Sunteți pe pagina 1din 3

Anastasiei Ionut-Andrei

DREPT FR. AN III

Subiectul administrării probelor

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal sunt prevăzute în


mod expres și unitar de Codul de procedură penală în Partea generală, Titlul IV, Articolele 97-
201. Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni. Constituie probă orice
element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Această definiție a probei surprinde esența procesului penal, finalitatea urmărită prin
desfășurarea acestuia. Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea
unei infracțiuni. Totuși, deși probele nu sunt enumerate strict și limitativ de Codul de procedură
penală, acestea trebuie administrate în procesul penal cu respectarea strictă a dispozițiilor legale.
Constatarea la timp și în mod complet, de către organele judiciare care desfășoară urmărirea
penală și judecata, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită
potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale
subiecților procesuali.

Probele constituie elemente de fapt ce contribuie la constatarea existenţei sau inexistenţei


unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la aflarea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare. Astfel, Art. 97 (1) CPP reglementează ca fiind  probă orice element de
fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea
persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi
folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Înscrisurile pot
servi ca mijloace de probă, dacă, din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului. Procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului
Anastasiei Ionut-Andrei
DREPT FR. AN III
de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă. Procesele-verbale
întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului
de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal.
orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Procedeul probatoriu este modalitatea
legală de obținere a mijlocului de probă.

Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă legătură. Plecând de la
elementele de fapt pe care trebuie să le stabilească, organele judiciare recurg la procedeele
probatorii prevăzute de Codul de procedură penală și administrează probele necesare,
concludente și utile cauzei, prin intermediul mijloacelor de probă. În funcție de natura sau
caracterul probelor (funcția procesuală pentru care intervin), acestea se împart în probe în
favoarea suspectului sau a inculpatului (în apărarea acestuia față de acuzațiile care i se aduc) și
probe în defavoarea acestuia (în sprijinul acuzării suspectului sau inculpatului). Organele
judiciare sunt obligate în același timp atât să identifice cât și să administreze aceste tipuri de
probe.

Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de comiterea faptei penale.
Spre exemplu, probele care provin din declarația unui martor ocular.

Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din planul secund al
comiterii infracțiuni. Spre exemplu, proba ADN a inculpatului găsită la locul comiterii faptei.
Acestea sunt mai credibile cu cât nu provin dintr-o verigă foarte îndepărtată de sursa primară.

Deși organele judiciare trebuie să se concentreze asupra obținerii de probe din surse
primare, în practică, de multe ori, acest lucru este imposibil. Având în vedere că dispozițiile
procesual penal nu fac o ierarhie a importanței probelor, care sunt lăsate la aprecierea organelor
judiciare, administrarea unor probe indirecte, obiective, suficient de convingătoare și care nu lasă
loc nici unor îndoieli, constituie temeiul suficient pentru o hotărâre de condamnare, indiferent de
gravitatea infracțiunii comise. În contextul evoluției tehnicii criminalistice, pot fi administrate în
procesul penal probe indirecte de o calitate superior fiabilă altor probe cum ar fi declarațiile
persoanei vătămate sau ale unui martor ocular la săvârșirea unei infracțiuni în condiții sau
împrejurări ce pot pune sub semnul întrebării percepția acestora asupra realității. Probele
Anastasiei Ionut-Andrei
DREPT FR. AN III
indirecte nu se confundă însă cu indiciile temeinice care nu pot constitui temei pentru o
condamnare.

Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu fapta prevăzută de legea penală și
persoana care a săvârșit-o, adică cu obiectul probațiunii. Acestea sunt fapte principale (res
probanda) ce trebuie în mod obligatoriu dovedite în cadrul procesului penal. Spre exemplu, în
cazul unei tentative la infracțiunea de tâlhărie, probele directe pot fi reprezentate de relatările
martorilor sau ale persoanei vătămate ori de prinderea în flagrant a făptuitorului.

Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu obiectul probațiunii. Prin
intermediul acestora se constată faptele probatorii (res probantes), adică acele fapte sau
împrejurări care conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și a
persoanei care a săvârșit-o. Spre exemplu, identificarea în locuința inculpatului a unor bunuri ce
au fost sustrase persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni de omor.