Şi poate aceste pînze, ademenind furtuni,

Stéphane Mallarmé Lentă-aripă pasageră

Sînt dintre cele-mpins de vînturi în genuni,
Nici ţărm mănos, nici pînze – pierduţi, pierduţi cu toţii… Evantaiul dacă el
Salut Printre care-n spate speră
Dar, inimă, ascultă cum cîntă mateloţii!
A-ţi luci vreun clar fidel
Nimic, această spumă. doar (trad. Ştefan Augustin Doinaş)
Numind în vers virgin o cupă De oglindă (unde-ndată
Sfînta Izgonită fir cu fir
Sirenele, precum în trupă
Invers atîtea-n zări dispar. O cenuşă se arată
La o fereastră tăinuind Doar tristeţea să-i respir)
O, feluriţi prieteni, iar Santalul vechi dintr-o violă
Plutim, dar eu acum la pupă, Ce pierde aur fără jind Astfel el întruna-ţi fie
Voi prora-n fasturi ce se-astupă Cîndva cu flaut ori mandolă Între mîini cu hărnicie.
De ierni şi fulgere-n cleştar. La mormîntul lui Edgar Poe
E Sfînta palidă acum
Frumoasă o beţie cheamă O carte veche arătînd
Chiar în tangaj lipsit de teamă Din care Imnuri curg precum Egal ca-n Sine timpul îl schimbă la sfîrşit.
Înalt să duc acest salut Cîndva la slujbă azi în gînd Că moartea aprinsese prin vocea lui un far,
Poetul redeşteaptă cu spada goală iar
Singurătăţi, recifuri, astre La geamul de chivot atins Înspăimîntatu-i secol ce nu a bănuit.
La mult puţin cît a făcut Cu harfa ce un înger pune
Albită grija pînzei noastre. Din zbor de seară-al său întins Ei, hidră care-un înger cîndva a auzit
Sub deget delicat pe strune Un sens mai pur la vorbe de trib dînd temerar
Briză marină Prea-nalt, sorbit din valul dezonorant şi-amar
Alunecînd, fără santal
Vreun farmec, negru-amestec, au proclamat smintit.
Vai! carnea-i tristă, cărţile – le-am citit, pe toate. Şi fără carte, parcă ieri –
Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate Pe-acest penaj instrumental A cerului şi-a humei mînie, nouă fief!
De ceruri şi de spume necunoscute-n vînt! O muzicantă de tăceri.
De nu-l sculptăm cu mintea un basorelief
Nimic, nici parcul palid în ochiul meu răsfrînt
Evantai Podoabă la mormîntul lui Poe strălucitor,
Nu-mi va reţine pieptul muiat în valuri grele,
O, nopţi, nici limpezimea pustie-a lămpii mele (al Doamnei Mallarmé) Bloc calm căzut odată dintr-un dezastr-obscur,
Pe foaia ocrotită de albul ei păgîn, Măcar un semn să pună granitul cînd în jur
Nici tînăra femeie cu pruncul mic la sîn. Cu drept limbă doar o boare Zbor negru Blasfemia se vrea spre viitor.
Ah, vreau să plec! Tu, navă, ridică-n balansare Pîlpîind spre cer gingaş
Ancora spre limanuri exotice cu soare! Viitorul vers să zboare
Stă din preţios lăcaş
Un vechi Plictis, ce-n crude speranţe se destramă.
Mai crede-n fluturarea din urmă de năframă!