Tutoveanu Andreea –Miruna

LLR-LLS, An II, Grupa 10, Seria II

Opțional – Critica interbelică și marile ei polemici

Cu toate că este de apreciat ca un critic să fie deopotrivă obiectiv și creativ, consider că,
totuși, decisivă ar trebui să fie obiectivitatea. Aceasta este, până la urmă, calitatea care îl
definește și care îl deosebește pe critic de scriitorul de literatură. Primul n-ar putea fi numit
critic fără a fi obiectiv, la fel cum cel din urmă n-ar mai fi scriitor dacă nu ar avea har și talent.

Este mai corect să citim un critic nu atât de talentat, dar care să spună lucrurilor pe nume,
într-un mod „nealterat” de subiectivitate, decât să îl citim pe unul care are condei, dar care nu
se poate detașa de impresiile subiective; pentru că, în acest din urmă caz, oricare om talentat
și cu multe cărți citite ar putea fi numit critic. Talentul ar trebui să rămână aria în care
scriitorii să își desfășoare munca, iar obiectivitatea, a criticilor, pentru ca lucrurile să decurgă
natural și firesc. Au existat, însă, oameni care au demonstrat că le pot face pe amândouă și,
mai mult decât atât, că le pot face chiar bine și împleti armonios. Este cazul lui G. Călinescu.
Adevărat este că majoritatea îl cunoaștem, în special, în calitatea sa de unul dintre cei mai
importanți critici literari români, însă nici activitatea lui de scriitor nu este de neglijat.
Ecourile obiectivității s-au transpus și în romanele lui de tip balzacian care, la vremea lor, au
fost foarte bine primite de publicul middle-class consumator de romane.

Avem nevoie de scriitori talentați care să ne ajute să evadăm din realitate și de critici
obiectivi care să ne aducă cu picioarele pe pământ. Lucrurile rămân, așadar, puțin vagi,
întrucât obiectivitatea și talentul se îmbină adesea, în procente diferite, măsurând atașamentul
față de realitate și viața în imaginație.