Cursuri CHIMIE

1. Atomul - structură, particule elementare

Atomul este cea mai mică particulă a materiei care nu poate fi divizată în alte particule
mai mici prin metode chimice sau fizice obişnuite.

Atomul este cea mai mică parte în care se poate diviza o substanţă simplă şi care
păstrează individualitatea acesteia.

În decursul secolului XIX şi începutul secolului XX, prin experimente precum descărcările
electrice în gaze rarefiate, transformările radioactive, spectrele luminoase şi altele, s-a putut
demonstra că atomul nu este o particulă "bloc", indivizibil şi indestructibil, ci dimpotrivă este un
edificiu complex, compus din particule mai mici (electroni, protoni, neutroni etc.).

Atomul este alcătuit din:

- nucleu – este zona centrală sau internă a atomului. Nucleul conține sarcini electrice încărcate
pozitiv (protoni) și sarcini electrice neutre (neutroni). În nucleu este concentrată masa atomului;
- învelişul de electroni – este zona externă a atomului sub forma unui nor de electroni care
înconjoară nucleul atomic dens. El conţine sarcini electrice încărcate negativ (electroni).

Particulele de bază ale atomului sunt numite particule elementare sau subatomice.
Aceste particule sunt electronii, protonii şi neutronii, ele fiind descoperite şi caracterizate astfel:

- în 1897, J.J. Thomson descoperă electronul (e− ). Electronii sunt particule subatomice cu
sarcină electrică negativă; în anul 1910, R.A. Millikan stabileşte sarcina electrică a electronului,
e(-) = −1,602 ⋅ 10−19 C. Ea a devenit unitate de sarcină electrică negativă şi este numită sarcină
electrică elementară. Electronii au o masă neglijabilă, deci se poate spune că ei practic nu
contribuie la masa atomului.

- în 1919, E. Rutherford descoperă protonul (p+). Protonii sunt particule subatomice cu

sarcină electrică pozitivă; sarcina electrică a protonului este egală cu cea a electronului dar cu semn
schimbat, e(+) = +1,602 ⋅ 10−19 C şi se consideră a fi unitatea de sarcină electrică pozitivă. Masa
unui proton este 1,672 ⋅ 10−27 kg, respectiv 1,0073 u.a.m., deci de 1836 ori mai mare decât masa
electronului. Prin urmare, protonii contribuie la masa atomului.

- în 1932, J. Chadwick descoperă neutronul (n0). Neutronii sunt particule subatomice

responsabile de valoarea masei atomice a unui atom (alături de protoni) şi care sunt neutri din
punct de vedere electric. Deci, neutronul nu are sarcină electrică, dar are masă. Masa neutronului
este 1,674 ⋅ 10−27 kg, apropiată cu a protonului, respectiv 1,0087 u.a.m., deci de 1838 mai mare
decât masa electronului. Prin urmare, neutronii contribuie la masa atomului.

1
 2. Legături chimice

În condiţiile naturale de pe planeta noastră, sub formă de atomi liberi stabili există doar
gazele rare şi metalele în stare de vapori.
Atomii celorlalte elemente se găsesc combinaţi, fie între ei formând substanţe simple (de
ex.: Au metalic, O2 , H2 , N2 etc.), fie cu atomii altor elemente formând substanţe compuse (de ex.:
H2O, NaCl etc.).

Interacţia care se stabileşte între doi atomi într-o combinaţie simplă sau compusă se
numeşte legătură chimică.

Legătura chimică este forţa care menţine împreună atomii în molecule. Aceasta determină
structura şi proprietăţile substaţelor şi este determinată de învelişul electronic exterior al atomilor.
Teoria clasică (electronică) a legăturii chimice explică formarea legăturilor dintre atomi cu
ajutorul configuraţiei electronice a atomilor.
Studiul configuraţiei electronice a atomilor elementelor din Sistemul Periodic arată că
gazele rare (din grupa VIII A), caracterizate printr-o mare stabilitate chimică, au pe nivelul
exterior (de valenţă) 8 electroni cuplaţi (octet), cu excepţia heliului care are 2 electroni (dublet).
Octetul (ns2 np6) şi respectiv dubletul (1s2) de electroni reprezintă configuraţii de electroni
excepţional de stabile.
Atomii celorlalte elemente au un număr mai mic de electroni în nivelul exterior, deci sunt
instabili şi în consecinţă tind să-şi formeze configuraţii de stabilitate maximă, identice cu cele ale
gazului rar cel mai apropiat din Sistemul Periodic. Acest lucru este posibil fie prin transfer de
electroni, fie prin punere în comun de electroni, între atomii respectivi formându-se legătura
chimică, rezultând sisteme complexe stabile, adică substanţe elementare şi combinaţii chimice.
Admiţând două posibilităţi de realizare a configuraţiei stabile (de octet sau de dublet) a
ultimului strat electronic, respectiv transferul de electroni între atomi (legătura ionică) şi punerea
în comun de electroni între atomi (legătura covalentă), teoria electronică a demonstrat că sistemele
moleculare sunt mai stabile decât atomii izolaţi.
În funcţie de diferenţa de electronegativitate dintre atomii participanţi la legătură, teoria
electronică prevede trei tipuri de legături chimice:

- legătura ionică sau electrovalenţa; este o atracţie electrostatică între ioni de semn contrar
(ioni pozitivi şi ioni negativi), conform legii lui Coulomb; se realizează între atomi cu
electronegativităţi diametral opuse (metale şi nemetale);
Ex.: în NaCl, LiO etc.

- legătura covalentă sau covalenţa; este o legătură adevărată în care atomii legaţi covalent
formează o moleculă cu structură bine definită; se disting două tipuri de legături covalente:
- legătura covalentă nepolară între atomi cu electronegativităţi mari şi identice;
Ex.: în H2 , O2 , N2 etc.
- legătura covalentă polară între atomi cu electronegativităţi mari şi diferite;
Ex.: în H2O, HCl, NH3 etc.

- legătura metalică; ea apare doar între atomii metalelor în stare solidă sau lichidă; se caracterizează
printre altele prin faptul că îngăduie unora dintre electroni să circule cu mare uşurinţă de la un atom la
altul; se realizează între atomi cu electronegativităţi mici şi identice (metale).
Ex.: în Na metalic, Cu metalic etc.

2
 În afara acestor trei tipuri de legături chimice fundamentale, se cunoaşte şi un alt gen de
legături mai slabe, între molecule, respectiv legăturile intermoleculare. Din această categorie fac
parte: legăturile (punţile) de hidrogen şi legăturile van der Waals.

3. Substanţe

Cea dintâi preocupare a chimiei, ca ştiinţă a naturii, este de a studia forma chimică de
mişcare a materiei care există în Univers. Materia, ca realitate obiectivă a Universului, se manifestă
sub două forme strâns interconectate şi anume:
- forma discontinuă sau corpusculară, respectiv substanţele (atomi, molecule) şi
- forma continuă sau ondulatorie, respectiv câmpurile (energiile)
din Univers.
Proprietăţile materiei sunt mişcarea, veşnicia şi unicitatea.
Substanţele din jurul nostru pot fi în stare pură sau, cel mai des, ca amestecuri de substanţe (Fig.
1).

Figura 1. Formele concrete ale materiei corpusculare.

Substanţa este acea parte a materiei care apare sub formă de particule, posedă masă,
ocupă un spaţiu, se deplasează cu viteze mai mici ca viteza luminii.

Substanţele sunt specii materiale cu proprietăţi chimice identice în toată masa lor, care se
caracterizează prin compoziţie constantă, invariabilă.

3
 Numim substanţă pură compusul care se caracterizează prin proprietăţi fizice invariabile,
în condiţii identice, precum şi compoziţie chimică bine determinată.

Din punct de vedere chimic, substanţele pure pot fi:

- a) Substanţele elementare sau simple sunt substanţele care nu pot fi descompuse în substanţe
mai simple prin metode fizice sau chimice. Sunt substanţele care conţin aceeaşi specie de atomi.
Din această categorie fac parte:
- elementele chimice (114) din Sistemul Periodic, formate din atomi identici;
Ex.: H, O, N, Cl, P, S, Na, Mg, Al etc.
- substanţele moleculare simple, formate din molecule ce conţin aceeaşi specie de atomi.
Ex.: H2 , O2 , N2 , Cl2 , O3 , P4 , S8 etc.

- b) Substanţele compuse, numite şi combinaţii chimice, sunt substanţe ale căror molecule sunt
formate din mai multe specii atomice. Ele pot fi descompuse în elementele constituente sau în
substanţe compuse mai simple.
Ex.: descompunerea dicarbonatului de calciu:
t0
Ca(HCO3)2 → CaCO3 + H2O + CO2
Substanţele compuse se clasifică în substanţe anorganice (~ 4 % din numărul total de
combinaţii chimice) şi substanţe organice (~ 96 %).

4. Amestecuri de substanţe. Sistemele disperse

Sistemele disperse reprezintă amestecuri de două sau mai multe componente (substanţe).

Sistemele disperse prezintă două componente care diferă prin cantitate:

- mediul de dispersie (mediul dispersant) este componenta aflată în cantitate mai mare în amestecul
respectiv; în cazul soluţiilor adevărate se numeşte dizolvant sau solvent;
- fază dispersă (faza dispersată) este componenta ce se află în cantitate mai mică; în cazul soluţiilor
adevărate este substanţa care se dizolvă numită şi solvit, solut sau dizolvat. Ea este cea care determină
multe proprietăţi ale sistemului dispers.
Sistemele disperse se clasifică după mai multe criterii:
- 1) După numărul de faze din sistem (faza este o parte a unui sistem separată de celelalte părţi prin
interfeţe/suprafeţe la nivelul cărora se produce o modificare bruscă a proprietăţilor fizico - chimice)
respectiv, în funcţie de natura suprafeţelor de separare dintre componentele care formează amestecul,
sistemele disperse pot fi (Fig. 2):
- sistemele disperse monofazice sau omogene: sunt acele sisteme în care componentele nu
prezintă suprafeţe de separare, iar compoziţia amestecului este uniformă în tot sistemul (au proprietăţi
identice în toate punctele sistemului). Substanţele ce compun amestecul nu sunt perceptibile cu ochiul
liber sau la microscop şi nu sunt separabile prin mijloace mecanice.
- sistemele disperse polifazice sau eterogene: sunt acele sisteme în care componentele
prezintă suprafeţe de separare, compoziţia amestecului fiind diferită. Substanţele ce compun
amestecul sunt perceptibile cu ochiul liber sau la microscop şi sunt separabile prin mijloace mecanice
precum filtrarea, centrifugarea etc.

4
 Figura 2. Sisteme disperse (amestecuri de substanţe) omogene şi eterogene.

- 2) În funcţie de dimensiunile particulelor dispersate (Fig. 3), cunoscând gradul de dispersie

(GD). El reprezintă numărul de particule care s-ar putea aşeza una lângă cealaltă pe o distanţă de 1
cm.
1
grad de dispersie GD = (cm −1 ) , unde d = diametrul particulei dispersate (în cm)
d
Astfel, pe baza gradului de dispersie există următoarele tipuri de sisteme disperse:
- soluţii adevărate (soluţii moleculare): GD > 107 cm-1, d < 10-7 cm (respectiv, < 1 nm)
sunt optic vide; particulele nu sunt vizibile nici măcar la ultramicroscop; trec prin toate filtrele; nu
sedimentează; difuzează uşor; dializează.
- soluţii coloidale: GD = 105 – 107 cm-1, d = 10-7 – 10-5 cm
prezintă proprietăţi interfaciale; pot coagula; particulele sunt vizibile la ultramicroscop; trec prin cele
mai fine filtre; nu dializează; nu difuzează.
- suspensii: GD < 105 cm-1, d > 10-5 cm
particulele sunt vizibile la microscopul optic; pot sedimenta; pot fi filtrate cu filtre mecanice; nu trec
prin filtre fine de hârtie; nu dializează.

Figura 3. Sisteme disperse:

a) soluţie adevărată (H2O + NaCl - sare de bucătărie);
b) soluţie coloidală (laptele = H2O + proteine, grăsimi, vitamine etc.);
c) suspensie (H2O + pământ).

3) După starea de agregare a mediului de dispersie (a dispersantului):

- sistemele disperse gazoase
- sistemele disperse lichide
- sistemele disperse solide

5
 5. Apa – duritatea apei

Apa, ca şi energia, reprezintă o componentă esenţială a existenţei şi dezvoltării civilizaţiei

umane.
Apa naturală (apa brută) este sursa de apă potabilă şi de apă industrială. Aceste ape
trebuie să prezinte o serie de caracteristici de puritate impuse de utilizator. Apa industrială intervine în
procesele tehnologice de fabricaţie, fie ca materie primă principală, fie ca factor tehnologic în
realizarea producţiei materiale.
În urma utilizării ei, apa (potabilă sau industrială) se impurifică cu diverse substanţe poluante,
trecând sub formă de apă reziduală. Prin deversarea apelor reziduale în natură se produce o degradare
a apelor naturale, proces numit poluare.
Apele naturale nu sunt ape pure, compoziţia lor variind cu natura petrografică a rocilor cu care
vin în contact şi cu aportul altor ape pe care eventual le primesc. Substanţele aflate în apa naturală
sunt sub formă ionică sau moleculară, în stare dizolvată, coloidală sau sub formă de suspensii.
Compoziţia chimică a apelor se apreciază cu ajutorul unor mărimi globale (cantitatea de suspensii
totale, reziduul total, reziduul fix sau salinitatea apei etc.) sau prin dozarea componentelor chimice.
Calitatea unei ape se apreciază pe baza unor indicatori, dintre care, cel mai important este
duritatea apei.

1. Duritatea apei

Prin duritatea apei se înţelege cantitatea de săruri solubile de calciu şi de magneziu existente
într-un litru de apă.

Sărurile care dau duritatea apei, şi care se găsesc disociate în ioni în apă, sunt:
- dicarbonaţii de calciu şi de magneziu:
Ca ( HCO3 )2 → Ca 2+ + 2HCO3−
Mg ( HCO3 )2 → Mg 2+ + 2HCO3−
- clorurile de calciu şi de magneziu:
CaCl2 → Ca 2+ + 2Cl−
MgCl2 → Mg 2+ + 2Cl−
- sulfaţii de calciu şi de magneziu:
CaSO 4 → Ca 2+ + SO 24−
MgSO 4 → Mg 2+ + SO 24−
O parte dintre aceste săruri, respectiv dicarbonaţii, dau o reacţie de hidroliză parţială în apă:

( Ca ) ( )
2+ CO 2
+ 2HCO3− + 2H 2O → Ca 2+ + 2OH − + 2H 2CO3 ∠
H 2O

( Mg ) ( )
2+ CO 2
+ 2HCO3− + 2H 2O → Mg 2+ + 2OH − + 2H 2CO3 ∠
H 2O
fapt pentru care, majoritatea apelor naturale prezintă un pH slab bazic (determinat de existenţa ionilor
OH−).

6
 În funcţie de comportarea termică a acestor săruri în timpul fierberii apei, se disting două
tipuri de duritate:
- duritatea temporară, Dt , reprezintă conţinutul de ioni de Ca2+ şi de Mg2+ corespunzători
dicarbonaţilor de calciu şi de magneziu din apă. Aceşti dicarbonaţi sunt instabili termic, astfel încât, la
fierberea apei, ei se descompun în carbonaţi insolubili:
Ca ( HCO3 ) 2 
o
95−100 C
→ CaCO3 ↓ +CO 2 + H 2O

Mg ( HCO3 ) 2 
o
95−100 C
→ MgCO3 ↓ +CO 2 + H 2O
Carbonaţii insolubili de Ca şi de Mg sunt foarte periculoşi în instalaţiile industriale, ei depunându-se
pe conducte, cazane de aburi etc., sub formă de tartru sau piatră de cazan. Aceasta conduce la
colmatarea conductelor sau la explozia cazanelor sub presiune, datorită coeficientului de dilatare
diferit al tartrului în raport cu materialul metalic.
- duritatea permanentă, Dp , reprezintă conţinutul în ioni de Ca2+ şi de Mg2+ corespunzători
clorurilor şi sulfaţilor de calciu şi de magneziu din apă. Aceste săruri sunt stabile termic şi nu dispar
din apă, în urma fierberii ei.

Duritatea totală, DT , a unei ape este suma dintre cele două durităţi:
DT = Dt + Dp (1)
Duritatea unei ape se exprimă cantitativ cu ajutorul unor unităţi de duritate precum: gradul de
duritate german (0dG) sau francez (0dF), ori în mval CaO / L apă.
- un grad de duritate german reprezintă conţinutul de săruri de Ca şi de Mg care există într-un litru
de apă, cantitate echivalentă cu 10 mg CaO sau 7,19 mg MgO.
1 0dG = 10 mg CaO / L apă = 7,19 mg MgO / L apă (2)
- un grad de duritate francez reprezintă conţinutul de săruri de Ca şi de Mg care există într-un litru
de apă, cantitate echivalentă cu 10 mg CaCO3.
1 0dF = 10 mg CaCO3 / L apă (3)
- un mval CaO / L apă corespunde la un conţinut de săruri de Ca şi de Mg dintr-un litru de apă,
echivalent cu 28 mg CaO.
1 mval CaO / L apă = 28 mg CaO / L apă (4)
−3
unde: 1 mval = 1 miliechivalent − gram = 10 echivalent − gram.
Între aceste unităţi de exprimare a durităţii apei există următoarea corespondenţă:
1 0dF = 0,56 0dG = 0,189 mval CaO / L apă (5)

În funcţie de valoarea durităţii totale, se deosebesc următoarele tipuri de ape:

- ape foarte moi (DT < 5 0dG);
- ape moi (DT = 5 – 10 0dG);
- ape medii (DT = 10 – 20 0dG);
- ape dure (20 – 30 0dG);
- ape foarte dure (DT > 30 0dG).