TEMA 5.

Cercetarea criminalistică a urmelor materiale ale infracţiunii (4 ore)

5.1. Noţiunea şi varietăţile de urme infracţionale studiate în compartimentul tehnicii criminalistice. 5.2.
Traseologia criminalistică. Clasificarea criminalistică a urmelor în traseologie 5.3. Cercetarea
criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman. 5.4. Cercetarea criminalistică a urmelor instrumentelor de
spargere. 5.5. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport. 5.6. Cercetarea
substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică). 5.7. Note cu privire la cercetarea
urmelor sonore (videofonoscopia criminalistică

5.1. Noţiunea şi varietăţile de urme infracţionale studiate în compartimentul

tehnicii criminalistice
Comiterea oricărei infracţiuni este însoţită de modificarea ambianţei locului unde a avut loc
fapta penală, adică de apariţia unor urme (pe obiectele materiale, în conştiinţa persoanelor), folosite
din cele mai străvechi timpuri la descoperirea acestora.
Anume urmele materiale, dar şi cele ideale (psihofiziologice), manifestându-se ca sursă
importantă despre evenimentul infracţional, permit a stabili cu exactitate împrejurările faptei,
persoana vinovată, implicația altor subiecţi.
În această subramură a tehnicii criminalistice se studiază natura urmelor materiale, bazele
teoretice ale mecanismului de formare a acestora (cu excepţia urmelor de natură biologică umană
şi animalică), se elaborează recomandări privind aplicarea anumitor metode şi mijloace de
descoperire, fixare, ridicare şi expertizare a urmeor respective în scopul investigării
infracţiunilor. Urmele ideale sunt studiate în cadrul compartimentului de tactică criminalistică.
Urmele materiale sunt tratate în sensul larg şi sensul restrâns al cuvântului.
În accepţia largă urmele prezintă consecinţele materiale ale infracţiunii, precum: urme apărute în
rezultatul contactului unui obiect cu alt obiect; obiecte abandonate sau pierdute de infractor,
obiecte dispărute de la locul faptei; părţi ale obiectelor deteriorate; urme de miros etc.
Urme în înţelesul îngust sunt considerate doar acelea ce reproduc structura exterioară a
obiectului creator de urmă (forma, dimensiunile, microrelieful). Urmele materiale prezintă
rezultatul a celor mai variate activităţi şi fenomene: - influenţe mecanice a unor obiecte asupra
altor obecte (urme de mâini, de efracţie, transport etc.); - sfărâmarea sau fragmentarea unor
obiecte în cursul săvârşirii infracţiunilor (distrugerea unui obstacol etc.); - dispariţia unor obiecte
sau substanţe din locul lor obişnuit, apariţia unor noi obiecte la faţa locului (tub-cartuş, glonte,
instrument, alte obiecte pierdute sau lăsate de făptuitor la faţa locului); - procese fizico-chimice,
care au loc în cadrul săvârşirii infracţiunii şi care, în cea mai mare parte rămân invizibile (urme
termice, electrice, magnetice, radioactive); - procese biologice (pete cadaverice, rigiditate
cadaverică, şanţul spânzurării etc.).
Pornind de la esenţa lor materială, urmele infracţiunii pot fi reunite în mai multe
ansambluri: - urme-formă, care reproduc dimensiunile, forma, relieful părţii de contact a unui
obiect pe suprafaţa ori în masa altui obiect (de mâini, de picioare, de dinţi, de spargere etc.),
sau oglindesc mecanismul apariţiei acestora (stropi de sânge, diferite legături şi noduri etc.).
- urme-obiecte – diverse corpuri materiale cu structură şi formă exterioară stabilă, apariţia,
starea sau spaţierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentată (muc de
ţigară, cuţit, tub tras, armă, plumb, lacăt, ciob de sticlă etc.); - urme – resturi de materii -
diverse lichide, suabstanţe pulverulente, gazoase în mici cantităţi descoperite la faţa locului, pe
corpul sau pe obiectele vestimentare ale făptaşului (pete de sânge, particule de praf, noroi,
nisip, fibre, lubrifianţi şi carburanţi, seminţe etc.); - urme olfactive (mirosul specific al
persoanelor şi obiectelor); - urme sonore – vocea şi vorbirea, diverse zgomote produse de
obiecte; - urme termice.
Structura acestei subamuri a tehnicii criminalistice cuprinde: - traseologia criminalistică; -
cercetarea criminaistică a substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a urmelor de miros (odorologia criminalistică); - cercetarea
criminalistică a urmelor sonore (fonoscopia criminalistică).
 5.2. Traseologia. Clasificarea criminalistică a urmelor în traseologie
Traseologia criminalistică s-a format în baza rezultatelor studierii ansamblului tradiţional de
urme material-fixate, în care se reproduc particulartăţile construcţiei morfologice a obiectelor
care le-au lăsat (urmele materiale în sensul restrâns al cuvântului). Însemnătatea studierii lor este
determinată de posibilitatea soluţionării unor sarcini identificatoare şi diagnosticatoare.
Deci, traseologia criminalistică prezintă o subramură a cercetării criminalistice a
urmelor materiale, în care se studiază legităţile mecanismului de formare a urmelor create
prin reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor şi care elaborează pe această bază
metode, procedee şi mijloace de colectare şi examinare a acestora în scopul identificării
obectelor ce le-au creat şi soluţionării altor sarcini diagnosticatoare.
Urmele – formă se formează în rezultatul contactului a două obiecte. Obiectul pe care rămâne
urma poartă denumirea de obiect primitor de urmă, iar obiectul care crează această urmă –
creator de urmă. Zonele suprafeţelor care intră în contact în procesul de formare a urmelor poartă
denumirea de suprafeţe de contact.
Clasificarea urmelor în traseologie poate fi făcută după mai mule criterii, mai importante
fiind după genul obiectului creator de urmă şi mecanismul formării lor.
După factorul creator de urmă, acestea pot fi divizate în urme lăsate de om (urme de mâini,
de picioare, de dinţi); animale; unelte, instrumente, mecanisme; mijloace de transport.
După mecanismul de formare urmele-formă pot fi împărţite în:
Urme statice – se produc în cazurile în care momentul final al procesului de formare a
urmelor se caracterizează printr-o stare de repaos, printr-o poziţie statică a ambelor obiecte.
Urme dinamice se formează ca rezultat al interacţiunii a două forţe: una acţionează ca şi în
cazul creării urmelor de apăsare, a doua – prin mişcarea pe suprafaţa corpului primitor. În
urmele de lunecare, de tăiere, de frecare, sfredelire punctele reliefului obiectului creator nu se
transmit sub formă de puncte ca în urmele statice, ci sub formă de striaţii, linii, şănţuleţe
născute de proeminenţele suprafeţei obiectului creator.
Urmele de adîncime (în volum) se formează din cauza deformării în profunzime a obiectului
primitor. Cu cît mai plastică şi mai fină este structura obiectului primitor, cu atît mai fidel se
imprimă microrelieful obiectului creator de urmă.
Urme de suprafaţă – apar ca rezultat al unor modificări de suprafaţă (depuneri sau ridicări de
substanţă, influenţă termică sau chimică) pe corpurile primitoare şi care practic nu schimbă
forma acestora. Acestea sunt urme de stratificare (rămân în cazurile, în care corpul generator
de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin de o oarecare substanţă); de destratificare (se
formează în cazul în care obiectul creator detaşează (desprinde) de pe corpul primitor un strat
din substanţa care se află pe acesta: urmele de mâini pe pervazul unei ferestre acoperit cu un
strat de praf sau proaspăt vopsit); termice, chimice (carbonizareaobiectului primitor în cazul
unui incendiu sau decolorarea hârtiei sub influenţa soarelui).
Urme locale reprezintă modificări apărute pe corpul primitor în perimetrul de contact cu
obiectul creator, adică acele prefaceri pe suprafaţa de contact a obiectelor care au contactat
reciproc (urmă de efracţie pe obstacol, urmă de încălţăminte pe zăpadă, urmă lăsată de
cauciucul roţii mijlocului de transport etc.).
Urme periferice – sunt acele modificări care iau naştere pe corpul primitor dincolo de
marginile suprafeţei de contact a obiectelor sub influenţa diverselor fenomene termice,
chimice, a razelor de lumină şi a altor factori degradanţi (conturul unui covor sau tablou format
pe peretele pe care acesta a fost atîrnat sau al unui obiect în jurul căruia s-a depus praf, zăpadă,
umezeală etc.
După gradul de percepere urmele se împart în urme vizibile, slab vizibile şi latente.
Urmele vizibile se depistează fără a utiliza procedee speciale, acestea se pot observa cu ochiul
neânarmat. Urmele pot fi slab vizibile sau, în genere, invizibile din cauza fondului de aceeaşi
nuanţă de culoare ca şi urma sau din cauza dimensiunilor extrem de mici ale acestora. Urmele
slab vizibile şi cele invizibile pot fi detectate prin mijlocirea unor procedee speciale de iluminare
sau prin aplicarea unor reacivi chimici pe suprafaţa unde se presupune că sunt urme.
5.3. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman
Urmele lăsate de om constituie cea mai însemnată grupă de urme utilizată în cadrul
cercetării infracţiunilor. Obiectul de studiu nemijlocit al traseologiei în acest sens prezintă,
urmele ce reflectă structura exterioară a corpului uman (de mâini, picioare, buze, dinţi, unghii)
sau a obiectelor vestimentare (pantofi, mănuşi etc.). Procesarea lor presupune depistarea
(relevarea), exminarea preliminară, fixarea şi ridicarea lor.
Urmele de mâini. Valoarea acestor urme, frecvent folosite în descoperirea infracţiunilor
constă în posibilitatea de a identifică făptuitorul, precum şi a stabili alte circumstanţe importante
pentru soluţionarea cauzei. Această direcţie de cercetare criminalistică ce are ca scop căutarea,
identificarea şi înregistrarea penală a infractorilor poartă denumirea de dactiloscopie (termen
derivat din cuvintele greceşti dactilos =deget şi scopio =a privi, a studia).
Relieful pielii de pe palma mâinii (ca şi de pe talpa piciorului) are o suprafaţă specifică ce
se deosebeşte de alte părţi ale corpului uman prin faptul că aici sunt prezente cute flexorale,
riduri subţiri, creste papiare, pori. Pentru idenificare mai frecvent sunt folosite crestele papilare
din zona centrală a falangetei, care formează desene în formă de arcuri, laţuri, cercuri.
Dimensiunile acestor desene, tipul, varietatea lor prezintă caracteristicile generale.
Totodată, fiecare creastă papilară are particularităţi în formă de bifurcări, contopiri, începuturi,
sfârşituri, butoniere, fragmente, puncte etc. Atare elemente morfologice destul de mici constituie
caracteristicile particulare ale desenului papilar.
În totalitatea lor, prin poziţia reciprocă ele formează un ansamblu de semne specifice ce
individualizează desenul, făcându-l irepetabil, la singular.
Pe lîngă individualitate, desenele pailare prezintă şi alte însuşiri: fixitatea şi restabilitatea lor.
Prima proprietate face ca desenul să rămână neschimbat în ceea ce priveşte forma şi detaliile de
construcţie chiar şi după moartea persoanei. A doua se explică prin faptul că atâta timp cât
ţesutul pielii, nu a fost afectat în profunzime, desenele papilare se refac în aceleaşi forme iniţiale.
Dacă se impune cercetarea unor fragmente de urme cu dimensiuni mici, identificarea poate fi
realizată prin examinarea porilor (poroscopia), sau a muchiilor crestelor papilare (crestoscopia).
Relieful desenelor papilare se poate reflecta pe suprafaţa sau în masa diferitor corpuri. Pe
obiectele dure rămân urme de suprafaţă, pe cele plastice se formează urme de adâncime.
Substanţa sudorală aflată pe suprafaţa pielii formează urme incolore. Acestea, rămase pe obiecte
lucioase se pot depista vizual. Însă pe suprafeţele mate sau porozitare ele se relevă numai cu
ajutorul unor coloranţi prin diferse procedee şi metode. Astfel, urmele de adâncime se descoperă
cu surse de lumină oblică, cele de suprafaţă – cu lumină difuză. Mai complicat este de a
descoperi urmele digitale latente, care necesită aplicarea metodelor fizice. Trusele criminalistice
conţin, de regulă, prafuri magnetice universale: “Sapfir”, “Rubin”, “Malahit”. În funcţie de
culoarea suprafeţei se pot utiliza şi prafuri simple contrastante. Astfel, aplicarea “Oxidului de
zinc” (praf de culoare albă) atestă rezultate satisfăcătoare la relevarea urmelor pe mase plastice,
cauciuc, sticlă, piele de culoare închisă. “Oxidul de cupru” – praf negru, se utilizează pentru
relevarea urmelor pe hârtie, pe suprafeţe vopsite în alb etc. Prăfuirea suprafeţelor se efectuiază cu
pensula cu păr din coadă de veveriţă sau cu pensula magnetică în cazul pulberilor magnetice.
Din alte metode de relevare a urmelor digitale amintim metodele chimice: aburirea cu vapori
de iod, soluţiile de ninhidrină în spirt sau acetonă, azotat de argint, metoda cianocrilaţilor.
Destul de eficientă este şi metoda aburirii cu vapori de cianocrilaţi, care se bazează pe
însuşirea lor de a se polimeriza, intrând în contact cu substanţa sudorală.
După consemnarea urmelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografierea lor,
dacă nu este posibilă ridicarea lor cu obiectul purtător, se fac tipare de pe urme sau se copie.
Obiectele ridicate, împreună cu impresiunile papilare, prelevate de la persoanele verificate se
expediază la expertiza dactiloscopică. Principalele probleme formulate în ordonanţa organului de
urmărire penală ce pot fi lămurite prin acest gen de expertiză sunt următoarele: - dacă pe obiectul
prezentat există urme papilare; - dacă urma este valabilă pentru identificare; - dacă urma ridicată
de la faţa locului este lăsată de persoana bănuită.
 Urmele de picioare. Urmele de picioare ca obiect al examinărilor traseologice, mai
frecvent se întâlnesc fiind lăsate de încălţăminte, mai rar - urmele create de planta piciorului gol
sau încălţat în ciorapi. În majoritatea cazurilor acestea sunt vizibile. Slab vizibile sunt urmele de
praf, rămase pe podea, parchet, linoleum.
Însă însemnătate identificatoare mai pronunţată o deţin urmele de adâncime, lăsate în solul
moale sau în stratul de zăpadă. Pe suporturi dure rămân urme de suprafaţă, mai des lăsate de
încălţămintea cu talpa murdară – linoleum, parchet, teracotă, hârtie. Urmele dinamice se
formează în cazul lunecării piciorului, în rest acestea sunt statice.
Urmele latente pot fi descoperite pe podeaua vopsită sau lăcuită, pe linoleum, hârtie, sticlă
şi alte obiecte, talpa înclţămintei fiind confecţionată din cauciuc sau material sintetic asemănător
cu cauciucul.
Acestea se relevă prin aplicarea prafurilor magnetice de tip “Rubin”, “Malahit”, a altor
prafuri speciale pe bază de fier, mai apoi se copie pe peliculă specială lipicioasă.
Ca obiect al cercetărilor traseologice urmele de picioare pot fi unitare sau multiple. În cazul,
în care o multitudine de urme rezultă dintr-un mecanism unic de formare în procesul de mişcare
al individului ele se numesc cărare de urme.
Examinarea ei ne poate oferi date despre unele caracteristici ale făptuitorului şi particularităţi
ale mersului (şchiopătare, protez, ritm neregulat etc.), cuprinse în elementele cărării, după cum
urmează: - linia de direcţie a mersului (axă imaginară ce indică direcţia de deplasare); - linia
mersului (o linie frîntă ce uneşte aceleaşi puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stîng
şi drept); - lungimea pasului (distanţa dintre urmele piciorului drept şi stâng); - unghiul pasului
(este format de axa urmei prelungită pe axa cărării).
După urma de picior este posibil a stabili statura orientativă a individului şi mărimea
încălţămintei care acesta o poartă. Mărimea plantei piciorului la bărbaţi şi la femei în raport cu
talia lor constituie 15,8% şi repsectiv, 15,5%.1 Prin urmare, în cazul în care se depistează
amprenta piciorului gol, pentru a afla înălţimea lui este suficient a se înmulţi dimesniunea
lungimii urmei cu 100, iar rezultatul obţinut a se împărţi la 15,8% sau la 15,5%.
În scopul mulării urmelor de încălţăminte se foloseşte pasta de ipsos, uneori şi paste
polimerice. Dacă urma este lăsată în material pulverulent aceasta trebuie întărită cu ajutorul unei
soluţii speciale, ca de exemplu, apă dulce, soluţie de celuloidă în acetonă sau perhlorvinilă în
acetonă. Uneori în aceste scopuri se aplică şi spraiurile de lac de păr.
Praful de ipsos se dizolvă în apă în raport de 1:1 sau 1,25:1, în dependenţă de umeditatea
solului în care este descoperită urma. În jurul urmei, la necesitate se face un gărducean din sol,
nisip, hârtie cartonată sau lentă specială. Praful se toarnă în cantităţi mici în apă, mestecând
soluţia pentru a obţine o consistenţă asemănătoare cu chefirul.
O parte din soluţie, după înlăturarea corpurilor „străine”, se toarnă peste urmă încât să fie
acoperită toată suprafaţa ei, după ce se instalează câteva beţişoare de o lungime respectivă pentru
armarea urmei. De unul din aceste beţişoare se leagă în prealabil o sfoară trecută prin gaura unei
etichete. Resturile de soluţie se toarnă deasupra carcasei şi peste 20-25 min. mulajul se ridică şi
se spală în apă curgătoare. Pe eticheta prinsă de mulaj se fac inscripţiile de rigoare: când, unde,
pe ce cauză a fost efectuată mularea şi ridicată urma.
Dacă se cere a se ridica o urmă de încălţăminte de pe zăpadă este necesar a coborî
temperatura apei până la temperatura de aproape 0°.
Urmele ridicate prin mulare cu ajutorul soluţiei de gips sau prin copiere cu peliculă adezivă se
expediază împreună cu modelele de comparaţie la expertiza traseologică, careia i se pot formula
întrebări referitoare la: - tipul de încălţăminte care a lăsat urma; - dacă urma oferă suficiente
elemente de identificare; - dacă urma a fost creată de încălţămintea ridicată de la persoana
suspectă ş.a.

1
Криминалистика. Том 1. Под ред. профессоров Р.С.Белкина, В.П.Лаврова, И.М.Лузгина. М., 1987, с.208.
 Urmele create de dinţi, unghii şi alte părţi ale corpului. Acestea se întâlnesc mai rar însă
prezintă, la fel, importanţă criminalistică.
Urmele de dinţi mai frecvent se depistează pe cartonul ţigărilor şi ţigaretelor, pe resturile
produselor alimentare (caşcaval, ciocolată, fructe etc.), pe corpul victimei sau a făptuitorului.
Sunt cunoscute cazuri când făptaşii au lăsat urme de dinţi pe săpun, dopuri metalice de la sticle
de bere, pe felii de staniolă cu care se învelesc uneori dopurile sticlelor de vin.
După urmele de dinţi se poate judeca despre unele împrejurări ale faptei, spre exemplu, despre
caracterul luptei victimei cu agresorul, uneori este posibil şi identificarea autorului infraciunii.
În practică mai frecvent se întâlnesc urme lăsate de dinţii din faţă a ambelor maxilare, care
se prezintă ca urme de adâncime sau de suprafaţă, statice sau dinamice. Acestea sunt de două
feluri: de muşcătură – când în urmă se reflectă suprafeţele de tăiere şi mestecare a dinţilor şi de
rupere – când urma se crează de dinţii din faţă.
Urmele de dinţi se fixează după regulile generale, luându-se în calcul şi caracterul
obiectului primitor de creare a urmelor. Examinarea lor ne pot oferi informaţii preliminare
privind sexul, vârsta subiectului, eventuala lui profesie. Se atrage atenţia la modificările
patologice ale dinţilor şi ale aparatului dentar care se pot reflecta în urmă.
Printre cele mai însemnate caracteristici de acest fel sunt: prezenţa şi loclaizarea
diastemelor – interval între dinţi (5 mm şi mai mare); lipsa unor dinţi (adentia), întreruperea
integrităţii arcadei dentare; prezenţa şi tipul eventualeleor proteze; anomalii dimensionale – dinţi
mărunţi, dinţi giganţi, alte malformaţii dentare; anomalii de formă ale coroanei dentare;
particularităţi ale protezelor unor dinţi.
Urmele de unghii se întâlnesc mai cu seamă pe corpul uman având o însemnătate
identificatoare moderată. Însă după locul spaţierii acestor urme, numărul şi caracterul lor se
poate judeca despre unele circumstanţe ale infracţiunii, spre exemplu, privind caracterul luptei
între victimă şi infractor. De aceea, urmele de unghii se recomandă a se consemna minuţios în
procesul-verbal şi a se fotografia.
În cazul în care se presupune că la bănuit sub unghii ar putea să se păstreze particule de
piele preluate de la victimă sau alte microparticule de substanţă, conţinutul subunghial se curăţă,
iar unghiile se taie şi toate acestea se expediază la expertiză.
În cadrul cercetărilor la faţa locului se pot întâlni şi urme lăsate de alte părţi ale corpului
uman - fruntea, nasul, obrajii, buzele, urechea ş. a.
Examinarea urmelor formate de elementele componente ale fizionomiei poate furniza
informaţie importantă privind grupa vârstnică, semnalmentele particulare ale infractorului ş.a.
Spre exemplu, vârsta subiectului se stabileşte în funcţie de gradul de imprimare a
particularităţilor de vârstă ale pieii.
La adolescenţi (pînă la 29 ani) pe faţă sunt prezente încă fire de păr pufos, forme rotunjite ale
elementelor înfăţişării, buze „umflate”, lipsă de riduri.
Pentru persoanele de vîrstă medie (pînă la 55 ani) este specifică prezenţa cutelor pe frunte,
numărul cărora corespunde cu aproximaţie numărului de zeci de ani ai individului, adică 2 cute -
de la 20 pînă la 30 de ani, 3 - de la 30 pînă la 40 ani etc.
La persoanele în etate (peste 55 ani) creşte gradul de ridare generală a pieii, cutele şi
încreţiturile de pe faţă devin mai pronunţate şi, prin urmare, mai vădite în urme.
Amprentele buzelor capătă caracterul unor dungi înguste.
Semnalmentele particulare imprimate în urmă, pot fi considerate particularităţile rezultate din
traume sau boli de piele: cicatrice, arsuri, tăieturi, negi, coşuri, pete pigmentare, pete păroase,
aluniţe, exeme etc., care înregistrează specificităţi în cazul imprimării lor în urme.
Cercetarea traseologică a astfel de urme uneori permite a soluţiona şi sarcini identificatoare
de aceea, fiind extrem de fine, procesul de fixare şi ridicare a lor, necesitând implicaţia
specialiştilor de profil, de multe ori, în condiţi de laborator.
 Urmele de natură biologică umană. Printre diversitatea mare de urme descoperite la locul
faptei, datorită specificului apariţiei şi valorii probante, un rol deosebit îl joacă urmele materiale
de natură biologică, lăsate de om. La ele pot fi catalogate urmele de sânge, salivă, resturile de
transpiraţie şi grăsime, urina, sperma, mirosul individual al omului ş.a.
Acestea se deosebesc de cele ce sunt formate prin reflectarea structurii exteroare a unui
obiect pe suprafaţa sau în masa altui obiect prin faptul că în sistemul mecanismulu de formare a
lor este prezent un al treilea element – substanţa creatoare de urmă. Deci, dacă urmele-formă îşi
fac apariţia în rezulatul contactului a două elemente – obiectului creator şi obiectului primitor de
urmă, urmele de natură biologică apar în urma interacţiunii a trei elemente: a obiectului creator
de urmă, suprafeţei obiectuui primitor şi substanţei creatoare de urmă.
În urmele de natură biologică se reflectă nu forma, dimensiunile şi microrelieful obiectului care
le-a creat, dar parametrii interiori – apartenenţa sexuală, sursa şi locul de unde provin, ADN-ul.
Prin urmare, urmele de natură biologică umană, fiind parte a obiectelor creatoare de urme
şi reflectând specificul însuşirilor interioare ale acestora, mecanismul formării lor, prezintă o
varietate de urme materiale (celule, ţesuturi, secreţii umane) apărute ca urmare a interacţiunii
dintre obiectele biologice cu mediul înconjurător în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni sau a
altei fapte cu relevanţă criminalistică, susceptibilă de a fi remarcată şi cunoscută prin mijloacele
şi metodele exstente în etapa actuală.
Clasificarea urmelor de natură biologică umană este necesară nu numai pentru a studia
caracteristicile tipice fiecărui gen de urme, dar şi pentru a determina mecanismul formării lor în
ansamblul tuturor modificărilor apărute la faţa locului în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni.
Urmele biologice pot fi clasificate după următoarele criterii: 1) după felul substanţei
creatoare de urmă; 2) după mecanismul de formare a acestora; 3) după starea lor de agregare.
În funcţie de tipul materiei creatoare de urme, mai importante în aspect criminalistic sunt
sângele, saliva, sperma, firele de păr, mirosul individual al omului.
Sângele - este un ţesut fluid complex, care împreună cu limfa si lichidul interstiţial formează
mediul intern al organismului. El îndeplieşte multiple funcţii în metabolism, în autoapărarea
organismului, în coordonarea funcţiilor vitale. Este alcătuit dintr-o substanţă fundamentală
lichidă - plasma - în care sunt suspendate elemente celulare superior diferenţiate: eritrocite,
trombocite, leucocite. Sângele reprezintă 6-8% sau, altfel spus, 1/13 din greutatea corporală.
Saliva rezultată din procesul fiziologic al organismului se creează prin eliberarea lichidului
secretat de glandele salivare, deci este un produs biologic de secreţie cu densitatea 1,001-1,017,
pH- 5,8-7,4. Modul de formare a urmei se produce în timpul fumatului, muşcatului, mâncatului,
cântatului la un instrument de suflat, prin sărut, prin eliminarea voită a salivei ş.a.
La începutul anilor '30 ai sec al XX-lea, în criminalistică a fost fundamentată ştiinţific
posibilitatea examinării petelor de salivă. Cercetările au demonstrat că 80% din persoane,
independent de apartenenţa de grupă în sistemul ABO, elimină din sânge diferite secreţii, ca:
salivă, lichidul spermatic, secreţia bronşică, transpiraţia, secreţia lactată, etc.
Sperma face parte din categoria urmelor biologice a căror provenienţă în câmpul infracţional este
caracteristică săvârşirii de infracţiuni cu un grad sporit de pericol social. Sperma, este un lichid
de culoare alb-gălbuie sau galben-cenuşiu, opalescent neomogen, vâscos (are o vâscozitate de 3
ori mai mare decât a serului sanguin), este uşor alcalin pH = 7,2-7,6; greutate specifică 1,02 –
1,04 cu un volum de 2,5-5,5 ml; are miros caracteristic (de scrobeală) se lichefiază după 15-20
minute. Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului
spermatic ejaculat în momentul consumării unui act sexual de către bărbaţi, ca urmare a
masturbării, ori ca consecinţă a unor tulburări neuro-psihice.
Firele de păr alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice, care în criminalistică li se
atribuie denumirii diferite, precum: “urme de natură piloasă” sau “urme sub forma firelor de păr”
cercetarea lor având scopul de a stabili valoarea de identificare a lor, măsura în care acestea pot
contribuii la identificarea persoanelor de la care provin.
5.4. Cercetarea criminalistică a urmelor instrumentelor de spargere
Abordarea urmelor de unelte şi instrumente presupune contextul aplicării lor la spargerea
unor obstacole în cadrul comiterii infracţiunilor (uşile unor încăperi, dulapuri metalice, seifuri
etc.). De aceea, urmele în cauză se mai numesc urme de spargere.
Deci, spargerea prezintă distrugerea totală sau parţială a unor încuetori, pereţi, tavane,
ferestre sau altor obstacole penru a pătrunde în încăperi închise.
În aceste scopuri se utilizează atât dispozitive special confecţionate (“gură de lup”,
„balerină”, „buldozer” ş.a.), cât şi instrumente de uz casnic, precum topoare, răngi, ferestraie,
dalte ş.a. Uneori efracţia se face cu ajutorul unor obiecte ocazionale găsite la locul faptei –
vergea metalică, o bucată de ţeavă ş.a. Alteori se aplică şi aparate electrice de tăiere cu arc
voltaic sau aparate de sudare.
Cunoaşterea modalităţilor de spargere permite a stabili caracterul evenimentului, spre
exemplu, se poate de delimitat spargerea reală de cea înscenată (virtuală), de a stabili tipul
instrumentului folosit la spargere, de judecat despre puterea fizică a făptuitorului ş.a. Spre
exemplu, despre puterea şi particularităţile fizice ale infractorului se poate judeca ţinându-se cont
de gradul de deteriorare a obstacolului, instrumentul folosit, punctul de exercitare a eforturilor în
momentul spargerii.
Într-un şir de cazuri, după urmele de despicare se determină dacă spărgătorul a fost
stângaci. În atare cazuri pe obiectul aflat în poziţie verticală, urmele de tăiere sunt plasate din
partea stângă.
Dacă obiectul se despică în poziţie orizontală, loviturile principale de topor se aplică din
stânga spre dreapta, iar din dreapta spre stânga se retează doar surcelele destratificate. Partea
mult mai înclinată a despicăturii în aceste cazuri se află din stânga.
Având în vedere acţiunea nemijlocită a instrumentelor asupra obstacolului, urmele lăsate de
ele sunt de mai multe feluri: de apăsare şi forţare, de lovire, de alunecare, de tăiere ş.a.
Urmele de apăsare şi forţare apar în rezultatul acţiunii instrumentului perpendicular asupra
obstacolului în în calitate de pârghie pentru a zmulge lăcăţile, a forţa uşile etc. Acestea sunt urme
statice de adâncime ce reproduc forma, dimensiunile, microrelieful părţii de contact a
instrumentului de spargere. Urmele de lovire se crează în urma acţiunii uneltei în direcţie
perpendiculară faţă de suprafaţa primitoare cu un ciocan, rangă, topor sau alt obiect percutant cu
scopul de a o distruge.
Acestea reproduc parţial sau integral forma şi relieful părţii de contact a uneltei ce permite
a aprecia natura lui, caracteristicile generale, uneori şi individualizarea obiectului cu care s-a
operat. Urme formate prin alunecarea uneltei pe suprafaţa obstacolului sub un unghi ascuţit sau
paralel: în cazul alunecării unei rănji pe bara de zăvorâre a broaştei uşii sau în încercarea de a o
deschide cu o cheie străină ori cu un şperaclu. Urme de tăiere lasă instrumentele precum: toporul,
dalta, cuţitul, foarfecele ş.a.
Deşi prin natura lor sunt urme dinamice ele pot servi în numeroase cazuri la identficarea
uneltei folosite, datorită reproducerii în urmă a neregularităţilor de pe tăişul instrumentului sub
formă de striaţii orientate în sensul mişcării.
Urmele de pilire şi sfredelire sunt specifice cazurilor de spargere efectuate prin aplicarea
bomfaierelor, pilelor, sfredelelor şi burghielor.
De cele mai multe ori aceste urme sunt valabile pentru a stabili grupa generică a
instrumentului cu care s-a operat. Uneori însă, în urma de sfredelire, dacă a rămas fundul ei
(canal orb), se pot releva şi expluata particulartăţile individualizatoare ale sfredelului folosit.
Urmele uneltelor şi instrumentelor de spargere se consemnează în procesul-verbal, se
fotografiază şi se ridică prin mulare cu ajutorul pastelor polimerice.
În cadrul expertizei traseologice, pentru rezolvarea problemei identificatoare (dacă urmele
de spargere au fost create de instrumentul prezentat) se expediază obiectele purtătoare de urme,
mulagele acestora, fotografiile, schiţele locului faptei şi procesele-verbale respective.
5.5. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport
Examinarea urmelor lăsate de mijloacele de transport se efectuează în cazurile în care
acestea constituie obiectul unui furt ori au fost folosite de către infractori pentru transportarea
bunurilor furate, precum şi în cazurile unor accidente rutiere. La această categorie de mijloace
traseologia cataloghează automobilele, motocicletele, bicicletele, tractoarele cu şenile sau cu
remorci, săniile, căruţele ş.a.
Prin urme lăsate de aceste mijloace se numără – urmele-formă care reproduc construcţia
exterioară a părţii rulante ce contactează cu obiectul primitor; - urmele părţilor proeminente ale
mijlocului de transport; - detaliile şi părţile mijlocului de transport ce s-au desprins de la acesta
(urme-obiecte, urme-materie).
Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport permite a soluţiona
sarcini identificatoare, dar şi diagnosticatoare (direcţia şi viteza de deplasare, locul tamponării,
unghiul sub care s-au ciocnit transporturile şi alte împrejurări, realizate mai cu seamă în cadrul
expertizelor autotehnice).
Urmele mijloacelor de transport, la fel ca şi alte urme ce ţin de cercetarea traseologică, în
dependenţă de calităţile suprafeţei de primire, pot fi de adâncime şi de suprafaţă, statice şi
dinamice, de stratificare şi de destratificare, locale şi periferice. Ele se fixează sub aspect
procesul, cât şi tehnic – prin fotografiere şi alcătuirea unor schiţe. Urmele de suprafaţă se ridică
prin copiere cu ajutorul unor pelicule adezive, cele de adâncime – cu soluţie de ipsos.
Însemnătate identifcatoare pronunţată, dar şi informaţie de căutare deţin urmele părţilor
rulante ale mijloacelor de transport, analiza cărora permit a judeca despre tipul, modelul,
particularităţile constructive, apartenenţa generică a acestuia. În aceste scopuri se determină:
- ecartamentul transportului, adică distanţa dintre axele mediane ale urmelor paralele lăsate de
cele două roţi (din stânga şi din dreapta).
- ampatamentul (baza) constituie depăratarea dintre osia de dinainte şi cea din spate a
vehicolului.
- particularităţile desenului antiderapant (lăţimea bandajului roţii, diametrul roţii, elementele
specifice de uzură, prezenţa corpurilor străine în nervii cauciucului). Diametrul roţii se stabileşte
prin măsurarea distanţei dintre două puncte specifice care se repetă în urmă (uzură, corp străin în
nervii reliefului antiderapant).
- direcţia de deplasare a mijlocului de transport se determină după mai mulţi indici:- stropii ce
se formează în momentul traversării unei băltoace sunt orientaţi înainte şi lateral; - densitatea
substanţei depuse de roţi în urmele de stratificare scade pe măsura îndepărtării transportului de la
locul murdar; - capătul subţiat al picăturilor de ulei, carburanţi, căzute pe şosea, indică direcţia
circulaţiei; - urmele de frînare ale roţilor blocate devin tot mai pronunţate în lăţime şi intensitate
la sfîrşitul acestora; - deschizătura unghiului urmei creat de desenul antiderapant în formă de
„brad” sau semnul „V”, a autovehiculelor de tonaj mare este orientat în direcţia mişcării.
Cât priveşte detaliile şi părţile acestora desprinse de la transport şi rămase la faţa locului în
urma accidentului rutier, sunt folosite pentru căutarea şi identificarea lui, determinarea locului
unde a avut loc tamponarea.
După reţinerea transportului bănuit, acesta se cercetează într-o anumită succesiune: mai întâi,
se examinează suprafeţele de dinainte, mai apoi, cele din stânga, din spate şi, mai apoi părţile
laterale din dreapta, după care - suprafaţa de sus şi, în sfârşit, cea de jos a transportului.
Analiza urmelor de ciocnire a mijloacelor de transport se efectuează luând în calcul că
tamponările pot fi de câteva feluri: - în cazurile când transporturile se deplasau în sensuri opuse;
-când mijloacele de transport circulau în aceeaşi direcţie; - când mijloacele de transport se
mişcau sub un unghi unul faţă de altul. O astfel de analiză permite chiar în cadrul cercetării la
faţa locului a judeca despre faptul ce fel de urme au rămas pe unul din mijloacele de transport
create de părţile concrete ale altui mijloc de transport.
Urmele de sanie, schiuri apar în procesul lunecării lor pe zăpadă şi sunt urme dinamice.
Identificarea este posibilă doar în cazul în care în urme se reproduc eventuale defecte şi alte
particularităţi ale reliefului suprafeţelor creatoare de urme.
5.6. Cercetarea substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică)

În cadrul cercetării locului faptei nu de puţine ori urme infracţionale tradiţionale, precum cele
de mâini, picioare, de dinţi sau lăsate de diversele unelte şi instrumente nu se depistează. În
schimb, scena infracţiunii totdeauna conţine numeroase microurme, microfibre, microcantităţi de
sbstanţe, numite generic – microobiecte, aflate în legătură cauzală cu evenimentul infracţional.
Deci, microobiectele sunt obiectele materiale legate cauzal cu infracţiunea, căutarea,
detectarea, ridicarea şi cercetarea cărora este imposibilă sau problematică cu ochiul
neînarmat, datorită dimensiunilor şi masei lor reduse.
Prin urmare, caracteristicile principale ale microobiectelor cuprind: legătura lor cu
evenimentul infracţional; imposibilitatea sau dificultatea căutării şi detectării lor cu ochiul
neînarmat; fixarea, ridicarea şi cercetarea acestora este imposibilă fără mijloace tehnice speciale;
parametrii cantitativi şi dimensionali extrem de mici ai microobiectelor. În scopuri practice
microobiectele în criminalistică se clasifică după mai multe criterii:
1) în dependenţă de starea lor, ele se divizează în: ■ lichide (amestecuri, emulsii,
suspenzii); ■ solide (structură cristalină, amorfe); ■ stare gazoasă; 2) după natura lor, sunt: ■
organice; ■ neorganice, care, la rândul lor, se împart în naturale şi produse ale activităţii umane;
3) în funcţie de provenienţă, pot fi divizate în: ■ provenite de la făptuitor; ■ de la victimă; ■ de
la uneltele infracţiunii sau mijloacele de transport; ■ din câmpul infracţional; 4) raportate la
mecanismul apariţiei: ■ desprindere mecanică; ■ dezmembrare mecanică.
Procesul de căutare şi depistare a microobiectelor trebuie realizat cu respectarea unor
măsuri de precauţie: toate obiectele mai întâi se examinează fără strămutarea lor; atingerea
obiectelor pe care se presupune că sunt microurme se efectuează cu mâina înmănuşată; fiecare
obiect se pachetează aparte, cele umede se usucă la temperatura camerei; ambalajul trebuie să
fie curat cu inscripţii certificatoare; este inadisibil pachetarea probelor în amestec cu mostrele de
comparaţie. În scopul desprinderii microurmelor de la obiectele purtătoare se foloseşte
microaspiratorul, lenta adezivă, magneţii, beţişoare electrostatice, capilare, seringi de masă
plastică de 5ml, containere de masă plastică de diferite dimensiuni, pensete, bisturii etc.
Pelicula adezivă este una din cele mai universale mijloace de ridicare a microobiectelor. Cu
ajutorul ei microobiectele se ridică, practic, de pe orice suprafaţă, fără a denatura topografia lor
pe obiectul suport, evoluând totodată în calitate de mijloc de fixare. În lipsa a astfel de pelicule
poate fi utilizată şi hârtia fotografică umezită sau pelicula dactiloscopică.
Sarcinile generale al expertizei substanţiologice rezidă în stabilirea: 1) naturii
microobiectelor localizate pe obiectul purtător; 2) apartenenţa obiectului la o anumită mulţime
(clasă, gen, tip, varietate) acceptată într-un domeniu sau altul; 3) identităţii individuale a
obiectelor; 4) faptului şi mecanismului interacţiunii de contact a obiectelor; 5) însuşirilor şi
stărilor obiectelor relevante pentru determinarea împrejurărilor faptice ale cauzei instrumentate
(locul, perioada şi modul de fabricare, cauzele modificării acestora ş.a.)
Cercul obiectelor expertizei substanţiologice este destul de divers: urme de împuşcătură,
muniţie, gloanţe, metale, materiale de construcţie, fibre, ţesuturi, sticlă, substanţe narcotice,
articole din cauciuc, carburanţi, lubrifianţi, lacuri, vopsea, smalţuri, sol, hârtie, cleiuri, materiale
de scris, inclusiv şi microcantităţi ale obictelor menţionate, dar şi a altor obiecte.
De notat însă, că nu toate substanţele, materialele devin obiecte ale expertizei
substanţiologice, o mare parte dintre acestea sunt examinate în cadrul expertizei medico-legale
(urme de sânge, diverse fluide de natură biologică umană); muniţia, pulberile, gloanţele se
cercetează în cadrul expertizei balistice; cernelurile, pastele de scris, hârtia ş.a. sunt obiecte ale
expertizei tehnico-criminalistice a documentelor.
În cadrul expertizei examinarea începe cu analiza morfologică a caracteristicilor
constructive a corpurilor fizice, după care prin aplicarea microscopiei se studiază şi
caracteristicile interioare ale obiecteor.
În continuare, se stabileşte compoziţia substanţelor şi materialelor, determinându-se natura
obiectului, tehnologia fabricării lui, apartenenţa părţilor unui tot întreg, conţinutul elementar ş.a.
 5.7. Note cu privire la cercetarea urmelor sonore (videofonoscopia criminalistică)

Procesul comiterii infracţiunilor este însoţit nu numai de acţiuni, dar şi de vocea, vorbirea
participanţilor la aceasta, care produc anumite modificări în ambianţa materială în formă de urme
specifice, numite urme sonore.
Aceste urme, datorită răspândirii fără precedent în viaţa cotidiană a diverselor mijloace
tehnice de fixare şi transmitere a audiovideoimaginilor, în special a telefoanelor mobile, sunt
folosite tot mai frecvent în calitate de materiale de probă în investigarea faptelor penale. Ca
rezultat, în cadrul cercetării criminalistice a urmelor infracţiunii s-a format o nouă direcţie –
videofonoscopia criminalistică. Respectiv, în ramura expertizei judiciare se efectuează şi
expertiza videofonoscopică.
Obiectele acestui gen de expertiză sunt videofonogramele în litigiu ce conţin informaţie cu
semnificaţie criminalistică, sursele cărora sunt mai frecvent omul, animalele, mijloacele de
transport, fenomenele naturii (zgomote produse de ploaie, vânt etc.), particularităţile sonore ale
stărilor de fapt de la faţa locului (strigătul victimei, zgomotul motorului unui autoturism,
sgomotul unei împuşcături ş.a.).
De multe ori acestea se obţin în cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi speciale
de investigaţiii, autorizate de către judecătorul de instrucţie (interceptarea comunicărilor şi
înregistrarea de imagini, supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură
înregistrarea ş.a.) sau, fiind prezentate de către învinuit, partea vătămată, apărător, alt subiect al
procesului, pentru a fi administrate la dosar.
Metodica a astfel de expertize de verificare a adminisibilităţii şi veridicităţii informaţiei
fixate pe fonogramă, are la bază tezele ştiinţifice ale identificării şi diagnosticării criminalistice,
ale teoriei traseologiei, fizicii, acusticii, electronicii, lingvisticii şi altor domenii ştiinţifice.
În cadrul investigaţiilor se soluţionează sarcini identificatoare şi diagnosticatoare, eficacitatea
cărora depinde foarte mult de calitatea şi volumul mostrelor de comparaţie libere şi
experimentale. Acestea din urmă se obţin de către specialişti, în condiţii asemănătoare cu cele ale
înregistrărilor litigioase.
În rândul sarcinilor soluţionate în cadrul cercetării urmelor sonore şi a tehnicii respective de
înregistrare sunt:
■ identificarea persoanei după voce şi vorbire, înregistrată pe fonogramă;
■ stabilirea naturii şi caracterului diverselor genuri de zgomote înregistrate pe fonograme;
■ identificarea dispozitivului de audiovideoînregistrare;
■ diagnostica stării psihofiziologice şi a însuşirilor personale ale vorbitorului (categoria
vârstnică, limba maternă, studii, apartenenţa naţională ş.a.);
■ dacă fonograma a fost sau nu supusă montării mecanice sau electroacustice;
■ dacă fonograma prezintă originalul sau copia înregistrării ş.a.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Dați noțiunea de urmă infracțională în sens larg și îngust al cuvântului.
2. Cum poate fi determinată traseologia criminalistică?
3. Cum se clasifică urmele în traseologie?
4. Care sunt tipurile desenelor papilare și însușirile lor?
5. Care este procedura fixării și ridicării urmelor de încălțăminte?
6. Formulați noțiunea de urmă biologică și caracterizați principalele.
7. Caracterizați urmele de spargere și de transport.
8. Care este esența substanțiologiei criminalistice?
9. Treceți în revistă sarcinile soluționate în cadrul videofonoscopiei criminalistice.