatea de guvernare,
implicit cu privire Ia raportul dintre executiv (în sensul larg al termenului) şi legislativ.
Cu toate acestea, în linii mari, putem delimita un curent de idei promovat de autorii
germani şi, respectiv, un altul promovat de autorii francezi.

3
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.Editura All Back,2005,p.90

38
C Relaţia legalitate-oportunitate în doctrina şi jurisprudenţa
franceză

În doctrina franceză se vorbeşte despre un drept de apreciere al administraţiei publice


pentru a evoca acţiunea administraţiei într-un cadra îngăduit de lege, pe când noţiunea de
oportunitate este folosită pentru a evoca o acţiune de fapt a administraţiei publice, în situaţii
excepţionale, acţiune necesară (deci oportună) dar contrară legii.
Distinct de acest aspect, se impune a observa că atât în doctrina franceză, cât şi în
doctrina germană, problema raportului dintre legalitate şi oportunitate, respectiv puterea
discreţionară este privită şi prin prisma practicii judecătoreşti, ajungându-se până acolo încât să
se formuleze anumite sohiţii teoretice prin raportare la dreptul existent şi alte soluţii teoretice
raportate la dreptul creat de judecător.
Ca idee generală, în cursul elaborat de prof. G. Vedel şi P. Devolve, se susţine că
scopul administraţiei publice, şi anume realizarea interesului public, este totdeauna un element
de legalitate, în timp ce mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de
oportunitate.
Doctrina franceză consideră că scopul legii-interesul public este un element ce ţine de
legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de oportunitate.1
Cât priveşte relaţia legalitate-oportunitate, prin prisma practicii judiciare din Franţa,
autorul menţionează că niciodată judecătorul, într-un contencios pentru exces de putere, nu
anulează un act, tară a fi ilegal, pentru că este doar inoportun.
Totodată, se menţionează că marile puteri de creare a dreptului pe care le posedă
judecătorul administrativ francez îi permit acestuia să formuleze noi reguli de drept, care să
întregească sfera legalităţii şi printr-un număr de elemente care se raportează la oportunitatea
actului. „Altfel spus, din punct de vedere al dreptului făcut nu se poate realiza niciodată
controlul oportunităţii sau al puterii discreţionare; din punct de vedere al dreptului care se face,
judecătorul îşi asumă controlul anumitor elemente de oportunitate şi de putere discreţionară,

elaborând reguli de drept care extind domeniul competenţei legate şi al legalităţii".2


1
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.28
2
G.Vedel,P.Delvolve op cit.pag442,unde sunt citate si cateva exemple recente din contenciosuladministrativ recent apud

39
În dreptul francez, cum se exprimaşi prof. Jurgen Schwarze în lucrarea sa de drept
comparat, competenţa administraţiei de a avea o putere discreţionară apare ca o dimensiune
a libertăţii de decizie şi de acţiune a executivului în cadrul dreptului. După G. Braibant,
puterea discreţionară se defineşte pentru administraţie prin „libertatea sa de apreciere, acţiune
şi decizie", iar competenţa administraţiei este legată, când autoritatea este ţinuta de un sens
determinat, fără a dispune de posibilitatea de apreciere ori de alegere.
Niciodată, însă, puterea discreţionară - în doctrina franceză - nu a fost considerată în
afara sferei de manifestare a contenciosului administrativ, instanţele de contencios administra-
tiv, în primul rând Consiliul de Stat, aducând mereu noi elemente, cum s-a menţionat deja, de
apreciere a legalităţii dreptului de apreciere, efect firesc al fortificării statului de drept, a
garanţiilor jurisdicţionale de protecţie a cetăţenilor. Dacă până la Legea nr. 587/1979 se
invocau mai mult aspecte de ordin procedural sau marile principii privind drepturile
cetăţeanului, după această dată, când s-a impus obligaţia motivării actelor administrative, se
invocă aspecte de fond ale procesului decizional admininistrativ.
Instanţa de contencios administrativ are acum mult mai multe motive de drept pentru
a declara nulitatea unei măsuri administrative când ea nu menţine o justă proporţie între
interesul public şi interesul privat (principiul proporţionalităţii). Administraţia nu are dreptul de
a comite, în numele puterii discreţionare, erori manifeste şi nici de a face lucruri absurde, iar
dacă aceasta se întâmplă, atunci există motive ce îndreptăţesc un recurs pentru exces de putere.
Se consideră, aşadar, ca fiind limite ale puterii discreţionare: regulile pozitive scrise,
principiile generale de drept înscrise, principiul egalităţii, principiul neretroactivităţii actelor
administrative, dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, principiul proportionalităţii.

D. Relaţia legalitate-oportunitate în doctrina, legislaţia şi


jurisprudenţa germană

Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.editura All Back,2005

40
Doctrina germană, tradiţional, prin putere discreţionară evocă o anumită marjă de
libertate a administraţiei publice în deciziile şi acţiunile sale, adică posibilitatea de a alege
între mai multe atitudini posibile (a face A, a face B sau a nu face nimic), dar unii autori
explică puterea discreţionară şi prin referire la cuvântul oportunitate. „Puterea discreţionară dă
administraţiei o anumită libertate. Ea poate lua măsurile pe care le consideră oportune pentru
îndeplinirea sarcinilor în vederea cărora puterea discreţionară i-a fost conferită".1
Observăm că autorul citat nu face distincţie între actele de guvernământ şi actele
administrative de autoritate discreţionare, distincţie care formă baza teoriei în perioada
interbelică la noi.
Evoluţia doctrinei germane cu privire la această instituţie a dreptului administrativ, la
fel ca şi în Franţa, este strâns legată de evoluţia practicii instanţelor speciale de contencios
administrativ. Când ne comparăm, se cuvine a reţine că, după desfiinţarea (în 1866) a
Consiliului de Stat, legiuitorul român, inclusiv în cea mai democratică perioadă, a fost refractar
ideii înfiinţării unor instanţe speciale de contencios administrativ. Acesta este purul adevăr.
În schimb, doctrina şi jurisprudenţa au dezvoltat ideea după care noţiunea de putere
discreţionară evocă o situaţie normală a administraţiei, o situaţie obişnuită, o dimensiune a
administraţiei publice şi nu prerogativele în caz de pericol, în circumstanţe excepţionale.
Pentru fundamentarea puterii discreţionare în Germania, de-a lungul anilor s-au
formulat mai multe teze, între care şi teoria după care fundamentul puterii discreţionare s-ar
afla în existenţa noţiunilor juridice nedeterminate: bine public, utilitate publică, ordine publică,
drumuri publice, securitate publică, interes public, siguranţa circulaţiei, pericol, profil, avantaj,
dezavantaj, aptitudine, bună ordonanţare, abuz, noapte, de mai multe ori, deseori etc.
(Ermessen, Scheuner etc,). Este, însă, o opinie minoritară.
Teza dominantă, formulată pentru prima dată de O. Mayer, „susţine că, dimpotrivă,
opera logică de deterrninare a conţinutului concret al acestor noţiuni nu reprezintă o putere
discreţionară.
Aceasta, deoarece norma juridică care precizează o atare noţiune (de exemplu,
siguranţa publică) nu-i dă administraţiei posibilitatea de a alege între mai multe acţiuni,
dimpotrivă, norma «spune» că o singură acţiune poate corespunde scopului ce trebuie atins.
„Aplicarea unei noţiuni juridice abstracte într-o decizie relativă la o situaţie concretă este un
caz tipic de interpretare".

1
Ilie Iovanaş-,,Drept administrativ’’,Editura Servo Sat Arad.1993.p.52

41
Datorită, în special, toi Jellinek, doctrina germană a admis, în general, că în
asemenea situaţii o singură decizie este justă, iar pentru stabilirea acesteia trebuie avut în
vedere scopul regulii juridice (ratio legis) şi concepţiile despre societate, recunoscându-se,
însă, că în practică este extrem de dificil de a face acest lucru, mai ales atunci când una şi
aceeaşi normă conţine atât o noţiune nedeterminată, cât şi o noţiune care acordă putere
discreţionară.1
De asemenea, se recunoaşte că nici în practica tribunalelor administrative nu se poate
trage o linie precisă între puterea discreţionară şi stricta aplicare a regulii de drept.
Teza de principiu, cum am mai subliniat, este în sensul că dreptul administrativ are o
logică caracteristică, ce constă în combinarea puterii discreţionare a administraţiei publice cu
supunerea acesteia regulilor de drept. Puterea discreţionară a administraţiei publice trebuie să
se exercite: a) ca o obligaţie a administraţiei publice (art. 114 din Codul jurisdicţiei admi-
nistrative); b) cu respectarea principiului egalităţii, prevăzut de art 3 al Constituţiei R.F.G.; c)
în conformitate cu interesul general şi d) fără vicii.
întreaga teorie a puterii discreţionare sau, dacă dorim, a oportunităţii, conduce, cum
se observă din cele de mai sus, la limite, la vicii, condiţii sau principii constituţionale ori
legale, care, în final, sunt verificate de instanţele de contencios administrativ.
Această teorie, tradiţional, a fost însoţită de teoria franceză a deturnării de putere (în
formularea clasică) sau a abuzului de putere (în formularea actuală).
Tradiţia puterii discreţionare a administraţiei germane s-a continuat şi după 1945,
tribunalele administrative continuând să respecte această tradiţie, dar, în acelaşi timp, s-a creat
şi practica cenzurării de către tribunale a excesului de putere. De altfel, în art. 114 al Codului
jurisdicţiilor administrative din 28 ianuarie 1960 se menţionează m mod expres că depăşirea
limitelor puterii discreţionare sau exercitarea acesteia într-un scop contrar celui pentru care ea a
fost conferită sunt de competenţa judecătorului administrativ.

1
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.,Editura All Back,2005.p.92

42
3. ÎNCETAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

Actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din
vigoare, măsură ce poate fi decisă de către organul emitent, organul ierarhic superior acestuia,
instanţa de judecată sau Parlament, prin acte juridice.
De asemenea, există şi cazuri în care efectele juridice ale actelor administrative
încetează datorită unor fapte materiale, de a căror producere legea leagă asemenea efecte
(scurgerea timpului, moartea subiectului de drept ).
Renunţarea beneficiarului la dreptul conferit de actul administrativ nu duce la
încetarea efectelor acestuia, deoarece actul administrativ este o manifestare unilaterală de
voinţă juridică. în consecinţă, actul va produce efecte juridice până în momentul revocării de
către organul emitent ori de către organul superior.1

3.1.Suspendarea actelor administrative

Suspendarea reprezintă o operaţiune juridică care determină încetarea temporară a


efectelor unui act administrativ, utilizată atunci când există dubii cu privire la oportunitatea ori
legalitatea actului şi poate avea loc din oficiu sau la solicitare,în conditiile legii.
Astfel,suspendarea executării unui act administrativ este,prin însăşi întelesul acestei
noţiuni, o stare temporară, urmând ca, după un anumit timp, actul administrativ să îşi recapete
caracterul său executoriu sau să înceteze complet a mai produce efecte juridice.
Suspendarea actelor administrative este o garanţie a asigurării legalităţii, ce intervine
însă în cazuri de excepţie, în situaţii limită .2
Suspendarea unui act administrativ poate fi dispusa de:autoritatea administrativa
emitenta,autoritatea administrativa ierarhica superioara, de autoritatea cu atributii
jurisdictionale stabilite prin lege si de instanta judecatoreasca.
În literatura juridică se distinge între suspendarea de drept şi suspendarea prin act
juridic, provenit de la instanţa de judecată sau de la un organ administrativ.
În doctrina actuală este subliniată distincţia între suspendarea unui act juridic,
repreyentând întreruperea producerii oricărui efect de către actul respectiv, pe de o parte, si

1
Vasilica Negruţ,,Drept administrativ’’, Editura LuminaLex,Bucureşti,2004,p.275
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.54

43
suspendarea efectelor sale juridice, care semnifică întreruperea efectelor cu acest caracter ale
actului respectiv, pe de altă parte.1
Suspendarea de drept are loc ori de câte ori intervine un fapt material de care legea
leagă producerea efectelor juridice, respectiv suspendarea actului administrativ. Un exemplu în
acest sens ne este oferit de prevederile art.135 alin (1) din Legea nr.215/2001 care precizează
că acţiunea în contencios introdusă de prefect pentru anularea unor acte administrative
considerate nelegale, are ca efect suspendarea de drept a acestor acte. De asemenea,
introducerea contestaţiei împotriva procesului-verbal de contravenţie suspendă executarea
acestui act.
Suspendarea poate fi dispusă prin act juridic atât de organul administrativ emitent, cât
şi de organul ierarhic superior care are şi drept de revocare. Ea mai poate fi hotărâtă şi de
instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.
Suspendarea judecătorească nu are loc automat, cum se întâmplă în cazul suspendării
de drept, ci presupune o apreciere din partea instanţei de judecată cu privire la motivele de fapt
şi de drept care o justifică. Ea este dispusă prin încheiere de către instanţa de judecată. De
exemplu, art. 9 din Legea nr.29/1990 cu privire la contenciosul administrativ prevede că în
cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul
poate cere instanţei de judecată să dispună suspendarea executării actului administrativ până la
soluţionarea acţiunii.
Suspendarea intervine în mod excepţional, atunci când există suspiciuni cu privire la
legalitatea sau oportunitatea actului şi, în mod obligatoriu, în cazurile expres prevazute de lege.
În cazurile în care suspiciunile privind legalitatea actului administrativ nu se
confirmă,acesta va fi repus în vigoare sau în executare, după caz,iar atunci când se stabileşte cu
certitudine nelegalitatea sau neoportunitatea actului administrativ suspendat, se va dispune
desfiinţarea să,prin revocare sau anulare.2
Suspendarea unui act administrative poate deveni necesară în mai multe situaţii,cum
ar fi: contestarea legalităţii de cître un cetăţean, o organizaţie nestatală sau o autoritate
publică,schimbarea condiţiilor de fapt după emiterea actului cu implicaţii asupra oportunităţii
actului, necesitatea de a pune de acord actul respectiv cu actele organelor ierarhic superioare

1
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.,Editura All Back,2005.p.93

2
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex,2005,p.392.

44
emise ulterior, aplicarea unei sancţiuni persoanei fizice care a savârşit o abatere
administrativă,clarificarea unor îndoieli ale organului etent cu privire la legalitatea actului.1
Completarea actelor administrative constă în introducerea unor dispoziţii
noi,cuprinzând soluţii normative şi ipoteze suplimentare,exprimate în texte, care se adaugă
elementelor structurale existenţe.
Cea mai importantă situaţie de suspendare, în temeiul legii, mai mult, al legii
fundamentale, este prevăzută de art 123 alin. (5) din Constituţia republicată, în cazul acţiunilor
de contencios administrativ pentru exces de putere al autorităţilor administraţiei locale
autonome (consiliu judeţean, consiliu local, primar). Actele acestora, atacate de prefect în faţa
instanţei de contencios administrativ pe motive de ilegalitate, se suspendă de drept.
Un alt exemplu de suspendare, în temeiul legii, ni-1 oferă O.G. nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, care precizează, în art. 32, că plângerea contravenientului
împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei atrage după sine suspendarea
executării actului de sancţionare.2
Legea nr. 29/1990, vechea lege a contenciosului administrativ, în art 9,
prevedea un caz de suspendare prin act juridic; instanţa de judecata avea dreptul de a lua
măsura suspendării actului administrativ ce făcea obiectul litigiului dedus respectivei instanţe
„în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente".
Trebuie făcută distincţia între suspendarea unui act juridic, care înseamnă
întreruperea producerii oricărui efect de către actul respectiv şi suspendarea efecelor sale
juridice, care semnifica întreruperea efectelor cu acest caracter ale actului respectiv. 3
Referitor la suspendarea ca sancţiune care priveşte un act administrativ, temeiul ei
constituţional îl regăsim în art.123 alin.(5), care consacră dreptul prefectului de a ataca în
contenciosul administrativ un act emis de consiliul local,consiliul judeţean sau primar, actul
fiind suspendat de drept.
Suspendarea ca sancţiune administrativ-disciplinară, o regăsim consacrată în mai
multe articole.
Astfel,art.95 reglementează instituţia ,,suspendarii din funcţie’’ a Preşedintelui
României,calificată în doctrină a reprezenta forma de ,,raspundere politica’’ a acestuia sau
,,raspunderea administrativ-disciplinara a şefului de stat’’.Un alt text este cel al art.108 alin.(2)
care prevede suspendarea miniştrilor.
Cauzele care pot determina intervenţia suspendării sunt urmatoarele:
1
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.55
2
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4, Editura All Back,2005,p.95
3
Verginia Vedinaş,,,Drept Administrativ’’,Editura Universul juridic,Bucureşti,2006,p.101

45
Ca regulă generală, suspendarea intervine atunci cand există îndoieli cu privire la
legalitatea unui act administrative.Suspendarea ne apre ca o garanţie a asigurării legalitaţii
actului administrative, în emiterea dar şi în executaea lui,care intervine doar în situaţii de
excepţie.
În al doilea rand, suspendarea poate intervene atunci cand se aplică o anumită
sancţiune administrativ-disciplinară unui funcţionar public sau unei alte persoane încadrată
într-un organ public.
Efectele juridice ale suspendării actului administrativ au ca notă dominantă faptul că
se produce o întrerupere a acestor efecte,o încetare vremelnică a producerii lor,urmand ca,dupa
încetarea cauzelor care au determinat intervenţia suspendării, să se producă fie repunerea în
vigoare a actului, fie scoaterea lui din vigoare prin căile prevazute de lege.1
Astfel, prin decret al Preşedintelui poate fi suspendat din funcţie acel ministru
împotriva căruia s-a cerut urmărirea penală.
Preşedintele la randul său, poate fi suspendat din funcţie, prin hotărarea
Parlamentului, în cazul în care a încălcat grav Constituţia.
Dacă într-un act administrativ se prevede că acesta va intra în vigoare la o dată
ulterioară, aceasta nu înseamnă că pentru perioada de timp de la publicare, până la data stabilită
pentru intrarea in vigoare, actul este suspendat, ci în această perioadă actul nu există, potrivit
principiului că actele administrative produc efecte juridice de la data publicării sau comunicării
sau de la o data ulterioară, prevayută expres.2
În plus, suspendarea actului administrativ trebuie să fie dispusă de organul competent
potrivit legii dar ea poate interveni şi prin efectul legii.
Un exemplu de suspendare în temeiul legii este oferit de Ordonanţa Guvernului
nr.2\2001 priviind regimul juridic al contravenţiilor, care stabileşte expres că plângerea
contravenienrului împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii atrage suspendarea executării actului de sancţionare.
De asemenea, Legea nr.2\1990 privind contenciosul administrativ prevedea în art.9 ,
un caz de suspendare prin act juridic: instanţa de judecată are dreptul de a lua la cerere, măsura
suspendării actului administrativ ce face obiectul litigiului dedus judecăţii ,, în cazuri bine
justificate şi pentru a se preveni producerea unor pagube iminente.Cererea de suspendare va fi
soluţionată de instanţă, de urgenţă, chiar şi fără citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind
executorie de drept.’’

1
Verginia Vedinaş op.cit. p.102
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.55

46
Organele care fac parte din Ministerul Public pot suspenda numai actele
administrative ale organelor de deţinere şi executare a pedepselor.
Un act administrative poate fi suspendat şi dacă există îndoieli cu privire la
oportunitatea sa,fără a’i fi pusă în discuţie legalitatea.
Astfel, spre deosebire de anularea şi revocarea actelor administrative operează în
cazul în care acestea sunt ilegale sau inopportune, suspendarea intervine în situaţia în care
există îndoieli cu privire la legalitatea sau oportunitatea actelor administrative.
Prin urmare, efectele suspendării vor înceta fie prin anularea actului, fie prin
repunerea lui în vigoare, ca urmare a stabilirii legalităţii lui.1
Atunci când suspendarea actului administrative a intervenit pe considerente de
neoportunitate, ea va înceta de drept la sfârşitul perioadei pentru care a fost hotărâtă sau, dacă
nu a fost stabilită o perioadă, suspendarea va înceta atunci când au disparut împrejurările care
au determinat-o.

3.2.Revocarea actelor administrative

Revocarea reprezintă acea acţiune juridică prin intermediul căreia organul emitent sau
organul ierarhic superior desfiinţează un act administrativ pentru considerente de ilegalitate sau
inoportunitate.
Termenul de revocare vine de la latinescul „revoca" -verb tranzitiv, care are
următoarele accepţiuni: a chema din nou, a rechema, a readuce; a reţine, a opri; a relua, a
întoarce de la. Deci revocarea desemnează reîntoarcerea la o decizie anterioară şi/sau
înlocuirea ei cu alta.2
Revocarea constituie o specie a nulităţii, dar în acelaşi timp şi o regula, un principiu
al regimului juridic al actelor administrative. Cu toate că nu exista încă un text special care să
consacre expres acest principiu, el nu poate fi pus la îndoială, mai ales dacă avem în vedere art.
21 coroborat cu art. 52 din Constituţia republicată, precum şi litera şi spiritul Legii nr. 54/2004,
noua lege a contenciosului administrativ. Dacă «puterea judecătorească» poate să «corijeze»
actele administrative, este normal ca acest drept să aparţină şi administraţiei însăşi.
Revocarea reprezintă deci un caz particular al nulitaţii dar, în acelaşi timp, şi o regulă,
un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative.3

1
M. Preda,op.cit.,2004,p.198, apud Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.57
2
„Dicţionar latin - român", Ediţia a IlI-a, Editura lider
3
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.58

47
Acest principiu fundamental aplicabil actelor administrative rezultă din art.21 şi art.
52 din Constituşia republicată, precum şi din dispoziţiile noii Legi a contenciosului
administrativ, care menţine caracterul obligatoriu al procedurii prealabile ce fusese consacrat
prin Legea nr.29\1990.
Cauzele care pot determina revocarea actelor administrative ţin de legalitatea şi
oportunitatea acestuia şi pot fi anterioare, concomitente sau ulterior emiterii lor.
În cazul în care cauzele revocarii sunt anterioare sau concomitente amiterii\adoptarii
actului administrative, efectele revocarii au caracter retroactive,iar daca revocarea intervine
penru cause ulterioare emiterii\adoptarii actului administrative,efectele revocarii se produc
numai pentru viitor.
În doctrină este unanim admis că revocarea este o specie a nulitaţii, dar că ,în acelaşi
timp, este şi un principiu al regimului juridic al actului administrativ.
Actele administrative cu caracter normative şi individual sunt, de regula,
revocabile,cu excepţia celor mai sus menţionate.
Dreptul administrativ a consacrat principiul revocabilităţii actelor administrative, în
sensul că ele pot fi desfiinţate ca regulă generală printr-o manifestare de voinţă contrară
provenită de la organul emitent.1
Este de remarcat faptul că principiul revocabilităţii actelor administrative a fost
consacrat de doctrină şi apoi însuşit de practica judiciară, însă nu are o reglementare expresă în
dreptul obiectiv.
Instanţa supremă s-a pronunţat în numeroase rânduri asupra ilegalităţii actelor
administrative pe baza unor „reguli" care nu decurg din reglementarea expresă a dispoziţiilor
legale, ci apar ca o excepţie de la principiul revocabilităţii.
Ca efect, revocarea desfiinţează cu caracter retroactiv sau numai pentru viitor efectele
actului adoptat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Dacă suspendarea are un caracter temporar, revocarea desfiinţează definitiv efectele
actului ce face obiectul său.
Revocarea se deosebeşte şi de anulare prin faptul că intervine nu numai pentru
ilegalitatea, ci şi pentru inoportunitatea actului administrativ. De asemenea, în timp ce
revocarea este dispusă doar de autoritatea emitentă sau autoritatea ierarhic superioară, măsura
anulării poate fi hotărâtă de autoritatea superioară şi de instanţa de judecată.
Principiul revocabilităţii actelor administrative ne apare ca un efect firesc al
trăsăturilor administraţiei publice, al raţiunii însăşi de afla actelor administrative. Administraţia

1
Verginia Vedinaş op.cit. p.103

48
publică, cum s-a arătat, presupune o activitate de conducere şi execuţie efectivă a procesului
complex de aplicare în viaţă a valorilor politice stabilite prin lege, respectiv de prestare a celor
mai diverse servicii publice, în limitele legii. Ea trebuie, într-o riguroasă viziune ştiinţifică, să
dea dovadă în permanenţă de receptivitate atât faţă de legea care-i formulează sarcina,
obiectivul, cât şi faţă de social, de viaţa reală, către care se adresează, sub forma unul model
abstract, legea.
În literatura interbelică din ţara noastră nu a fost acceptat principiul revocabilităţii, era
recunoscut, însă, dreptul de retractare al organului emitent, dar cu efecte numai pentru viitor
(P. Negulescu, Tratat, voi. I, op. cit, p. 399,409, 630). În dreptul francez contemporan se
vorbeşte despre regula retractării şi abrogării, abrogarea intervenind în cazul actelor normative,
cu efecte numai pentru viitor, în timp ce retractarea vizează actele individuale şi are caracter
retroactiv.1
În ceea ce priveşte condiţiile în care trebuie dispusă revocarea, vom reţine că., aceasta
trebuie dispusă printr+un act cu cel puţin aceeaşi forţă juridică cu a actului revocat, cu
respectarea procedurii de emitere şi cu admiterea posibilităţii unei acţiuni în instanţa de
contencios administrativ.Ea trebuie motivată.
De la această regulă, pot aparea excepţii, în cayul în care, după ce actul a fost emis,
au intervenit reguli noi care au modificat procedura de elaborare a acestuia, actul de revocare
urmând să nrespecte noile norme procedurale.
Revocarea poate interveni pentru nerespectarea condiţiilor generale de legalitate ale
actului administrativ, dar în mod special a condiţiei specifice referitoare la oportunitate.2
De la principiul revocabilităţii actelor administrative există anumite excepţii care
privesc exclusiv actele administrative cu caracter individual, deoarece actele administrative
normative sunt oricand revocabile şi anume:
a)Actele administrative jurisdicţionale nu pot fi revocate datorită stabilităţii care le
este conferită, întrucât soluţionează litigii cu putere de lucru judecat.
b) Actele administrative care au generat alte raporturi juridice decât cele de drept
administrativ.
Astfel, în baza unui act administrativ au luat naştere raporturi de muncă - persoana
fizică a încheiat un raport de muncă în temeiul diplomei de absolvire a unei instituţii de
învăţământ superior, raporturi juridice civile - în temeiul unei autorizaţii de construire s-a
edificat o casă pe terenul aflat în proprietatea beneficiarului autorizaţiei, iar acesta a dobândit şi
dreptul de proprietate asupra construcţiei sau raporturi juridice procesuale - când actul
1
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.editura All Back,2005,p 84
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.59

49
administrativ a stat la baza unei hotărâri judecătoreşti, fiind valorificat în justiţie ca probă a
susţinerii ori respingerii unor pretenţii.
c)Actele administrative de sancţionare
Potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, actele administrative de
sancţionare nu pot fi revocate de organul emitent şi nici de organul superior după o procedură
administrativă ci doar anulate ori reformate de organul jurisdicţional competent.1
d)Actele administrative care au fost realizate material Raţiunea exceptării acestor
acte de la principiul revocabilităţii este că, prin această operaţiune nu se poate restabili
situaţia materială anterioară.
Aceste excepţii sunt deduse fie din natura actului, fie din efecele pe care le-au
produs sau fie din voinţa legiuitorului.2
De exemplu, dispoziţia prin care se dispune demolarea unei clădiri construite fără
autorizaţie pe domeniul public al localităţii nu mai poate fi revocată după executarea ei
materială.
Revocarea actelor administrative trebuie să se facă cu respectarea regulilor
procedurale care au stat la baza emiterii actului revocat, aspect ce decurge din aplicarea
principiului paralelismului formelor juridice.
Cu privire la măsura revocării este necesar să amintim situaţia actelor administrative
refăcute în baza ordinului emis de organul ierarhic superior.
Ordinul de refacere a actului se emite în baza atribuţiilor de îndrumare şi control pe
care le are organul ierarhic superior în raportul său cu organul subordonat. Aceasta nu
înseamnă, însă şi dreptul de substituire al organului de control, în sensul că, dacă inferiorul nu
a acţionat potrivit ordinului de refacere, superiorul poate să emită el actul.
Astfel, suspendarea se deosebeşte de revocare prin mai multe aspecte.

1
Vasilica Negrut,,Drept administrativ’’,Luminalex,Bucuresti,2004,p277

50
În primul rând, revocarea apare ca o regulă (actele administrative, în principiu, sunt
revocabile), în timp ce suspendarea este o operaţie excepţională.
Totuşi, în doctrina recentă, se arată că, analiza evoluţiei practicii administrative şi a
jurisprudenţei administrative din ultimii ani demonstrează faptul că, în timp ce situaţiile de
revocare a actelor administrative sunt destul de rare, sunt tot mai des întâlnite situaţiile în care,
în acţiunile de contencios administrativ, o dată cu introducerea acţiunii de anulare a actului
administrativ vătămător, reclamantul introduce şi o cerere de suspendare a actului, în condiţiile
stabilite de legea contenciosului administrativ.
În al doilea rând, revocarea se dispune când există certitudinea că actul este ilegal,
inclusiv sub aspectul oportunităţii, pe când suspendarea se dispune când există un dubiu (o
îndoială) în privinţa legalităţii, inclusiv sub aspectul oportunităţii.
În al treilea rând, revocarea determină încetarea definitivă a efectelor actului
administrativ, fiind din acest punct de vedere o specie a nulităţii, pe când suspendarea
determină încetarea temporară a acestor efecte, fiind un aspect de sine stătător al regimului
actelor administrative, ridicat la acelaşi nivel cu anularea (deşi n-are, practic, aceeaşi frecvenţă
şi importanţă).Profesorul R. lonescu, totuşi, susţine, atât în studiul din 1958, cât şi în ediţia din
1970 a cursului, că suspendarea nu este o dimensiune a anulării, anularea este o sancţiune mult
mai puternică decât suspendarea.1
Faţă de această poziţie tradiţională din doctrina administrativă, în realitate, analiza
evoluţiei practicii administrative şi a jurisprudenţei administrative din ultimi ani demonstrează
faptul că, în timp ce situaţiile de revocare a actelor administrative sunt destul de rare, în cazul
acţiunilor în contencios administrativ sunt tot mai des întâlnite cazurile în care reclamantul, o
data cu introducerea acţiunii de anulare a actului administrativ vătămător, introduce şi o cerere
de suspendare în condiţiile stabilite de legea contenciosului administrativ.2
Actele administrative emise pe baza unui contract prealabil sunt exceptate de la
principiul revocabilităii, actul administrativ fiind în această situaţie ‘’ un instrument juridic’’
strict necesar pentru executarea contractului civil însuşi.3
Actul administrative nu poate fi desfiinţat decât o dată cu contractul şi pe căile
prevăzute de lege în acest scop, nu însă şi printr-o revocare din partea organului administraţiei
publice.

2
Verginia Vedinaş op.cit. p104
1
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4.editura All Back,2005,p.94-95.
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.56
3
A. Iorgovan, op. Cit.,2002,p.87

51
Actele care au fost executate material în mod evident nu mai pot fi revocate deoarece
desfiinţarea lor nu va putea şterge efectele materiale deja produse.
Cele mai frecvente acte administrative din sfera acestei categorii sunt autorizaţiile,
care au dat naştere la drepturi subiective care nu sunt protejate special.Revocarea unei
autorizaţii de construire, după ridicarea clădirii, nu ar mai avea nici o valoare.
Această categorie priveşte numai actele administrative individuale care se realizează
material printr’o singură operaţiune sau mai multe operaţiuni determinate.
În legătură cu revocarea autorizaţiilor, trebuie făcută distincţie între autorizaţiile
impuse de lege, care se caracterizează prin faptul că autoritatea administraţiei publice este
obligată să le elibereze la solicitarea celui interesat daca sunt îndeplinite condiţiile cerute de
lege şi autorizaţiile libere, care se caracterizează prin faptul că autoritatea administraţiei
publice nu are obligaţia de a le elibera, ci poate să aprecieze oportunitatea emiterii lor.1
În concluzie, după cum s-a apreciat şi în doctrina postbelică, un act de drept
administrativ nu devine irevocabil prin simplul fapt că dă naştere unui drept subiectiv, chiar
dacă acesta este garantat prin dispoziţiile dreptului civil sau ale dreptului muncii, ci dobândeşte
acest caracter abia din clipa în care dreptul subiectiv pe care l-a generat este protejat de lege
atât de eficace, încât din textul sau scopul ei rezultă că ea a înţeles să lipsească autoritatea
administrativă de posibilitatea de a-l desfiinţa prin anularea actului administrativ de bază.
În plus, după cum doctrina a mai sesizat irevocabilitatea unui act administrativ nu mai
poate fi invocată chiar dacă acesta se încadrează intr-una din excepţiile de la principiul
revocabilităţii actelor administrative, în ipoteza în care actul adiministrativ pe care partea îşi
întemeiază un drept subiectiv a fost emis datorită manevrelor sale frauduloase sau dolosive.2
Spre exemplu, într-o cauză ajunsă la fostul Tribunal Suprem, înainte deci de
decembrie 1989,a fost pusă în discuţie valabilitatea revocării unor diplome universitare
obţinute prin fraudă.
În speţă,s-a dovedit după absolvirea facultăţii şi obţinerea diplomei, că titularii lor au
intrat în facultate prin fraudă la concursul de admitere.Fără a mai cerceta dacă asemenea
manevre frauduloase au mai fost sau nu folosite după intrarea în facultate, fostul Tribunal
Suprem a stabilit că revocarea diplomelor de absolvire este legală, fiindcă întreaga activitate
desfăşurată în facultate după concursul de admitere s-a bazat pe un act fraudulos3.
Totodată, irevocabilitatea actelor administrative din categorile exceptate de la
principiul revocabilităţii nu mai poate fi invocată dacă ne aflăm în prezenţa unor acte
1
R. N. Petrescu, op.cit.,2004,p.329
2
R.N. Petrescu, op. cit.,2004,apud Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.63
3
I. Iovănaş, op. cit.,p.61

52
inexistente, adică, după cum vom arăta în prelegerea viitoare, a unor acte care nu au avut nici
un moment aparenţa de legalitate.

3.3Anularea si inexistenta actelor administrative

Principiul legalităţii, principiul fundamental aplicabil administraţiei publice, impune


stricta respectare a dispoziţiilor constituţionale, legale şi a tuturor actelor normative cu forţa
juridică superioară, de către autorităţile administraţiei publice.1
Teoria nulitatilor in dreptuladministrativ trebuie sa aiva in vedere ca in aceasta
materie avem fata in fata maimulte categorii de interese ,cum ar fi:interese generale,interese
regionale,locale sau speciale şi interese individuale care trebuie conciliate2.
Aşadar,în aceste condiţii, având în vedere şi faptul că actul administrativ este acea
formă juridical principală a activităţii administraţiei publice care constă într-o manifestare
unilaterală şi expresă de voinţă de a da nastere, a modifica sau a stinge drepturi si obligaţii, in
realizarea puterii publice,sub controlul de legalitate al instanţelor judecătoreşti,precum si
specificul condiţiilor de valabilitate ale acestuia.
Anularea reprezintă sancţiunea aplicată actelor administrative emise\adoptate cu
încălcarea legii şi constă în lipsirea acestora de efecte juridice în vederea carora au fost
emise\adoptate.
Anularea se poate pronunţa de organele superioare ale administraţiei publice şi de
către instanţele judecătoreşti.3Anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor
actelor juridice ulterioare care au fost condiţionate, sub aspectul legalităţii, de existenţa unui
act administrativ.
Din punct de vedere al naturii sale, nulitatea unui act juridic, deci şi a actului
administrativ, reprezintă o sancţiune care intervine atunci când actul este lovit de unele vicii de
legalitate.
Dreptul organelor superioare.ale administraţiei publice de a dispune anularea decurge
din raportul ierarhic, nefiind necesară conferirea acestui drept printr-o dispoziţie expresă a
legii.

1
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.67
2
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’,Luminalex,2005,p.393
3
Iovănaş - „Drept administrativ", Editura Servo Sat, Arad, 1998, p.62.

53
Când anularea este impusă de organul ierarhic superior, cauza acesteia o reprezintă
atât ilegalitatea actului cât şi neoportunitatea lui. Instanţele judecătoreşti pot dispune anularea
unui act exclusiv pe motiv de ilegalitate.
Actul administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze anterioare sau concomitente
emiterii lui. Anularea are caracter retroactiv, prin această operaţiune desfiinţându-se efectele
juridice ale actului şi considerându-se că el nu a existat.
Anularea se dispune de autoriatea administrative ierarhica superioara, de autoritatile
de inspectie sau control, de cele cu activitate administrative-jurisdictionala stabilite de lege ori
de instantele judecatoresti,in conditiile si in cazurile prevazute de lege.Actele de anulare
desfiinteaza efectele actelor administrative anulate,atat pentru trecut,cat si pentru viitor.De
regula, in cazul in care anularea intervine exclusive pentru cause de oportunitate, actul
inceteaza sa produca efecte juridice numai pentru viitor.1
Primul autor român care dezvoltă în doctrina postbelică din ţara noastră teoria
anulabilităţii este Mircea Anghene, considerând că în raport cu gravitatea nerespectării
condiţiilor de valabilitate ale unui act administrativ, viciile unui astfel de act pot face ca acesta
să fie nul sau anulabil. Pe baza acestui criteriu sunt considerate nule acele acte care nu
întrunesc condiţiile esenţiale pentru a lua fiinţă, neproducând nici un efect juridic, nedând
naştere la nici un fel de drepturi şi obligaţii, iar anulabile, actele ce conţin încălcări de mică
însemnătate a condiţiilor cerute pentru existenţa lor şi, care „fără a înceta de a fi obligatorii şi
executorii, pot fi totuşi contestate sau anulate pe cale administrativă sau judecătorească".2
Una din caracteristicile esenţiale ale anulabilităţii, în opinia autorului citat mai sus, o
reprezintă posibilitatea remedierii prin confirmare a viciului care o atrage.
V.Gh. Tarhon a supus unei critici,vehemente atât orientarea teoretică promovată de
prof. T. Drăganu, cât şi cea promovată de M. Anghene, căutând să demonstreze că în «dreptul
socialist» nu puteau exista mai multe teorii asupra nulităţii actelor juridice, după domeniul de
drept în care se aplica.
În acest sens, se arată că „unitatea dreptului socialist, principiul unitar al legalităţii
socialiste" impune o instituţie unitară a nulităţii actelor juridice, „ceea ce nu exclude, in
condiţiile legii, anumite particularităţi specifice fiecărei ramuri de drept", respectiv o teorie
unitară a nulităţii actelor juridice.
În dreptul administrativ distincţia dintre nulitatea absolută şi cea relativă are un
interes practic redus.

1
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2005,p391
2
Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4, Editura All Back,2005,p73.

54
În dreptul civil, clasificarea nulităţii1, în absolută şi relativă are la bază natura
interesului pe care îl protejează instituţia juridică respectivă, posibilitatea de a fi acoperită prin
confirmare şi termenul în care ea poate fi invocată. O asemenea distincţie dispare în dreptul
administrativ, întrucât ne aflăm în prezenţa raporturilor de drept public care presupun apărarea
intereselor generale.
Deşi teoretic se poate distinge inexistenşa de nulitatea absolută, practic efectul este
acelaşi, întrucât în ambele situaţii actul este desfiinţat în întregime cu efectul retroactiv.
Totuşi, distincţia între cele două sancţiuni este marcată de faptul că actul lovit de
nulitate absolută continuă să producă efecte juridice, în baza prezumţiei de legalitate, până în
momentul în care se constată, cu efect retroactiv, nulitatea actului administrativ de către
organele competente, pe când în cazul inexistenţei, actul nu beneficiază de la bun început de
această prezumţie şi nu poate fi pus în executare.1
Natura juridică (de drept administrativ a raporturilor în care intervine) determină
imposibilitatea confirmării ei şi asigură un regim juridic unitar termenului în care poate fi
invocată. De exemplu, atunci când exercită acţiunea în anulare a actelor administrative ilegale,
prefectul nu invocă nulitatea absolută sau relativă a unui act, ca urmare a nerespectării
condiţiilor de validitate, ci doar ilegalitatea lui.2
Nulitatea absolută are ca specific faptul că sancţionează nerespectarea, la încheierea
actului juridic, a unei norme care ocroteşte un interes general,obştesc.În cazul celei relative
sunt nerespectate,la încheierea actului juridic norme care ocrotesc un interes particular,
individual ori personal.
Din punct de vedre al întinderii efectelor,nulităţile se împart în nulitaţi totale, când
este desfiinţat un act juridic în integralitatea sa şi în nulităţi parţiale, când se desfiinţează doar
oparte a actului, celelalte parţi ale actului continuând să producă efecte juridice, deoarce nu
contravin legii.3

1
I.Santai,op.cit.,2003,p.149 apud Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.74
2
Vasilica Negrut,,Drept administrativ’’,Luminalex,Bucuresti,2004,p.279.
3
Verginia Vedinaş op.cit. p107

55
Nulitatea absolută intervine pentru încalcarea condiţiilor de fond, esenţiale pentru
validitatea actului,iar nulitatea absolută pentru condiţii de mai mică importanţa, care privesc
forma actului.
Din punct de vedere al efectelor juridice ,nulitatea actului administrativ diferă de cea
a actului civil.1
Astfel, indiferent de condiţiile care au fost încălcate,organul competent va putea să
dispună anularea actului.Dacă în dreptul civil nulitaţile relative pot fi confirmate de cel
leyat,iar nulitaţile absolute nu pot fi confirmate, în dreptul administrativ pot fi confirmate
ambele categorii de nulitaţi sau numai nulitaţile relative.2
Dispoziţia din O.G. nr. 2/2001, pe care am evocat-o mai sus (care nu este nici pe
departe un caz singular în legislaţia noastră), ne obligă, ca, în principiu, să nuanţăm nulitatea în
dreptul administrativ şi să fundamentăm o formă agravantă a nulităţii şi, respectiv, una mai
uşoară, chiar şi atunci când este vorba de nerespectarea unor reguli imperative cu caracter
procedural.
Această nuanţare presupune, fireşte, conturarea întregului ansamblu teoretic, atât
pentru «forma agravantă» a nulităţii actului de drept administrativ (în speţă, a procesului verbal
de constatare a contravenţiei), cât şi pentru forma «mai uşoară», cu toate consecinţele practice
ce decurg de aici.
În practică, se întâlnesc cazuri în care actelor administrative le lipsesc unul sau mai
multe elemente esenţiale, astfel încât nu mai prezintă nici măcar aparenţa de legalitate,
încălcarea legii în aceste cazuri este atât de evidentă, încât, oricine o poate sesiza. Astfel de
acte, care nu pot beneficia de prezumţia de legalitate, sunt numite acte inexistente.3
Inexistenţa actului este o sancţiune juridică mult mai gravă în comparaţie cu nulitatea.
Actul administrativ nul este obligatoriu şi executoriu până la momentul desfiinţării sale, pe
când actele juridice inexistente nu pot avea un caracter obligatoriu.
Inexistenţa actului administrativ este rezultatul creaţiei doctrinei administrative, fiind
rar întâlnit în practica judiciară.
În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de legalitate,
încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate sesiza. Neoperând această prezumţie,
înseamnă că nimeni nu poate fi obligat să se supună dispoziţiilor cuprinse într-un astfel de act,
mai mult, punerea în executare a actului inexistent de către organele administraţiei publice
apare ca o cale de fapt (şi nu de drept), care atrage răspunderea administraţiei publice, respectiv
1
Ilie Iovanaş op. cit.p.62
2
Verginia Vedinaş op.cit. p107
3
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2005,p392

56
a funcţionarilor ei pentru daunele cauzate.
În altă ordine de idei, reţinem că utilitatea practică a categoriei de «inexistenţă» este
scoasă în evidenţă de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Cum s-a arătat deja,
nu toate categoriile de acte administrative sunt supuse controlului legalităţii exercitat de
instanţele judecătoreşti, potrivit acestei legi, deoarece chiar legea prevede o serie de excepţii,
raportându-se la cele două categorii de excepţii, deja menţionate introduse cu ocazia revizuirii,
în art. 126 alin. (6) din Constituţia republicată.
Nimic nu împiedică instanţa de judecată ca în cazul acestor excepţii de la acţiunea
directă să constate inexistenţa lor cu prilejul soluţionării excepţiei de ilegalitate, procedând la
înlăturarea actului respectiv din soluţia procesului ce este dedus în faţa ei. Această excepţie se
poate ridica în faţa oricărei instanţe, nu numai a instanţelor de contencios administrativ.
În cazul actelor emise de autoritaţi ale administraţiei publice care nu se subordonează
ierarhic altora, de exemplu autoritaţile centrale sau locale autonome,anularea nu va putea fi
dispusă decât de instanţa de judecată.
Instituţia anulării actului administrativ este prevazută de art.52 din Constituţie care
consacră acel tip de anulre care este dispus de instanţa judecătoreasca.Potrivit textului
menţionat, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate
publică,printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim,anularea actului
şi repararea pagubei.1
Mai reţinem că nulitatea actelor administrative individuale nu este determinată cu
necesitate de anularea actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis actul
individual. Similar, anularea unui act administrativ nu este atrasă automat de abrogarea legii pe
baza căreia a fost emis. „Numai în cazul când actul administrativ normativ sau acela individual
ar veni expres sau implicit în contradicţie cu situaţia de drept creată prin abrogarea legii sau
anularea actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis, acel act administrativ
devine ilegal
Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei, inexistenţa actului administrativ capătă o
reglementare expresă.
Astfel, potrivit prevederilor art. 108 alin. (4) nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii
sau a ordonanţei (Guvernului).

1
Verginia Vedinaş op.cit. p107

57
Actul mai este inexistent şi atunci când existenţa lui materială nu poate fi dovedită
sau în cazul în care a fost semnat de o persoana manifest necompetentă ori a fost emis pe baza
unei legi abrogată retroactiv.
Cu privire la termenele de prescripţie la care sunt supuse acţiunile în constatarea
inexistenţei unui act, ele nu sunt identice cu cele stabilite de Legea nr.29/1990 pentru că,
acestea sunt aplicabile actelor administrative şi nu unor existenţe de fapt.1
Punerea în executare a astfel de acte de către organele administraţiei publice atrage
răspunderea acestora şi a funcţionarilor vinovaţi pentru prejudiciile cauzate unor terţe
persoane.
În perioada interbelica dominanta este teoria nulitatilor tripartita, potrivit careia actele
administrative pot fi inexistente,acte nule de drept si acte anulabile,pornind de la faptul ca
respectarea regulilor de competenta, de forma,de mijloace,este ceeruta si de interesul public si
de interesul particularului.
Actele inexistente sunt definite in acea perioada ca fiind acele acte carora le lipseste
unul din elemntele constitutive necesare si esentiale pentru formarea actului juridic in general
sau pentru formarea acelui act special fiecare purtandu-se fata de dansul ca si cand nu ar
exista,nulitatea lui putand fi invocata de oricine are interesul.2
În prezent ,preluându-se aceasta teză se defineşte inexistenţa ca fiind acea sancţiune
care operează ori de cate ori unui act administrativ ii lipseşte o condiţie esenţială prevazută de
lege pentru adoptarea lui.
Comprând nulitatea cu inexistenţa putem observa că, atât nulitatea cât şi inexistenţa
sunt sancţiuni datorate încălcării unor condiţii de valabilitate le actului administrativ,dar de
grade diferite de gravitate.
În timp ce actul administrativ nul se bucură de prezumţia de leglitate ,actul
administrativ inexistent nu se bucură de această prezumţie ,motiv pentru care în primul caz
actul este obligatoriu pâna la constatarea nulitaţii sale, in timp ce in cel de-al doilea caz acesta
nu este obligatoriu.
Din punct de vedere al naturii sale ,inţelegem prin nulitate o sancţiune care intervine
atunci când actul este lovit de unele vicii de legalitate, prin a căror constatare încetează

1
Eugen Popa, Pantelimon Cioia, op.cit., p.37 apud. Antonie Iorgovan ,,Tratat de drept administrativ’’vol.2,editia4,
.Editura All Back,2005,Bucureşti,p.80
2
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex,2005,p.395

58
prezumţia de legalitatea a actului, iar prin inexistenţa actului o nulitate atât de gravă încat nu
prezintă nici măcar’’o umbră a unei aparenţe de legalitate’’3
Mai târziu, teoreticieni francezi au definit inexistenta actului administrativ relativ
asemanator.
Întelegând inexistenta actului administrativ ca fiind un grad mai grav de
neregularitate,unii autori au considerat ca putem distinge intre acte literalmente inexistentte
material care nu prezinta nici o aparenta si care nu sunt efectiv realizate si acte inexistente
juridic,inexistenta acestora din urma fiind determinate de gradul de gravitate a neregularităţii
care le afectează.
Anulabilitatea(nulitatea relativa) intervine pentru nerespectarea unei condiţii de
legalitate de mică importanţă.
În opinia lu V.Priscăraru, sancţiunea anulării trebuie să fie prevăzută de lege, ea se
aplică pentru nerespectarea unor condiţii de validitate de mai mică importanţă şi se pronunţă de
organul competent la propunerea celor interesaţi.
În ce priveşte anularea parţialăa unui act administrativ, în doctrină, se susţine că
aceasta este în principiu posibilă, dar numai dacă ‘’ partea’’ din act care a fost anulată nu are o
legătură organică şi intrisecă cu celelalte dispoziţii din act, care pot avea o existenţă de sine
stătătoare şi se pot aplica în forma în care au fost adoptate chiar şi în lipsa dispoziţiilor care au
fost anulate, altfel organul competent trebuie să ia măsura anulării totale a actului
administrariv, deoarece această măsură intervine implicit prin imposibilitatea aplicării părţii
din act care nu a fost anulată expres.2
În doctrina postbelică românească, s-a arătat că actele administrative inexistente,
departe de a se bucura de o prezumţie de legalitate, sunt lovite de vicii atât de vizibile, încât
nimeni nu le poate atribui nici măcar un moment caracterul de acte juridice obligatorii.3
În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de legalitate,
încălcarea legi fiind atât de evidentă încât oricine o poate sesiza.
Cu alte cuvinte, viciul ilegalităţii afectează în aşa măsură actul încât acesta este lipsit
de prezumţia de legalitate ‘’ab initio’’, astfel încât se poate considera că actul nici nu a luat
fiinţă.

3
Antonie Iorgovan,editia a3a,vol.1,p.327
2
M.Preda, op.cit.,2004,p.201 apud Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.70
3
T.Drăganu, op. cit,1959,p.152, apud Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.71

59
În doctrina franceză, actele inexistente sunt analizate la categoria actelor necreatoare
de drept, inexistenţa fiind calificată a fi ‘’ mai gravă decât nulitatea absolută’’ iar jurisprudenţa
Consiliului de Stat, actul inexistent este calificat ca fiind ‘’ actul cu efecte nule’’ sau ‘’ actul
nul şi neavenit’’.1
În dreptul administrativ, raţiunea introducerii sancţiunii inexistenţei prezintă, spre
deosebire de dreptul civil, un mare interes practic.
La ora actuală, inexistenţa a devenit chiar o instituţie de ordin constituţional dacă
avem în vedere dispoziţiile art.100 alin.(1) referitoare la decretele Preşedintelui, considerate
inexistente în cazul nepublicării şi, respective,ale art.108 alin.(4) referitoare la actele
Guvernului, considerate de asemenea, inexistente în cazul nepublicării,cu excepţia hotărârilor
Guvernului cu caracter militar, care se comunică numai instituţiilor interesate.2
În ceea ce priveşte organele competente să constate aceste modalităţi de încetare a
producerii de efecte juridice de către un act administrative, potrivit doctrinei actuale,
competenţade a constata nulitatea unui act administrative revine organului ierarhic superior(în
baza dreptului de control de care dispune acesta, în virtutea raportului de subordonare) precum
şi instanţelor judecătoreşti, în principal secţiilor de contencios administrativ ale acestora.
Ministerul Public prin reprezentanţii săi poate, de asemenea, anula actele ilegale ale
organelor administrative de cercetare şi urmărire penală, respectiv ale organelor de
administrare a locurilor de deţinere şi executare a pedepselor.
Spre exemplu, art.28 alin. (2) din Legea nr. 90\2001 privind organizarea şi
funţionarea Guvernului României şi a ministerelor, potrivit căruia:,, În exercitarea controlului
ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale sau inopportune emise de
autorităţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor’’ ar trebui
reformulate, cu următorul conţinut:,,În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să
revoce actele administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice
din subordinea sa, precum şi ale prefecţilor’’.
În sfârşit ,Charles Debbasch definea actul inexistent ca fiind’’actul viciat de o
gravă ilegalitate’’.3

CONCLUZII
1
Veginia Vedinaş ,,Drept administrativ şi instituţii politico-administrative’,Editura LuminaLex,
Bucureşti,2002,p.121
2
Dana Apostol Tofan op., cit.,2004,p.72
3
Ioan Alexandru,,Drept Administrativ’’, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2005,p.396

60
După cum rezultă din conţinutul acestei lucrări pot afirma că am realizat o analiză mai
aprofundată a activităţii autorităţilor administraţiei publice cu specială privire asupra actului
administrative.
Astfel, ponderea activităţii autorităţilor administraţiei publice o reprezintă asemenea
fapte materiale, cea mai mare parte a personalului administrativ având ca sarcini de serviciu
efectuarea diferitelor operaţiuni administrative sau, dupa caz, a celor materiale. În doctrina
postbelică, operaţiunile administrative erau privite ca fapte materiale săvârşite de organele
administrative pentru executarea în concret a legilor şi celorlalte acte juridice emise de
organele statului pe baya lor, distingându-se de actele juridice prin faprul că nu erau, prin
conţinutul lor, manifestări de voinţă facute cu scopul de a produce efecte juridice.
Prin urmare termenul de act administrativ este reglementat şi de noua Lege a
contenciosului administrativ care îl defineşte ca’’actul unilateral cu caracter individual sau
normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării sau organizării executarii
legii,dând naştere, modificând sau stingând raporturile juridice’’. Această definiţie prezinta
importanţa sub aspectul actelor supuse controlului de legalitate, acestea existându-se şi asupra
actelor emise de alte autorităţi publice decât cele care aparţin administraţiei, ca fiind conform
şi cu art.52 din Constituţia revizuită.
Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă chiar şi atunci când la
emiterea lui participă mai multe persoane, deoarece organul emitent este un organ colegial (o
hotărâre a unui consiliu local, de exemplu), precum şi în situaţia în care la emiterea actului
administrativ participii mai multe organe ale administraţiei publice (cum ar fi, de exemplu, un
ordin care emană de la mai multe ministere) sau alături de acestea, anumite organizaţii cu
caracter privat.
Deşi fiecare definiţie are elemente de distincţie, reţinem că acestea au şi elemente
comune care subliniază că actele administrative: sunt acte juridice unilaterale ce provin de la
autorităţile publice, sunt emise în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive şi dau
naştere, modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ.
În sfârşit, actele administrative sunt obligatorii şi pentru organele ierarhic superioare
celor emitente.
Asfel, actul adiministrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru
organul superior până când acesta din urmă va emite, la rândul lui, un act normativ cu un
conţinut contrar, act care, având o forţă juridică superioară, îl va abroga pe cel al organului

61
inferior iar actul administrativ individual al organului inferior trebuie respectat de organul
superior atât timp cât acesta nu îl anulează(revocă) în condiţiile prevăzute de lege. De
asemenea, regulile juridice care stabilesc condiţiile de emitere sunt mai riguroase în cazul
actelor administrative normative faţă de actele administrative individuale.
Potrivit art.2 alin. (2) din Ordonanţa nr.2\2001,consiliile locale,consiliile judeţene şi
Consiliul General al municipiului Bucureşti pot stabili şi sancţiona contravenţii în toate
domeniile de activitate în care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege, în măsură în care
domeniile repective nu sunt stabilite contravenţii prin lege sau prin hotărâri de Guvern.
Drept urmare legea mai prevede că autorităţile deliberative ale administraţiei publice
locale conferă persoanelor fizice,române sau străine,cu merite deosebite,titlul de cetăţean de
onoare al comunei sau oraşului[art.38 alin(2) din Legea nr.215\2001].
Astfel, în ceea ce priveşte încetarea efectelor juridice,actele administrative produc efecte
juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare, care de regulă se face de organul emitent,
de autoritatea ierarhic superioară sau de instanţele judecătoreşti,fiind vorba despre suspendare,
revocare sau anulare.
De asemenea formă scrisă a actelor admnistrative este necesară din mai multe motive,
dintre care amintim:necesitatea cunoaşterii exacte şi complete a conţinutul actelor,existenţa
unui mijloc de probă în caz de litigiu,verificarea legalităţii actului în vederea sancţionării
celor vinovaţi de eventuale vicii de legalitate a actului sau a celor vinovaţi de nerespectarea
actului legal emis,realizarea rolului educativ al actului administrativ respective.
La ora actuală, inexistenţa a devenit chiar o instituţie de ordin constituţional dacă avem în
vedere dispoziţiile art.100 alin.(1) referitoare la decretele Preşedintelui, considerate inexistente în
cazul nepublicării şi, respective,ale art.108 alin.(4) referitoare la actele Guvernului, considerate de
asemenea, inexistente în cazul nepublicării,cu excepţia hotărârilor Guvernului cu caracter militar,
care se comunică numai instituţiilor interesate.
În concluzie, din analiza doctrinei româneşti, după cum am văzut, de-a lungul
timpului, rezultă că s-au utilizat mai multe noţiuni pentru a desemna actele juridice cu caracter
unilateral ale autorităţilor administraţiei publice, dar cel mai adesea este întâlnit termenul de
act administrativ.

62
CUPRINS :

INTRODUCERE……………………………………………………….1

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ACTELOR


ADMINISTRATIVE……………………………………………..……2
1.1 Definiţie…………………………………………………4
1.2 Trăsăturile actelor administrative de autoritate ale
admnistraţiei publice locale………………………………….7
1.3 Clasificarea acteor administrative ……………………12
REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR ADMINISTRATIVE…..…..19
2.1 Comparaţie între actul administrativ si alte acte
juridice…………………………………………...…................19
2.2 Mobilul şi motivul actelor administrative……………21
2.3 Emiterea actelor administrative de catre organele
competente……………………………………………………22
2.4 Condiţii de formă şi procedură………………….…..26
2.5 Legalitatea şi oportunitatea actelor
administrative…………………………………….….32
ÎNCETAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE:…………….........42
3.1 Suspendarea actelor administrative…………….…42
3.2 Revocarea actelor administrative………………….46
3.3 Anularea şi inexistenţa actelor administrative…..52

CONCLUZII ......................................................................................60

BIBLIOGRAFIE:
63
1.Ioan Alexandru-,,Drept Administrativ’’,Editura
Luminalex,2005
2.Antonie Iorgovan-,, Tratat de drept administrativ’’,vol.2, ediţia
4, Editura All Back,2005
3.Ilie Iovanaş-,, Drept administrativ’’ Editura Servo Sat,
Arad,1993
4.Corneliu Manda- ,,Drept administrativ’’, ediţia a3a, Editura
Luminalex, Bucureşti,2005
5.Vasilica Negruţ-,, Drept administrativ’’, Editura Luminalex,
Bucureşti,2004
6.R.N. Petrescu-,,Drept administrativ’’ Editura
Accent,Bucureşti,2004
7.Ioan Santai-,,Drept Administrativ şi Ştiinţele
Administrative’’Editura Risoprint,Cluj-Napoca,2004
8.Dana Apostol Tofan-,, Drept administrativ’’,vol.2,
Editura All Beck,Bucureşti,2004
9.Anton Trăielescu-,, Actele adiministraţiei publice’’,Editura All
Back,Bucureşi,2002
10.Verginia Vedinaş,, Drept administrativ’’,Editura
Universul juridic, Bucureşti,2006
11.Verginia Vedinaş,-,, Drept administrativ şi instituţii politico-
administrativ’’,Editura Luminalex, Bucureşti,2002
12.Dicţionar latin-român Ediţia a IlI-a, Editura lider

64

S-ar putea să vă placă și