DIMENSIUNEA CRIMINOLOGICA

A OPEREI LUI SIGMUND FREUD

Importanţa cunoaşterii lui Freud şi a doctrinei sale este absolut necesară întrucât
datorită universalităţii lui aceasta reprezintă un moment important atât pentru cultura generală
a fiecărui intelectual cât şi, mai ales, pentru cultura de specialitate a unui jurist sau medic.
Freud are meritul incontestabil de a introduce o manieră cu totul originală în explicarea
mecanismelor psihicului uman prin metoda psihanalitică.
Prin studiile sale, el a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi
antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a
acesteia.
Teoria lui Freud a rezultat din două etape decisive. Prima etapă conţine ideea
referitoare la inconştient – “partea invizibilă a aisbergului, care formează cel mai larg şi cel
mai puternic sector al minţii noastre”. Inconştientul, în concepţia lui Freud, se deosebeşte de
preconştient care, deşi în mod normal este asemănător inconştientului, poate fi stimulat prin
diverse procese de gândire şi deveni conştient. Deci, prima etapă include inconştientul,
preconştientul şi conştientul ca nişte entităţi autonome.
Mai apoi, Freud şi-a revizuit teoria, îmbunătăţind-o şi propunând o nouă
structură a psihicului uman. Astfel, în concepţia sa viaţa psihică a oricărui individ cuprinde
trei nivele diferite, aflate într-o strânsă interdependenţă: Sinele, Eul şi Supraeul.
Sinele (Id) reprezintă un complex de tendinţe şi reflexe din gândirea
inconştientă, care nu sunt trăite în mod conştient. Zis altfel, sinele sau inconştientul reprezintă
partea cea mai ascunsă şi tainică, precum şi cea mai adâncă a sufletului. Sinele include toate
instinctele primare – în a căror constelaţie un rol determinant îl are instinctul sexual (libidoul),
- la care se adaugă instinctele distructiv şi agresiv. Sinele este considerat ca o componentă
biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, iar răbufnirile inconştientului
se pot produce în anumite manifestări, străbătând cenzura pe care o instituie Eul şi Supraeul.
Acestea ar fi manifestările dobândite prin naştere sau în primii ani de copilărie
ca, comportamentele violente sau de nesupunere, visele, care nu sunt altceva decât forme
deghizate ale unor trăiri interioare, lapsusurile, produse, de regulă, în momentele de oboseală
sau distracţie care slăbesc cenzura Eului şi Supraeului. La toate acestea se adaugă şi actele
ratate şi complexele. Actele ratate constau în aceea că o persoană aude ceea ce nu i se spune,
citeşte ceea ce nu este scris în realitate, iar la baza acestora nu există explicaţii de natură
organică. Complexele sunt de diferite feluri, cum ar fi, spre exemplu, cele ale lui Herostat,
Cain, Electrei etc.
Cel mai important este complexul Oedip. Aceasta înseamnă atracţie pretimpurie
a copilului spre părintele de sex opus, obţinînd o anumită rivalitate. Acest complex are drept
premise mitul grec despre regele Oedip, care a comis două crime: uciderea tatălui şi incestul.
Cu toate că Oedip a încercat să se opună prezicerii oracolului, el n-a reuşit şi pentru aceasta s-
a pedepsit luându-şi vederea. Descoperirea crimei a avut loc treptat, semănând sub acest
aspect cu metoda psihanalizei.
În concepţia lui Freud există două căi de rezolvare a conflictului din id:
1) redirecţionarea instinctelor primare sau sublimarea de la scopurile propuse
spre altele, cum ar fi cele de creaţie ştiinţifică, artistică, literară, muzicală etc.
 2) refularea ce constă în scoaterea tendinţelor şi instinctelor primare din sfera
conştientului şi includerea lor în id.
Deci, Sinele este o realitate psihică adecvată care nu are însă conştiinţa realităţii
obiective. Eul (Ego) este cea de a doua instanţă psihică şi se mai numeşte şi conştient.
Eul reprezintă nivelul central al personalităţii, nucleul acesteia şi este constituit
din cunoştinţele despre sine. Eul asigură “constanta individuală” , garantând echilibrul necesar
între instinctele şi tendinţele profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prin
educaţie, pe de altă parte. Astfel, sinele este pus treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii
sub controlul Eului şi Supraeului.
Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală reflectă nivelul de dezvoltare a
personalităţii, influenţa pe care mediul social şi cultural o exercită asupra psihicului. Supraeul
contribuie şi el, ca şi Eul, la refularea instinctelor, nivelul său de cenzură fiind cu atât mai
puternic, cu cât persoana este mai matură, sănătoasă psihic, mai instruită, mai educată şi mai
experimentată în viaţă. Supraeul este cel care dictează Eului, iar acesta din urmă ordonă
controlarea şi stăpânirea Sinelui. Freud face o comparaţie alegorică între Eu şi Sine,
comparându-le cu un călăreţ şi un cal, când călăreţul trebuie să conducă calul, ultimul fiind
mult mai puternic. Uneori, supremaţia Eului asupra sinelui este doar o iluzie: “Aşa precum
călăreţul, dacă nu vrea să se despartă de calul său, îl conduce unde vrea el (calul), aşa şi Eul
transformă în acţiune voinţa Sinelui, dând-o drept voinţa sa”.
Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale
individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina săvârşirea
infracţiunii. În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi nonifractor s-ar situa la nivelul
supraeului, care acumulează tradiţiile şi idealurile trecutului,2 iar în sfera Sinelui şi a Eului
neexistând deosebiri semnificative. Pornind de la principiile menţionate, Freud a elaborat
metoda psihanalizei, care reprezintă cheia întregului său sistem. Astfel, psihanaliza cuprinde
un ansamblu de procedee destinate urmăririi şi descoperirii cauzelor devierilor
comportamentale şi vindecării unor boli psihice.
Psihanaliza se efectuează în cabinetul medicului psihanalist, care poartă discuţii
libere asociative, prin sugestii, teste sau experimente, toate având drept scop descoperirea
cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări psihice. În consecinţă, prin metoda psihanalizei, sunt
scoase la iveală tendinţele ascunse printre care şi cele de agresivitate şi trecute cu ajutorul
medicului prin cenzura Eului şi Supraeului. Este o metodă de sondare şi de descărcare a
inconştientului de natură a preîntâmpina izbucnirile negative şi criminale.
Cel mai de seamă reprezentant al psihanalizei considera că forţele pulsionale
fundamentale ale individului sunt Erosul- ca sistem pulsional hedonic şi vital, şi Thanatosul
ca instinctul urii şi a morţii.Freud diferenţiaza trei instanţe ale personalităţii: eul, supraeul şi
sinele. Eul sau conştiinţa de sine reprezintă nucleul personalităţii şi este alcătuit din
cunoştiinţele şi imaginile despre sine, precum şi din atitudinile conştiente sau inconştiente faţă
de cele mai importante interese şi valori; Supraeul ( Super-ego) sau conştiinţa morală
reprezintă expresia existenţei individului înmediul social; Sinele (Id) reprezintă un complex
de instincte şi de tendinţe refulate, el constituind polul pulsional al personalităţii, depozitar al
tendinţelor instinctive predominant sexuale şi agresive.
Sigmund Freud a început cercetările în domeniul psihanalizei în anii 1880 la
finalul unui secol încare atât Europa, cât şi America au cunoscut reforma azilelor pentru
persoanele cu deficienţe psihice şişi-au manifestat interesul pentru stările psihologice
anormale, în special pentru afectţunile psihice. Freuds-a îndreptat către studiul psihanalizei
după ce a citit articole referitoare la metoda lui Breuer de a trataisteria prînhipnoză şi dupa ce
şi-a terminat studiile la Sorbona în 1885. Contribuţia esenţială a luiSigmund Freud constă în
punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi înexplicarea pe
această bază a personalităţii umane. În plus, a dezvoltat o nouă teorie (teoria
psihanalitică), precum şi o metodologie terapeutică aferenta, care - în forma iniţială sau
modificată - urmăreşteameliorarea funcţionării psihice, uneori cu aplicaţii în patologiile
mentale.
Eul este acela care asigură echilibrul între instinctele şi tendintele profunde ale
individului, pe de o parte, şi normele primite pri needucaţie şi realitatea obiectivă, pe de altă
parte. Aşadar, Sinele este pus treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii, sub controlul Eului
şi Supraeului.
Un loc primordial în determinarea vieţii psihice îl ocupă inconştientul. La baza
diverselor tulburări sau comportamente specifice stau astfel motive ce se situează în sfera
inconştientului. Apariţia unor stări tensionale între cele 3 instanţe ale personalităţii duce la
conflict. Căile de rezolvare aconflictului sunt: sublimarea (redirecţionarea energiilor sexuale
de la scopul primar către alte scopuri, cade exemplu, creatii artistice) şi refularea ( respingerea
imaginilor, ideilor, dorinţelor neplăcute din sfera conştientului în conştient, creându-
se astfel un nou conflict inconştient). 
Freud acordă importanţă primordială complexului oedipian şi complexului de
culpabilitate. În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi nonifractor s-ar situa la
nivelul Supraeului, întrucât în sfera Sinelui şi a Eului nu există deosebiri semnificative.
Pulsiunile organice, antisociale, tendinţele criminogene ar fi astfel prezente la toţi indivizii.
Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalităţii individului, fiind
controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia şitrecerii la faza adultă de către “ Eu”,
care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor successivetrăite de individ în cursul
procesului de maturizare, prin structura conştiinţei morale ( a Supraeului).
Freud consideră ca structurarea Supraeului este marcata indeosebi de procesul de
identificare, de amintirea tatalui asociata ideii de bine şi rău ca şi de regulile de morală proprii
grupului familial în care individul se dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta
din urmă supunându-se sau nu ordinului de acontrola şi stăpani pulsiunile Sinelui. Diferenţa
specifică care separă infractorul de noninfractor s-ar situala nivelul Supraeului şi s-ar datora
unei incapacităţi de a depăşi complexul oedipian. Un loc aparte îl
ocupa criminalul care săvârşeşte infractiunea datorită complexului de vinovăţie. 
Potrivit conceptiei freudiene, complexul de vinovăţie favorizează comiterea
crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de unsentiment de vinovăţie atât de puternic, încât
devenind insuportabil, face ca pedeapsa să fie aşteptată ca oeliberare. Aceasta ar explica şi de
ce unii infractori îşi ”semnează crima” pentru a fi cât mai repededescoperiţi, de ce mărturisesc
foarte uşor fapte comise sau îşi arogă fapte pe care nu le-au comis. Cătresfârşitul vieţii sale,
Freud lărgeşte, întrucâtva, fundamentul pe care se sprijină teoria sa, explicândvinovăţia ca pe
o expresie a unui conflict ambivalent, a luptei eterne între Eros şi Thanatos, conflict carese
naşte în familie şi care se amplifică, ulterior în viaţa comunitară
În ceea ce priveşte viaţa lui Sigmund Freud, demn de menţionat este faptul că
numele acestuia nu este asociat întotdeauna doar cu ştiinţe precum neurologia sau psihiatria,
ci şi cu un domeniu precum cel al criminologiei. Freud este fondatorul şcolii psihanalizei, iar
prin intermediul acesteia a contribuit la dezvoltarea gândirii criminologice sub trei aspecte:
i) astfel, Freud a oferit explicaţii cu privire la structura şi funcţionarea
“aparatului” psihic;
ii) explicaţii privind cauzele şi tratamentul nevrozelor;
iii) referiri la fenomenul criminal.
Cu privire la primele explicaţii, iniţial, Freud a considerat
că inconştientul, preconştientul şi conştientul sunt instanţele vieţii psihice şi pe baza acestora
a explicat producerea actelor ratate, dar şi cauzele nevrozelor şi ale viselor. În cele din
urmă, sinele, eul şi supraeul devin structuri ale psihicului, astfel încât sinele este sediul
tendinţelor instinctuale şi al refulatului, acesta luând locul inconştientului, dar inconştientul nu
se limitează doar la acesta, pentru că supraeul este inconştient, iar eul are şi el o dimensiune
inconştientă.

În legătură cu explicaţiile privind cauzele şi tratamentul nevrozelor, Freud

admite că există trei factori a căror acţiune apare la persoanele bolnave:
i) predispoziţiile ereditare;
ii) ii) influenţa unor elemente din prima copilărie;
iii) iii) „renunţarea reală” , care cuprinde frustrările provocate
individului de către mediu, “nenorociri care impun renunţarea la
dragoste, care antrenează mizeria, neînţelegerile familiale,
căsătoriile rău asortate (…)”. S. Freud- Introduction à la
psychanalyse.
O influenţă covârşitoare o au factorii din prima copilărie, întrucât aici este
momentul în care instinctul sexual parcurge mai multe etape, în funcţie de zonele erogene în
jurul cărora se află libidoul. Parcurgerea acestor etape poate duce la apariţia unor fixaţii ale
libidoului şi pot genera unele nevroze şi perversiuni.
Tot în etapa copilăriei, ca urmare a acestor fixaţii, poate apărea „complexul lui
Oedip”, ce se manifestă ca o atracţie sexuală faţă de părintele de sex opus şi dorinţa de
suprimare a părintelui de acelaşi sex. Freud consideră că această etapă este parcursă în mod
inevitabil de către orice individ, iar modul în care ea este depăşită, fie prin sublimarea
tendinţelor, fie prin refularea lor, va fi modul în care se diferenţiază persoanele normale de
cele nevrotice.
Referirile la fenomenul criminal au apărut pentru prima dată în lucrarea „Totem
şi tabu”, Freud analizând câteva dintre tabuuri, alocând o importanţă
deosebită incestului şi uciderii. Freud vedea comiterea incestului şi a uciderii ca pe o
satisfacere a unor „dorinţe refulate”, atrăgând totodată atenţia şi asupra condiţiilor din
sistemul represiv, care erau propice pentru cel condamnat să comită şi acolo acelaşi fapt ilicit:
“Dacă unul a reuşit să-şi satisfacă o dorinţă refulată, este obligatoriu ca toţi ceilalţi tovarăşi
de comunitate să se simtă animaţi de aceeaşi tentaţie; pentru a o reprima, trebuie sancţionată
cutezanţa celui vinovat, şi adesea se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care îl
execută prilejul de a comite, la adăpostul expierii, acelaşi fapt nelegiuit”. – S. Freud, Totem
şi tabu. Astfel Freud ajunge la concluzia că actul criminal, constând în încălcarea tabuurilor,
are o origine instinctuală, afirmând în „Totem şi tabu”: “Legea nu interzice omului decât ceea
ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale (…). Dacă nu ar exista
înclinaţii rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le
interzicem?”
Într-o altă etapă a creaţiei sale, acesta considera că psihicul uman este guvernat
de două principii: cel al plăcerii şi cel al realităţii. Primul dintre acestea fiind puternic în
primele faze ale dezvoltării copilului şi cerând satisfacerea imediată a tuturor tentaţiilor
instinctuale, iar principiul realităţii este cel care guvernează psihicul uman, Freud considerând
că plăcerea păleşte în faţa realităţii. Prin urmare, atunci când principiul realităţii câştigă
supremaţia în faţa principiului plăcerii, se poate spune că s-a ajuns la maturitatea psihică a
individului, iar acesta poate suporta o neplăcere vremelnică pentru a ajunge în cele din urmă
la plăcere.
Profesorul Bernd Figner, de la o universitate din New York, în urma unui
experiment, a stabilit că modul în care facem alegeri este generat de cât de dezvoltat avem
cortexul lateral prefrontal stâng, acesta reprezentând o zonă a creierului care se maturizează
târziu, aşa explicându-se de ce copiii şi adolescenţii sunt mai impulsivi în luatul deciziilor şi
în rezistenţa la tentaţii decât adulţii. În cadrul experimentului, 52 de persoane au avut scurte
impulsuri magnetice aplicate peste anumite zone ale creierului, iar apoi au fost întrebaţi dacă
preferă să primească 20 de dolari imediat sau peste două săptămâni. Toţi cei care au avut
amplasate impulsuri magnetice pe partea stângă a creierului au răspuns că vor banii imediat.
În lucrarea sa, “Eul şi sinele”, Freud vede în actul criminal imaginea unui
sentiment de vinovăţie tipic nevrozelor, rămăs în stare inconştientă şi anterior faptelor:
“Constatarea că intensificarea acetui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un
om un criminal, a constituit o adevărată surpriză. Şi totuşi, faptul este neîndoielnic; la mulţi
criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior
şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei”.
Aşadar, criminalii nevrotici sunt aceia care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente, în aceste cazuri putându-se constata existenţa unui sentiment de vinovăţie însoţit
de neliniştea pedepsei, criminalul nevrotic simţind pedeapsa ca pe o justificare morală, dar şi
ca pe o autorizare la recidivă.
Meritele lui S.Freud sunt enorme, iar realizările lui au fost utilizate cu succes în
medicină, reuşindu-se vindecarea unor tulburări psihice. Cu ajutorul metodei psihanaliste, el a
introdus o manieră originală de explicaţie a mecanismelor şi proceselor psihice; a elaborat
concepţii noi cu privire la aparatul psihic, iar psihanaliza este tot mai des folosită, virtuţile ei
nefiind însă pe deplin elucidate.
REFERAT CRIMINOLOGIE

STĂNCIULESCU FLORIN CRISTIAN

FACULATATEA DE DREPT I.D.
ANUL II, GRUPA 322