Sunteți pe pagina 1din 10

Design şi estetica mărfurilor

1. Estetica generală şi estetica industrială – delimitări conceptuale

Estetica – ştiinţă a frumosului


Ştiinţa, arta şi tehnica nu sunt domenii incompatibile, contradictorii sau concurenţiale, ci sunt
solidare, ele se implică şi se intercondiţionează reciproc.
Estetica generală este disciplina filozofică ce studiează esenţa, legităţile, categoriile şi structura
acelei atitudini umane faţă de realitate, denumită atitudine estetică, caracterizată prin deschidere
receptivă faţă de aspectele expresive.
Atitudinea estetică se regăseşte la nivelul ei cel mai înalt şi la cea mai mare densitate în creaţia
şi acceptarea artei – frumosul este estetica şi este definită ca:
- teoria frumosului, a frumuseţii în general şi a sentimentului pe care îl face să se nască în noi;
- „ştiinţă a cunoaşterii senzoriale”;
- ştiinţa (ramură a filozofiei) care studiează arta ca forma cea mai înaltă de creare şi de
acceptare a frumosului, precum şi a variantelor acestuia: frumosul natural, frumosul ambianţei
cotidiene, etc.
Estetica constituie baza teoretică şi metodologică a studiului fiecărui domeniu al artei (a teoriei
literaturii, artelor plastice, a muzicologiei, a teoriei cinematografice, etc), artelor şi a criticii de artă.
Preocupările privind estetica datează încă din antichitate, găsite la chinezi, indieni, dar mai ales
la eleni; în evul mediu, în perioada Renaşterii, iar în epoca modernă pot fi menţionate lucrări ale lui
Diderot, Kant, Schiller, Hegel, Schelling, Ruskin, Belinski, etc.
Estetica s-a constituit ca disciplină filozofică specială în sec.XVIII, când A.G.Baumgarten
publică lucrarea sa Aestetica (1750).

Repere istorice în evoliţia gândirii estetice româneşti


După 1944 au apărut lucrări de estetică generală cu caracter filozofic şi studii de teorie a
diferitelor arte, ample monografii referitoare la unele probleme tradiţionale ale esteticii româneşti.
Estetica românească s-a dezvoltat prin curente, concepţii şi principii, abordează modalităţi de afirmare
a esteticului în afara artei, constituindu-se ca domenii ale esteticii generale: -estetica cotidiană,
-estetica esenţială, -estetica informaţională, şi cea de comunicaţie, -estetica industrială (industrial
design).

Estetica generală şi estetica industrială (disciplină de sine stătătoare)


Estetica industrială este o disciplină relativ nouă – apărută la sfârşitul secXIX – cu implicaţii atât
în planul perfecţionării caracteristicilor obiectului industrial cât şi al mediului de producţie şi al
spiritualităţii omului modern, contribuind la satisfacerea cerinţelor de frumos în întreaga viaţă
cotidiană. Estetica industrială lărgeşte sfera Esteticii ca „ştiinţă generală despre Artă”.

Deosebiri şi asemănări dintre opera de artă şi obiectul industrial – noţiunile de „artistic” şi „estetic”:
Denumirea de „artistic” se atribuie creaţiilor din domeniile artei, executate cu talent şi folosind
mijloace de expresie cu caracter specific picturii, literaturii, teatrului, muzicii, etc.
Termenul „estetic” reprezintă categoria de cea mai largă generalitate care se atribuie
obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă existente anterior omului sau făurite de om şi
care întrunesc condiţia unei asemenea structurări, în stare să integreze armonios partea în întreg.
Categoria „estetic” este apreciată, valorizată în raport cu criteriile constituite obiectiv în conştiinţa
socială estetică a diferitelor epoci. Multă vreme „esteticul” a fost considerat sinonim cu „frumosul”, dar
cu timpul esteticul a luat locul ocupat în doctrinele estetice mai vechi.
Opera de artă are ca atribute: - nonutilitatea şi unicitatea.
Obiectul industrial aparţine prin unele măsuri ale sale domeniul artei, dar se diferenţiează net
de ea, poate să evidenţieze unele aspecte ale celor de tip artistic, aspecte care nu aparţin însă
„esenţei” artei ci ţin de ea.
Atât opera de arta cât şi obiectivul industrial crează privitorului emoţii diferenţiate ca intensitate:
- opera de artă induce o „stare estetică” profundă şi incontestabilă, dar discretă, fără
intermediari şi restricţii;
- obiectul industrial crează o atitudine estetică mai puţin profundă, dar mai durabilă şi mai
aproape de raţiunea noastră.
Unele obiecte industriale sunt considerate „rezonatorii” în stare să trăiască emoţii puternice
ce depăşesc uneori obiectul în cauză, existenţa unei astfel de stări este un indiciu al autenticităţii
artistice. Existenţa acestor stări este atribuită ordinei, armoniei, reprezintă nivelul minimal
corespunzător, la care se poate produce ceea ce numim „experienţă estetică” sau „atitudine
estetică”.
Estetica industrială este prin urmare în strânsă relaţie cu armonia, noţiunea de armonie este de
ordin structural. Estetica industrială este o disciplină relativ nouă ce foloseşte noi metode, fiind
inspirată de o nouă realitate înconjurătoare şi care provine dintr-un nou sens pe care îl capătă
industria în ansamblul său.

Relaţia estetică industrială – design


Termenul de „industrial design” adoptat de ICSID (International Council of Societes of Industrial
Design), a fost tradus din lb.engleză şi utilizaz o vreme de mai mulţi autori ca fiind sinonim cu
„estetica industrială”. J. Vienot (1893 - 1959) este considerat cel care a pus bazele disciplinei
„Estetica industrială” , care este o ştiinţă de sinteză ce studiează totalitatea manifestărilor estetice,
ce au legătură cu industria.
Termenul de „estetica industrială” folosit în literatura de specialitate din ţara noastră ca fiind
similar industrial-design-ului, semnifică un capitol al esteticii generale, în timp ce „designul” este un
domeniu de activitate creatoare practică, tehnico-artistică ce preia doar teoria esteticii industriale.
Estetica industrială are o sferă de cuprindere mai largă şi nu se suprapune decât parţial noţiunii de
„design”.

Definirea design-ului
Termenul de design îşi are originea în verbul latinesc DESIGNARE (a trasa, a ordona, a
indica), signum însemnând semn. Termenul „design” a apărut la mijlocul dec.XIX (1849-1851) în
legătură cu complicatele realităţi ale producţiei industriale, dar în documente este întrebuinţat abia în
1913. Design-ul industrial este definit ca „teorie şi practică a intervenţiei metodice asupra obiectului
tehnic, menită să determine o unitate armonioasă între realizarea superioară a funcţiei utile (eficienţă
şi economicitate) şi forma vizuală a obiectului tehnic (produs industrial seriat), în urma căreia se
realizează acea producţie şi după legile frumosului, când frumosul şi utilul fac corp comun indivizibil”.
Conform definiţiei date de ICSID, „design-ul este o activitate creatoare al cărui scop este de a
crea calităţi polifuncţionale obiectelor, proceselor, serviciilor şi sistemelor în care acestea funcţionează
de-a lungul întregului lor ciclu de viaţă, ca atare design-ul este factorul major de umanizare inovativă a
tehnologiior şi un factor determinant al schimbărilor culturale şi economice”.
Din sinteza acestora rezultă că design-ul este:
- o sinteză completă a ştiinţelor asociate produsului;
- un domeniu al esteticii ce se adresează tuturor simţurilor;
- o activitate de proiectare creativă şi metodică a produselor realizate industrial prin producţie de serie,
produse de utilitate certă ce contribuie la îmbunătăţirea calităţii acestora, la satisfacerea necesităţilor
şi preferinţelor utilizatorilor şi la creşterea calităţii vieţii.
Design-ul este acel domeniu al esteticii reprezentat printr-un proces de proiectare creativă,
inventivă şi metodică prin care se optimizează funcţia şi valoarea estetică a produselor realizate
industrial prin producţia de serie, contribuind la imbunătăţirea calităţii acestora şi la satisfacerea
necesităţilor utilizatorilor.
Scopul design-ului industrial este în ultimă instanţă promovarea în universul produselor industriei
moderne a unor valori estetice superioare, organic încorporate în structura obiectului tehnic, în folosul
mutual al beneficiarului-utilizatorului şi fabricantului.
2.Design-ul şi estetica mărfurilor – disciplină de sinteză

Obiectul disciplinei, relaţia cu alte discipline


Designul şi estetica mărfurilor este o disciplină de sinteză al cărui domeniu este pluri şi
interdisciplinar şi care operează pe plan teoretic cu o serie de noţiuni şi concepte proprii altor
discipline, conform obiectului şi obiectivele sale specifice.

Relaţia dintre design – estetică şi studiul mărfurilor


Calitatea produselor se formează în sfera producţiei, poate fi influenţată în sens pozitiv sau negativ
de condiţiile de ambalare,transp şi păstrare,în sfera circulaţiei mărfurilor şi se manifestă în consum.
Marfa contemporană pentru a rezista pe piaţă trebuie „să convingă” bazându-se pe aspectul
său fizic, trebuie „să dureze” mulţumită caracteristicilor sale tehnice şi trebuie să deţină un stil în
măsură „să seducă”.

Relaţia design-ştiinţe tehnice, economice şi ergonomice


Asociind probleme specifice design-ului şi esteticii mărfurilor cu informaţii şi date utile din cadrul
altor discipline, nu se urmăreşte atât realizarea unei fuziuni cu acestea, cât actualizarea unor aspecte
potenţiale ce trebuie dezvolate prin studii şi experimente.
Design-ul este într-o strânsă legătură cu psihologia industrială şi anume cu latura aplicată a
acesteia, ergonomia.
Ergonomia, ştiinţa despre activitatea productivă a omului oferă design-ului criterii ştiinţifice în
legătură cu factorul uman, astfel încât să fie introduse în proiectare dimensiunile capacităţilor fizice –
de execuţie ale omului, ale capacităţilor de gândire şi de informaţie.
Ergonomia se referă inclusiv la uşurinţa de utilizare, la manevrabilitatea bunurilor de folosinţă
curentă şi de folosinţă îndelungată având masă şi dimensiuni corespunzătoare datelor antropometrice
ale utilizatorilor, începând de la confecţii de îmbrăcăminte, încălţăminte şi până la aparatură electrică
şi electronică.
Design-ul ca activitate practică inovativă implică într-o mare măsură coordonate de ordin
economic deoarece, una din legile sale se referă la cerinţa fundamentală de a face ca activitatea de
concepţie a produsului industrial să fie o activitate economică aptă să ofere soluţii justificate din punct
de vedere economic, menite să conducă la o eficienţă economică ridicată a produsului realizat, atât la
producător cât şi la utilizator.

3.Concepte de bază în teoria esteticii şi design-ului


Frumosul – fenomen estetic de bază şi categorie centrală a esteticii
„Frumosul” este o categorie fundamentală a esteticii generale-teorie a frumosului dar care
prezintă o valoare considerabilă şi în domeniile de estetică aplicată între care un loc important îl ocupă
estetica industrială despectiv design-ul.
Dintre toate noţiunile estetice cu grad maxim de generalitate (sublim, tragic, comic), frumosul
este singura pur estetică sau exclusiv estetică, „sublimul este cea mai etică din toate categoriile
estetice” iar tragicul şi comicul nu sunt nici ele fenomene pur estetice sau numai estetice.
Cuvântul frumos în limba română provine din latinescul „formosus”, iar din latina
renascentistă „bellus” a devenit „bello” în italiană, „beau” în franceză, „beautiful” în engleză.
Se poate accepta ca definiţie următoarea: frumosul este „ceea ce place când e privit”,
aceasta însemnând că se recunoaşte frumosul; iar când se enunţă ca „frumosul constă în alegerea
proporţiilor, în dispunerea adecvată a părţilor în mărime, calitate, cantitate şi în raportul lor reciproc” se
formează o teorie despre frumos, arătând în fapt cum se explică frumosul.
În istoria gândirii estetice, noţiunea generală de frumos a fost teoretizată şi explicată în diferite
moduri, astfel de clasificări (aduse de Kant) considerate esenţiale au fost:
- toate criteriile despre frumos sunt individuale,
- frumosul este confirmat de fiecare obiect luat în parte şi nu poate fi închegat în confirmări generale;
iar caracteristicile frumosului, (formulate tot de Kant) specifică despre frumos că este:
- ceea ce place în mod universal fără concept,
- ceea ce place în mod dezinteresat,
- ceea ce reprezintă ca formă a finalităţii unui obiect, aceasta fiind percepută fără reprezentarea
unui scop.
Abia după ce frumosul a fost cercetat d.p.d.v valoric (natura valorii estetice, relaţiile esteticului
cu celelalte clase şi tipuri de valori, etc.) s-a ajuns la concluzia că frumosul este sinonim cu
valoarea estetică.
Valorile estetice prezintă următoarele caracteristici:
- ele nu sunt valori a ceva „existent în sine” ci sunt valori ale unui obiect care subzistă în
sine, dar numai pentru un subiect care percepe estetic,
- valorile estetice nu sunt valori ale actului de intuiţie sau plăcere ci a ceva care abia prin acel
act devine obiect pentru el,
- valorile estetice sunt legate de raportul apariţiei ca atare, ca un întreg; părţile acestui raport
există desigur şi separate, dar atunci ele nu alcătuiesc un obiect estetic,
- valorile estetice nu sunt obiective generale (ca cele etice) ci se regăsesc în fiecare obiect
particular, proprii numai lui, sunt deci valori individuale.
Pe baza acestor caracteristici se poate afirma că frumosul nu este frumos în funcţie de altceva ci
este frumos în şi pentru sine.

Frumosul industrial
Frumosul nu este numai categoria fundamentală a esteticii ci cunoaşte o largă extensie în
domeniile particulare ale artei, ale creaţiei artistice ca şi în sfera extraartistică: în natură, în viaţa
umană, în obiecte fabricate de om, – care nu sunt în aceiaşi măsură proprie artei; astfel diferite
categorii de frumos au fost conturate mult mai târziu: - frumosul natural, - frumosul artistic,
- frumosul spiritual, - frumosul util (funcţional), - industrial, etc.
În privinţa frumosului util, numai raportarea idealului uman al unei epoci la realul sau realitatea unor
procese concrete, poate explica această categorie a frumosului.

Gustul estetic
Gustul estetic este reacţia spontană cvasireflexă care exprimă plăcerea sau neplăcerea
estetică în faţa unei opere de artă sau a realităţii. Componentă a atitudinii estetice, gustul ţine de
psihologia socială dar şi raţiunea şi idealul au un rol, chiar dacă nu întotdeauna conştient, în reacţia de
gust.
Cunoscutul dicton „de gustibus non disputandum est” se referă la sensul restrâns al
cuvântului (faţă de culori, mirosuri, mâncăruri) dar în sens mai larg, acest dicton nu este valabil decât
în măsura în care subliniază caracterul individual şi imposibilitatea de a impune gustul prin măsuri
exterioare. Nu se pot fixa norme de gust, dar se poate observa că judecata de gust este prima
treaptă a unei judecăţi de valoare şi este aproximativă şi superficială, bazată pe mai mult pe intuiţie
decât pe raţiune. La gust se fac următoarele aprecieri:
- după Kant „judecata de gust nu este altceva decât simţământul provocat de jocul liber dintre
facultăţile de cunoaştere, adică dintre intelect şi imaginaţie, iar gustul este rădăcina însăşi a
judecăţii estetice”.
- după Gothe „gustul se formează numai prin contemplarea a ceea ce este excelent, nu a ceea
ce este acceptabil”.
- după Swift „există tendinţa să credem că bunul gust este acelaşi peste tot unde există oameni
de spirit, de judecată, de cultură”.

Artă şi industrie – fenomenul kitsch


Cuvântul kitsch – folosit – pentru a desemna un anume pretins frumos, care, unora le produce
totuşi plăcere. După unii autori, etimologia ar proveni de la cuvântul englez „sketch” însemnând între
altele şi improvizaţie, caricatură etc.,
iar după alţi autori provine din lb.germană unde apare cu sensul modern utilizat şi în prezent,
„kitschen” însemnând ceva făcut de mântuială iar „verkitschen” a degrada, a măslui.
În estetica românească a fost folosit pentru prima dată de Lucian Blaga în lucrarea sa „Artă şi
valoare” (1939) cu sensul de „structuri deplasate”. După opinia filozofului o „structură deplasată” este
aceea care se sustrage legii transponibilităţii, acea lege conform căreia structurile obiective ale
esteticului natural nu pot fi transpuse întocmai în artă fără a-şi pierde calitatea lor iniţială şi nici invers.
În Dicţionarul de estetică generală, „kitsch-ul semnifică arta-surogat, precum şi toate acele
produse artistice concepute în spiritul exploatării doar a unuia sau unora dintre grupurile de stimuli ce
intră în compunerea artei: stimuli de ordin biologic (îndeosebi cei erotici) de ordin etic
(sentimentalismul), de ordin magic ori luric.
Kitsch-ul se referă la un univers lipsit de profunzime şi de semnificaţii social-umane superioare”.
Kitsch-ul reprezintă „o mare mistificare estetică” manifestându-şi influenţa nocivă şi în prezent, prin
faptul că poate frâna progresul social, ideologic şi estetic al lumii contemporane.
Se pot distinge două perioade ale apariţiei şi dezvoltării kitsch-ului:
1. Perioada de apariţie a kitsch-ului romantic, sentimentalist, corespunzătoare societăţii burgheze
(jumătatea sec.XIX), perioadă în care kitsch-ul se manifestă ca un fenomen.
2. A doua perioadă în dezvoltarea kitsch-ului începe în SUA în anii 1900-1920, apoi se
răspândeşte în Europa anilor 1925-1930 şi continuă să existe şi în prezent (publicului să i se
dea ceea ce cere).
Kitsch-ul se încadrează foarte bine în cultura de consum prin obţinerea unui efect de masă imediat, se
formează pe o durată mai lungă un public omogen care acţionează ca un grup coerent. Acesta
elaborează pentru totalitatea vieţii sociale codul său moral de convenţii şi gusturi, la care membrii
grupului se adaptează mai mult sau mai puţin conştient.
Obiectul kitsch se defineşte prin următoarele trăsături exterioare:
- contururile obiectelor şi componentelor acestora sunt în general complexe, încâlcite;
- suprafeţele obiectelor sunt îmbogăţite cu reprezentări, simboluri, ornamente, foarte rar
rămânând cu suprafeţe neîntrerupte;
- coloristica kitsch apare în contraste ale culorilor pure complementare, tonalităţi de alb, treceri
de la roşu la roz, la violet sau liliachi lăptos, combinaţii între toate culorile curcubeului sau
amestecuri între acestea;
- materialele folosite sau încorporate chiar şi cele naturale au aspect modificat şi nu arată ceea
ce sunt de fapt: lemnul este vopsit ca să imite marmura, obiectele din metal şi aliaje (zinc,
bronz) sunt acoperite cu straturi metalice lucioase (argintii, aurii), suprafeţe din materiale
plastice sunt ornamentate cu diferite motive realizate din fibre încorporate.
Un produs kitsch este unul lipsit de originalitate, un obiect în care sunt copiate arbitrar caracteristici
ale unor capodopere din domeniu şi/sau motive populare inadecvate obiectului respectiv.

4. Apariţia şi dezvoltarea designului


Premisele apariţiei designului
Premise ale apariţiei designului ca activitate conştientă s-au conturat începând cu mişcarea de
la 1900 care, opunându-se formelor industriale grosiere şi lipsite de gust care invadau lumea modernă
şi-a propus drept ţeluri pragmatice „structurarea raţională a obiectului, logica fără compromisuri în
folosirea materialelor şi exprimarea procesului de fabricaţie direct în valori plastice”.
 Mişcarea Art & Craft
În această direcţie a realizării unor obiective frumoase, adecvate scopului şi uşor de utilizat, au
acţionat la şfârşitul sec.19, o serie de oameni de cultură care au pus bazele mişcării Arts & Craft care,
deşi era împotriva producţiei industriale a avut drept scop promovarea originalităţii şi valorii în
artele aplicate, pe baza unei concepţii artizanale opusă uniformizării producţiei industriale de serie şi
înstrăinării creatorului de produs.
 Arta 1900 a jucat un rol hotărâtor la începutul istoriei designului, rol care s-a concretizat mai
ales în domeniul obiectivului, dar creatorii de la 1900 au încercat prima organizare stilistică a întregului
mediu într-o viziune coerentă, nouă, originală, modernă: de la moda grafică până la arte industriale şi
arhitectură.
 Art Nouveau a fost mişcarea specifică în creaţiile Artei 1900 în diverse ţări din Europa astfel:
- Modern style, în Anglia,
- Jugendstil, în Germania,
- Stile Liberty, în Italia,
- Sezession, în Austria,
- Paling style, în Belgia.
Primele organizaţii, ateliere şi şcoli din istoria designului au apărut în cadrul Artei 1900, un rol
important în acest sens având:
- atelierele Şcolii de la Nancy – Franţa (atelier Daum Nancy),
- atelierele din capitala Austriei,
- atelierele din Munchen şi Darmstadt,
- atelierele organizaţiei din New York ale lui L.H.Tiffany.
Art Nouveau a fost considerat un stil exclusiv decorativ datorită caracterului său
ornamental, preocupării pentru linie şi suprafaţă ca mijloace de exprimare plastică.
 Art Deco, mişcare artistică preponderent decorativă denumită şi Stil 1925 (în legătură cu
Expoziţia internaţională a artelor decorative moderne de la Paris) reprezintă o actualizare a valorilor
promozate de Art Nouveau. Susţinătorii acestei mişcări considerau că „un obiect util trebuie
decorat” înţelegând ca decoraţia prelua o sarcină afectivă şi transmitea un mesaj artistic.
 Asociaţia profesională germană – 1907-1934 Herman Muthesius, a avut cea mai mare
însemnătate, întrucât acesta a urmărit ridicarea calităţii artistice a produselor industriale încercând şi
unele reforme administrative. Asociaţia şi-a creeat un centru de studii în care echipe combinate din
ingineri, tehnicieni, economişti, personal cu pregătire artistică, arhitecţi şi meşteri elaborau modele şi
prototipuri noi, care erau apoi omologate şi propuse industriei, a transmis industriaşilor ideea angajării
unor consilieri permanenţi în domeniul designului, ceea ce s-a şi întâmplat. Astfel că primul serviciu de
design a fost înfiinţat în cadrul trustului german de electricitate AEG condus de P.Behrens, arhitect şi
designer, considerat a fi creatorul designului industrial aşa cum este înţeles astăzi.
Acest serviciu a constituit un model pentru activitatea de proiectare din aproape toate
domeniile: de la proiectarea uzinelor, clădirilor administrative, locuinţe şi magazine, până la maşini
casnice, ambalaje şi grafică publicitară. Au existat două curente de opinie: cel al funcţionalismului pur,
rigid (Mauthesius) şi cel al unei creaţii libere fără constrângeri impuse de standardizare sau tehnologie
(Van de Velde).
Şcoala Bauhaus – Casa Construcţiei constituită ca un sistem pedagogic general, avea ca obiectiv
întreaga sinteză a artelor şi ca deviză a organizatorului şi teoreticianului său W.Gropius „Arta şi
Tehnica – o nouă unitate”.
Şcoala Bauhaus – a constituit un precursor în pedagogia designului fiind primul sistem organizat de
pregătire a unor artişti pentru industrie, sistem fundamental pentru doctrina, pedagogia şi practica
industrial designului;
– a militat pentru ideea unităţii artei şi tehnicii;
– a fost un adevărat laborator artistic în care s-au experimentat idei variate, fiecare idee fiind
interpretată de membrii săi conform propriei personalităţi;
– a realizat o cooperare între artist, comerciant şi tehnician;
– urmărea să dezvolte o estetică a proiectelor la cel mai înalt nivel calitativ cu costuri reduse.
Multe dintre creaţiile Bauhaus-ului păstrează pînă astăz valoare de etalon calitativ în domeniul
designului industrial (scaunele din tuburi metalice, corpuri tubulare de iluminat, numeroase aparate
electrice, automobilul Addler 1931, forme decorative din ceramică, sticlă, metal, mobilier, textile, etc.).
 Un raport deosebit la avansarea ideilor designului industrial l-a adus şi marele arhitect şi
urbanist Le Corbusier (1887-1965) inovator şi exegent al maşinismului care afirma că
civilizaţia maşinistă a intrat în cea de-a II-a eră: „era armoniei, a maşinii în slujba omului”.
Etapele dezvoltării design-ului
Modul în care a fost înţeleasă şi realizată proiectarea estetică pe parcursul dezvoltării designului de
obiecte în special a determinat identificarea de către cercetători a următoarelor etape:
– aplicativistă
– modernistă
– stilistă
– consumistă
– echilibrată
 Etapa aplicativistă este cea în care în proiectarea estetică a obiectelor se pune accent pe
elementele decorative – motive sau compoziţii decorative uneori complexe, aplicate pe suprafeţele
vizibile ale obiectului în ansamblul său.
 Etapa modernistă – corespunde stilurilor din perioada de după 1900 (Modern Style, Art
Nouveau, Jungenstil etc.) când sunt preferate liniile formelor iar decoraţiile aplicate într-o manieră
artizanală preţioasă sunt mai simple.
 Etapa consumistă corespunde perioadei de după 1950 când datorită:
- progresul tehnic rapid creşte diversitatea produselor, scade perioada de folosire prin uzură
morală;
- dezvoltarea tehnologică permite mecanizarea şi automatizarea proceselor şi realizarea
produselor prin asamblarea unor părţi componente fixate în blocuri şi panouri complexe cu
capacitate redusă de reparare sau recondiţionare;
- ţările dezvoltate d.p.d.v economic au asigurat creşterea bunăstării unor pături largi ale
populaţiei astfel că un număr mare de consumatori au avut posibilitatea înlocuirii produselor
achiziţionate la perioade scurte de timp, numai pentru faptul că nu mai erau „moderne”.
Astfel designerii sunt solicitaţi să proiecteze produse noi nu numai prin ameliorarea formei ci produse
care să corespundă atât cerinţelor cumpărătorului sub toate aspectele, cât şi producătorului şi
comerciantului.
 Etapa echilibrată – problemele specifice sfârşitului de sec.XX şi de început de mileniu cu
multiple tranzacţii (de la pieţe naţionale la pieţe globale, de la economii centralizate la economii
descentralizate) şi perturbaţii (perioade de recesiune şi criză economică) dar şi cu dezvoltarea
tehnologiilor avansate în procesele de producţie, a informaticii şi telecomunicaţiilor care au creat
condiţii pentru prosperitatea firmelor şi pentru reconsiderarea proiectării obiectului funcţional fabricat.
Deviza devine acum – întâi calitate – însemnând:
- produs ma bun;
- costuri reduse atât în realizare cât şi în utilizare-funcţionare şi întreţinere;
- realizat la timp conform dorinţei clientului;
- cu participarea clientului;
- siguranţă pentru om şi mediu.

Designul în perioada contemporană


Perioada contemporană a designului începe după 1930 în SUA
Pentru protecţia mediului o atenţie deosebită au acordat-o reproiectării ambalajului. A rămas în
legendă succesul ambalajului realizat de R. Loewz pentru ţigările „Luckz Strike” în 1940 cu o formă
estetică nouă, elegantă a siglei firmei, păstrată pînă în prezent.

Domenii de afirmare a designului


În această vastă arie de întindere se disting trei direcţii de manifestare şi afirmare a designului,
care de altfel se interferează:
• designul ce acoperă întregul mediu al vieţii umane – designul de ambient;
• designul comunicaţiilor vizuale;
• designul de produs industrial.
Design-ul în România
Într-o primă fază s-a avut în vedere: forma exterioară, coloritul şi ambalajele produselor.
Odată cu dezvoltarea tehnologiei informaţionale care a pătruns în toate domeniile de activitate, a
apărut şi în România necesitatea dezvoltării unui nou domeniu de design, WEB DESIGN care oferă
firmelor o serie de avantaje: - prezenţă internaţională,
- oportunităţi sporite de afaceri prin parteneriate,
- creşterea credibilităţii,
- conferă flexibilitate, pagina web putând fi modificată,
- economie de timp şi bani.
Web designul se bazează pe echilibrul între conţinut şi estetică, grafică, fonturi, culori
armonizate, calitatea textului, dimensiunile. Un web site complet conţine şi un program soft optimizat
corect codat pentru a asigura accesibilitatea web şi înscrierea în motoarele de căutare. Optimizarea şi
estetica sunt caracteristici al unui site bun care pot transforma vizitatorii în clienţi.

5.Legile şi funcţiile designului

Legile designului
Un prim sistem de legi a fost elaborat de J.Vienot şi publicat în revista „Estetique Industrielle”
1953, acest sistem de legi referindu-se la :
- Legea economicităţii care a fost considerată ca lege fundamentală întrucât „economia
mijloacelor şi a materialelor folosite fără a diminua nici valoarea funcţională, nici calitatea lucrării luate
în consideraţie, este condiţia determinată a frumosului util”;
- Legea capacităţii de folosire şi a valorii funcţionale;
- Legea unităţii şi compoziţiei;
- Legea armoniei între aparenţă şi folosinţă;
- Legea stilului;
- Legea gustului şi satisfacţiei;
- Legea finalităţii;
- Legea valorii comerciale;
- Legea probităţii;
- Legea artelor implicate.
Acest sistem de legi este heterogen în sensul ca unele nu sunt specifice numai designului, iar
altele, nu au conţinut bine determinat astfel încât să poată fi înţelese în profunzimea lor. Teoreticieni şi
propagandişti ai artei nonfigurative pe care au denumit-o „artă concretă” au arătat că scopul ei este de
a crea nu opere de artă particulare, ci modele de gust, scheme estetice care pot fi aplicate apoi
formelor producţiei industriale. Se realizau astfel „obiecte armonioase în slujba omului” sau creaţii
având un „ritm simplu, clar, armonios”, ceea ce nu înseamnă numai utilitate în sensul strict al
cuvântului.
Un alt sistem de clasificare propune drept criteriu relaţia dintre produs şi utilizator:
- produse individuale cu care omul intră în relaţii directe, având funcţionalitate accentuată dar în
general puţin supuse cerinţelor modei (electrocasnice, electronice etc);
- produse super individuale, foarte apropiate de utilizator, supuse onor schimbări periodice
datorită cerinţelor modei, având funcţionalitate redusă în timp (îmbrăcăminte, mic mibilier,
automobile, etc );
- produse supraindividuale cu care omul are relaţii indirecte, sau cu care nu are nici un contact,
sau faţă de care poate să rămână un simplu spectator (avioane, nave, echipamente de utilitate
publică, etc).
În studii mai recente sistemul de legi al lui J.Vienot este uşor modificat şi este structurat în trei
categorii:
1. legi generale ale designului
2. legi de proiectare
3. legi de evaluare
1⇔ legile generale ale designului includ:
- legea fundamentală a designului
- legea evoluţiei
- legea condiţionării
- legea constanţei
- legea relaţiei între utilizator şi produs
2⇔ legile de proiectare includ:
- legea genezei
- legea sincronismului legea funcţionalităţii
- legea restricţiilor
3⇔ legile de evaluare a designului sunt:
- legea evaluării directe
- legea metodei de evaluare
- legea semnificaţiei
- legea comercială

Funcţiile design-ului
Valabilitatea principiilor legilor şi metodelor designului este susţinută şi demonstrată prin
funcţiile designului care se manifestă în plan economic, social şi educativ.
 Funcţia economică ↔ designul constituie o pârghie importantă a creşterii eficienţei economice
a producţiei industriale şi un mijloc de creştere şi îmbunătăţire a calităţii.
 Funcţia socială ↔ a designului se manifestă prin „plăcerea de a muncii” într-un mediu adecvat,
aceasta devenind generatoare de valori materiale şi estetice superioare şi prin satisfacţia
utilizatorului pentru folosirea unor produse de nivel tehnic ridicat.
 Funcţia de educaţie estetică ↔ designul reprezintă alături de creaţia artistică şi împreună cu
ea, un factor deosebit de important în formarea culturii estetice a omului contemporan. Un
produs cu un design de calitate îndeplineşte următoarele cerinţe:
- este bine realizat d.p.d.v. tehnic-constructiv,
- are caracteristice estetice superioare,
- are o formă exterioară adecvată structurii interioare,
- este adaptat funcţionalităţii sale şi principiilor ergonomice,
- este expresiv.

Educaţia estetică presupune:


- dezvoltarea simţurilor umane subiective, în cazul educaţiei vizuale – ochiul capabil să perceapă
frumuseţea formei, culorii etc;
- o instruire amplă şi multilaterală în domeniu;
- contactul direct cu obiecte/medii de design pentru ca informaţia obţinută să devină formare;
- cunoaşterea terminologiei specifice demeniilor respective (comerţ, turism etc).
Educaţia estetică presupune formarea unui gust estetic menit să reacţioneze spontan la creaţia
estetici prin aprobare sau dezaprobare şi totodată formarea capacităţii de judecată în stare să poată
argumenta preferinţele pe baza unor criterii de valorizare bine conturate ale celui care formulează
judecata de valoare – contemplatorul obiectului estetic.

Definirea profesiei de designer


Pornind de la definirea designului ca domeniu pluridisciplinar aflat în intercondiţionare cu
ştiinţele tehnice, economice, cu estetica şi ergonomia, rezultă că şi design-erul este un specialist ce
desfăşoară o activitate integratoare. Specializarea design-erului este indispensabilă etapei actuale a
evoluţiei proceselor producţiei industriale, întrucât permite menţinerea unui echilibru în elaborarea
proiectelor de produse.