Sunteți pe pagina 1din 20

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA


CRAIOVA
MASTERAT – MODULUL DE DREPT COMUNITAR
SEMESTRUL III
DISCIPLINA : ORGANIZATII EUROPENE SI EUROATLANTICE

TEMA

CETATENIA EUROPEANA

1. NOTIUNEA DE CETATENIE EUROPEANA

Notiunea de cetatenie isi gaseste originea in dreptul intern si


desemneaza calitatea juridica ce permite unei persoane sa ia parte la
viata statului, bucurandu-se de drepturi civice si politice si fiind
supusa, in schimb, anumitor obligatii cum ar fi votul obligatoriu sau
serviciul militar. Potrivit conceptiei propuse de Aristotel, cetateanul
se definea prin participarea la functiile judiciare si la cele publice in
general.
Ca regula, cetatenia e recunoscuta de catre stat cetatenilor sai,
care, ca membrii ai Cetatii, participa la guvernarea acesteia. Dar
exista exceptii, ca, de exemplu, ,, cetatenia britanica de peste mari “
sau cea a Uniunii franceze. Dreptul international recunoaste acest
statut privilegiat, conditionat de nationalitate, care, presupune, in
principal, dreptul de sedere pe teritoriul national, participarea la
viata politica ( dreptul de a alege si de a fi ales ), accesul la functiile
publice, dreptul la protectia diplomatica.
Notiunea de cetatenie europeana ar putea sa fie bazata pe aceste
drepturi si obligatii corespondente. Ea implica faptul ca cetatenii
Uniunii Europene beneficiaza, in aceasta calitate, de aceleasi
drepturi care sunt acordate in mod traditional propriilor cetateni in
ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, aproape in
totalitate, cu ceea ce in anii 1975 – 1985 ,, erau drepturi speciale “,
rezervate cetatenilor statelor membre ale Comunitatii.

1
Este de remarcat, in mod esential, ca structura Uniunii implica
simultan exercitarea anumitor drepturi ale cetatenilor europeni la
nivelul Uniunii Europene si exercitarea altor drepturi la nivelul
statelor membre.
Dupa Consiliul European de la Fontainebleau, din anul 1984, s-a
dezvoltat notiunea de Europa a cetatenilor. O putem distinge cu
dificultate de cea precedenta, mai ales ca se dovedeste greu de
definit. Ideea de baza este ca cetateanul european trebuie plasat in
centrul constructiei europene, pentru a-si dezvolta sentimentul de
apartenenta la Uniunea Europeana. In acest sens, Comitetul ad- hoc
privind Europa cetatenilor, numit si Comitetul ADONNINO, creat la
initiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25 – 26 iunie
1984, a propus ,, masuri in vederea intaririi si promovarii identitatii
si imaginii Comunitatii fata de cetatenii sai in lume “.
Printre drepturile speciale recunoscute in perspectiva unei
Europe a cetatenilor figureaza, fara indoiala, drepturile speciale
inerente cetateniei europene, care instituie o veritabila cetatenie
politica, dar si drepturi care rezulta din integrarea economica, cum
ar fi liberul acces la un loc de munca intr-o tara aleasa, precum si
drepturi noi care consacra largirea domeniului integrarii, cum ar fi
dreptul la cultura sau la protectia mediului. Aceasta se incadreaza
mai bine conceptiei celei mai largi (moderne) a cetateniei. Dar
aceasta conceptie rapeste conceptului o parte intinsa a specificitatii
sale, deoarece drepturile cetateanului nu se mai disting de drepturile
oricarei alte fiinte umane.
Confuzia dintre cele doua perspective, cea de cetatenie europeana si cea
de Europa a cetatenilor, este des intalnita. Astfel, in Rezolutia din 17
mai 1995 asupra functionarii Tratatului Uniunii Europene in
perspectiva Conferintei Interguvernamentale din 1996, Parlamentul
European a cerut ca cetatenia europeana sa fie intarita mai ales prin
aderarea Uniunii Europene la Conventia europeana a drepturilor
omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protectia minoritatilor,
egalitatea intre barbati si femei, ca si intarirea cetateniei politice. In
mod evident, aceste drepturi, desi sunt recunoscute in dreptul Uniunii
Europene, sunt drepturi ale fiintei umane in general, deci nu sunt
rezervate cetatenilor statelor membre si nici drepturi inerente calitatii
de cetatean european.

2.CETATENIA EUROPEANA SI TRATATELE COMUNITARE

2
Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana in scopul
relatiei existente intre Uniunea Europeana si cetatenii statelor membre,
dar nu defineste aceasta notiune.
Tratatul se limiteaza sa prevada ca ,, este cetatean al Uniunii orice
persoana care are cetatenia unui stat membru “ si ca ,, cetatenii Uniunii
se bucura de drepturi si sunt supusi obligatiilor prevazute de prezentul
tratat ( Tratatul CE, art.8, art.17 ). Si, paradoxal, nu insereaza
dispozitiile consacrate cetateniei Uniunii in Tratatul CE, si nu in
Tratatul Uniunii Europene.
Aceasta redactare, pe care unii au calificat-o drept ,, confuza si
hazardata “, nu a fost ameliorata de tratatul de la Amsterdam.
De fapt, tratatele de la Maastricht si Amsterdam, desi se bazeaza
pe cele doua conceptii, consacra un ansamblu de drepturi care se
apropie mai mult de notiunea de cetatenie in sens traditional, decat de
cea de Europa a cetatenilor.

3.CETATENIA EUROPEANA SI CETATENIA NATIONALA

Cetatenia europeana este esentialmente distincta de cea nationala, pe


care, conform formularii Tratatului de la Amsterdam, o ,, completeaza
si n-o inlocuieste” ( Tratatul CE, art.17 nou, alin.1 ).
Totusi, prin conditiile sale de atribuire ea deriva, ca si cetatenia
nationala, din nationalitatea acordata de catre statele membre.
Departe de a aboli cetateniile nationale, cetatenia europeana i se
adauga. Cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiaza,
prin urmare, de o dubla cetatenie. Astfel, un cetatean francez este in
acelasi timp cetatean francez si cetatean European.
In principiu, cele doua tipuri cetatenii n-ar trebui sa se confunde.
Cetatenia europeana este reglementata de dreptul Uniunii
Europene ( dreptul comunitar European ), in care isi gaseste izvoarele ,
iar cetatenia nationala apartine exclusiv dreptului national.
Cetatenia europeana nu suprima niciunul dintre drepturile
inerente cetateniei nationale. Pur si simplu, ea confera drepturi
suplimentare care se exercita fie la nivelul Uniunii ( de ex. – votul si
dreptul de a fi ales in Parlamentul European ), fie la nivelul statelor
membre ( de ex. dreptul de a alege si de a fi ales in alegerile
municipale ).

3
Anumite elemente ale cetateniei europene pot fi uneori de natura
a slabi cetatenia nationala, in masura in care unui resortisant dintr-un
alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate in trecut
doar cetatenilor.
Cetatenia europeana poate fi, deci, perceputa ca amenintand sau
concurand cetatenia nationala. Acest lucru este evident mai ales in ce
priveste dreptul de sedere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu
numai in Parlamentul European, dar si in organele municipale. De aici
reticentele mai multor state fata de dezvoltarea cetateniei europene.
Astfel, Danemarca a tinut sa declare ca cetatenia Uniunii nu
acorda in nici un caz dreptul de a dobandi cetatenia daneza.
Cetatenia europeana este un corolar al nationalitatii unui stat
membru. Conform art.8.1 CE ( noul art.17), ,, este cetatean al Uniunii
Europene orice persoana avand cetatenia unui stat membru “.
Calitatea de cetatean European este, deci, subordonata detinerii
sau dobandirii cetateniei unui stat membru. Rezulta, deci, ca revine
dreptului national al fiecarui stat sa determine daca o persoana are sau
nu cetatenia sa.Aceasta solutie a fost expres confirmata prin Declaratia
privind cetatenia unui stat membru, anexata tratatului de la Maastricht,
conform careia ,, de fiecare data cand Tratatul instituind Comunitatea
Europeana face referire la cetatenii statelor membre, problema de a sti
daca o persoana are cetatenia unuia sau altuia dintre statele membre se
rezolva numai recurgandu-se la dreptul national al statului vizat “.
Pentru a fi conform cu dreptul international, acest principiu
ridica dificultati in ipoteza in care o persoana are mai multe cetatenii,
dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. In ordinea
juridica internationala, opozabilitatea cetateniei fata de statele terte este
subordonata existentei unei ,, legaturi efective intre persoana si stat “.
Dar, CJCE a recuzat exigenta efectivitatii in cazul Micheletti, din
7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul Micheletti,
argentinian de origine, dar avand si cetatenie italiana ca descendent din
parinti italieni, este titularul unei diplome de odontologie, obtinuta in
Argentina, dar omologata in Spania, in aplicarea unei conventii
bilaterale intre cele doua tari.Nu poate fi, deci, refuzat dreptul de a se
instala in Spania in vederea exercitarii profesiei pe motivul ca resedinta
sa obisnuita era in Argentina.Curtea interzice unui stat membru,,
dreptul de a restrange efectele atribuirii cetateniei unui alt stat membru
cerand o conditie suplimentara pentru recunoasterea acestei cetatenii in
vederea exercitarii libertatilor fundamentale prevazute de tratat ”.

4
Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul liber pe teritoriul
statelor membre si exercitiul unei activitati profesionale poate fi aplicat
si in ceea ce priveste exercitul drepturilor civice, ca, de ex. – admiterea
in functiile publice. Mari dificultati pot aparea daca statele Uniunii au
legislatii si practice diferite in materie de acordare si retragere a
cetateniei ( conflict intre jus soli si jus sanguinus, practice diferite in
ceea ce priveste naturalizarea lucratorilor straini ). Statele care restrang
dobandirea cetateniei risca sa accepte cu reticenta deschiderea
teritoriului lor, a pietei de munca, a drepturilor politice pentru cetatenii
provenind din alte state membre mai liberale.
Cetatenia europeana invita in mod logic la o anumita armonizare
a legislatiilor privind acordarea cetateniei, armonizare putin realizabila
in present din cauza marii sensibilitati politice a problemei.

4.STATUTUL CETATEANULUI EUROPEAN

Dispozitiile inserate in cea de-a doua parte a Tratatului CE, sub


titlul ,, Cetatenia Uniunii “, servesc ca ghid studiului statutului
cetateanului European.
Textul art.8.2 ( noul art.17.2 ) proclama in mod logic ca cetatenii
Uniunii nu au numai drepturi, dar sunt supusi in aceeasi masura si
unor obligatii; el se limiteaza in ceea ce priveste obligatiile sa trimita ,,
la indatoririle prevazute de prezentul tratat “, fara sa le precizeze
continutul.
Cu privire la drepturi, tratatul reafirma, pe de o parte, dreptul
deja recunoscut anterior, dreptul de libera circulatie si de sedere,iar pe
de alta parte, consacra noi drepturi, drepturi politice ( dreptul de a
alege si de a fi ales la alegerile europene si cele municipale), protectii
( protectia diplomatica si consulara, dreptul de petitionare, plangerea
adresata mediatorului, dreptul de comunicare cu institutiile).
Este de necontestat ca libertatea de circulatie si de sedere
constituie unul din fundamentele Comunitatii Europene. Legatura sa
cu cetatenia europeana are un caracter important, mai ales pe plan
simbolic. In prezent, ea continua sa constituie o ramura care se
desprinde din cetatenie, din cauza rolului pe care l-a jucat in
dezvoltarea integrarii comunitare.
In ceea ce priveste celelalte drepturi, ele se inspira din doua concepte :
cel al cetateniei europene si cel al Europei cetatenilor. Dar tratatul nu
respecta in intregime niciunul dintre cele doua concepte. Cetatenia, in

5
sensul traditional, priveste un statut care este esentialmente politic:
accesul la functia publica prezinta pentru acest motiv unele afinitati cu
drepturi politice, cum ar fi participarea la alegerile pentru Parlamentul
European si alegerile municipale ( S1). Protectiile (S2) prevazute de
tratat tin de o Europa a cetatenilor care nu se limiteaza insa la cetatenii
statelor membre ale Uniunii. Aceste garantii prezinta o puternica
complementaritate cu protectia jurisdictionala si accesul la documente
pe care, de altfel, tratatele comunitare o consacra.

a) Dreptul de participare la alegerile publice

Alegerile publice permit desemnarea membrilor autoritatilor


chemate sa reprezinte cetatenii in conducerea afacerilor publice.
Participarea la aceste alegeri este rezervata in cea mai mare
masura cetatenilor proprii, conform dreptului national. Deschiderea
pentru cetatenii altor state membre constituie, deci, un progres
semnificativ catre realizarea uniunii politice, fie ca este vorba de
participarea la alegerile pentru Parlamentul European, fie ca este vorba
de participarea la alegerile municipale. Aceasta depaseste cu mult
masurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau pasaportul
comunitar.

b)Participarea la alegerile pentru Parlamentul European

Participarea la alegerile pentru Parlamentul European este de


natura sa amelioreze calitatea reprezentarii cetatenilor europeni de
catre institutiile Comunitatii, deci contribuie la reducerea ,, deficitului
democratic “ de care sufera acestea.Principiul este ca, in cadrul
alegerilor pentru Parlamentul European, orice cetatean al Uniunii
Europene dispune de dreptul de a alege si de a fi ales in statul membru
in care isi are resedinta in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat.
Aportul Tratatului de la Maastricht in materia participarii la
alegerile parlamentare nu reprezinta decat incoronarea unei
indelungate evolutii.

c)Evolutia anterioara Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii


Europene

6
Atributul major al cetateniei europene s-a realizat efectiv prin
intrarea in vigoare a deciziei Consiliului din septembrie 1976, privind
alegerea reprezentantilor Adunarii prin vot universal direct. Faptul ca,
din 1979, membrii Parlamentului European sunt, la fiecare 5 ani, alesi
direct de cetateni, a stirbit principiul traditional al societatii
internationale, conform caruia institutiile asigura doar o reprezentare
indirecta a cetatenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la
politica europeana in fata acestora.
Alegerea Parlamentului European merita, deci, sa fie calificata ca
un progres din punct de vedere democratic, chiar daca slabiciunea
puterilor Adunarii si numeroaselor imperfectiuni ale sistemului
reprezentativ – pe punctul de a fi surmontata – fac ca integrarea
cetatenilor in procesul de investire a puterii comunitare sa fie inca
insuficienta.
Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o ameliorare, care va fi
analizata separat, de vreme ce analiza mecanismelor de alegere a
Parlamentului European, revine, de obicei, lucrarilor consacrate
institutiilor Uniunii.
Pana la Tratatul asupra Uniunii Europene, cetatenii comunitari
care isi aveau resedinta in afara tarii lor de origine nu aveau
posibilitatea practica de a lua parte la alegerea parlamentarilor
europeni. Intr-adevar, cu exceptia Irlandei, Olandei si Belgiei ( in
anumite conditii ), a Marii Britanii, in ceea ce-I priveste pe cetatenii
irlandezi, statele nu permiteau votul cetatenilor altor state membre. De
asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetateni, cu
exceptia Italiei.
In aceste conditii, ramanea doar posibilitatea incomoda a votului
prin procura sau prin corespondenta.

d)Tratatul de la Maastricht si Directiva din 6 decembrie 1993

Dreptul de a alege si de a fi ales este acordat prin Tratatul de la


Maastricht. Tratatul CE, in art.8 B ( noul art 19.2), prevede ca orice
cetatean al Uniunii resident intr-un stat membru si care nu este cetatean
al acestuia are dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile pentru
Parlamentul European in statul membru in care-si are resedinta, in
aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat “. Directiva 93/109 din 6
decembrie 1993, adoptata de Consiliu in unanimitate, asa cum prevedea
Tratatul, a definit modul de exercitare a acestor drepturi.

7
Principiul este ca orice cetatean al Uniunii dispune de dreptul de a
alege si de a fi ales in statul in care isi are resedinta, in aceleasi conditii
ca si cetatenii acelui stat. El poate, deci, exercita acest drept daca
indeplineste,, conditiile impuse de legislatia statului membru de
resedinta pentru exercitarea dreptului de a alege si de a fi ales pentru
proprii cetateni, in special conditia de resedinta ( art.6 ).
In consecinta, cetateanul comunitar dispune de dreptul de a alege
statul – de origine sau resedinta – in care voteaza sau candideaza, dar
nu poate sa exercite acest drept decat intr-un singur stat ( art.4); pentru
a evita votul sau candidaturile multiple, sunt prevazute masuri de
siguranta, cum ar fi cooperarea intre statele membre. Decaderea din
dreptul de a alege in statul de origine poate fi luata in considerare si de
catre statul de resedinta impotriva cetateanului comunitar, in timp ce
decaderea din dreptul de a fi ales in statul de origine atrage interdictia
de a fi ales si in statul de resedinta ( art.6). Scopul acestor dispozitii este
de a impiedica cetateanul European sa-si recapete drepturile civile prin
deplasarea dintr-un stat in altul.
Exercitiul dreptului de vot este posibil prin inscrierea cetateanului
comunitar pe lista electorala a statului de resedinta, care e insotita de
renuntarea la vot in orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu daca
legislatia in vigoare in acel stat de resedinta este in acest sens.
Posibilitatea unui regim derogator a fost prevazuta in cazul in
care, intr-un stat membru, ,, procentul cetatenilor Uniunii care isi au
aici resedinta fara a avea cetatenia respectiva si care au varsta ceruta
pentru vot depaseste 20% din totalul cetatenilor Uniunii cu varsta de
vot si rezidenti acolo “. Statul in cauza, Luxemburg, are dreptul sa
conditioneze exercitarea dreptului de a alege la 5 ani de rezidenta si a
dreptului de a fi ales la 10 ani maximum. Comisia , care are indatorirea
sa verifice persistenta motivelor ce au justificat aceasta derogare, a
prelungit-o si pentru alegerile din 1999.

5. Participarea la alegerile locale ( municipale )


a) In general, se acorda o mare importanta acestei participari,
considerandu-se ca ea accelereaza integrarea cetatenilor comunitari
care s-au instalat intr-un alt stat membru.
Importanta participarii la alegerile municipale o depaseste pe cea
a participarii la alegerile europene in statul de resedinta.
Pe de o parte, dreptul comunitar pare sa prefigureze ceea ce ar
putea fi conditia acordata cetatenilor straini de Uniunea Europeana. Pe

8
de alta parte, alegerile municipale difera fundamental de alegerile
pentru Parlamentul European.
Acestea din urma privesc o institutie care apartine ordinii juridice
comunitare, deci exterioara statului, in timp ce primele apartin unei
institutii care constituie un element al puterii statale.
Fara indoiala, partizanii participarii strainilor la alegerile
municipale argumenteaza ca aceste alegeri locale au o natura
esentialmente administrativa si mai putin politica, lucru in masura sa
atenueze opozitia fata de participarea srainilor. Experienta integrarii
europene nu permite insa subscrierea fara rezerve la acest punct de
vedere.Vom aminti ca, inainte de tratatul de la Maastricht, doar
Danemarca, Irlanda si Olanda acordau, dupa un anumit interval de
rezidenta, dreptul de participare strainilor in conditii care sa faciliteze
accesul cetatenilor comunitari. In marea majoritate a statelor,
Constitutia rezerva cetatenilor proprii participarea la alegerile
municipale, fapt care a adeterminat, de ex. , modificarea Constitutiei
franceze prealabil ratificarii Tratatului de la Maastricht.
b)Participarea cetatenilor altor state membre ale Uniunii pe care
o consacra art. 8B.1 ( noul art.19.1 TCE )marcheaza, deci, un important
progres al cetateniei europene. Reversul este reprezentat nu numai in
ingreunarea metodelor de a pune in aplicare aceasta participare
( Tratatul prevazuse, in plus, o durata suplimentara de 1 an ), dar si de
dificultatile de transpunere a Directivei 94/80 din 19 decembrie 1994
( modificata prin Directiva 96/30 din 13 mai 1996 menita sa adauge
indicarea colectivitatilor locale de baza ale celor trei noi state membre ).
Belgia, Spania, Franta, Grecia, Suedia au intarziat transpunerea,
Austria si Finlanda nu au transpus-o decat partial. Si, totusi, Directiva
contine ample dispozitii derogatorii.
Dupa ce prevede caror colectivitati le corespund alegerile
municipale ( in cazul Frantei, comunele ) Directiva 94/80 din 19
decembrie 1994 reia schema generala retinuta pentru alegerea
Parlamentului European. Ea ofera cetatenilor europeni posibilitatea de
a vota in statul membru de resedinta, daca isi manifesta vointa in acest
sens ( art.7), precum si posibilitatea de a candida( art.9) in aceleasi
conditii ca si nationalii, inclusiv in ceea ce priveste durata de resedinta
in colectivitatea locala. Spre deosebire de prevederile privind alegerile
pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de vot in statul
membru de origine, decat daca acesta din urma a decis in acest sens.
Dar numarul exceptiilor fata de regula generala creste treptat, asa
cum lasa sa se intrevada propunerea de directive elaborate in iunie 1988

9
de catre Comisia care facilitase acordul in timpul negocierii Tratatului
de la Maastricht. Pe de o parte, derogarii ,, luxemburgheze” i s-a
adaugat o derogare vizand Belgia, care permitea acestui stat sa impuna
conditii particulare de durata a rezidentei in anumite comune. Pe de o
parte, sa adauge o derogare franceza permanenta in masura in care
consacra doua limite aduse eligibilitatii cetatenilor comunitari in
momentul revizuirii Constitutiei din 25 iunie 1992, necesara datorita
ratificarii TUE.
c)Statele pot sa rezerve propriilor cetateni functiile de
conducator, de adjunct, de supleant sau de membru al Consiliului
director al executivului comunal, fapt ce se justifica datorita functiilor
de autoritate publica pe care Tratatul le permite a fi rezervate
nationalilor TCE art.48 si 55, noile art.39 si 45 ). Ele pot dispune, de
asemenea, ca alesii cetateni ai unui alt stat membru ,, sa nu poata
participa la desemnarea membrilor acestei adunari “. Este vorba, in
primul rand, de alegerile pentru Senat ,, marele consiliu al comunelor
franceze “, conform formulei lui Gambetta. Tot astfel, legea organica
din 25 mai 1988 interzice consilierului municipal care nu are cetatenia
franceza sa fie ales primar sau adjunct sau sa exercite chiar si temporar
aceste functii, precum si sa participe la colegiul electoral al senatorilor.

6. DREPTUL DE PETITIONARE

Petitia este o cerere adresata unei institutii politice de catre una sau mai
multe persoane in scopul preintampinarii unei presupuse injustitii sau a
unei situatii nesatisfacatoare sau pentru a obtine incetarea unei astfel de
situatii.
Dreptul de a prezenta petitii Parlamentului este in general
recunoscut in statele membre, dar nu este folosit in aceeasi masura. In
schimb, dreptul de petitionare s-a afirmat ca o modalitate foarte utila de
protejare a drepturilor omului in ordinea internationala. In lipsa
oricarei dispozitii din tratate, acest drept a fost introdus de catre
Parlamentul European ( la acea vreme, Adunarea generala a CEDO )
prin regulamentul sau din 1953, dar a fost consacrat de celelalte
institutii abia in anul 1989 ).
Tratatul asupra Uniunii Europene nu face decat sa acorde o baza
constitutionala acestei practici : Tratatul CE art.8 D (noul art.21 ) si 138
D ( noul art.194 ). El intareste pozitia Parlamentului European
autorizat sa ceara concursul, atat celorlalte institutii comunitare, cat si

10
statelor membre. Dar, dreptul de petitionare pastreaza caracteristicile
conferite anterior de Parlament, iar baza reglementarii este determinata
de regulamentul Adunarii.
Comisia de petitii a Parlamentului , creata la 21 ianuarie 1987,
joaca un rol major, atat in ce priveste examinarea admisibilitatii, cat si
examinarea in fond a petitiei.

a)Admisibilitatea petitiei
Conditiile de forma si de procedura nu sunt foarte riguroase.
Astfel, sunt admisibile atat petitiile care parvin unui deputat, unei
Comisii, cat si cele adresate Presedintelui Adunarii. In schimb, petitia
trebuie scrisa, redactata intr-una din limbile oficiale ale Uniunii,
semnata de petitionari si trebuie sa identifice in mod clar pe fiecare
dintre ei. Persoanele fizice trebuie sa mentioneze numele lor, calitatea,
cetatenia si domiciliul; persoanele juridice – denumirea, domeniul de
activitate, sediul statutar si adresa.
Petitia poate fi individuala sau colectiva. Chiar daca in practica
petitiile individuale sunt majoritare, exista si un numar deloc neglijabil
de petitii collective. Astfel, in cursul anului parlamentar 1997 – 1998, 6
petitii au fost semnate de un numar de cel putin 10.000 de persoane.
Recordul ramane detinut de petitia 150/91, privitoare la relele
tratamente aplicate animalelor, cu peste 1.000.000 de semnaturi.
Parlamentul European si-a manifestat dorinta ca petiole sa-I fie
adresate prin Internet.
Calitatea de a prezenta petitii este recunoscuta ,, oricarui cetatean
al Uniunii si oricarei persoane fizice sau juridice, cu resedinta sau sediul
statutar intr-un stat membru “ ( art.138D, noul art.194 din Tratatul
CE ).
Cercul petitionarilor nu se limiteaza la cetatenii Uniunii
Europene. Dreptul de petitionare nu este, deci, un atribut al cetateniei
europene. Aceasta solutie este preferabila totusi restrictiei care a existat
pentru o vreme, anterior Tratatului de la Maastricht.
Parlamentul European si-a rezervat insa posibilitatea de a
examina petitiile adresate de persoane straine Uniunii Europene si care
nu-si au resedinta intr-un stat membru ( Regulamentul, art.156.9 ),
atunci cand considera oportun, de exemplu, atunci cand se refera la
libera circulatie a persoanelor sau la protectia drepturilor strainilor.
Din faptul ca dreptul de petitionare este deschis tuturor
cetatenilor Comunitatii , Parlamentul a dedus ca acest drept ii revine si
unui parlamentar European. De asemenea, fiind vorba de persoane

11
juridice, acelasi drept pare a fi recunoscut colectivitatilor teritoriale,
dar nu si statelor.
Conform Tratatului, subiectul petitiei trebuie sa faca parte din
domeniile de activitate ale Comunitatii ( TCE, art.138 D, noul art.194 ).
Parlamentul a largit aceasta formula, referindu-se in regulamentul sau
interior( art.156.5) la ,, domeniile de activitate ale Uniunii Europene “,
formula ce include si problemele legate de al doilea si al treilea pilon.
Iar Comisia petitiilor continua sa interpreteze intr-o maniera larga,
declarand admisibile nu numai petitiile al caror subiect priveste
tratatele si dreptul derivat, dar si pe cele care poarta asupra unor
subiecte pertinente, tinand cont de evolutia previzibila a dreptului
comunitar sau asupra unor subiecte avand legatura cu actiunea unei
institutii sau unui organ al Uniunii.
Petitiile privind protectia drepturilor omului in interiorul statelor
membre – de exemplu, conditia persoanelor – sunt considerate
admisibile in general, dar in astfel de cazuri petitionarul va fi informat
de pozitia Parlamentului European si va primi sfatul de a se adresa
organelor CEDO. Petitiile care poarta asupra unor probleme
referitoare la dreptul intern al statelor membre sunt declarate
inadmisibile: litigiul intre un angajat si angajator, condamnarea pentru
ascunderea de bunuri furate.
Libera circulatie a persoanelor, a marfurilor, a serviciilor si a
capitalurilor, problemele sociale, discriminarea barbati- femei, protectia
mediului si a animalelor, armonizarea fiscala sunt subiectele cele mai
des abordate de petitionari.
Subiectul petitiei trebuie sa priveasca direct pe petitionar. Aceasta
conditie, creatie a Tratatului de la Maastricht, da prilejul unei
interpretari largi, in linia practicii anterioare, si nu impune
petitionarului stabilirea existentei unui interes individual si personal ca
urmare a succesului demersului sau, ci, pur si simplu, faptul ca
problema supusa atentiei este obiectul unei preocupari efective.

b) Examinarea in fond si posibile solutii date petitiei

Comisia petitiilor are sarcina de a stabili faptele mentionate in petitie.


Ea poate proceda la audieri, la anchete la fata locului. Poate transmite
petitia pentru informare, aviz sau atribuire altor comisii ale
Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petitiilor este transmisa
Comisiei Europene, care joaca un rol crucial in rezolvarea problemelor.

12
In schimb, cooperarea se dovedeste mult mai putin satisfacatoare la
nivelul Consiliului si al statelor membre.
Solutia data petitiei, daca aceasta este considerata intemeiata, depinde
de natura cererii prezentate. Daca petitia releva o violare a dreptului
comunitar de catre unul dintre state, Parlamentul poate determina
Comisia sa intenteze un recurs in constatare a neindeplinirii obligatiilor
( de exemplu, discriminarea intre proprii cetateni si cetatenii comunitari
cu privire la nivelul taxei de intrare in muzeele grecesti ). Daca lipsa este
imputabila Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza puterile
recunoscute de tratate fata de aceste institutii, cum ar fi interpelari, vot
de rezolutie. El poate incerca si o rezolvare politica a problemei
numirea unui mediator in problema rapirii unor copii de catre tatal lor
algerian ).

,, Plangerea “ catre Mediator

Introdus prin TUE – art.8D TCE ( noul art.21 )si art.138 E ( noul
art.195), acest recurs nejurisdictional a implicat crearea unei noi
institutii, mediatorul ( ombudsman-ul ).

a) Institutia Mediatorului

Desi institutia este foarte raspandita in statele membre ( sub diverse


denumiri), ea nu cunoaste decat aplicatii limitate la nivel comunitar
( DE ex. mediatorul instituit de Comisie pentru a examina plangerile
functionarilor).
De altfel, Parlamentul European considera ca recursul la
mediator repeta inutil dreptul de petitionare; cu toate acestea,
Parlamentul European a adoptat, in 1979, o rezolutie favorabila
desemnarii unui Ombudsman.
Profilul acestei institutii aminteste mai mult de ombudsman decat
de mediatorul francez, deoarece mediatorul European apare intr-o
anumita masura ca auxiliar al Parlamentului. Parlamentul numeste
mediatorul pentru durata legislaturii si ii poate reinnoi mandatul. El
poate cere Curtii de Justitie sa il declare demis pe mediator, dar numai
in situatia in care acesta nu mai indeplineste conditiile necesare
exercitiului functiunii sau se afla in culpa grava. El stabileste
statutul( cu aprobarea majoritatii calificate a Consiliului si cu avizul

13
Comisiei ) si conditiile generale de exercitiu al functiilor mediatorului.
Mediatorul prezinta in fiecare an un raport de activitate Parlamentului,
iar bugetul sau este anexat celui al Adunarii.

Totusi, ,, mediatorul isi exercita atributiile in deplina


independenta, in interesul general al Comunitatilor si al cetatenilor
Uniunii. El nu solicita si nici nu accepta instructiuni din partea vreunui
guvern sau a altui organism” ( Statutul mediatorului, art 9.1).

Asa cum prevedere Tratatul( art.138E.1, noul art.195.1 ), in lupta


sa contra ,, administrarii defectuoase “, mediatorul dispune de puterea
de a actiona din proprie initiativa. El a folosit aceasta putere, de
exemplu, pentru a incepe o ancheta, urmata de proiecte de
recomandare, asupra accesului public privind documentele detinute de
institutiile si organele comunitare sau asupra atitudinii Comisiei fata de
plangerile privind incalcarea dreptului comunitar. Esenta atributiilor
mediatorului ramane totusi examinarea plangerilor care ii sunt
adresate.

b) Admisibilitatea plangerilor

Persoanele care au calitatea necesara pentru a adresa o plangere


mediatorului sunt aceleasi care pot adresa o plangere Parlamentului :,,
orice cetatean al Uniunii sau orice persoana fizica sau juridica avand
resedinta sau sediul statutar intr-unul din statele membre”.

Identitatea celui care face plangerea trebuie clar precizata.

Regulile de forma nu sunt mai riguroase decat cele din materia


petitiilor. Plangerea poate fi adresata mediatorului fie direct, fie prin
intermediul unui membru al Parlamentului European. Ea trebuie sa
specifice obiectul.

In schimb, competenta rationae materiae a mediatorului are


reguli cu totul specifice. Conform Tratatului, mediatorul este competent
a statua ,, asupra plangerilor… relative la cazuri de administrare
defectuoasa in activitatea institutiilor si organelor comunitare, cu
exceptia Curtii de justitie si a Tribunalului de prima instanta in

14
exercitiul atributiilor jurisdictionale “ ( TCE art.138 E, alin.1, noul
art.195, alin.1 ).

Campul de interventie este, deci, mai ingust decat cel al


Parlamentului cu privire la dreptul de petitionare, de vreme ce exclude
implicarea statelor membre, a persoanelor private sau a statelor terte.

De aceea, un mare numar de plangeri sunt declarate inadmisibile


pentru ca vizeaza proasta aplicare a dreptului comunitar de catre
statele membre.

Notiunea de ,, administrare defectuoasa “, nefiind definita nici de


Tratat, nici de Statut, a revenit mediatorului aceasta sarcina. Ideea
generala este ca ,, exista administrare defectuoasa atunci cand un
organism public nu actioneaza in conformitate cu un principiu avand
pentru el forta obligatorie”. Mediatorul arata ca exemplu : o
neregularitate administrativa, o omisiune, un abuz de putere, o
neglijenta, o procedura ilegala, o injustitie, o disfunctionalitate , o lipsa
de competenta, o discriminare, o intarziere, o insuficienta sau un refuz
de a acorda informatii. Ilegalitati si comportamente inoportune se
imbina in aceasta lista.

Notiunea de proasta administrare se dovedeste, ca si in dreptul


intern, dificil de definit. Este exclusa, in orice caz, admisibilitatea
plangerilor contra deciziilor politice, cum ar fi pozitia luata de
Parlamentul European fata de problema testelor nucleare franceze in
Pacific.

Mediatorul nu poate sa intervina intr-o procedura jurisdictionala,


nici sa puna in discutie justetea unei decizii de justitie. El nu intervine
nici in cazul in care Comisia de petitii examineaza sau a rezolvat o
petitie avand acelasi subiect ca si plangerea. Dar se intampla si ca
aceasta Comisie de petitii sa-i trimita o petitie cu care a fost sesizata.

Cel ce face plangerea trebuie sa o introduca in termen de doi ani


de cand a luat cunostinta de faptele incriminate. In prealabil, acesta
trebuie sa fi intreprins demersuri administrative pe langa institutiile si
organele in cauza. Contrar solutiei retinute de dreptul francez, agentii
Comunitatilor Europene pot sesiza mediatorul cu plangeri privind
relatiile lor de munca doar dupa epuizarea posibilitatilor de reclamatii
administrative interne.

15
c ) Rolul Mediatorului

In cazul in care considera plangerea admisibila, Mediatorul incepe


studiul problemei. El dispune de o putere de ancheta pe langa institutiile
si organele comunitare, ca si pe langa agentii care sunt obligate sa
depuna marturie la cererea sa ( Statut, art.3.2 ). Statele membre sunt
obligate sa-i furnizeze informatiile solicitate cu privire la administrarea
defectuoasa a institutiilor sau organelor comunitare; aceasta reflecta
frecventa suprapunere intre actiunea autoritatilor comunitare si cea a
autoritatilor nationale insarcinate cu aplicarea regulilor comunitare.
Statutul de Mediator prevede si cooperarea cu mediatorii nationali,
tradusa deja in realitate.

In cazul in care constata o administrare defectuoasa, Mediatorul are


mai intai scopul de a cauta o solutie amiabila, care sa elimine
administrarea defectuoasa si sa dea satisfactie autorului plangerii. In
caz contrar, el sesizeaza institutia sau organul in cauza, formuland un
proiect de recomandare pentru solutionarea problemei. Institutia sau
organul trebuie sa raspunda in urmatoarele trei luni printr-un ,, aviz
circumstantiat “. Dupa ce Mediatorul isi stabileste raportul, cu
eventualele recomandari, il transmite institutiei vizate, cat si
Parlamentului European. Acestuia din urma ii revine obligatia de a
intreprinde in caz de esec orice actiune pe care o considera oportuna
pentru a stopa persistenta administratiei defectuoasa. Binenteles,
autorul plangerii este informat despre derularea si rezultatul
interventiei Mediatorului.

c) Dreptul de comunicare cu institutiile si organele comunitare

Unica inovatie a Tratatului de la Amsterdam este dispozitia art.21,


alin.3 nou TCE, conform careia orice cetatean al Uniunii poate scrie
oricarui organ sau institutii vizate de prezentul articol sau de art.7 ,,
intr-una din cele doua limbi oficiale ale Comunitatii “ si sa primeasca
un raspuns ,, redactat in aceeasi limba “.Corespondentii sunt cele 5
institutii, Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor;
judecatorul este inclus, dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse.

16
Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care, de
altfel, nu are nevoie de autorizare pentru a fi exercitata, dar de un drept
la raspuns, asadar de un drept la comunicare cu institutiile comunitare.
Aceasta comunicare poate sa se refere la diverse probleme : cerere de
informatii, comunicare de informatii ca urmare a unei cereri – de
exemplu semnaland o infractiune adusa dreptului comunitar,
reclamatii. Ar fi fost binevenita stabilirea unei legaturi cu dreptul de a
accesa documentele Parlamentului European, ale Consiliului si ale
Comisiei pe care il consacra noul art.255 TCE si, poate, ar fi fost
oportuna institutionalizarea practicii ,, plangerilor sau cererilor
adresate Comisiei” privind nerespectarea dreptului comunitar care
joaca un rol important in domeniul concurentei, dar nu se margineste la
acest domeniu.

Este, deci, de dorit organizarea progresiva a dreptului persoanelor


private la recursuri nejurisdictionale ( sau extrajudiciare).

d) Protectiile cetateniei europene

Dreptul de protectie al cetatenilor europeni

Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalitati de protejare a


cetateniei europene. Trei erau prevazute in Tratatul de la Mastricht:
protectia acordata de catre autoritatile diplomatice si consulare ale
statelor membre, dreptul de petitionare si dreptul de a se adresa
Mediatorului. Tratatul de la Amsterdam a adaugat dreptul de
comunicare cu institutiile si anumite organe ale Comunitatii ( TCE
art.21, noul alin.3 ).

Aceste protectii sunt de natura diferita. Prima este pusa in aplicare de


catre statele membre fata de statele terte sau pe teritoriul acestora.
Celelalte trei implica o actiune a institutiilor si organelor Uniunii.

Protectia asigurata de autoritatile diplomatice si consulare ale statelor


membre

1). Art. 8C ( noul art.20 ) al Tratatului CE prevede ca ,, orice cetatean al


Uniunii beneficiaza de protectie din partea autoritatilor diplomatice si

17
consulare ale oricarui Stat membru, pe teritoriul unui stat tert in care
statul membru caruia ii apartine ca membru nu este reprezentat, in
aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat “. Aceste dispozitii au o larga
aplicabilitate, tinand cont ca totalitatea statelor membre nu este
reprezentata decat in 5 tari ( China, Statele Unite, Japonia, Rusia si
Elvetia) si de numarul mare de cetateni comunitari care se deplaseaza in
afara Uniunii.

2). Protectia prevazuta de Tratat nu poate fi exercitata decat de


autoritatile unui stat membru. Ea nu poate, deci, confunda cu aceea
ceruta de un cetatean comunitar unei institutii comunitare. Si, daca in
cazul Odigitria, nici Tribunalul de Prima Instanta, nici Curtea nu au
exclus in mod expres eventualitatea unor demersuri facute de Comisie
pe care in speta aceasta a refuzat sa le indeplineasca, Tratatul manifesta
in mod indubitabil intentia statelor de a nu se dezinvesti de o
competenta atat regaliana, cat si traditinala.

Este vorba de protectie diplomatica si consulara sau doar de protectie


consulara? Problema a fost evocata, dar nu si rezolvata cu prilejul
Conferintei Interguvernamentale.

3). In ceea ce priveste protectia intereselor si drepturilor cetatenilor,


dreptul international nu pare sa faca vreo distinctie intre cele doua
tipuri de protectie decat in privinta naturii autoritatii care intervine:
cele doua protectii au acelasi obiect, protectia consulara fiind pusa in
practica de catre consul, si nu de catre alti reprezentanti ai statului.
Conventiile de la Vienadin 18 aprilie 1961 privind relatiile diplomatice (
art.3, b )si din 24 aprilie 1963 privind relatiile consulare ( art.5, a ) fac
referire la functia ce consta in protejarea intereselor cetatenilor
( statului acreditar sau statului de trimitere ) in limitele admise de
dreptul international. Decizia reprezentantilor guvernelor statelor
membre reunite in Consiliul din 19 decembrie 1995 califica protectia
reprezentantei diplomatice sau consulare drept ,, protectie consulara “ (
art.1 ).

O protectie de acest tip este conforma principiilor dreptului


international, Conventia de la Viena prevazand ca un stat poate sa
exercite functiile consulare pentru un stat tert ( art.8 ). Dar statul fata
de care protectia este exercitata nu este legat de aceasta decizie si i se
poate opune. Tot astfel, art.8 TCE ( noul art.20 ) dispune ca statele

18
membre vor initia negocierile internationale necesare pentru asigurarea
acestei protectii.

4). Punerea in aplicare a acestor dispozitii nu este facila. Pentru moment


nicio negociere internationala de anvergura nu a fost intreprinsa.
Statele membre au decis ca orice cetatean al Uniunii va putea beneficia
de protectie consulara, adica de asistenta in caz de deces, accident sau
boala grava, arestare, detentie sau violenta, sau de ajutor si repatriere
in caz de dificultate. In schimb, beneficiarul se angajeaza sa ramburseze
propriului sau stat cheltuielile pe care acesta trebuie sa le achite la
randul sau statului care a prestat asistenta ( Decizia precizata a
reprezentantilor guvernelor statelor membre reunite in interiorul
Consiliului din 19 decembrie 1995 )> In aceeasi ordine de idei se inscrie
Decizia 96/409/PESC a reprezentantilor statelor membre reunite in
Consiliul din 25 iunie 1996, ce permite cetateanului European care si-a
pierdut pasaportul sa obtina de la autoritatile unui alt stat membru,
daca statul sau nu este reprezentat, un titlu de calatorie provizorie,
stabilit conform unui model uniform.

Acest document este eliberat doar cu autorizarea autoritatilor statului


membru de origine si doar pentru durata minimala a voiajului pe care il
efectueaza cel interesat.

5). Raman insa unele probleme privind coordonarea actiunilor statelor


membre. Acordarea protectiei consulare este subordonata acordului
statului de origine? Ce este de facut daca un cetatean European se
adreseaza simultan sau succesiv mai multor state membre?

In sfarsit, ne putem intreba daca nu era de preferat largirea protectiei


si pentru persoanele juridice dupa modelul admis pentru alte protectii.

In concluzie, cetatenii Uniunii Europene se bucura de urmatoarele


drepturi:

- dreptul la libera circulatie si sedere pe teritoriul statelor membre;

- dreptul de a vota si a fi alesi in Parlamentul European, precum si


in cadrul alegerilor locale in statul membru unde isi au resedinta,
in aceleasi conditii ca si resortisantii acelui stat;

- dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei tari terte in care statul


membru ai carui resortisanti sunt nu este reprezentat, de

19
protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare ale
oricarui stat membru, in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui
stat;

- dreptul de a prezenta petitii Parlamentului European, de a se


adresa Mediatorului European sau de a se adresa institutiilor si
organelor consultative ale Uniunii intr-una din limbile Uniunii si
de a primi raspuns in aceeasi limba.

Aceste drepturi se exercita in conditiile si in limitele definite de


tratate si de dispozitiile adoptate de institutiile comunitare in
aplicarea tratatelor.

COORDONATOR MASTERAND

CONF. UNIV.DR. NICU VINTILA VLAD MIHAELA

20