Sunteți pe pagina 1din 4

Anastasiei Ionut-Andrei

DREPT FR.ANUL III.SEM.I

Analiza comparativă a drepturilor suspectului și ale inculpatului

Inculpatul este partea în procesul penal împotriva căreia se exercită o acțiune în justiție,
fiind și în NCPP “persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”; definiția era
asemănătoare și în Codul de procedură penală anterior. Dobândirea calității de inculpat și
punerea în mișcare a acțiunii penale au loc atunci când se constată că ,”există probe din care
rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare
prevăzute la art. 16, alin. (1)”. Acest moment procesual intervine în faza urmăririi penale, când
acțiunea penală este pusă în mișcare de procuror, acesta fiind singurul organ de urmărire penală
căruia legea îi rezervă posibilitatea de a pune în mișcare acțiunea penală.

Spre deosebire de inculpat care este o veritabilă parte în procesul penal, suspectul este
alături de persoana vătămată, doar un subiect procesual principal, iar drepturile și obligațiile
acestuia sunt în mare măsură cele prevăzute pentru inculpat, însă numai în limitele pe care legea
i le impune. Mai mult decât atât, deși în prezent termenul de ”suspect” este frecvent întâlnit și în
medii non-juridice, în procedura penală ,”suspectul” și-a făcut apariția odată cu intrarea în
vigoare a NCPP, în Codul de Procedura penală anterior neexistând nicio dispoziție cu privire la
acesta. Înainte de adoptarea Codului de procedură penală actual un termen care definea însă
persoana cercetată penal era acela de “învinuit”. În acest sens, art. 229 VCPP prevedea că
“Persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă
în mișcare acțiunea penală.”

Cronologic, are întâietate dobândirea calității de suspect, o persoană devenind suspect


când există probe din care să rezulte “bănuiala rezonabilă” că “a săvârșit fapta pentru care s-a
început urmărirea penală și nu există vreunul dinre cazurile prevăzute la art 16, alin. (1)”. Spre
dosebire de inculpat care primește acest “statut” doar prin ordonanța procurorului, calitatea de
suspect poate fi atribuită și de către poliția judiciară prin îndreptarea cercetărilor penale dinspre
faptă (“în rem”) spre o anumită persoană (“in personam”). Cu toate acestea, dispoziția organului
Anastasiei Ionut-Andrei
DREPT FR.ANUL III.SEM.I
de cercetare penală poate fi cenzurată de procuror, organul de cercetare penală având obligația de
a înainta acestuia dosarul cauzei și de a prezenta măsura dispusă spre a fi confirmată.

Este important de menționat că și în cazul extinderii urmăririi penale sau schimbării încadrării
juridice a faptei “când urmărirea penală se efectuează față de o persoană, extinderea dispusă de
organul de cercetare penală se supune confirmării procurorului care supraveghează urmărirea
penală”. Organele de cercetare penală pot, așadar, să extindă urmărirea penală chiar și când în
cauza se află un suspect, sub rezerva confirmării procurorului care supraveghează urmărirea
penală, fără a putea însă extinde acțiunea penală cu privire la aspecte noi (această facultate
revenindu-i exclusiv procurorului).

Aducerea în discuție a extinderii urmăririi penale și a schimbării încadrării juridice în


faza urmăririi penale are relevanță în raport cu drepturile suspectului și inculpatului sub aspectul
declarării ca neconstituțională a uneia dintre prevederile art. 311 NCPP. Prin Decizia nr 90/2017,
Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la “excluderea
obligației informării suspectului sau inculpatului despre schimbarea încadrării juridice a faptei”,
întrucât prin această trunchiere a obligației de informare din sarcina organului de urmărire penală
sunt încălcate principii constituționale fundamentale precum dreptul la apărare și dreptul la un
proces echitabil (art. 21, alin. (3) Constituția României). Mai mult decât atât, articolul în cauză
contravenea și Conveției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în
privința dreptului de informare datorat acuzatului.

În tot cursul procesului penal asistarea de către avocat a persoanei împotriva căreia se
desfășoară activitățile judiciare este vitală pentru respectarea principiului egalității armelor,
dintre toate etapele procesuale urmărirea penală fiind cea în care coeziunea avocat-
suspect/inculpat este cea mai strânsă. Această viziune se reflectă și în art. 92 NCPP intitulat
sugestiv „Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului„, care subliniază că avocatul poate
asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu 2 excepții individualizate și strict
prevăzute de lege. Aceste excepții vizează utilizarea metodelor speciale de supraveghere și
infracțiunile flagrante, atunci când cu ocazia flagrantului se efectuează o percheziție corporală
sau a unui vehicul. În afara celor 2 excepții menționate anterior, avocatul suspectului sau
inculpatului poate asista la oricare alt act desfășurat în urmărirea penală față de clientul său, în
Anastasiei Ionut-Andrei
DREPT FR.ANUL III.SEM.I
acest sens fiind informat prin fax, email sau telefonic cu privire la data și ora efectuării
procedurilor în cauză, dacă acesta a solicitat să fie încunonștințat. Totodată, persoana reținută sau
arestată are dreptul să ia contact cu avocatul în condiții de confidențialitate a convorbirii, fără
interceptări sau înregistrări ale conversației purtate de aceștia. Bineînțeles, va fi asigurată paza
suspectului sau a inculpatului, fără a se aduce atingere secretului profesional al avocatului.

Suspectul sau inculpatul au voie așadar să ceară administrarea oricăror probe, bineînțeles
sub rezerva cazurilor indicate anterior unde existau motive justificate pentru refuzul administrării
acestora. În Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funadmentale la art. 6,
par. 3, lit d), se recunoaște dreptul acuzatului de a audia sau de a solicita „audierea martorilor
acuzării precum și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și
martorii acuzării.” Odată propuse, chiar și încuviințate spre administrare, probele nu au un
caracter de stabilitate absolută, în sensul că pot fi retrase în faza judecății, părțile (deci implicit și
inculpatul) putând „renunța la probele pe care le-au propus.” Instanța nu poate însă din oficiu și
fără punerea în dicuția părților să elimine o probă chiar dacă apreciază că nu mai e necesară, dar,
după aplicarea principiului contradictorialității, respectiv punerea în discuția parților, dacă își va
menține opinia, va putea înlătura proba. O situație deosebită întâlnim la probele obținute în
urmărirea penală și încuviințate de instanță, care au o stabilitate mai mare, acestea fiind puse „în
discuția părților, a persoanei vătămate și a procurorului ”, fiind luate în considerare în judecarea
cauzei.

Suspectul „există” procesual doar în faza urmăririi penale, persoana care joacă acest rol
dobândind fie poziția de inculpat, atunci când bănuiala rezonabilă care plana asupra lui cum că ar
fi săvârșit o infracțiune se consolidează cu probe, fie va ieși din proces în urma clasării sau
renunțării la urmărirea penală. În ipoteza în care nu este incidentă nicio prevedere de la art. 16
NCPP și nici nu sunt îndeplinite condițiile renunțării la urmărirea penală, procesul trece din faza
urmăririi penale în etapa camerei preliminare, moment ce nu coincide însă cu „metamorfozarea”
suspectului în inculpat, această transformare având loc anterior, întrucât până nu există probe
suficiente și grăitoare că o persoană a săvârșit o infracțiune nu poate continua succesiunea
etapelor procesuale; de menționat însă ca ambele poziții de suspect și de inculpat sunt jucate de
aceeași persoană fizică sau juridică, schimbarea calității neavând niciun efect asupra identității
persoanei în cauză.
Anastasiei Ionut-Andrei
DREPT FR.ANUL III.SEM.I

S-ar putea să vă placă și