Sunteți pe pagina 1din 3

Gheorghe Gruia Marinescu

Supranumit „Pele al handbalului”, Gheorghe Gruia a fost singurul român din


istorie declarat de o federaţie internaţională drept cel mai bun jucător din toate
timpurile. Un campion care putea fi recunoscut dintr-o privire, Gruia a mai fost
cunoscut şi drept „Mâna de aur” datorită faptului că tot ceea ce atingea transforma
în cel mai valoros metal precum un alchimist genial.

Născut pe 2 noiembrie 1940 la Bucureşti, Gheorghe Gruia Marinescu, pe


numele său complet, a fost de două ori campion mondial, în 1964 şi 1970, şi a
cucerit medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972, unde a fost
cel mai prolific marcator al turneului de handbal, cu 37 de reuşite. Totodată, el a
câştigat de opt ori titlul de campion naţional cu Steaua, alături de care a cucerit şi
Cupa Campionilor Europeni în 1968. „Gruia a fost Himalaya al nostru”, a spus
despre el fostul său coechipier de la naţionala României din acei ani de glorie,
Ştefan Birtalan. „Toţi am fost acolo, sus, pe platou, la înălţime, dar el era vârful cel
mai înalt!”

Gheorghe Gruia a fost un sportiv complet. Până să devină cel mai bun
handbalist din istorie, a practicat cu succes atletismul şi voleiul: a fost campion
naţional la juniori la aruncarea suliţei şi la triplu salt, iar la 21 de ani juca deja în
prima ligă de volei. În timpul unei confruntări la fileu, a fost remarcat de un
antrenor de la Steaua, care i-a schimbat traseul, ducându-l spre handbal, sportul pe
care l-a îmbrăţişat cu drag şi l-a înfrumuseţat cu geniul său. După doar trei luni,
debuta în Divizia A, iar după un tur de campionat a fost convocat direct la naţionala
de seniori a României!

Gruia a fost unul dintre handbaliştii care nu au trecut prin filiera clasică de
selecţie, juniori – tineret – seniori. A fost selecţionat după ce a fost văzut
întâmplător jucând volei la echipa Steaua Bucureşti. După trei luni de instruire
intensivă a debutat în Divizia A şi, după un tur de campionat, a fost cooptat direct
în lotul naţional de seniori. În 1978, el a plecat în Mexic, contribuind semnificativ
la dezvoltarea handbalului din această ţară. În anul 1992, a fost numit de către IHF
drept „cel mai bun handbalist al tuturor timpurilor”.

A decedat la 9 decembrie 2015, în Ciudad de México, în urma unui atac de


cord. Federaţia Română de Handbal a decis ca, printr-o ceremonie specială din
ianuarie 2016, să retragă definitiv din naţionala României tricoul cu numărul 10
purtat de handbalist.
Cariera

La echipe de club

Gheorghe Gruia a fost, încă din tinereţe, atlet şi sportiv. El a combinat mai
întâi practicarea mai multor sporturi, atletismul, voleiul şi handbalul. În timp ce era
junior, a câştigat campionatele naţionale de juniori la aruncarea suliţei şi la triplu
salt, iar la vârsta de 21 de ani juca deja în prima ligă de volei din ţara noastră.

Până la urmă, a ales să se concentreze pe un singur sport, iar acesta a fost


handbalul. În 1961 a ajuns la Steaua Bucureşti, club la care avea să obţină mari
performanţe. În 1963, avea să câştige primul său titlu de campion al României (era
totodată primul titlu al României câştigat de Steaua, după trecerea de la handbalul
în 11 la cel în 7).

Avea să fie primul său titlu dintr-o serie de opt, ultimul în 1973, an în care
avea să se şi retragă din jocul de handbal de mare performanţă. Cu Steaua, a mai
reuşit un succes extraordinar, în anul 1968: Cupa Campionilor Europeni, după
finala de la Frankfurt pe Main împotriva cehoslovacilor de la Dukla Praga, meci
câştigat cu scorul de 13-11 de formaţia militară.

La finala Cupei Dunării, petrecută în 1964, la Budapesta, tot cu Dukla Praga,


Gruia s-a îmbolnăvit foarte grav, având o febră de 40 de grade, şi o stare foarte
proastă, cu dureri în gât şi transpiraţie rece. A apelat la doctorul cehoslovac,
deoarece formaţia Steaua nu avea medic, iar verdictul acestuia era crunt 3-4 zile la
pat, ceea ce însemna că acesta rata finala, care avea loc în seara acelei zile. Întrebat
dacă Gruia va putea totuşi juca, doctorul cehoslovac a fost ferm: acesta putea intra
în teren doar dacă era nebun, pentru că era foarte probabil să se aleagă cu o
miocardită de care nu va mai scăpa niciodată. Până la urmă, Gruia a luat
medicamente, a intrat în teren, iar doctorul cehoslovac a sfătuit jucătorii formaţiei
sale ca Gruia să fie lăsat în pace, deoarece nu reprezenta un pericol. Aceştia l-au
ascultat pe doctor, însă Gruia, în starea deplorabilă în care se afla, a reuşit să
marcheze peste 7 goluri pentru Steaua, sub privirile înmărmurite ale doctorului
formaţiei Dukla, care se închina la fiecare reuşită a românului.

Din 1973 şi până în 1978, Gheorghe Gruia a fost antrenor şi profesor la


Academia de Înalte Studii Militare, cu specialitatea handbal. Din 1978, el s-a mutat
în Mexic, fiind trimis mai întâi cu scopul de a antrena echipa naţională a statului
nord-american, însă a devenit un promotor al acestui sport în această ţară, după ce a
observat că handbalul nu fusese încă deloc popularizat acolo.
Echipa naţională

Gheorghe Gruia nu a evoluat niciodată pentru echipele naţionale de juniori


sau de tineret ale României, fiind selecţionat direct la echipa mare, la doar un tur de
campionat de la debutul său în prima ligă de handbal. În 1964, avea să joace primul
său mare turneu final alături de echipa naţională (după ce în 1962 cucerise bronzul
la Campionatele Mondiale Studenţeşti din Suedia).

La Campionatul Mondial de Handbal Masculin din Cehoslovacia, Gruia va


deveni pentru prima oară campion mondial. În finală, România avea să treacă, cu
scorul de 25-22, de selecţionata Suediei, iar Gruia avea să marcheze un gol în finală
pentru „tricolori”. Între 12 şi 21 ianuarie 1967 a avut loc, în Suedia, Campionatul
Mondial de Handbal, iar România a reuşit să câştige bronzul. Gheorghe Gruia a
fost unul din principalii marcatori ai competiţiei, cu 34 de goluri (patru mai puţine
decât golgheterul vest-german Herbert Lübking). În finala mică împotriva URSS,
Gruia a marcat 12 goluri, iar România a învins cu 21-19, câştigând locul al treilea şi
medaliile de bronz.

În 1968, a câştigat Campionatele Mondiale Universitare, disputate în


Germania. A urmat a doua victorie la Campionatele Mondiale, în 1970, la turneul
disputat în Franţa. A marcat 30 de goluri la turneul de Campionat Mondial câştigat
în finală cu 13-12 împotriva Germaniei de Est, finală în care a punctat de patru ori.
În clasamentul marcatorilor de la acest turneu final a ieşit al doilea, cu un gol mai
puţin decât rusul Vladimir Maksimov.

Ultimul său turneu final avea să îi aducă prima medalie olimpică, un bronz la
Munchen, în Germania de Vest (1972), el câştigând acest titlu după ce a marcat 37
de goluri. România a ieşit doar pe trei, învingând în finala mică, cu scorul de 19-16,
formaţia similară a Germaniei de Est. "Mâna de Aur" a handbalului românesc
încheia astfel în forţă ultimul turneu final la care a participat alături de tricolori.