Principiile oxigenoterapiei

      Hipoxia este o condiţie patologică întâlnită în mai multe afecţiuni care scad oxigenul

alveolar sau prin diminuarea hemoglobinei, prin tulburări în sistemul circulator sau în cazul
diferitelor afecţiuni care interferă cu difuziunea pulmonară. Există patru forme de hipoxie:

 hipoxemie (scăderea presiunii şi a cantităţii de oxigen de la nivelul sângelui arterial;

 anemică (scăderea capacităţii de a transporta oxigenul în sânge);
 circulatorie (reducerea fluxului sanguin);
 histotoxică (incapacitatea celulară de a folosi oxigenul).

      În mod normal, saturația oxigenului în sângele periferic este de 96 – 98 mmHg, sau

matematic se calculează după formula: 100,1 – 0,323 x (vârsta în ani ± 5 mmHg). Corectarea
sau ameliorarea acesteia este imperios necesară pentru o evoluţie favorabilă a pacientului,
pe de o parte din cauza disconfortului psihic pe care îl creează, iar pe de altă parte, recuperarea
stării de sănatate se face mai rapid în condiţii de oxigenare sanguină corecte. Nu trebuie uitat că
hipoxia se însoţeşte de hipercapnie, reprezentată de creşterea presiunii parțiale a dioxidului de
carbon  peste valoarea de 40 mmHg care epuizează lent musculatura respiratorie scade forţa
musculară, scade afinitatea hemoglobinei pentru oxigen, scade încărcarea oxigenului în
capilarele pulmonare, alterează metabolismul aerob.
      Este util să cunoaştem şi să prevedem necesitatea administrării de oxigen şi de aceea au fost stabilite nişte grupe de bolnavi cu risc:

 pacienţi vârstnici (mai ales peste 80 de ani), la care gradul de oxigenare a sângelui
scade rapid, odată cuperformanţele respiratorii, cu creşterea spaţiului mort fiziologic şi
a gradientului alveolo – arterial al oxigenului;
 pacienţii  obezi, mai ales cei ce depăşesc cu peste 30% greutatea ideală;
 pacienţii cu afecţiuni cardio – pulmonare preexistente;
 pacienţi mari fumători;
 pacientii ce au suferit intervenţii chirurgicale toracice sau în etajul abdominal superior,
care predispun la un deficit ventilator mecanic prin mecanism antalgic;
 pacientii operaţi în urgenţă;
 pacienţi care au suportat intervenţii chirurgicale de peste 3 – 4 ore;
 pacienţi care au suportat, intervenţii chirurgicale cu anestezie generală, la care s-au
descris, în primele 24 de ore postoperator, perioade de apnee de peste 70 cu o durată
între 10 – 45 de secunde.

      Prin oxigenoterapie, se creşte aportul de oxigen al aerului atmosferic peste 20% cât este
normal. Odată cu creşterea oxigenului la nivel pulmonar se produce creşterea gradientului de
presiune între sânge şi ţesuturi cu o mai bună oxigenare tisulară şi totodată se produce şi
saturarea hemoglobinei cu oxigen.

Indicaţii ale oxigenoterapiei

      Oxigenoterapia este indicată în cazurile în care pacientul păstrează automatismul mişcărilor
respiratorii, iar alterarea mecanicii respiratorii nu este atat de importantă încat să necesite
ventilaţie mecanică, presiunea parțială a oxigenului este sub < 60 mmHg, saturația oxigenului
în sângele periferic < 90%.

Reclama

      Principalele indicații pentru oxigenoterapie sunt:

 afecţiunile respiratorii în care este redusă aria schimburilor gazoase între sânge şi aerul
alveolar (pneumonie, boli obstructive cronice ale căilor respiratorii, infarct sau embolie
pulmonară, astm bronşic, etc.);
 leziuni toracice cu disfuncţiiventilatorii de tip antalgic (fracturi costale, fracturi sternale,
contuzii musculare, etc.);
 boli cardiace cu reducerea debitului sistemic (infarct de miocard, insuficienţa cardiacă
congestivă, şoc cardiogen, etc.);
 scăderea capacităţii de transport a oxigenului (hemoragii cu reducerea masei
eritrocitare);
 medicaţie care afectează funcţia respiratorie;
 pneumotorax;
 debit cardiac scăzut;
 edem pulmonar acut;
 stările febrile care cresc consumul de oxigen al organismului.

      Indicaţia de oxigenoterapie este pusă de medicul specialist, cu precizarea concentraţiei,

temperaturii şi a umidităţii gazului inhalat.