FIABILITATEA

SI
MANAGEMENTUL RISCULUI AVARIILOR
INSTALATIILOR ECHIPAMENTELOR
NAVALE

CURS Nr. 3
28 Octombrie 2019
 Defectarea

defecţiune sau cădere

(continuare)
Neconformitatea sau nonconformanţa – reprezinta o
abatere a unei caracteristici de calitate de la nivelul dorit
sau stare care apare cu o severitate suficientă ca
produsul sau serviciul asociat să nu îndeplinească
cerinţa unei specificaţii.

Defectul – abatere a unei caracteristici de calitate de la

nivelul dorit sau stare, care apare, la un moment dat, cu
o severitate suficientă pentru ca produsul sau serviciul
să nu satisfacă cerinţele de utilizare, normale sau
raţional previzibile.
Deci nonconformanţa este un termen
specific controlului calităţii la producător sau
la recepţia unui produs, iar defectul este un
termen utilizat în exploatare.

O defecţiune are întotdeauna asociată o

nonconformanţă.
 Defecţiuni generate de forma constructivă

Sunt defecţiuni premature şi apar accidental.

Se manifestă prin ruperea unor organe de maşini (la
sarcini nominale şi după un timp foarte scurt de
funcţionare), prin gripare (termică sau atermică) etc.

Cauzele care le determină pot fi:

– din proiectare: subevaluarea sarcinilor nominale sau a
condiţiilor de mediu
– utilizarea unor metode neadecvate de dimensionare
– adoptarea unor scheme cinematice eronate, nefuncţionale
pentru care se dau soluţii constructive greşite cu efecte
asupra fiabilităţii.
 Defecţiuni cauzate de proiectarea tehnologică
şi de execuţie

Defecţiunile tehnologice apar în special ca urmare a

modificărilor constituenţilor structurali ai materialelor
utilizate (macro- sau microstructură) în raport cu
specificaţiile prescrise.

Controlul riguros al materialelor şi luarea măsurilor

organizatorice şi tehnologice de încadrare în
specificaţiile tehnice constituie factori de creştere a
fiabilităţii.
Complexitatea sistemelor, maşinilor, dispozitivelor,
sculelor şi verificatoarelor, în corelaţie cu calificarea
personalului conduce la erori care devin tot atâtea surse
de defecţiuni (neconformanţe).
Ca urmare a prelucrărilor mecanice necorespunzătoare
a suprafeţelor de lucru (modificarea fibrajului la
prelucrarea la cald, prelucrări prin aşchiere cu regim
forţat de lucru) scade capacitatea portantă, în special la
oboseală de contact.

Prezenţa rugozităţilor şi ondulaţiilor cu geometrii

necorespunzătoare pe suprafeţele active ale cuplelor de
frecare conduce, atât la micşorarea capacităţii portante,
cât şi la mărirea nivelului de zgomot şi vibraţii.

Calitatea montajului introduce unii factorii perturbatori

asupra fiabilităţii, în special prin jocurile sau strângerile
exagerate
Pentru evitarea unor astfel de defecţiuni se impune:
– controlul riguros al materialelor
– calificarea corespunzătoare a personalului
– alegerea adecvată a traseelor tehnologice, maşinilor,
utilajelor, SDV-urilor, aparatelor şi echipamentelor
metrologice
– stabilirea corespunzătoare a tehnologiilor pentru a nu
micşora capacitatea portantă a pieselor (conservarea
fibrajului, regimuri de prelucrare adecvate, tratamente
termice şi termochimice compatibile etc.)
– asigurarea calităţii suprafeţelor (implicarea corectă a
factorilor tehnologici, economici, funcţionali etc.)
– evitarea jocurilor nepermise sau a suprastrângerilor la
montaj
– controlul riguros la montaj (aplicarea unor tehnologii
adecvate, flexibile).
 Defecte cauzate de uzare

Uzarea şi principalul său efect “uzura”, pot influenţa hotărâtor

fiabilitatea.
În principiu, defecţiunile condiţionate de procesul de uzare
se datorează:
 soluţiilor constructive neadecvate:
 alegerii necorespunzătoare a cuplurilor de materiale
 alegerii sau folosirii greşite a lubrifianţilor
 formei necorespunzătoare a cuplelor cinematice (superioare,
inferioare, cu alunecare, cu rostogolire etc.)
 proceselor tehnologice de:
 fabricaţie
 montaj
 ajustare –reglare
 condiţiilor de exploatare:
 regim de lucru necorespunzător: sarcini şi viteze inadecvate
 calităţii mediului: temperatură, umiditate, puritate
 calităţii întreţinerii.
Mecanismul formării particulelor de uzură este foarte
complex şi depinde de mulţi factori, unii cu caracter
contradictoriu, în funcţie de condiţiile de exploatare
(sarcină, viteză, lubrifiant, temperatură etc.).

Ca atare, apariţia individuală a unei particule de uzură

şi, implicit, a unei surse elementare de defectare de
natură aleatoare.

În schimb, procesul de uzare în ansamblul său este

considerat determinist la nivelul unei cuple şi în prezenţa
unor condiţii de exploatare cunoscute (sarcina şi viteza
ca mărimi vectoriale, lubrifiantul cu proprietăţile sale
fizico-chimice şi funcţionale temperatura etc.).
Efectele negative ale uzării se pun în evidenţă prin:
scăderea randamentului, consumul de lubrifiant,
creşterea nivelului de zgomot şi vibraţii, modificarea
raportului de transmitere, modificarea regimului termic
şi, în final, deteriorarea principalelor elemente ale
sistemului mecanic fără posibilitate de reparare.

Un parametru important al calculului durabilităţii cuplelor

de frecare este valoarea limită a grosimii stratului uzat
sau a altui parametru care limitează funcţionarea (nivelul
de vibraţii şi zgomot, jocul maxim, temperatura de lucru
maximă, randamentul minim, alungirea maximă etc.).
Aprecierea stării limită de funcţionare a organelor de maşini cu mişcare relativă
Principalele cauze şi forme de deteriorare a organelor de maşini
cu mişcare relativă
 Defecţiuni cauzate de mediul ambiant

Mediul poate genera diverse defecţiuni primare.

În această categorie se includ şi defecţiuni provocate de

ambalare, conservare şi transport.

Principalii factori de mediu : temperatură, umiditate,

presiune, prezenţa impurităţilor (praf, nisip, a
microorganismelor şi fungilor), a radiaţiilor solare, Röentgen
şi cosmice, a atmosferei ceţoase şi saline etc., pot determina
defectări sistematice de natură funcţională şi constructivă.

Factorii de mediu se vor defini în tema de proiectare şi se

specifică în notiţele tehnice, caietele de sarcini etc.

De exemplu, uneori se prevăd măsuri speciale pentru regim

foarte uscat sau cu variaţii mari de temperatură, tropical ş.a.
 Defecţiuni provocate de factori umani

Sunt determinate de lipsa de cunoaştere, neatenţie,

neglijenţă etc.

Au efect direct asupra calităţii producţiei, ambalarii,

transportului, montajului, exploatării, întreţinerii, ergonomiei,
productivităţii, preciziei ş.a.

Acestea au influenţă covârşitoare asupra indicatorilor de

fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate şi capabilitate.

Prevenirea în mare parte revine proiectantului (de exemplu,

să nu poţi circula cu frâna de mână pusă, fără presiune
corespunzătoare de ulei sau cu o cantitate sub limita minimă
etc.).
Soluţiile moderne prevăd foarte mulţi senzori aflaţi în
circuitele secundare de comandă.

Pentru o exploatare optimă a produselor cât şi pentru

prevenirea defectelor este necesară aplicarea
tehnologiei moderne a informaţiilor, respectiv
interpretarea corectă a acestor informaţii.
 Defecţiuni cauzate de deformaţii şi
şocuri

Solicitările organelor de maşini nu depăşesc, în cele mai

numeroase cazuri, starea elastică de deformaţie a
macrogeometriei.

Deşi aceste deformaţii sunt mici, prezenţa lor poate

perturba funcţionarea altor organe de maşini.

Astfel, deformaţiile elastice torsionale şi flexionale ale

arborilor unei transmisii mecanice influenţează
funcţionarea corectă a lagărelor cu alunecare sau cu
rostogolire, necesare rezemării arborelui respectiv.
Totodată, deformaţiile arborelui influenţează şi
funcţionarea corectă a organelor de maşini care sunt
montate pe arbore (roţi dinţate, roţi de lanţ, cuplaje,
etc.).

În general, deformaţiile conduc la sarcini dinamice,

vibraţii şi la repartizarea neunifomă a sarcinii pe
suprafeţele active ale unora dintre organele de maşini
care transmit fluxul de forţă nemijlocit (angrenaje,
rulmenţi cu role, variatoare cu fricţiune).

Deformaţiile termice pot genera modificări ale distribuţiei

de presiuni în contactele cuplelor cu mişcare relativă,
rezultând valori ale tensiunii care să depăşească limita
de curgere a materialelor şi deci apariţia deformaţiilor
plastice.
Defecţiunile cauzate de şocuri provin din acţiunea
sarcinilor, corelată cu discontinuitatea de viteză.

Caracteristicile statistice ale şocurilor se regăsesc în

comportarea sistemelor mecanice şi, în special, asupra
acelor organe de maşini care nu sunt protejate cu
dispozitive de siguranţă.

Sistemele mecanice prevăzute cu dispozitive de

amortizare a şocurilor sunt scoase din funcţiune atunci
când dispozitivele respective se defectează.
Aceste defecţiuni se manifestă prin ruperea unor
elemente de legătură (ştifturi, bolţuri) şi întreruperea
funcţionării pentru înlocuirea elementelor rupte.

Atunci când dispozitivele de amortizare funcţionează pe

principiul frecării, defectările se manifestă doar prin
întreruperea temporară a funcţionării.

Dacă frecvenţa apariţiei şocurilor este mare, atunci

limitatoarele sunt scoase din funcţiune ca urmare a
uzării prin impact.
 Termeni referitori la durata de funcţionare

Timpul de bună funcţionare

Pentru sisteme reparabile, timpul de bună funcţionare

reprezintă intervalul dintre două defecţiuni succesive, în
care aceste sisteme funcţionează conform
specificaţiilor.

Pentru sisteme nereparabile acesta reprezintă durata de

utilizare, adică perioada de funcţionare până la defectare
(durata de viaţă).

Funcţie de componentă, subansamblu sau ansamblu, timpul

de bună funcţionare se exprimă în unităţi de timp, distanţa
parcursă măsurată în kilometri, numărul de cicluri de
funcţionare, toate măsurate între defecţiuni.
Timpul mediu de bună funcţionare

Întrucât la produsele de acelaşi tip, timpii de funcţionare

între defecţiuni sunt variabili, în practică se apelează
curent la timpul mediu de bună funcţionare sau media
timpului de bună funcţionare.

Pentru dispozitivele nereparabile se utilizează şi

noţiunea de timp mediu de viaţă sau durata medie de
viaţă.
Timpul maxim admis de folosire (resursa)

Timpul maxim admis de folosire, sau resursa

dispozitivului, reprezintă durata de utilizare până când
acesta atinge o situaţie limită admisă pentru parametrii
de funcţionare.

În cazul dispozitivelor pentru care sunt prescrise diverse

intervenţii pe durata de folosinţă se mai prescriu ca
parametri specifici şi alţi timpi:
 timpul de funcţionare până la efectuarea reviziei
 timpul de funcţionare până la efectuarea reparaţiei
 timpul de funcţionare până la cădere şi înlocuire.

Pentru un lot de dispozitive se utilizează frecvent timpul mediu

de folosire admis sau resursa medie.
 Termeni referitori la lucrările de menţinere a
fiabilităţii

Mentenanţa

Un dispozitiv reparabil care a înregistrat o cădere,

trebuie restabilit şi repus în stare de funcţionare.

Ansamblul acţiunilor tehnice şi organizatorice având

drept scop menţinerea sau restabilirea unui sistem astfel
încât să poată îndeplini funcţiunile pentru care a fost
conceput, conform specificaţiilor, se numeşte
mentenanţă.
Mentenabilitatea

Capacitatea produsului de a fi reparat, restabilit şi repus

în funcţiune după o defectare reprezintă
mentenabilitatea.

Sub aspect tehnic mentenabilitatea reprezintă

aptitudinea unui produs, ca în condiţii date de
utilizare, să fie menţinut sau restabilit pentru a-şi
îndeplini funcţia specifică, atunci când acţiunile de
mentenanţă se efectuează în condiţii precizate, într-un
timp dat, cu procedee şi remedii prescrise.

Din punct de vedere matematic mentenabilitatea

reprezintă o probabilitate de restabilire a funcţiei, în
cazul unei căderi a dispozitivului.
Disponibilitatea

În cazul dispozitivelor reparabile trebuie avute în vedere

aptitudinile combinate de fiabilitate şi mentenabilitate.

Disponibilitatea reprezintă aptitudinea unui sistem de a-şi

îndeplini funcţia specifică după o durată de timp
consumată pentru reparaţii.

Prin urmare disponibilitatea este condiţionată de două

probabilităţi:
 probabilitatea de funcţionare fără căderi pe o anumită perioadă de
timp;
 probabilitatea înregistrării unei căderi precum şi a restabilirii
capacităţii de bună funcţionare în decursul unui interval de timp.
Se deosebesc termenii:

o disponibilitate a timpului: procentul de timp în care un

produs este în stare de funcţionare

o disponibilitate a utilajului: procentul de utilaje, maşini şi

agregate etc. disponibile după un timp de funcţionare (unităţi
care nu s-au defectat, plus unităţi care au fost repuse in
funcţionare după o întrerupere, într-un interval de timp
maxim prestabilit)
Creşterea disponibilităţii prin fiabilitate reprezintă un
compromis între costul investiţiei, serviciul solicitat şi
riscul acceptat.

Frecvent este mai avantajos să cumpărăm produse mai

scumpe dar mai fiabile decât produse ieftine dar cu risc
de căderi mai pronunţat, întrucât în această ecuaţie
intervine şi costul întreţinerii.

Avantajele fiabilităţii foarte ridicate sunt limitate, întrucât

produsele foarte fiabile pot fi de (5 ... 10) ori mai
scumpe.
 Corelaţia fiabilitate-cost

Eficienţa globală a unui produs tehnic în general, trebuie

raportată la:
– nivelul performanţelor tehnice (putere, consum, spaţii de
demaraj, viteză, stabilitate, stare de confort etc.)
– indicatorii de fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate,
capabilitate etc.
– costul deţinerii (exploatare, amortizare etc.).

Eficienţa în exploatare a unor produse tehnice este în

strânsă legătură cu calitatea fabricaţiei, respectiv cu
preţul de achiziţie.
La un moment de timp t, cheltuielile cu un anumit produs
reprezintă suma costului de achiziţie, a costului cu
cheltuielile de întreţinere (mentenanţă) şi de îndepărtare
a defecţiunilor.

La aceste cheltuieli se pot adăuga pierderile datorită

imobilizării.

De exemplu, în cazul unui produs pompa sau motor

naval etc, cheltuielile necesare pe întreaga durată de
exploatare pot fi de (2...10) ori mai mari decât preţul
iniţial.

Evident, cheltuielile sunt mai mari la produsele

caracterizate printr-o fiabilitate redusă.
În mod normal, costul investiţiilor, ci, creşte odată cu
creşterea fiabilităţii.
În schimb, costurile de mentenanţă, cm (operaţii de
exploatare, întreţinere, reparaţii etc.) scad în acest caz
întrucât, în mod normal defecţiunile sunt mai rare şi mai
puţin grave.

cD reprezinta
costul deţinerii
produsului în stare de
disponibilitate
Nivelul de fiabilitate se exprimă prin probabilitatea de
bună funcţionare.

În mod curent, cerinţele economice impun o soluţie de

(cD)min, căreia îi corespunde un nivel de fiabilitate Roptim.

În acelaşi timp, uneori, din motive obiective (securitatea

personalului, siguranţă în funcţionare, protecţia mediului
etc.) se adoptă soluţia pentru care nivelul de fiabilitate
Rreal > Roptim.
 INDICATORI DE FIABILITATE
AI
ELEMENTELOR NEREPARABILE
Funcţia de fiabilitate R(t)

Funcţia de fiabilitate, numită şi probabilitate de funcţionare

fără defecţiuni (sau de bună funcţionare), constituie
principala expresie cantitativa a fiabilităţii:

p(t) = P(t > T) = R(t)

în care t este variabila timp (variabila aleatoare),

iar T o limita a timpului de misiune (maxim - durata de
funcţionare).
Funcţia R(t) exprimă probabilitatea ca un element să
funcţioneze în condiţii determinate de-a lungul unei durate
date (0, t), respectiv exprimă probabilitatea ca timpul t la
care apare defecţiunea să fie mai mare decât T.
Variaţia graficului funcţiei de fiabilitate R(t) se poate stabili pe
baza datelor statistice provenite din datele experimentale sau
din exploatare.
Pentru toate cazurile în momentul pornirii:

După un timp suficient de mare

Dacă în exploatare sunt prevăzute N0 elemente de acelaşi tip,
care lucrează în aceleaşi condiţii, iar la un moment t au mai rămas
N(t) elemente în stare de funcţionare, se poate calcula raportul:

echivalent cu functia de fiabilitate.

Dacă N0 este foarte mare, raportul de mai sus tinde către

probabilitatea de nedefectare a elementului la momentul t.
Astfel, se poate admite:
Se observă că funcţia de fiabilitate are următoarele
proprietăţi:
1. R(t=0) = 1
2. R(t→∞) = 0)
3. 1 ≥ R(t) ≥ 0

Din relaţiile de mai sus

rezultă că funcţia de fiabilitate
este descrescătoare,
de la valoarea 1 (pentru t = 0)
la valoarea 0 (pentru t → ∞),
este pozitivă şi continuă
pentru tot intervalul de timp (0, ∞).
Funcţia de nonfiabilitate (probabilitatea de defectare)

Această funcţie pune în evidenţă lipsa fiabilităţii produselor.

Prin definiţie această funcţie exprimă probabilitatea ca un element
să se defecteze în intervalul (0, t):
Rezultă că funcţia F(t) este crescătoare, pozitivă şi
continuă pe tot intervalul (0, ∞).
Se observă că: F(t) = 1 – R(t) sau F(t) + R(t) = 1.

Cele două evenimente, funcţionarea şi defectarea sunt

complementare se exclud reciproc, nu se produc
simultan.
Functia densităţii defecţiunilor

Pentru a obţine o reprezentare mai concludentă a

caracterului distribuţiei timpului de funcţionare (fără
defecţiuni) s-a introdus indicatorul funcţia densităţii
defecţiunilor f(t).

Acesta se exprimă ca raport dintre probabilitatea de

defectare în intervalul (t, t + Δt) şi mărimea intervalului
Δt:
Statistic, acest indicator reprezintă raportul dintre
numărul de defecţiuni în unitatea de timp şi numărul
iniţial de elemente aflate în funcţiune.

Notând cu n(Δt) numărul de defecţiuni manifestate în

intervalul (t,t+Δt), f(t) devine:
Întrucât numărul de elemente aflate în funcţiune la
momentul t, este N(t) = N0R(t), analog numărul de
elemente în funcţie la momentul t + Δt va fi:

Rezultă numărul de elemente care se defectează în

intervalul Δt:
n(Δt) = N(t) – N(t+ Δt) = N0[R(t) – R(t+ Δt)],

de unde:
Pentru Δt→0 se obţine:

Indicatorul f(t) caracterizează viteza de reducere a

posibilităţilor de funcţionare fără defecţiuni (de scădere a
fiabilităţii), respectiv viteza de producere a defecţiunilor. Se
observă că f(t) ≥ 0. Integrând f(t) între 0 şi inf. se obţine:

Prin urmare, indiferent de modul de variaţie a funcţiei f(t), aria de

sub curba sa este întotdeauna egală cu unitatea. Între funcţiile
densitate a defectiunilor, nonfiabilitate şi fiabilitate, la un moment
dat, t, există relaţiile:
Indicatorul f(t) poate servi la luarea deciziei cu privire la
modul în care se organizează intervenţia în cazul apariţiei
unei căderi.

Astfel, dacă elementul studiat are o fiabilitate ridicată un timp

îndelungat şi apoi scade brusc, se recomandă înlocuirea
preventivă a elementelor de acelaşi tip (de exemplu bateriile
de acumulatoare se schimbă la unele categorii de
automobile după trei ani chiar fără semne vizibile de
defectare).

Dacă f(t) are o împrăştiere mare în raport cu durata de

folosire, este raţional să se înlocuiască numai elementul
defect (de exemplu becurile de la instalaţia de iluminat şi
semnalizare a autovehiculelor se înlocuiesc numai când s-au
defectat).
Funcţia f(t) permite să se calculeze relativ uşor alţi indicatori de
fiabilitate.
Graficul densităţii de probabilitate a timpului de bună funcţionare
f(t) – stabilit pe baza datelor privind momentele de apariţie a
defecţiunilor, pe diferite intervale de timp, se prezintă sub forma
unor funcţii continue:
simetrice (1), asimetrice (2), descrescătoare (3)
Întrucât

din reprezentarea funcţiei f(t) rezultă că F(t) este

egală cu aria de sub curbă, până la timpul T, iar
R(t ) este aria de sub curbă pentru t > T.
Rata (intensitatea) de defectare

Rata de defectare reprezintă probabilitatea ca un

element care a funcţionat fără defecţiuni până la
momentul t să se defecteze până la momentul t + Δt,
adică în intervalul (t, t + Δt).

Acest indicator pune în evidenţă pericolul de defectare,

permiţând în acelaşi tip stabilirea fiabilităţii elementului
în orice moment.

Rata defectării redă numărul de defecţiuni în

unitatea de timp, la un moment dat, cu considerarea
numărului de elemente care se găsesc în
funcţionare în acel moment.
Prin definiţie rata de defectare este raportul dintre
probabilitatea de defectare în intervalul (Δt) şi mărimea
intervalului Δt, pentru Δt→0:

Statistic, rata de defectare reprezintă raportul dintre numărul

de defecţiuni care au loc în unitatea de timp, la momentul t şi
numărul de elemente care supravieţuiesc la acest moment:
Întrucât la t = 0, R = 1

o expresie generală a funcţiei de fiabilitate, valabilă

pentru toate categoriile posibile de legi de repartiţie
a defecţiunilor.

Dacă rata de defectare este constantă în timp (caz

frecvent), z(t) se înlocuieşte cu λ, iar ecuaţia funcţiei de
fiabilitate devine:
 Curba tipică de variaţie a ratei de defectare

Din alura curbei se disting 3 perioade caracteristice:

I –perioada de iniţiere, de rodaj,
II –perioada de viaţă utilă (de bază),
III –perioada finală.
I. În perioada iniţială defectările au o apariţie
frecventă.
Cad componentele cele mai vulnerabile, cu vicii ascunse
(defecte precoce).

În continuare, defectele se vor produce din ce în ce mai

rar.

Perioada de rodaj serveşte pentru aducerea produsului

în condiţii de funcţionare specificate.

Reducerea valorii λ(t) până la λ=constant în zona a doua

este o preocupare a constructorilor.
II. În perioada de bază – perioada principală de
funcţionare şi cea mai lungă – defectele apar cu o
frecvenţă redusă, fără a putea fi prevăzute.

Eventualele înlocuiri periodice, datorită uzurii, ţin de

conceptul de mentenanţă.

Defectele specifice au un caracter accidental (aleator).

Caracteristicile funcţiei din această perioadă constituie

baza pentru studiul şi estimarea fiabilităţii.
III. În perioada finală se manifestă o creştere bruscă a
frecvenţei defectărilor datorită uzurii accelerate.

Datorită uzurii morale, în ţările cu tehnologii dezvoltate,

multe agregate, utilaje, maşini, echipamente – nu ating
"faza finală" în funcţionare.
Sfarsit de curs