CE ESTE PSIHOPEDAGOGIA SPECIALA

Este o stiinta interdisciplinara, aflata la intersectia mai multor stiinte.

Play
Unmute
Loaded: 0.67%
Fullscreen

Skip Ad

"Psihopedagogia speciala este o stiinta de sinteza, care utilizeaza informatiile

complexe furnizate de medicina (pediatrie, neurologie infantila, oftalmologie,
otolaringologie, audiologie, ortopedie, igiena, etc.), psihologie (cu toate
ramurile ei), pedagogie, sociologie, stiinte juridice, in studierea dinamica a
personalitatii tuturor formelor de handicap prin deficienta si inadaptare .".

(C-tin Paunescu, I. Musu, 1997)

"Psihopedagogia speciala sau defectologia este o stiinta ce se ocupa de

persoanele handicapate, de studiul particularitatilor psihice, de instructia si
educatia lor, de evolutia si dezvoltarea lor psihica, de modalitatile, corectiv-
recuperative, pentru valorificarea potentialului uman existent si formarea
personalit 717e49h atii acestora, in vederea integrarii socio-profesionale cat
mai adecvata".

(E. Verza, 1998)

Scopul psihopedagogiei speciale este elucidarea cauzelor si a formelor de

manifestare a anomaliilor prezente in dezvoltarea persoanelor (considerate
cu deficiente), stimularea proceselor compensatorii si fundamentarea
interventiei educativ-terapeutice.

Psihopedagogia speciala ar fi, dupa unii autori, denumirea "imblanzita" a

vechiului termen de "defectologie".

"Defectologia (lat. "defectus" = lipsa, defect, deficienta si grec. "logos" =

stiinta, teorie) este o disciplina in sistemul stiintelor pedagogice, care care se
ocupa de legitatile dezvoltarii persoanelor deficiente, in cadrul teoriei si
practicii instruirii, educarii si integrarii sociale, respectiv al readaptarii sociale
si personale a deficientilor."
 (Walter Roth, 1979)

Defectologia este "stiinta care studiaza legitatile dezvoltarii, educatiei si

instruirii copiilor deficienti", mentionand ca "prin natura sa, este o disciplina
sintetica, interdisciplinara, deoarece se afla la intersectia mai multor directii
de cercetare stiintifica, psihologie, medicina, sociologie."

(Valter Mare, 1989)

La recomandarile forurilor internationale s-a renuntat la expresiile

considerate "dure"pentru pentru persoanele sau familiile persoanele cu
handicap de "defect", "deficienta", "defectologie".

In concluzie, psihopedagogia speciala este o stiinta interdisciplinara la

confluenta dintre psihologie, pedagogie, medicina si sociologie, care se
ocupa de cunoasterea sistemului psihic al persoanelor considerate anormale
sau neadaptate/inadaptate pentru a intreprinde actiuni cu caracter corectiv,
formativ (educativ) sau/si de reeducare pentru o insertie/reinsertie
psihosociala eficienta.

Prin extensie, psihopedagogia speciala este stiinta cunoasterii si normalizarii

persoanelor cu nevoi speciale.

Domenii vizate:

psihopedagogia deficientilor mintal

psihopedagogia deficientilor auditiv

psihopedagogia deficientilor de vaz

psihopedagogia deficientilor psihoneuromotori

psihopedagogia persoanelor cu tulburari psihice

psihopedagogia persoanelor cu tulburari socio-afective si de

comportament

psihopedagogia elevilor cu tulburari de învatare

psihopedagogia diversitatilor etnice, culturale si lingvistice

psihopedagogia celor cu abilitati, talente si a creativilor
(supradotati)

CADRUL CONCEPTUAL sI TERMINOLOGIA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

Clarificarea notionalã si operationalã a conceptului de

"handicap"

1. maladia  sau  traumatismul initial, existente încã de la

nastere sau dobândite;

2. deficienta: pierderea sau alterarea unei structuri sau functii

(leziune anatomicã, tulburare psihologicã rezultând în urma unei
maladii, accident în evolutia normalã, dar si a unor carente psiho-
afective (pierderea pãrintilor sau neglijenta pedagogicã).

Deficiente frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale,

etc.

3. incapacitatea: reducerea partialã sau totalã a posibilitãtii de a realiza o

activitate (motricã sau cognitivã) sau un comportament. Exemple:
incapacitate de comunicare, de igienã personalã, de locomotie, etc.

Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, si nu de o manierã univocã, de

deficientã. Atât deficientele, cât si incapacitãtile, pot fi vizibile sau invizibile,
temporare sau permanente, progresive sau regresive;

4. handicap: dezavantaj social, rezultat în urma unei deficiente sau

incapacitãti care limiteazã sau împiedicã îndeplinirea de cãtre individ a unui
rol asteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independentã fizicã,
orientare, autonomie economicã, integrarea socialã, etc.

Handicapul este o functie a raporturilor persoanelor deficiente cu

mediul lor. El survine atunci când aceste persoane întâlnesc
obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedicã sã
acceadã la diversele sisteme ale societãtii, disponibile pentru
ceilalti cetãteni. Astfel, handicapul rezultã din pierderea sau
limitarea posibilitãtilor de participare pe picior de egalitate, cu
ceilalti indivizi, la viata comunitãtii (Ph. Wood, 1982).
Neputând fi determinate prin repere ferme si rigide, stãrile de handicap
trebuie interpretate ca variabile dependente de situatii sociale trãite de
subiectul în cauzã.

În concluzie, starea de handicap exprimã dezechilibrul apãrut în viata unui

individ în tentativa sa de a-si asuma si îndeplini rolul social conferit de
colectivitatea în care este integrat.

Succesul sau insuccesul acsiunii sale va fi deci condisionat, pe de-o parte, de

nivelul posibilitãsilor sale, iar pe de altã parte, de parametrii mediului în care
se manifestã.

Noi concepte si schimbari de sensuri ale unor

notiuni din sfera stiintelor educatiei, cu
precadere în cadrul educatiei speciale
Educatia este o activitate continua care urmareste dezvoltarea
constienta si performanta a potentialului individual în functie
de cerintele mediului social normat.

"Educatia speciala este o forma de educatie adaptata la modul

de dezvoltare al copilului (persoanei, n.a.), sub sau peste limita
normalului.

Educatia speciala pentru persoanele cu deficienta / handicap si a

celor cu probleme de adaptare, dezvoltare, învatare, implica un
proces de interventie specifica concretizat în oferirea de servicii de
reabilitare / recuperare de natura medicala, psihopedagogica,
socioprofesionala, precum si programe care sa conduca la nivele
functionale fizice, psihice si sociale corespunzatoare capacitatilor
personale, la obtinerea unui grad mai mare de autonomie personala
si sociala." (Elena Vlad, 1999)
Educatia speciala raspunde unor nevoi (cerinte) educationale
speciale.

Cerinte educative speciale (CES) este un concept introdus în

terminologia UNESCO în anii 1990. Expresia desemneaza acele
 cerinte ori nevoi fata de educatie derivate sau nu dintr-o
deficienta care sunt suplimentare dar si complementare
obiectivelor generale ale educatiei pentru un copil.

"Ceritele educative speciale (CES) exprima trebuinta

fundamentala a unor copii de a li se acorda o atentie si o
asistenta educativa suplimentara, fara de care nu se poate
vorbi de în mod efectiv de egalizarea sanselor de acces,
participare scolara si sociala. Aceasta sintagma desemneaza un
continuum al problemelor speciale de educatie, cu referire la
un registru larg de tulburari care se întinde de la deficientele
profunde la tulburarile usoare de învatare." (Gh. Radu, 1999)

Copiii cu cerinte educationale speciale (CES) sunt acei

copii a caror cerinte (nevoi) speciale sunt de natura
educationala si deriva în principal din deficiente mintale, fizice,
senzoriale, de limbaj, socio-afective si de comportament ori
asociate, indiferent de severitatea acestora. Pot fi cuprinsi în
categoria copiilor cu CES si unii copii ocrotiti în institutii
rezidentiale, precum si anumiti copii/elevi ce prezinta
tulburari/dificultati de învatare si/sau adaptare scolara." (I.
Musu, 1997)

"Învatamântul special se organizeaza de Ministerul

Învatamântului, pentru prescolarii si elevii cu deficiente
mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective si de
comportament, sau cu deficiente asociate, în scopul instruirii si
educarii, al recuperarii si integrarii lor sociale".

(Legea Învatamântului nr.84/1995, art. 41)

Se asigura accesul la educatie fie în structurile învatamântului

special (segregat), fie în diversele forme de integrare scolara
(în grup sau individual), în scolile obisnuite. Pentru a realiza
integrarea scolara s-au organizat diverse forme de
scoklarizare: clase speciale în scoala obisnuita, grupe de elevi
cu CES în clasa obisnuita, integrare individuala. Elevii cu CES
beneficiaza complementar de sericiile unui profesor de sprijin
în clasa, profesor itinerant, servicii de compensare-corectare
 specifice desfasurate in cabinete si centre din scoala sau în
afara scolii obisnuite (logopedie, reeducare neuro-motorie,
psihoterapie, etc), în functie de nevoi.

Normalizarea, dupa B. Nirje - 1969, reprezinta procesul prin

care se asigura accesul la tiparele existentiale si la conditiile de
viata obisnuite, pentru toate categoriile de persoane

Dupa L. Kebon, 1982, normalizarea are patru nivele

functionale:

Normalizarea fizica reprezinta posibilitatea de a avea acces

la mijloacele fizice (obiectuale) pentru satisfacerea
nevoilor fundamentale, primare.

Normalizarea functionala consta în asigurarea accesului la

serviciile publice ale societatii.

Normalizarea sociala se refera la posibilitatea de a avea

contacte sociale spontane si regulate, la dreptul de a se
simtii si a fi percepute ca facând parte dintr-un context
social.

Normalizarea societala se refera la nivelul util, productiv, în

cadrul diferitelor organizatii si asociatii, având
responsabilitati, influienta si beneficiind de încredere. (ap.
D. Popovici, 1999)

Integrarea semnifica faptul ca relatiile dintre indivizi sunt bazate

pe o recunoastere a integritatii lor, a valorilor si drepturilor
comune ce le poseda. Adica nu sunt priviti exclusiv prin prisma
deficientelor dintre ei si normali, atitudine ce duce la segregare
si handicapare, ci este necesara o atitudine, o privire asupra
întregii personalitati ce poseda si calitati si posibilitati
compensatorii ce le pot oferi posibilitatea ducerii unei vieti cât
mai apropiata de cea a normalilor si în interiorul comunitatii
normalilor, daca beneficiaza de servicii si facilitati speciale.
 B. Nirje spunea ca "integrarea înseamna sa ti se permita sa fi
capabil sa fii tu însuti printre ceilalti". Integrarea se refera la
relatiile dintre individ si societate.

În învatamânt, integrarea se refera la asigurarea serviciilor de educatie

speciala în cadrul scolilor obisnuite.

Alegerea dintre mai multe alternative de integrare posibile

va tine seama exclusiv de dorintele si nevoile celor implicati si nu
se va rezuma la o decizie arbitrara si dureroasa de ordin
administrativ.

"Educatia integrata este o replica a sistemului de învatamânt

clasic, bazat pe institutiile traditionale, incapabile sa satisfaca,
prin modul de organizare si alte caracteristici, nevoile
educationale ale tuturor copiilor cu CES (.). S-a impus ca
necesitate abandonarea practicii izolarii elevilor cu dizabilitati în
institutii segregate , care formeaza indivizi insuficient adaptati
pentru a face fata exigentelor societatii." (D. Popovici, 1999)

La baza constituirii acestei forme de educatie, care functioneaza peste tot în lumea occidentala si
S.U.A., stau:

respectarea "Drepturilor fundamentale ale copilului";

principiul "educatiei pentru toti copiii" prin crearea de "scoli

incluzivive;

principiul "integrarii" si "normalizarii";

principiul individualizarii educatiei  si egalizararii sanselor de acces la

educatie a tuturor copiilor  indiferent de CES, etc.;

"Incluziunea - dupa S.J. Pijl, 1969 - se refera la faptul ca oricine, indiferent de

deficienta sa sau de deficientele pe care le întâmpina în învatare, trebuie tratat
ca un membru al societatii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie
trebuiesc furnizate în cadrul serviciilor sociale, educationale, medicale si
 celelalte servicii puse la dispozitia tuturor membrilor comunitatii." (D.
Popovici, 1999)

Incapacitate (dizabilitate) desemneaza un numar de limitari functionale cauzate

de deficiente intelectuale, fizice, senzoriale, de conditii de sanatate ori de
mediu. Limitarile pot fi partiale sau totale si care nu permit ca o activitate sa fie
îndeplinita în limitele considerate normale pentru o fiinta umana.

Reabilitarea se refera la un proces destinat, sa dea posibilitatea persoanelor cu

deficienta sa ajunga la niveluri functionale fizice, psihice si sociale
corespunzatoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul carora îsi pot
schimba viata în directia obtinerii unui grad mai mare de independenta.

Recuperare, termen uzitat în România, are în esenta o semnificatie echivalenta cu

cel de reabilitare, având însa o încarcatura mai puternica medicala si sociala.

Exista tendinta de a utiliza în cuplu notiunile de abilitare - reabilitare, prima referindu-se la

acele functii care nu mai pot fi recuperate. În schimb prin mecanisme de compensare se pot
forma abilitati, capacitati bazale pentru integrarea sociala si profesionala.

Conceptul de sanse egale, reprezinta rezultatul prin care diferite sisteme ale socitatii si mediului,
precum serviciile, activitatile culturale, informarea si documentarea, sunt puse la dispozitia
tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilitati.

Termenul de egalizarea sanselor (crearea de sanse egale) este procesul prin

care diferitele sisteme sociale si de mediu (infrastructura, servicii, activitati
informative, documentare) deevin accesibile fiecaruia si în special persoanelor
cu handicap.

Termenul servicii de sprijin, se refera la acele servicii care asigura atât

independenta în viata de zi cu zi a persoanei cu handicap cât si exerciatrea
drepturilor ei (dispozitive de asistare, servicii de interpretare, asistent personal,
servicii de îngrijire comunitara).

Pentru protectie speciala, s-a propus urmatoarea definitie:

"Protectia speciala cuprinde totalitatea actiunilor înterprinse de societate în

vederea diminuarii sau chiar înlaturarii consecintelor pe care deficienta
cauzatoare de handicap (considerata factor de risc social) o are asupra nivelului
de trai a persoanei cu handicap."
 ( dupa "Strategia nationala privind egalizarea sanselor pentru persoane cu
handicap în România", 2000)

Se doreste ca termenii de: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt/incapabil de munca sa nu

mai fie folositi în caracterizarea persoanelor cu dizabilitati, deoarece ei nu reprezinta realitatea si
anuleaza personalitatea si capacitatile persoanelor.