Sunteți pe pagina 1din 3

Predarea.

Orientări contemporane în teoria şi


practica predării

1. Conceptul de predare:

Acţiunea cadrului didactic de transmitere a cunoştinţelor la nivelul de


comunicare unidirecţional, dar aflat în concordanţă cu anumite cerinţe metodologice
care condiţionează învăţarea, în general, învăţarea şcolară în mod special.
Ca proces dirijat, orientat către atingerea unor obiective pedagogice
prestabilite, predarea se legitimează ca răspuns la o serie de întrebări, pe care şi le
pune profesorul:

Psihostructura clasei de elevi

De ce? Ce?
Cui?
- obiectivele instruirii - - conţinutul -

Cât? Cum?
Se predă
- timp - - metodologia didactică -

Unde? Cu ce?
- locul de desfăşurare - - mijloace -

Relaţia predare – învăţare – evaluare


Predarea şi învăţarea sunt activităţi de bază ale procesului de învăţământ;
sunt funcţiile esenţiale ale oricărei instituţii de învăţământ, fără a rămâne izolate
de celelalte funcţii.
Integrarea evaluării în procesul de învăţământ facilitează introducerea
îmbunătăţirilor, ameliorărilor şi ajustărilor cerute pe întregul proces al desfăşurării
predării şi învăţării.
În procesul predare/învăţare, accentul cade pe învăţarea elevului, nu pe
predarea profesorului, pentru că rezultatele învăţării reflectă munca de învăţare
depusă de elevi.
Predarea include întregul sistem de acţiuni desfăşurate de profesor în
cadrul lecţiei prin care el asigură condiţii optime învăţării; astfel, predarea
contribuie la ameliorarea învăţării. Ea implică procesul de formare a elevilor prin
instruire; profesorul este cel care selecţionează şi ordonează informaţiile, asigură
condiţiile necesare pentru ca sursele de informaţii şi modalităţile de difuzare a lor
să funcţioneze la modul optim.
Elaborarea strategiilor didactice a programelor de acţiune în care se
prefigurează comportamentul la care urmează să ajungă elevii prin parcurgerea
secvenţelor de instruire revine tot profesorului.
Funcţiile predării se extind de la comunicare/transmitere de informaţii, la
activităţile de elaborare şi conducere, organizare şi dirijare a învăţării, de control
şi inovare a procesului de învăţământ, de creaţie didactică.
Activitatea de predare presupune o înaltă competenţă a profesorului
investit cu calităţi şi experienţă de investigare, depistare, analiză, decizie pentru a
putea proiecta, conduce şi evalua întreaga activitate pe care o desfăşoară, pentru a
descifra şi realiza obiective precise, a înţelege transformările care se produc în
personalitatea elevului ca efect al acţiunilor întreprinse.
Rezultă că, evaluarea constituie o componentă importantă a procesului de
învăţământ, fiind implicată în fiecare moment în activitatea de predare – învăţare.

2. Strategii şi stiluri de predare

Strategia didactică este înţeleasă ca:


a) un mod de combinare a metodologiei didactice şi mijloacelor de
învăţământ prin care se asigură selecţia, organizarea şi desfăşurarea unei secvenţe
de instruire;
b) un echivalent al operaţiei de proiectare, organizare şi realizare a unei
înlănţuiri de sisteme de predare/învăţare prin parcurgerea cărora elevul asimilează
conţinutul ideatic, sistematizat în diferite obiecte de studiu, îşi formează sistemul
de abilităţi prevăzute de programele şcolare.
În predarea cunoştinţelor se porneşte de la exemple/fapte concrete pentru
a ajunge (prin analiză, sinteză, generalizare) la definirea noţiunii, la enunţul unei
reguli – calea inductivă; iniţial se introduc definiţii ori descrieri concise, care se
ilustrează apoi cu ajutorul datelor concrete – calea deductivă.
Strategiile de activizare ale elevilor reprezintă o acţiune de
instruire/autoinstruire, de dezvoltare a personalităţii prin stimularea şi dirijarea
metodică a activităţii sale. A activiza instruirea, înseamnă a mobiliza/angaja intens
toate forţele psihice de cunoaştere şi creaţie ale elevului, pentru a obţine în
procesul didactic performanţe maxime, însoţite constant de efecte instructiv –
educative optimale în toate componentele personalităţii; antrenarea elevilor în toate
formele de activitate şcolară, mărirea treptată a efortului pentru a-l ajuta pe elev
să se înscrie în curba efortului.

3. Modelele de determinare a eficacităţii şi eficienţei


predării şi al comportamentului didactic al profesorului

APTITUDINEA PEDAGOGICĂ
Vocaţia pedagogică este definită prin 3 elemente principale:
a) iubirea pedagogică;
b) credinţa în valorile sociale, culturale;
c) conştiinţa responsabilităţii faţă de copil, faţă de patrie şi faţă de
întreaga umanitate.
Tactul pedagogic presupune anumite elemente înnăscute, pregătirea
ştiinţifică şi pedagogică. Calităţile necesare cadrului didactic sunt:
- intelectuale (inteligenţă, spirit de observaţie, atenţie distributivă, gândire
profundă, clară, imaginaţie bogată şi memorie bună);
- afective (blândeţea, voioşia, generozitatea, pasiunea, entuziasmul);
- volitive (caracter ferm, dârzenie, perseverenţă, intrasigenţă, răbdare,
stăpânire de sine);
- morale (unitate între vorbă şi fapte, simţul măsurii, echilibru între
exigenţă şi îngăduinţă, onestitate, modestie, echitate).

Predarea în grup se referă la: grupuri mici (3 – 6 elevi) dintr-o clasă; se


realizează de acelaşi profesor, în acelaşi timp şi, de obicei, în aceeaşi încăpere;
împreună implică sarcini care urmăresc dezvoltarea abilităţii de cooperare, de a
descoperi prin întrebări şi de a rezolva problemele. Predarea în grup este un model
de strategie pentru educaţie şi trebuie văzută ca o contribuţie la emanciparea
educaţiei.
Predarea în grup se realizează în 3 etape:
1) Planificarea: identificarea unei probleme independent de fiecare grup şi
cooperarea pentru rezolvarea ei; predarea în grup poate începe încă din ciclul
primar (ex.: separaţi un grup mic şi daţi-i o sarcină pe care el şi-a ales-o). În
formarea grupurilor se va ţine seama de: performanţe sau abilităţi (compoziţie
heterogenă sau omogenă), relaţii sociale (grupuri bazate pe relaţii de prietenie),
interese, şansă (norocul de a fi ales).
2) Execuţia: expunerea sarcinilor de lucru (ulterior, grupul îşi va formula
sarcina), acordul asupra procedurii de lucru şi împărţirea sarcinilor, culegerea
rezultatelor parţiale obţinute de indivizi în cadrul fiecărui grup, discutarea lor în
grup, formularea rezultatelor împreună.
Alte tehnici: rezolvarea creativă a problemelor, studiu de caz, jocul de rol,
experimente, observaţii, investigaţii.
La predarea în grup, abilităţile, dificultăţile, opiniile, atitudinilor şi pattern-
urile de comportament social ale elevului devin părţi ale învăţării; elevul fiind
implicat mai mult în învăţare decât în predarea frontală.
3) Evaluarea: primirea rezultatelor în scris de către toţi elevii, afişe pe
perete pentru rezultatele parţiale şi finale, interogarea experţilor – grupul stă în
faţa clasei şi este deschis la întrebări, expunerea rezultatelor: produse, desene,
texte, modele.