PARTEA I.

FUNDAMENTE TEORETICE

TEMA 1. Criminalistica - domeniu de cunoaştere în sistemul ştiinţelor (2 ore)

1.1. Noţiunea şi obiectul. 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii. 1.3. Metodele de cercetare.
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor.

1.1. Noţiunea şi obiectul

Apărarea ordinii de drept presupune protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni.
A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, implementării în practica
de urmărire penală a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a tehnologiilor informaţionale
contemporane, a experienţei pozitive a ţărilor dezvoltate.
Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii – ştiinţă a investigării infracţiunilor,
apărută la finele sec. al XIX –lea graţie unor practicieni şi savanţi luminaţi, printre care un loc de
frunte î-l ocupă judecătorul de instrucţie austriac Hanns Gross, care primul a folosit această
noţiune pentru a întitula o nouă ramură a ştiinţei ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării
infracţiunilor. Funcţia ei primordială constă în studierea activităţilor infracţionale şi generalizarea
experienţei de luptă cu criminalitatea în scopul elaborării metodeor şi mijloacelor eficiente de
descoperire şi cercetrare a infracţiunilor.
Chiar de la începuturile sale criminalistica a ţinut să-şi precizeze domeniul său de cunoaştere.
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu î-l constituie toată realitatea lumii înconjurătoare.
Totodată, fiecare din ramurile ştiinţei în parte studiază o latură sau o anumită parte a acestei
realităţi, fie materială sau ideală.
Criminalistica ca ştiinţă are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se
manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor şi reflectării lor în ambianţa înconjurătoare, în
memoria oamenilor, precum şi legităţile ce determină munca de descoperire, cercetare si
prevenire a acestora.
Orice activitate infracţională este legată de mediul unde aceasta se desfăşoară, exercitând
influentă asupra lui şi reflectându-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări prezintă
multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili
împrejurările adevărate în care aceasta s-a săvârşit.
Apariţia urmelor şi altor surse materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă
caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune
oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi a celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul investigaţiilor să devină probe judiciare, ele trebuie
strânse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste
operaţiuni efectuate de organele de urmărire penală se supun la fel unor legităţi studiate de
criminalistică, cunoaşterea cărora contribuie la elaborarea metodelor şi mijloacelor practice de
combatere şi prevenire a faptelor penale.
Prin urmare, criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte,
activitatea infracţională, iar pe de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor.
Numai stăpânind legităţile acestor genuri de activitate, realizările de ultimă oră din diversele
domenii, dar şi experienţa pozitivă a criminaliştilor pe plan mondial este posibil a elabora
recomandaţii şi tehnici adecvate în lupta contra criminalităţii contemporane.

În concluzie, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază activitatea infracţională,

mecanismul de reflectare a acesteea în sursele de informaţii, precum şi activitatea de
stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin metode, procedee şi mijloace speciale,
elaborate în baza cunoaşterii legităţilor acestor activităţi, a experienţei pozitive şi a
realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice.
1.2. Sistemul criminalisticii
La ora actuală șiinţa şi cursul universitar de criminalistică este structurat în patru
compartimente: teoria generală a criminalisticii, tehnica criminalistică, tactica criminalistică,
metodica criminalistică - toate, constituind suportul ştiinţific în lupta cu criminalitatea.
Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate, o imagine idealizată a acesteia
ce cuprinde trei blocuri de cunoştinţe: 1) bazele scientologice ale criminalisticii (obiectul,
sistemul, principiile, sarcinile, istoria ştiinţei şi alte elemente introductive); 2) bazele ei
metodologice (sistemul de metode şi idei folosite în cercetările criminalistice); 3) sistemul de
teorii criminalistice doctrinare - „extrase” din conţinutul celorlalte trei compartimente.
Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi
categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu1.
Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de cunoştinţe sintetice, în baza cărora se
elaborează metode şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării materialelor de
probă la investigarea infracțiunilor. Compartimentul este alcătuit din două părţi: 1) Tezele
generale în care se abordează noţiunea, sistemul şi sarcinile ei, clasificarea, principiile şi formele
de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice ş.a.; 2) Mijloacele tehnico-
criminalistice şi procedeele propriu-zise de căutare și procesare a materialelor de probă.
Fundamentul acestui compartiment îl formează atât datele unor ştiinţe tehnice, cât şi naturale,
incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale, precum: - fotografia criminalistică,
înregistrarea audio şi video; - cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii; - cercetarea
criminalistică a armelor şi urmelor acestora; - cercetarea documentelor; - gabitoscopia
criminalistică; - asistenţa informaţională a activităţilor criminalistice (înregistrarea) ş.a.
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii
practice, elaborate în baza studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării
urmăririi penale, predestinat optimizării procesului de investigaţie al infracţiunilor, realizat în
condiţii de împotrivire reală sau potenţială, directă sau indirectă din partea unor subiecţi cu
interese contrare celor ce preocupă organele de urmărire penală.
Tactica criminalistică cuprinde: 1) Tezele generale ce privește problematica obiectului,
structurii, sarcinilor şi principiilor tacticii, dar şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de
urmărire penală, precum: - planificarea cercetării infracţiunilor; - tactica interacţiunii organelor de
urmărire penală cu cele speciale de investigaţii şi criminalistice; - valorificarea sprijinului maselor
largi de populaţie, a mijloacelor mass-media în activitatea de investigație; - teoria privind
versiunile criminalistice; - teoria privind situaţiile de urmărire penală; - teoria privind procedeele
tactice aplicate în activitatea de urmărire; - teoria privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria
privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a. 2) Tactica pregătirii, efectuării şi fixării
rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, prevăzute de CPP RM.
Metodica criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaboreaă
indicaţii metodice şi recomandaţii practice privind organizarea şi realizarea investigării
diverselor varietăţi de infracţiuni, prezentate în legea penală (omoruri, tâlhării, violuri, furturi
etc.). Structura metodicii cuprinde: 1) Tezele generale consacrate expunerii bazelor metodologice
ale compartimentului (obiectul, sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte subramuri),
precum şi fundamentele ştiinţifice ale organizării cercetării şi prevenirii infracţiunilor, precum: -
teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor; - teoria privind metodicile
particulare de cercetare a infracţiunilor; - teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor; -
clasificarea criminalistică a infracţiunilor; - teoria privind algoritmizarea cercetării infracţiunilor
ş.a. 2) Metodicile particulare de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni, adică sfaturi
ştiinţific argumentate ce poartă caracter tipizat, utile pentru cercetarea genurilor de infracţiuni ce
sunt, de regulă, consfinţite normativ în legea penală.

1
Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред.
профессора Р.С.Белкина. М.: Издательская группа НОРМА – ИНФРА. М., 1999, c.42.
 1.3. Sarcinile și metodele de cercetare

Sarcina generală a criminalisticii este asistenţa ştiinţifică şi sprijinul organelor de drept în

activitatea de investigare a infracţiunilor.
Sarcinile speciale, caracteristice doar acestei ramuri ştiinţifice, tradiţional, se rezumă la
următoarele: a) analiza legităţilor ce fac temelia obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea
de mai departe a teoriei generale şi a celor particulare drept condiţie necesară pentru lărgirea
bazelor teoretice şi sporirea eficacităţii practice a recomandaţiilor ei; b) elaborarea noilor mijloace
şi metode de colectare, examinare şi utilizare a materialelor de probă, perfecţionarea celor
existente; c) elaborarea şi perfecţionarea bazelor organizatorice, tactice şi metodice ale urmăririi
penale şi a dezbaterilor judiciare; d) studierea criminalisticii ţărilor dezvoltate, implementarea
experienţei pozitive a acestora în practica de urmărire penală a țării noastre.
Sarcinile concrete: a) asistenţa criminalistică a activităţii de combatere a crimei organizate şi
a corupţiei, narcomaniei, contrabandei, traficului de persoane, a terorismului, banditismului,
asasinatelor la comandă, infracţiunilor informatice, economice, ecologice etc.; b) implementarea
unor sisteme automatizate de evidenţă criminalistică şi algoritmizare a cercetării infracţiunilor.
Metodele de cercetare. Metoda, în accepţia cea mai largă a cuvântului, este modul de
percepere, însuşire şi transformare a realităţii lumii înconjurătoare, o modalitate de cunoaştere
a realităţii, de soluţionare a unor sarcini.
Legea universală a dialecticii este determinantă şi în investigaţiile criminalistice.
Metode general-ştiinţifice, care se sprijină pe logică: analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia;
ipoteza; analogia; abstractizarea; generalizarea. O altă grupă de metode au ca suport folosirea
organelor senzoriale şi de raţiune ale omului: observaţia; - descrierea; - comparaţia –
experimentul; modelarea - metode matematice şi cibernetice; - metode euristice.
A treia verigă o constituie metodele speciale ale criminalisticii, structurate în două grupe.
1) Metode criminalistice propriu-zise, adică elaborate de însăşi ştiinţa în cauză şi valabile pentru
cercetările criminalistice realizate în cadrul tuturor compartimentelor şi anume: - metode tehnico-
criminalistice (fotografice, traseologice, balistice, gabitoscopice, de descoperire, fixare şi
cercetare a urmelor în condiţii de teren, de interpretare a urmelor la faţa locului, de expertizare a
probelor în condiţii de laborator etc.); - metode tactico-criminalistice sprijinite pe datele logicii,
ale psihologiei, organizării ştiinţifice a muncii, pe tezele teoriei adoptării deciziilor, a dirijării
reflexive, a reflexiilor euristice ş.a. - metode criminalistice de prevenire, descoperire şi cercetare a
infracţiunilor (metode de cercetare programată, crearea unor algoritmi de cercetare şi modelare
criminalistică ş.a. ).
2) Metode preluate din alte ştiinţe sau transformate şi adaptate creativ la propriile necesităţi: -
metode fizice şi chimice de examinare a morfologiei (structurii exterioare), a compoziţiei,
structurii şi însuşirilor diverselor substanţe, materiale şi articole; - biologice de analiză a urmelor
de sânge, spermă, salivă, fire de păr de natură umană şi animalică, particule provenite de la
diverse plante etc; - sociologice, utilizate pentru colectarea datelor despre caracteristica
fenomenelor şi obiectelor cercetate; - psihologice, aplicate mai cu seamă în cadrul tacticii
criminalistice pentru studierea actelor comportamentale ale diverşilor subiecţi ai procesului penal
etc.; - statistice, folosite pentru analiza caracteristicilor fenomenelor analizate; - antropologice şi
antropometrice, aplicate, spre exemplu, pentru identificarea victimei unui omor după rămăşiţele
osteologice ş.a.
Metodele sus-menţionate nu se folosesc izolat una de alta, ci numai într-o legătură reciprocă,
în sistem. Trebuie avut în vedere că metodele de stabilire a adevărului aplicate în cadrul
instrumentării cauzelor reale sunt strict raportate la cerinţele legii procesual penale. Totodată,
utilizarea acestora, mai cu seamă a celor preluate din alte ştiinţe este posibilă numai după o
verificare şi validare ştiinţifică severă a eficacităţii şi inofensivităţii lor pentru om şi mediul
înconjurător, în deplină concordanţă cu normele etice.
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor
Sarcinile ce stau în faţa criminalisticii şi specificul obiectului de cercetare determină locul ei
distinct în sistemul ştiinţelor implicate în realizarea actului de Justiţie (dreptul penal, dreptul
procesual penal, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară etc.), ea oferind instrumente
ştiinţifice eficiente de soluţionare a diferitelor cauze.
Rezultă deci, o strînsă legătură între criminalistică şi aceste ştiinţe, care au un obiect comun de
studiu – criminalitatea în ansamblu şi faptele infracţionale concrete.
O legătură mai pronunţată se observă între criminalistică şi dreptul procesual penal, cea dintâi
elaborând procedee şi reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităţilor de urmărire
penală, cea din urmă stabilind limitele şi condiţiile de aplicare a acestor reguli şi recomandaţii la
înfăptuirea acţiunilor de urmărire penală, competenţele participanţilor privind utilizarea metodelor
şi mijloacelor criminalistice.
Cu dreptul penal, această legătură se manifestă prin urmărirea unui scop comun – realizarea
politicii penale. Studiind acţiunile ce constituie infracţiuni, dreptul penal determină elementele
constitutive ale acestora, prilej pentru care criminalistica elaborează mijloace de cercetare a lor.
Datele dreptului penal privind stadiile activităţilor infracţionale, vinovăţia, participaţia şi alte
momente sunt puse la baza elaborării versiunilor de urmărire penală, a metodicilor de cercetare a
cauzelor, a creării caracteristicilor criminalistice ale genului de infracţiuni ş.a.
Relaţii trainice există între criminalistică şi criminologie. Acestea rezidă în faptul că parametrii
criminologici ai fenomenului infracţional în ansamblu (starea, dinamica, structura etc.)
demonstrează nu numai nivelul eficacităţii practice a utilizării mijloacelor şi cunoştinţelor
criminalistice, dar şi eventualele direcţii de aplicare a unor astfel de metode şi mijloace în scopul
investigării infracţiunilor.
Raporturi strânse există şi cu teoria activităţii speciale de investigaţii. Legătura constă în
faptul că la elaborarea problemelor tacticii şi metodicii criminalistice se ia în calcul potenţialul
activităţii speciale de investigaţii şi, dimpotrivă, dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe
recomandaţiile criminalisticii. Odată cu adoptarea Legii RM Cu privire la activitatea specială de
investigaţii nr. 59 din 29.03.2012, aceste legături s-au întărit graţie reglementării juridice a
posibilităţii utilizării datelor obţinute din surse conspirative în calitate de probe judiciare.
Cu medicina legală, legătura se manifestă pe mai multe planuri. De exemplu, în cazul
asasinatelor, al sinuciderilor, violurilor, criminalistica ajută la stabilirea circumstanţelor şi a
modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la determinarea naturii
leziunilor de pe corpul victimei etc. În cazurile accidentelor de circulaţie, ale infracţiunilor comise
cu arme de foc, se dispun expertize complexe medico-legale şi criminalistice.
Este greu de închipuit criminalistica contemporană detaşată de astfel de domenii de cunoaştere
ca filozofia, logica, etica, psihologia judiciară, care stau la temelia teoriei generale şi a
metodologiei acestei ştiinţe. În baza categoriilor filozofice, s-a creat şi teoria generală a
criminalisticii, teoriile doctrinare ale acesteia, care determină legităţile, în baza cărora se
elaborează metodele, mijloacele şi recomandaţiile criminalisticii. Etica este o ştiinţă despre
morală și spiritualitate, despre sistemul de norme şi reguli de conduită în societate şi prezintă un
principiu călăuzitor în criminalistică. Morala se manifestă drept un criteriu de admisibilitate a
recomandaţiilor criminalistice, aceasta este luată în considerare la elaborarea conduitei ofiţerului
de urmărire penală, a ofițerului de investigații în activitatea de colectare, cercetare şi utilizare a
probelor – deontologia.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE: 1. Cum a-ți formula definiția criminalisticii ca știință?

2. Care sunt legitățile studiate de știința criminalistică? 3. Cum este structurată știința
criminalistică? 4. Care sunt sarcinile generale și speciale ale criminalisticii? 5. Care sunt metodele
de cunoaștere folosite în cercetările criminalistice? 6. Demonstrați prin exemple concrete legătura
criminalisticii cu științele adiacente.