Sunteți pe pagina 1din 84

Amenajarea teritoriului si

dezvoltarea regionala

Conf. dr. arh. Ileana Budişteanu


ƒ

Lector drd. Tiberiu David

1
Reproducerea  conținutului  acestei 
publicații,  integrală  sau  parțială,  în  forma 
originală  sau  modificată,  precum  şi 
stocarea  într‐un  sistem  de  regăsire  sau 
transmiterea  sub  orice  formă  şi  prin  orice 
mijloace  sunt  interzise  fără  autorizarea 
scrisă a autorului/instituției 
Utilizarea  conținutului  acestei  publicații,  cu 
titlu  explicativ  sau  justificativ,  în  articole, 
studii,  cărți  este  autorizată  numai  cu 
indicarea clară şi precisă a sursei. 

ISBN 978‐606‐8165‐05‐9 
Editura CDCAS 

CENTRUL  NAȚIONAL  DE  CERCETARE ‐ DEZVOLTARE ŞI DOCUMENTARE PENTRU 
CONSTRUCȚII, ARHITECTURĂ, URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI‐CDCAS 
BUCUREŞTI‐Soseaua Pantelimon nr.266, sector2, cod poştal 021613,  
Telefon:021 2555022 – Fax: 031 4055840 – E-mail: office@cdcas.ro – www.cdcas.ro

2
CUPRINS

I CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI?............................... 1


1 Necesitatea de a privi teritorii tot mai largi – scurtă 1
privire istorică………………………………………………
2 De la sistematizare la amenajarea teritoriului şi la 2
planificarea spaţială………………………………………..

II OBIECTIVELE FUNDAMENTALE ALE AMENAJĂRII


TERITORIULUI LA NIVEL EUROPEAN ……………………... 3
1 Evoluţii şi tendinţe recente – sporirea rolului amenajării 3
teritoriului…………………………………………………..
2 Amenajarea teritoriului la nivelul Uniunii Europene…… 4
3 Principalele documente adoptate la nivelul Uniunii
Europene care orientează amenajarea teritoriului………. 7
4 Amenajarea teritoriului în ţările europene……………….. 11

III URBANISMUL ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI ………… 23


1 Evoluţia teoriilor privind formarea oraşelor…………….. 23
2 Formarea reţelelor de oraşe – principii de organizare…... 24
3 Noi teorii de formare a oraşelor……………………………
4 Oraşele în context regional – schimbări în ierarhia 33
oraşelor ……………………………………………………..
5 Câteva concepte de bază …………………………………... 35

IV METROPOLE, PROCESUL DE METROPOLIZARE, 39


FORMAREA ZONELOR METROPOLITANE ………………...
1 Ce sunt metropolele?............................................................. 39

3
2 In competiţia dintre zonele metropolitane: ce sunt 42
oraşele?....................................................................................
3 Regiunile metropolitane........................................................ 45

V DESPRE REGIUNI, EUROREGIUNI ŞI REGIUNI URBANE


FUNCŢIONALE…………………………………………………… 52
1 Sporirea rolului regiunilor. Orientarea politicilor
europene spre regiuni……………………………………… 52
2 Crearea regiunilor în România …………………………… 53
3 De ce sporeşte rolul regiunilor la nivel european? 54
4 Ce sunt euroregiunile?.......................................................... 56
5 Instrumentele politicii regionale …………………………. 64
6 Viziunile strategice ………………………………………… 71

VI REGIUNILE URBANE FUNCŢIONALE ……………………….. 77


1 O mare diversitate de dimensiuni şi funcţiuni……………. 77
2 Principalele probleme în dezbatere ………………………. 85
VII ANEXE
Mari regiuni pentru care s-au elaborat viziuni strategice ………. 89
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 111

4
I. CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI?

1. Necesitatea de a privi teritorii tot mai largi – scurtă privire istorică

Ce este amenajarea teritoriului?


Rolul sporit al amenajării teritoriului la nivel european
Scurt istoric – între haos şi ordine

Procesul tot mai extins al urbanizării, excesele unei societăţi în transformare, creşterea
motorizării – sunt numai unele din aspectele care reclamă o anumită formă de
reglementare a dezvoltării la nivelul teritoriului, de alocare a terenurilor pentru diferite
utilizări – aflate în competiţie acerbă.

Asistăm, pe de altă parte, la crearea unor vaste spaţii de cooperare la nivelul UE şi al


continentului european – zona de cooperare din regiunea Mării Negre, iniţiativa de
cooperare din Europa de sud-est (SECI), zone de liber schimb, piaţa comună europeană
etc.

Definirea amenajării teritoriului, a modului său de exprimare, a profesiunilor legate de


practicarea sa, a perspectivelor pe care le implică comportă mai multe lămuriri.

Inainte de a vorbi despre definiţii, să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei, a modului
în care s-a născut nevoia de amenajare a teritoriului şi a evoluţiei sale.

Amenajarea teritoriului are o istorie foarte veche. Controlul asupra organizării şi


dezvoltării aşezărilor umane s-a practicat din vremuri imemoriale. Civilizaţiile timpurii
din văile Tigrului şi Eufratului au demonstrat abilitatea de a pune ordine în locurile în
care se desfăşura viaţa unor comunităţi cu mare densitate şi au creat un sistem elementar
de asigurarea a serviciilor şi utilităţilor. Acelaşi lucru s-a putut observa şi în culturile Inca
şi Maya din America de Sud şi Centrală. Expansiunea colonială romană s-a remarcat prin
dispersia pe întregul teritoriu al imperiului a unor planuri standardizate de oraşe (azi le-
am spune tipizate). Urmele unuia din aceste exemple se regăsesc şi în ţara noastră la
Turnu Severin.

Nu numai că amenajarea teritoriului are o lungă istorie, dar putem spune că într-o
oarecare măsură orice dezvoltare este planificată. De ex. o locuinţă este gândită
(planificată) şi construită astfel ca să maximizeze funcţia, aspectul estetic, lumina,
dotarea şi utilarea. La fel se întâmplă şi în cazul unui bloc de locuinţe. Fără să forţăm
foarte tare comparaţia, procesul se repetă la scara oraşului şi la scara unor teritorii mai
largi. Ceea ce diferă este scara problemelor, multiplicitatea intereselor (actorilor) şi
a aspectelor care trebuie luate în considerare.

Intr-o formulare sintetică amenajarea teritoriului are grijă ca să existe „terenul potrivit”
la „momentul potrivit” pentru „oamenii potriviţi”.

5
2. De la sistematizare la amenajarea teritoriului şi la planificarea
spaţială.
Inceputurile amenajării teritoriului în România (respectiv în provinciile care compun azi
România) pot fi identificate din prima jumătate a sec. XVIII – îndeosebi în Transilvania
şi Oltenia – când se realizează primele determinări ale vetrelor unor localităţi rurale în
perioada ocupaţiei austro-ungare.

La începutul sec. XIX apar primele reglementări şi legiuiri teritoriale. O primă colecţie
este „Reglemantarea urbarială” din Transilvania în 1836. În Tările Româneşti este
înfiinţat cadastrul în 1835 la iniţiativa lui Alexandru Ghica1.

Primele planuri de urbanism datează din sec. XVIII-XIX pentru Timişoara, Giurgiu,
Brăila, Focşani sau pentru oraşe noi precum T. Măgurele, Olteniţa. Primele legi de
urbanism apar în a doua jumătate a sec.XIX: „Legea comunelor” – 1864, planurile de
aliniere şi regulamentele de construcţie (1890). Sistematizarea satelor este legată de
numele lui G. Maior şi P.S. Aurelian, autori ai unui proiect de lege rurală (1861) şi ale
unor studii în domeniu. Pe aceeaşi linie se înscriu proiectele de organizare a teritoriului
agricol şi primele monografii judeţene.

In perioada 1918-1944 amenajarea teritoriului devine o preocupare intensă, pe fondul


reorganizării administrative după Marea Unire. Sunt create foruri de avizare şi îndrumare
pentru sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919) şi primele
organisme de specialitate în domeniu (Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor); apar
primele publicaţii de specialitate „Monitorul oraşelor din România” şi revista
„Urbanismul”.

Dintre personalităţile care şi-au legat numele de dezvoltarea urbanismului şi amenajării


teritoriului trebuie remarcaţi Cincinat Sfinţescu şi Florea Stănculescu – primul fiind
autor al unei vaste opere teoretice, cel de al doilea fiind preocupat îndeosebi de spaţiul
rural.

Trebuie amintit că de numele lui C. Sfinţescu se leagă denumirea de sistematizare şi


noţiunea de plan superurbanistic – echivalentul de azi al unui plan de amenajare a
teritoriului naţional. El a propus realizarea de planuri regionale pentru o serie de zone cu
potenţial deosebit de dezvoltare (printre care Valea Prahovei, Litoralul Mării Negre). S-a
preocupat, de asemenea de sistematizarea satelor, în condiţiile efectelor industrializării
asupra spaţiului rural.

După 1920 se dezvoltă şi învăţământul superior în domeniu prin introducerea cursurilor


de urbanism la facultatea de arhitectură şi institutul politehnic. In paralel se dezvoltă
şcoala românească de sociologie animată de Dimitrie Gusti. Orientată către investigarea

1
„Istoricul sistematizării teritoriale din România” Doina Cristea şi N. Lascu, 1988

6
şi cunoaşterea directă a spaţiului rural, şcoala lui D. Gusti a adus o însemnată contribuţie
la cunoaşterea spaţiului rural.

Perioada care a urmat celui de al doilea război mondial a fost marcată de mutaţii majore
de natură politică, economică şi socială. In primii ani de după război, dezvoltarea oraşelor
şi satelor a urmat aceeaşi linie de refacere a distrugerilor provocate de război, la fel cum
s-a întâmplat şi în celelalte ţări europene.

In perioada 1950-1975 amenajării teritoriului i-a revenit un rol important, în contextul


industrializării şi urbanizării rapide a ţării. Conform etapizării propuse de D. Cristea şi
N. Lascu2, după 1944 se disting patru faze în evoluţia activităţilor de amenajare a
teritoriului:
- prima 1944-1950 – etapa schimbărilor structurale şi a refacerilor
- a doua 1951-1960 – a marilor studii regionale şi de reţea
- cea de a treia 1961-1975 – a diversificării şi specializării studiilor teritoriale şi a
abordării susţinute a mediului rural
- etapa 1976-1989 – a fost etapa dominată de comanda politică.

Etapa marilor studii regionale este legată de marile investiţii în industria extractivă şi
prelucrătoare, în domeniul energetic (amenajările hidrotehnice şi construirea primelor
mari hidrocentrale), în domeniul balneo-turistic (amenajarea litoralului Mării Negre).

După 1990, s-a trecut rapid la reconectarea la practicile europene în domeniu. Modelele
adoptate, de inspiraţie predominant franceză (dar şi germană) treceau însă, ele insele, prin
modificări substanţiale datorate noii faze post-industriale în care se aflau respectivele ţări.

II. OBIECTIVELE FUNDAMENTALE ALE AMENAJĂRII


TERITORIULUI LA NIVEL EUROPEAN

1. Evoluţii şi tendinţe recente – sporirea rolului amenajării teritoriului


Incepând din 1968 se manifestă interesul la nivel european pentru amenajarea
teritoriului. A devenit tot mai evident pentru specialiştii şi experţii Comisiei Europene că
„planificarea spaţială nu poate fi făcută în mod izolat”. Se recunoştea prin aceasta rolul
amenajării teritoriului în sprijinirea şi orientarea creşterii economice la nivel continental,
precum şi necesitatea de a păstra patrimoniul natural şi construit al Europei.

Asistăm astfel la o nouă orientare prin care se recunosc efectele pe care dezvoltarea
spaţială le poate avea nu numai în cadrul ţărilor membre, ci şi asupra zonelor învecinate
şi a Europei în ansamblul ei.

2
Ibidem

7
Odată cu introducerea fondurilor structurale (de sprijin al dezvoltării în ţările membre)
devenea evidentă nevoia de a coordona investiţiile publice şi/sau private pentru a reduce
disparităţile regionale, a spori eficienţa acestor fonduri.

Intrucât problemele nu se opresc la graniţele statelor, era necesară abordarea acestora în


context transfrontalier sau transnaţional.

Nu în ultimul rând, Europa devenea tot mai conştientă de necesitatea dezvoltării durabile
şi a stabilirii unui echilibru între creşterea economică şi protecţia mediului şi a
patrimoniului construit.

2. Amenajarea teritoriului la nivelul Uniunii Europene


Amenajarea teritoriului este obiectul preocupărilor europene, în condiţiile în care
dezvoltarea economică şi socială a Uniunii Europene este afectată de trei factori:

ƒ consecinţele economice şi sociale ale integrării unor noi state (ajungându-se în


prezent la 27 ţări membre)
ƒ cooperarea tot mai strânsă între statele membre
ƒ rolul tot mai mare al autorităţilor locale şi regionale în ceea ce priveşte
dezvoltarea spaţială a teritoriilor lor

Aceste trei fenomene trebuie văzute în contextul mai larg al globalizării economiei şi al
schimbărilor tehnologice.

In acest context, documentele europene au formulat direcţiile principale care trebuie


urmărite în amenajarea teritoriului:

ƒ Dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor


Luând în consideraţie procesele economice care afectează întreaga Europă,
caracteristicile regionale specifice şi rolul important al axelor de dezvoltare şi al reţelelor
de comunicaţii, ea trebuie să controleze creşterea regiunilor care sunt aglomerate sau se
dezvoltă prea repede, să încurajeze dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, şi să menţină
sau să adapteze infrastructurile care sunt esenţiale pentru stimularea redresării
economice a regiunilor în declin sau a celor ce se confruntă cu probleme grave cu privire
la locurile de muncă, şi mai ales la migrarea forţei de muncă la nivel european. Zonele
periferice care au cerinţe deosebite şi un potenţial structural pentru reechilibrare socio-
economică trebuie să fie legate mai strâns de centrele industriale şi economice ale
Europei.

ƒ Îmbunătăţirea calităţii vieţii


Se încurajează îmbunătăţirea calităţii vieţii de zi cu zi, din punct de vedere al locuinţelor,
muncii, culturii, recreării sau al relaţiilor din cadrul comunităţilor umane, şi la mărirea
bunăstării fiecărui individ prin crearea de locuri de muncă şi furnizarea de facilităţi

8
economice, sociale şi culturale pe măsura aspiraţiilor diferitelor segmente ale populaţiei
şi amplasate în locuri în care pot fi folosite în mod optim.

ƒ Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului


Prin promovarea strategiilor care să micşoreze conflictele dintre cererea sporită de
resurse naturale şi necesitatea de a le conserva, ea caută să asigure gestionarea
responsabilă a mediului, a resurselor solului, subsolului, de aer, apă şi energie, a faunei şi
a florei, acordând o atenţie deosebită zonelor cu o mare frumuseţe naturală şi
patrimoniului cultural şi arhitectural.

ƒ Folosirea raţională a terenului

Direcţiile de mai sus trebuie luate în considerare în dimensiunea lor spaţială, cu accent
deosebit pe amplasarea, organizarea şi dezvoltarea marilor complexe urbane şi
industriale, a infrastructurilor majore, şi pe protejarea terenurilor agricole şi împădurite.
Orice politică de amenajare regional/spaţială trebuie să fie neapărat însoţită de o politică
de utilizare a terenului în vederea realizării obiectivelor de interes public.

Drumul parcurs de la direcţiile formulate mai sus la mecanismele de implementare pot fi


urmărite în următoarea reprezentare schematică:

De ce? In ce scop?

3 scopuri principale
Dimensiunea: 3 domenii de Ce trebuie făcut şi
interes unde?

Scopuri
Ce se întâmplă şi unde se Opţiuni de politici
întâmplă?

Analiză SWOT - hărţi

Cine ce va face?
- în statele membre
- în proiecte de cooperare
- la nivel comunitar

Scopurile urmărite sunt:


- Crearea unuin sistem urban policentric echilibrat
- Asigurarea accesului echitabil la infrastructură şi cunoaştere
- Gestionarea şi dezvoltarea prudentă a patrimoniului natural şi cultural

9
Analizele vor trebui să ţină seama de faptul că problemele spaţiale se manifestă la toate
nivelele: naţional, transnaţional, regional şi local. Aceste probleme reprezintă nu numai
slăbiciuni sau pericole, ci şi oportunităţi care trebuie valorificate. Caracteristica esenţială
a analizelor este viziunea dinamică cu luarea în considerare a perspectivelor pe termen
mediu şi lung.

Aspectele analizate sunt:


- geografice
- demografice (densitate, creştere, tendinţe)
- economico-socaile - PIB pe locuitor (discrepanţele economice)

Schimbări în structurile urbane şi rurale se manifestă prin::


ƒ Apariţia unor clustere de oraşe
ƒ Sporirea influenţei mondiale a unor oraşe – Paris, Londra
ƒ Oraşe compacte versus oraşe dispersate
ƒ Necesitatea de a reorienta dezvoltarea unor zone rurale (turism, agricultură
biologică)
ƒ Presiune asupra terenului rural prin dispersie urbană
ƒ Depopularea unor zone slabe economic

Schimbări în transport, comunicaţii şi cunoaştere:


ƒ Reţele de transport transeuropene TEN - apariţia coridoarelor europene
ƒ Accesul la infrastructură
ƒ Accesul la cunoaştere

Politicile comunitare au efect şi asupra politicilor spaţiale din ţările membre. Pe de o


parte, acestea pot profita de beneficiile integrării (TEN – TransEuropean Network –
Reţelele de transport europene). Pe de altă parte competitivitatea din cadrul UE inspiră o
serie de politici:
- reţelele de comunicaţii transeuropene
- EUKN Reţele europene de cunoaştere
- Crearea pieţei comunitare interne
- Politicile în domeniul energiei – marile conducte de petrol etc.
- Cercetare, tehnologii, dezvoltare RTD – proiecte

Intr-o viziune integrată a teritoriului european se conturează trei direcţii pentru


dezvoltarea politicilor sectoriale, structurale şi orizontale:
- o distribuţie geografică mai echilibrată a activităţilor productive pentru corectarea
tendinţelor actuale de concentrare în anumite zone (cele mai competitive)
- o utilizare sustenabilă a terenului, pentru a face cele mai bune opţiuni în ceea ce
priveşte infrastructura da bază, pentru a asigura un echilibru între profitabilitatea imediată
şi interesele pe termen lung ale Uniunii
- o reacţie corespunzătoare la cerinţe spaţiale specifice: fondurile structurale sunt
orientate în aceste direcţii (EDRF pentru regiuni, pentru probleme sociale, Interreg III
pentru zone transfrontaliere.

10
3. Principalele documente adoptate la nivelul Uniunii Europene care
orientează amenajarea teritoriului

Carta de la Torremolinos defineşte, pentru prima dată, marile obiective care trebuie să
stea la baza politicilor de amenajare a teritoriului (A.T.), atât la nivelele naţionale cât şi
ale continentului european.
În Preambulul documentului se subliniază necesitatea A.T. ca instrument important în
evoluţia societăţii europene şi imperativul cooperării în această activitate, pentru
adoptarea de principii comune menite să reducă disparităţile regionale, să asigure o mai
bună utilizare şi organizare a spaţiului, distribuţia activităţilor, protejarea mediului şi
îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Amenajarea teritoriului (amenagement du territoire – franceză; regional/spatial


planning – engleză) este expresia spaţială a politicilor economice, sociale, culturale şi
ecologice ale societăţii. Amenajarea teritoriului este în acelaşi timp o disciplină
ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o politică dezvoltată ca o abordare
interdisciplinară şi comprehensivă, direcţionată către o dezvoltare regională echilibrată
şi către o organizare fizică a spaţiului, conform unei strategii generale. Amenajarea
teritoriului trebuie să fie democratică, globală, funcţională şi prospectivă, având o
dimensiune europeană dar şi naţională.

Carta de la Torremolinos a formulat pentru prima dată obiective fundamentale ale


amenajării teritoriului:
• dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor;
• ameliorarea calităţii vieţii;
• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• utilizarea raţională a terenurilor.

Atingerea acestor obiective este esenţialmente politică şi urmăreşte coordonarea între


diverse sectoare. În acelaşi timp, amenajarea teritoriului facilitează coordonarea şi
cooperarea între diverse nivele de decizie şi egalizarea resurselor financiare. Nivelele de
implementare sunt:
• nivelul local: coordonarea planurilor de dezvoltare ale autorităţilor locale, ţinând
cont de interesele esenţiale ale A.T. la nivel regional şi local;
• nivelul regional – este nivelul cel mai potrivit pentru politicilor de A.T.:
coordonarea dintre autorităţile regionale, cu autorităţile locale şi naţionale, dar şi
între regiuni din state vecine;

11
• nivelul naţional: coordonarea diferitelor politici de A.T. şi armonizarea
obiectivelor naţionale şi regionale;
• nivelul european: coordonarea politicilor de A.T. cu scopul de a fi atinse
obiectivele de importanţă europeană şi pentru o dezvoltare generală echilibrată.

La toate nivelele menţionate, politicile de amenajare a teritoriului. trebuie să se bazeze pe


participarea activă a cetăţenilor.

Carta de la Torremolinos a pus astfel bazele formulării unui concept de amenajare a


teritoriului european şi toate instituţiile, administraţiile şi organizaţiile ce se ocupă cu
amenajarea teritoriului. au ţinut cont, în activitatea lor, de conţinutul acestei carte.
Pentru diferitele categorii de teritorii au fost formulate obiective specifice: zonele rurale,
zonele urbane, zonele frontaliere, zonele montane, regiunile cu diferenţe structurale,
regiunile în declin, zonele costiere şi insulele

In 1990 se decide la Torino realizarea documentului Europa 2000 (publicat un an mai


tărziu); în 1994 este publicat documentul Europa 2000+ .

In 1999 este adoptat la Potsdam documentul Consiliului Europei „Perspectiva


dezvoltării spaţiale europene” (European Spatial Development Perspective - ESDP).

Studiul a oferit pentru prima dată un cadru unitar de principii şi politici de amenajare a
teritoriului, pentru:
1. o dezvoltare economică şi socială coerentă şi complementaritatea proiectelor
din diferite state ale UE;
2. proiecte şi programe comunitare cu impact transnaţional (căi de comunicaţie,
mediu, gospodărirea apelor);
3. afirmarea unei noi mentalităţi de cooperare vs. competiţie în relaţiile dintre
state, în spiritul dependenţei reciproce crescânde.

În majoritatea cazurilor, obiectivele politicilor comunitare nu au caracter spaţial (după


definiţiile tratatului de la Maastricht). Totuşi, ele influenţează considerabil teritoriul UE.
Impactul lor teritorial depinde de natura specifică a intervenţiilor, fie că ele sunt de ordin
financiar (de ex.: ajutoare sub formă de venituri, măsuri structurale regionale sau
orizontale, măsurile de politică sectorială precum finanţarea programelor de cercetare),
juridică (de ex. regulile de concurenţă, liberalizarea pieţei, legislaţia în materie de mediu
sau instrumentele economiei de piaţă) sau obiecte de planificare (de ex.reţelele
transeuropene de transport şi energie). Astfel, directivele UE cu efect de planificare
pentru crearea unei reţele coerente de biotopi influenţează modul de utilizare a solului. În
plus, politicile comunitare exercită o influenţă directă asupra comportamentului unor
factori economici. Pe de altă parte, comportamentul acestora depinde de forţele pieţei, a
căror influenţă devine din nou, prin Piaţa comună internă mai mare. Diversitatea
metodelor de intervenţie ale politicilor comunitare lasă să se întrevadă dificultatea

12
stabilirii impactului lor spaţial real. ESDP poate furniza în această privinţă o primă bază
de evaluare. Printre politicile comunitare cu cel mai mare impact teritorial trebuie
amintite politica agricolă comunitară (PSC), politica în domeniul transporturilor
transeuropene, politica de mediu.

ESDP este rezultatul unui proces de discuţii intense pe tema dezvoltării spaţiale a UE,
purtate între statele membre şi Comisia Europeană. Preşedinţia belgiană a Consiliului a
fost cea care a propus elaborarea SDSC. La Corfu, miniştrii însărcinaţi cu amenajarea
teritoriului s-au pus de acord atât asupra cadrului, cât şi asupra primelor opţiuni pentru
dezvoltarea spaţială a UE. La Leipzig s-au putut stabili principiile fundamentale privind
amenajarea teritoriului concepte în ceea ce priveşte dezvoltarea structurii urbane.

Documentul se adresează politicienilor, decidenţilor şi specialiştilor, atât din UE, cât şi


celor din statele aspirante la aderare (la acea dată), prin caracterul său de informaţie de
referinţă, cât şi ca model de principii, obiective şi mod de abordare a problemelor de
amenajare a teritoriului.

E.S.D.P. analizează, la început, importanţa abordării spaţiale în politicile de dezvoltare,


şi afirmă că pe termen lung, dezvoltarea trebuie să-şi asume atât varietatea culturală, cât
şi disparităţile manifestate în spaţiu, şi reafirmă ca obiective fundamentale principiile
enunţate în Carta de la Torremolinos:

1. dezvoltarea unui sistem urban policentric echilibrat; o nouă relaţie urban-rural


2. asigurarea accesului egal la infrastructură şi cunoştinţe
3. dezvoltarea durabilă, prudenţă faţă de natură şi patrimoniu

Sunt analizate politicile comunitare cu impact spaţial (reţeaua TEN, fondurile structurale,
politica de mediu etc.) şi se afirmă că un set de politici spaţiale va permite coordonarea
mai bună în teritoriu, argumentând că impactul regional depinde tot mai puţin de volumul
resurselor financiare şi tot mai mult de cooperarea dintre actori. Se afirmă obligativitatea
orientării spaţiale a politicilor de dezvoltare.

Opţiunile politice descrise în ESDP cuprind câteva de importanţă cheie:


ƒ promovarea organizării în reţele a regiunilor urbane (parteneriate strategice)
ƒ îmbunătăţirea accesibilităţii ca precondiţie a dezvoltării policentrice
ƒ dezvoltarea euro-coridoarelor pentru creşterea coeziunii spaţiale a UE
ƒ întărirea oraşelor şi regiunilor „de graniţă” ale UE (oraşe-poartă, asigurarea
accesibilităţii multimodale intercontinentale)
ƒ dezvoltarea patrimoniului cultural european: întărirea identităţii regionale
ƒ gestiunea integrată a zonelor costiere

De asemenea, prin ESDP se conturează 7 zone de cooperare transnaţională: Regiunea


Mării Nordului, Zona Metropolitană Nord-Vestică, Europa de Sud-Vest, Zona CADSES,
Regiunea Mării Baltice, Mediterana de Vest şi Alpii Latini, Zona Atlantică. Se iniţiază
programe integrate pentru managementul apelor şi câteva acţiuni pilot la scară macro-

13
regională. Prin iniţiativa comunitară INTERREG, sunt cuprinse în schemele de cooperare
şi statele europene ne-membre ale UE.

A urmat în ordine cronologică „documentul de la Hanovra” adoptat în anul 2000:


„Principii directoare pentru dezvoltarea durabilă a continentului european”.
Documentul are ca scop promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări
socio-economice echilibrate şi îmbunătăţirea competitivităţii. Dezvoltarea durabilă
presupune de asemenea:
ƒ încurajarea dezvoltării generate de funcţiunile urbane şi de îmbunătăţirea
relaţiilor dintre oraşe şi sate;
ƒ promovarea unor condiţii de accesibilitate mai echilibrate;
ƒ facilitarea accesului la informaţie şi cunoaştere;
ƒ reducerea degradării mediului;
ƒ valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;
ƒ valorificarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;
ƒ dezvoltarea resurselor energetice şi asigurarea securităţii;
ƒ promovarea unui turism de calitate şi durabil;
ƒ limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.

Pe lângă aceste principii se propun măsuri speciale vizând anumite teritorii specifice ale
Europei, măsuri a căror aplicare revine în sarcina actorilor implicaţi:
i) Peisajele culturale – ca martori ai legăturilor trecute şi din prezent ale omului cu
mediul înconjurător;
ii) Zonele urbane – trebuie să intre în preocupările celor cu responsabilităţi în
amenajarea teritoriului pentru atingerea obiectivului unei dezvoltări
policentrice a sistemelor urbane;
iii) Zonele rurale – ca spaţiu de viaţă, de activităţi economice, de recreere, şi ca
spaţiu natural;
iv) Regiunile de munte – reprezintă un potenţial excepţional pentru Europa
deoarece îndeplinesc numeroase funcţiuni ecologice, economice, sociale şi
culturale;
v) Regiunile de coastă şi insulare – ele nu sunt numai zone sensibile ale
patrimoniului natural, dar sunt importante pentru activităţi economice şi
comerciale, punct de plecare pentru exploatarea resurselor marine şi
submarine, dezvoltarea turismului şi producerea de energii neconvenţionale;
vi) Eurocoridoarele – teritorii importante pentru nivelele regional şi local, pentru
impulsurile economice pe care le produc infrastructurile de transport;
vii) Bazinele fluviale şi oglinzile de apă – reprezintă elemente naturale importante
dar şi puncte de concentrare a unor diverse şi intense activităţi umane;

14
viii) Zonele de reconversie – se referă la situri industriale şi militare vechi şi
abandonate care trebuie să devină disponibile pentru alte utilizări;
ix) Regiunile de frontieră – sunt teritoriile propice pentru cooperarea
transfrontalieră.

Intărirea cooperării dintre statele membre şi creşterea participării regiunilor,


municipalităţilor şi a populaţiei va trebui să urmărească următoarele aspecte:
i) Priorităţile create de amenajarea teritoriului orientate către dezvoltare;
ii) Dezvoltarea unor activităţi de cooperare la scară europeană pe baza „Principiilor
directoare”;
iii) Cooperarea pe orizontală;
iv) Cooperarea pe verticală;
v) Participarea efectivă a societăţii la procesul de amenajare a teritoriului;

„Principiilor directoare” constituie, în calitate de viziune a unei Europe integrate, un


document politic de referinţă pentru acţiuni şi iniţiative de amenajare a teritoriului
pe continentul nostru şi mai ales pentru cooperarea transnaţională şi internaţională.

După anul 2000, interesul pentru sfera amenajării teritoriului s-a manifestat în mod
concret în cadrul unor iniţiative comunitare Interreg susţinute de Fondul European
pentru Dezvoltarea Regională.

4. Amenajarea teritoriului în ţările europene


Impactul Uniunii Europene asupra amenajării teritoriului s-a făcut simţit atât în
organizarea sistemelor de planificare spaţială (inclusiv introducerea de noi instrumente)
cât şi în politicile pe care le urmează aceste sisteme.

Uniunea Europeană a influenţat direct amenajarea teritoriului din Statele membre prin:
- legislaţie, mai ales Directivele pe probleme de mediu;
- politici, privind domenii cu dimensiune spaţială ca Reţelele Transeuropene, Reforma
Politicii Agricole Comune, etc.;
- formularea şi implementarea politicilor, mai ales politica de coeziune sprijinită de
Fondurile Structurale, strâns legate de instrumentele de planificare spaţială.
De asemenea Uniunea Europeană a avut un efect indirect asupra sporirii conştientizării
semnificaţiei pe care o au problemele transnaţionale şi din zonele de frontieră.

15
Recunoaşterea rolului sporit al planificării spaţiale

Incă de la începutul ultimului deceniu al secolului 20, odată cu elaborarea documentelor


Europa 2000 şi Europa 2000+, a devenit tot mai evident pentru specialiştii şi experţii
Comisiei Europene că “planificarea [spaţială] nu mai poate fi făcută în mod izolat”. Se
recunoştea prin aceasta rolul planificării spaţiale în sprijinirea şi orientarea creşterii
economice, precum şi în păstrarea patrimoniului natural şi construit al Europei. A sporit
astfel rolul planificării spaţiale în procesul de întărire a coeziunii la nivel european.
Principalele elemente care au concurat la această nouă orientare au fost:
ƒ Recunoaşterea efectelor pe care dezvoltarea spaţială le poate avea în cadrul
statelor membre sau a unor regiuni asupra zonelor învecinate sau asupra Europei
în ansamblul ei;
ƒ Nevoia de a maximiza potenţialul economic al pieţei unice europene, prin
completarea elementelor de infrastructură şi a celor care lipsesc din schemele de
dezvoltare spaţială;
ƒ Nevoia de a coordona investiţiile publice, inclusiv fondurile structurale, de a
maximize contribuţia acestora la politicile comunitare, la sporirea competitivităţii
işla reducerea disparităţilor regionale;
ƒ Folosirea cât mai bună a oportunităţilor de conlucrare între statele membre, în
probleme transfrontaliere şi transnaţionale de interes comun;
ƒ Recunoaşterea rolului pe care îl poate avea dezvoltarea spaţială în promovarea
dezvoltării durabile şi în stabilirea unui echilibru între creşterea economică şi
protecţia mediului şi a patrimoniului;
ƒ Identificarea implicaţiilor spaţiale legate de lărgirea Uniunii Europene către ţările
central - şi est-europene, precum şi spre ţărrile din sudulăi estul Mediteranei.

In pofida acordului evident privind sporirea cooperării în planificarea spaţială, există o


mare diversitate în cadrul ţărilor Uniunii Europene în ceea ce priveşte modalităţile de
planificare şi de formulare a politicilor. Chiar în cadrul aceleaşi ţări, există variaţii de la o
regiune la alta.

Sensul noţiunii de “planificare spaţială”

Clarificarea conceptuală este esenţială pentru înţelegerea şi operaţionalizarea diferitelor


combinaţii de termeni legaţi de planificarea spaţiială şi utilizaţi în cadrul ţărilor membre
ale UE.

Cel mai important element care stă la baza clarificării conceptuale este că “în sensul
utilizat în cadrul Uniunii Europene” planificarea spaţială nu se suprapune întru totul
termenilor de “aménagement du territoire, “town and country planning” sau
“Raumordnung”, respectiv niciunui alt termen folosit de statele membre sau de unele
regiuni, cu referire la modalităţi de organizare a dezvoltării spaţiale/teritoriale. Aceşti
termeni au fost folosiţi în diferite moduri în cadrul unor traduceri, inclusiv în Tratatul de
la Maastricht, deşi sensurile lor au semnificaţii specifice pentru fiecare ţară membră şi nu
sunt direct transferabile dintr-o situaţie în alta.

16
Acest lucru este valabil chiar şi atunci când acelaşi termen este folosit în aceeaşi limbă în
ţări diferite. Utilizarea şi semnificaţia termenilor a suferit transformări de-a lungul
timpului, ca răspuns la cadrul specific – legal, socio-economic, politic şi cultural – al unei
ţări sau regiuni. De exemplu, noţiunea de amenajare a teritoriului în Franţa este legată
inextricabil de tradiţiile administrative şi politice ale ţării. Domeniul său cuprinde
planificarea economică regională a teritoriului la nivelul cel mai larg. Acelaşi termen
utilizat în Belgia şi Luxemburg are sensuri diferite. Termenul olandez ruimtelijke
ordering este strâns legat de tradi iile importante de gestionare a resurselor de teren
reduse şi include conotaţii legate de activitatea sectoarelor publice majore în procesul de
dezvoltare. In Marea Britanie termenul town and country planning se referă la sistemul de
reglementare a folosinţelor de teren şi la activităţile de construire, atât în sectorul public,
cât şi în cel privat, şi este net separat de alte procese de planificare sectorială.

Din aceste motive, Comisia Europeană a adoptat termenul de planificare spaţială , ca


termen generic neutru şi care nu este echivalentul absolut al nici unuia din sistemele de
gestionare a dezvoltării din statele membre.

Planificarea spaţială se referă la metodele utilizate în principal de sectorul public pentru


influenţarea distribuţiei viitoare a activităţilor în spaţiu, în scopul creării unei organizări
teritoriale mai raţionale a folosinţelor de teren şi a legăturilor dintre acestea, a echilibrării
cererii de dezvoltare cu nevoia de protecţie a mediului şi a realizării unor obiective
sociale şi economice. Planificarea spaţială cuprinde măsuri care vizează coordonarea
impactului spaţial al politicilor sectoriale, în vederea unei distribuţii mai armonioase a
dezvoltării economice, decât cea care ar fi produsă numai de forţele pieţei, precum şi
măsuri de reglementare a conversiunii terenurilor şi a folosinţei proprietăţilor.
Planificarea spaţială se referă, de asemenea, la diferite aranjamente instituţionale, prin
intermediul cărora sunt exprimate obiectivele planificării spaţiale şi cuprinde
mecanismele pentru realizarea acestora.

Planificarea spaţială acoperă elemente ale planificării naţionale şi transnaţionale,


politicile regionale, planificarea regională şi planurile de detaliu ale folosinţelor de teren.
Planificarea spaţială la nivel naţional cuprinde cadrul larg şi perspectivele de dezvoltare,
elaborate pentru orientarea schemelor de dezvoltare spaţială şi planurile spaţiale de la
nivelele inferioare. Asemenea perspective au, de regulă, şi o dimensiune transnaţională,
în măsura în care caută să desluşească implicaţiile unor scheme ample supranaţionale
pentru teritoriile naţionale. Planificarea la nivel naţional include, de asemenea, orientări
sau planuri care, chiar dacă nu au o dimensiune spaţială, reprezintă constrângeri pentru
opţiunile de planificare la nivel regional sau local. La acest nivel, atât perspectivele, cât şi
orientările, sunt strâns legate de politicile economice şi sociale ale guvernului şi vor căuta
să coordoneze activităţile diferitelor sectoare.

Politica regională caută să influenţeze distribuţia între regiuni a activităţilor economice


şi a bunăstării sociale, ca răspuns la dezvoltarea inegală” şi este de regulă elaborată de
guvernele naţionale. Măsurile de politică regională pot include investiţii directe în
infrastructura fizică şi socială, stimulente fiscale care influenţează deciziile de amplasare

17
a firmelor, precum şi relaxarea unor reglementări în zonele defavorizate, alături de un
control mai strict în zonele cu cerere în exces. La nivel european, fondurile structurale au
jucat un rol important în politicile regionale.

Planificarea regională caută să dea formă schemelor de dezvoltare din cadrul unei
regiuni, de regulă printr-o strategie care leagă schimbările fizice de politicile economice
şi sociale. Planificarea regională se desfăşoară la nivelul situat sub cel naţional şi
deasupra celui municipal. Aceasta se poate desfăşura pe arii administrative, precum
cele care au administraţii regionale sau provinciale, sau pe zone de amenajare
funcţională, cum ar fi “regiunile metropolitane”. Planificarea regională integrează
implicaţiile şi obiectivele planificării la nivel naţional cu condiţiile specifice ale unor
localităţi. Instrumentele planificării regionale se exprimă sub forma unor planuri, dar au
caracter strategic şi numai foarte rar caracter fizic.

Planurile de folosinţe ale terenului sau planificarea fizică operează la nivel municipal,
în scopul reglementării conversiunii terenurilor şi a folosinţei proprietăţii. Instrumentele
de planificare la acest nivel au caracter fizic şi pot conţine prevederi detaliate privind
folosinţele terenului şi proprietăţilor, forma şi proiectarea de detaliu a clădirilor,
conservarea şi protejarea patrimoniului construit şi natural, precum şi executarea
construcţiilor. Instrumentele planurilor de folosinţe ale terenului pot avea forme variate,
de la cadrul general pentru arii întinse, la planuri de detaliu care stabilesc condiţiile de
construire pe o singură parcelă. Unele state membre au şi coduri sau standarde care se
aplică pe ansamblul ţării sau regiunii şi care determină modalităţile locale de construire.

Problema terminologiei este deci una complexă, iar în lucrările europene se evită
traducerea acestora dintr-o limbă în alta. In pofida variaţiilor terminologice, pot fi
identificate elementele comune ale sistemelor de planificare spaţială din ţările Uniunii
Europene şi anume:
■ La nivel naţional: elaborarea unui cadru de planificare spaţială, care constituie referinţa
principală pentru formularea instrumentelor la nivelele inferioare şi prin care pot fi
coordonate schemele de dezvoltare spaţială inter-regională pentru problemele de
importanţă naţională sau internaţională (deşi caracterul acestor orientări şi traducerea în
practică a acestora variază considerabil);
■ La nivel regional: elaborarea de politici de planificare spaţială, prin care sunt
coordonate schemele de dezvoltare spaţială inter-regională şi care constituie cadrul de
referinţă strategică pentru instrumentele de la nivelele inferioare;
■ La nivel local/municipal: elaborarea de documente spatiale-cadru, care stabilesc
criteriile principale pentru reglementarea şi controlul folosinţelor de teren, elaborarea
unor instrumente pentru folosinţele de teren, care stabilesc dezvoltările permise pe
anumite amplasamente (definirea folosinţelor şi criteriile de proiectare diferă însă foarte
mult); procedurile pentru propunerile de construire sau de schimbare de destinaţie;
■ La nivele diferite: mecanisme speciale de încurajare a realizării obiectivelor şi
politicilor formulate de instrumentele de planificare spaţială, atât pentru dezvoltare, cât şi
pentru protecţia mediului; alte mecanisme de reglementare a folosinţelor de teren, cum ar

18
fi de exemplu cele privind restricţionarea subdiviziunilor de parcele, taxe şi alte tarife
pentru compensaţii, mecanisme de expropriere etc.

Sistemele de planificare spaţială pot fi definite în raport cu 6 caracteristici esenţiale:


■ Sfera de cuprindere a sistemului: aceasta se referă la seria de obiective politice care
intră în competenţa sistemului de planificare şi pe care acesta le poate influenţa; gradul de
integrare între sistemul de planificare spaţială şi planificarea şi investiţiile din diferitele
sectoare, diferenţa esenţială dintre diferitele sisteme constând între sistemele care
integrează planificarea economică şi socială cu planificarea spaţială şi cele care se ocupă
mai strict numai de controlul folosinţelor de teren.

Intr-o serie de state există o semnificativă integrare oficială între planificarea socială,
economică, de mediu şi de infrastructură şi sistemele de planificare spaţială - Austria,
Franţa, Germania, Finlanda şi Olanda sunt ţări în care o asemenea integrare, de diferite
intensităţi, există; Marea Britanie, Irlanda şi Portugalia sunt pe cale să facă asemenea
legături cu celelalte sisteme de planificare. Un factor important care acţionează în direcţia
integrării este finanţarea acordată de Uniunea Europeană prin fondurile structurale,
aceasta necesitând o abordare pe termen lung a unor strategii integrate.

■ Tipul de planificare la nivel naţional şi regional: acesta este un factor important,


deoarece el ilustrează în principal tendinţele diferite dintre ţările membre; la nivel
municipal şi local toate sistemele de planificare prezintă abordări apropiate, utilizând
planuri şi reglementări ca instrumente principale; variaţiile semnificative se manifestă în
domeniul planificării la nivel naţional şi regional; unele ţări, precum Danemarca şi
Finlanda, au în mod explicit planuri la nivel naţional, altele nu au planuri naţionale cu o
dimensiune spaţială; planificarea la nivelele naţionale şi regionale depinde în mare
măsură de structura administrativă a ţărilor respective.

■ Locul centrului de putere pentru operaţionalizarea sistemului se referă la structura


administrativă - la caracterul acesteia - centralizat, regional sau local; în acest domeniu se
observă o tendinţă accentuată de trecere spre întărirea puterii la nivel regional; în Austria,
Belgia, Germania, Italia şi Spania se exercită puteri importante la nivel regional, prin
sisteme de guvernare regionalizate sau federale; creşte în general tendinţa de a elabora
planuri spaţiale cu caracter de coordonare şi de a integra aceste planuri cu planurile de
dezvoltare regionale şi cu documentele de programare convenite cu Uniunea Europeană;
în evaluarea gradului de descentralizare este necesar să se facă distincţia între (1)
descentralizarea administrativă către puterile şi factorii de putere locali, precum şi către
consilii locale alese, cu putere de decizie şi (2) măsura în care guvernul central îşi
păstrează influenţa prin puteri de supraveghere.

■ Rolul relativ al sectoarelor public şi privat: se referă la măsura în care realizarea


politicilor de planificare spaţială se bazează pe surse publice sau private şi dacă
dezvoltarea este orientată predominant de plan sau de piaţă; în unele sisteme există o
relaţie foarte strânsă între planificare şi implementare, statul având importante puteri în
implementare; este o practică curentă în multe state membre ca sectorul public să aibă un
rol important în procesul de implementare, îndeosebi în cazul unor proiecte mari,

19
complexe de dezvoltare urbană; în schimb, în Grecia, Spania şi într-o oarecare măsură în
Anglia, implicarea sectorului public în implementarea dezvoltării este mult mai redusă,
planificarea făcută de sectorul public având în principal rolul de a promova şi reglementa
acţiunile investitorilor privaţi.

■ Cadrul legislativ include legislaţia care reglementează planificarea spaţială, măsura în


care planurile şi politicile au putere de lege şi existenţa unor drepturi constituţionale sau
altele legate de teren şi proprietate; multe dintre statele membre au inclus într-o singură
lege sau un număr redus de acte normative cea mai mare parte a legislaţiei referitoare la
planificarea spaţială; acestea includ şi problemele de mediu şi altele şi indică importanţa
pe care planificarea spaţială o are în activitatea guvernelor respective; Grecia, Italia şi
Portugalia au un sistem legislativ mai fragmentat, ceea ce le face mai puţin
comprehensive; în majoritatea statelor membre, instrumentele de planificare, îndeosebi la
nivel de detaliu, au forţă de lege.

■ Gradul de maturitate şi de finalizare a sistemului: se referă la o serie de factori, precum


gradul de acceptare a legislaţiei specifice de către populaţie; existenţa instrumentelor
moderne (de ultima oră); gradul de integrare pe verticală şi cooperarea dintre diferitele
nivele ale administraţiei; existenţa unor mecanisme transparente de consultare.

■ Distanţa dintre obiectivele formulate şi rezultatele obţinute reprezintă măsura în care


dezvoltările care se produc sunt în concordanţă cu obiectivele formulate şi cu politicile
planificării spaţiale; în acest context, se pune în evidenţă rolul pe care l-a avut
planificarea spaţială în atingerea rezultatelor efective ale dezvoltării.

Context şi principii

Sunt trei factori contextuali care joacă un rol fundamental în stabilirea caracteristicilor
sistemelor de planificare spaţială din ţările membre ale Uniunii Europene şi anume:
ƒ Constituţia;
ƒ Structura guvernamentală;
ƒ Cadrul legislativ.

Constituţia

Caracteristicile esenţiale ale planificării spaţiale sunt de regulă stabilite prin constituţia
ţărilor respective. Diferenţele între ţări decurg din două aspecte:
ƒ Măsura în care constituţia defineşte drepturile şi responsabilităţile individuale şi
publice. In unele constituţii sunt definite drepturi speciale legate de dezvoltare,
proprietatea asupra terenului şi drepturile de proprietate. Aceste drepturi la rândul
lor influenţează organizarea, priorităţile şi funcţionarea planificării spaţiale.
ƒ Structura guvernamentală stabilită prin constituţie şi alocarea competenţelor în
raport cu planificarea spaţială. Structura administraţiilor publice este evident un
factor major în punerea în aplicare a planificării, iar în unele ţări constituţia
protejează şi autonomia nivelelor inferioare ale autorităţilor de intervenţia
nivelului naţional.

20
Există exemple numeroase în care constituţia stabileşte drepturile fundamentale cu
implicaţii asupra planificării spaţiale. De exemplu în Olanda şi Spania, constituţia
prevede dreptul fiecărui cetăţean la o locuinţă decentă, ceea ce explică importanţa pe care
o dau ambele ţări alocării de locuinţe. In Italia, de asemenea, constituţia stipulează
dreptul cetăţenilor la un loc de muncă şi la locuinţă. In Germania principiul constituţional
al condiţiilor de trai egale pe tot cuprinsul ţării se reflectă în mod foarte concret în
mecanismul de redistribuire a resurselor între landuri (Finanzausgleich).

Constituţiile stipulează şi alte drepturi care pot veni în contradicţie cu obiectivele şi


politicile de planificare spaţială. De exemplu, în Finlanda şi Portugalia constituţia
garantează efectiv dreptul proprietarilor de a construi pe propriul lor teren; apar astfel
cabane de-a lungul litoralului, ceea ce vine în conflict cu obiectivele de protecţie a
mediului.

In materie de proceduri, constituţiile pot garanta dreptul solicitanţilor sau a unor terţe
părţi să facă obiecţii sau să atace în justiţie deciziile de planificare. In sfârşit, constituţiile
stabilesc obligaţiile autorităţilor publice, ale proprietarilor de teren şi ale promotorilor în
probleme de echipare şi compensaţii.
In unele ţări sunt puţine prevederi specifice legate de planificarea spaţială. In aceste
cazuri, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, precum şi organizarea problemelor legate de
planificarea spaţială sunt stipulate prin legi speciale. (Este cazul Angliei, care nu are o
constituţie scrisă, dar şi al altor ţări în care constituţiile nu acoperă problemele legate de
planificarea spaţială).

Structura guvernamentală

Unul din rolurile majore ale constituţiilor este acela de a stabili nivelele administraţiilor
publice, şi competenţele acestora, inclusiv cele legate de planificarea spaţială.

Sistemele guvernamentale
Unitare Puterea rezidă la nivelul guvernului Danemarca,
naţional, dar anumite competenţe pot fi Finlanda, Franţa,
delegate, pentru anumite unităţi Grecia, Irlanda,
teritoriale, unor departamente ale Luxemburg, Olanda,
guvernului sau administraţiilor locale Portugalia, Suedia,
Marea Britanie
Regionalizate Puterea rezidă la nivelul guvernului Italia
central şi la nivelele imediat inferioare şi Spania
distribuţia competenţelor este stabilită prin
constituţie
Federale Puterea este împărţită între guvernul Austria
naţional şi cele regionale, fiecare Belgia
dispunând de autonomie în anumite domenii şi Germania
de competenţă de legiferare

21
Cadrul legislativ

Cadrul legislativ pentru planificare spaţială în ţările Uniunii Europene este foarte
complex, mare parte constituind-o legislaţia la nivel naţional şi regional. Modul de
organizare a cadrului legislativ are implicaţii importante pentru analiza şi înţelegerea
funcţionării planificării spaţiale, cu referire în special la numărul şi complexitatea legilor
şi la nivelul de administraţie care iniţiază legile. In tabelul de mai jos sunt prezentate
principalele legi de planificare din cadrul ţărilor membre, cu indicarea unor modificări
recente. Deşi fiecare stat membru are cadrul său legislativ specific, pot fi identificate
două mari categorii.

In prima categorie sunt cuprinse statele membre care au o lege fundamentală, cea care
constituie baza pentru reglementarea construcţiilor şi pentru elaborarea instrumentelor de
planificare. La aceasta se adaugă, de regulă, un număr mic de alte legi, cu referire
specifică la probleme precum monumente istorice, renovare urbană şi evaluarea mediului.
Poate exista şi legislaţie suplimentară pentru probleme cum ar fi competenţele autorităţilor
locale şi subdiviziunile proprietăţilor (parcelarea). Instrumentele de planificare propriu-
zise pot deveni părţi ale legislaţiei. Aceste legi sunt, desigur, modificate în timp şi
completate cu legislaţie secundară prin regulamente şi ordine. Ţările din nordul Europei
aplică acest tip de legislaţie, care deşi este complexă, oferă o referinţă centrală de bază în
legea principală.

Cadrul legislativ şi legile principale*)


BELGIA 1962 Legea pentru planificarea spaţială
1991 Ordonanţa organică a planificării şi urbanismului - Belgia
1962 Legea pentru planificarea spaţială - cu numeroase modificări
ulterioare, pentru Flandra
1984 Codul valon al amenajării teritoriului, urbanismului şi
patrimoniului (ultima ediţie 1994) - Valonia
DANEMARCA 1992 Legea planificării (amenajării)
GERMANIA 1986 Codul federal de construcţii, modificat în 1990 prin Tratatul de Reunificare şi
în 1993 printr-un supliment
GRECIA 1983 L. 1337 Legea pentru extinderea legii pentru planurile urbane şi dezvoltarea
urbană; l. 1577-1985 Regulament general de Construcţii; legislaţie extrem de
complexă cu multe legi separate şi regulamente

SPANIA 1992 Texto Refundido de la Ley sobre el Regimen de Suelo y la Ordenacion Urbana
şi mai multe legi ale guvernelor regionale şi comunelor autonome

FRANŢA 1995 Legea de orientare pentru dezvoltarea şi amenajarea teritoriului; Codul


urbanismului
IRLANDA 1963 Legea guvernelor locale (planificare şi dezvoltare), modificată prin Legile de
Planificare ulterioare şi prin Regulamentul guvernelor locale din 1994

ITALIA 1942 Legea nr. 1150, 1967 Legea nr. 765, 1977 Legea nr. 10, Legi regionale

22
LUXEMBURG 1937 Legea privind amenajarea oraşelor şi a aglomeraţiilor importante; 1974 legea
privind amenajarea generală a teritoriului; 1982 Legea mediului; 1993 legea
parcurilor naturale
OLANDA 1965 Legea pentru planificarea spaţială, cu modificări substanţiale în 1985 şi 1994

AUSTRIA Legile pentru planificarea spaţială a landurilor


PORTUGALIA Multe legi diferite pe sectoare de activitate, care definesc anumite părţi ale
sistemului, frecvent modificate prin decrete; principala lege pentru planificarea
spaţială este Decretul-Lege nr. 794/76 Lei dos Solas

FINLANDA 1958 Legea pentru construcţii; ultimele revizuiri: 1990, 1992, 1994 şi 1996

SUEDIA 1987 Legea pentru amenajare şi construcţii


MAREA 1990 Town and Country Planning Act (1972 în Scoţia) modificată în
BRITANIE 1991 prin Planning and Compensation Act
*) ţările sunt listate în ordinea alfabetică care corespunde denumirii lor în limbile naţionale respective

Impactul Uniunii Europene asupra planificării spaţiale

Impactul Uniunii Europene s-a făcut simţit atât în organizarea sistemelor de planificare
spaţială (inclusiv introducerea de noi instrumente), cât şi în politicile urmărite de aceste
sisteme. Deocamdată sunt puţine exemplele în care UE a avut un impact direct şi explicit
asupra sistemelor de planificare din statele membre, o excepţie fiind Irlanda.

Influenţa directă a Uniunii Europene asupra planificării spaţiale din ţările membre s-a
manifestat prin:
■ Legislaţie, în special directivele privind mediul;
■ Politici în probleme cu dimensiune spaţială, precum Reţelele de Transport
Transeuropene, reforma Politicii Agricole Comune etc;
■ Formularea şi implementarea politicilor, îndeosebi în domeniul coeziunii, susţinută
prin fondurile structurale.

Compararea instrumentelor de planificare spaţială este o operaţiune dificilă, datorită


numărului mare de instrumente care sunt folosite în exprimarea politicilor de dezvoltare
spaţială. Nu sunt două instrumente care să fie la fel în diferitele sisteme şi chiar în cadrul
aceluiaşi sistem, forma şi conţinutul lor variază în funcţie de locul şi timpul elaborării lor.
Pentru a putea face totuşi o comparaţie, tabelul de mai jos grupează instrumentele în 4
mari categorii, în funcţie de forma şi scopul general al acestora:

23
Categorii de instrumente de planificare spaţială

Tipuri de Scopul Ariile acoperite Sub-categorii

instrumente

Identificarea politicilor şi Întreaga suprafaţă Perspective


strategiilor de planificare ale a unui stat, părţi naţionale
Politici şi guvernului naţional. Sunt însemnate sau ■ Orientări pentru
perspective incluse documente de zone speciale din politici spaţiale
naţionale orientare generală sau criterii cadrul acestuia Planuri
de performanţă a dezvoltării, sectoriale
specifice dezvoltării spaţiale, (orientări)
sub denumirea de planuri
naţionale.
Identificarea schemelor majore Limitele sunt de Instrumente
de dezvoltarea spaţială pentru regulă cele ale strategice generale
arii mai reduse decât cele unităţilor Instrument
naţionale şi mai mari decât administrative care strategic de nivel
municipale. Prin acestea nu le elaborează doi pentru părţi de
sunt de regulă identificate (regiuni sau teritoriu
Strategice amplasamente specifice şi provincii), dar pot fi Instrumente
urmează să fie implementate elaborate şi pentru sectoriale
prin instrumentele de la regiuni funcţionale. Planuri pentru
“nivelele mai joase”, cu Unele ţări au mai oraşe-regiuni
localizări specifice. Planurile multe nivele de
strategice pot fi indicative sau instrumente
programatice. strategice.
Identificarea cadrului spaţial In general teritoriul
general şi a criteriilor de unei municipalităţi,
Cadru reglementare a folosinţelor de eventual o zonă
(masterplan) teren. Sunt legate de localizare. funcţională.
Reglementarea dezvoltării şi Acoperă un sit, un Instrumente de
protecţia proprietăţii. Pot fi cartier, o zonare
Reglementare planuri de zonificare, municipalitate sau Instrumente
instrumente de implementare mai multe. locale pentru
etc. controlul

24
O trecere în revistă a instrumentelor de planificare

Tara Instrumente Instrumente strategice Instrumente - Instrumente


naţionale cadru de
reglementare
Folosite la un Folosite la
nivel două nivele

BELGIA * B/F * F (2) (W) * *


DANEMARCA * * * *
GERMANIA * * * *
GRECIA (*) (*) * *
SPANIA (*) (*) p * *
FRANŢA * * * *
IRLANDA * * (p) *
ITALIA * * * *
LUXEMBURG * * (p) * *
OLANDA * * * *
AUSTRIA * (1) * * *
PORTUGALIA (*) * *
FINLANDA * (p) * * *
SUEDIA * (3) * (*) * *
MAREA BRITANIE * * *
* indică existenţa unui instrument la acest nivel
(*) indică stipularea acestor instrumente prin lege, dar care nu sunt utilizate prea mult
*(p) indică instrumente în curs de pregătire la acest nivel
(1) instrumentul OROK (Conferinţa Austriacă pentru Planificare)
(2) in aşteptarea legislaţiei flamande care atribuie un rol important nivelului regional
(3) Legea resurselor naturale

In toate statele membre există prevederi pentru consultare şi participare pe parcursul


procedurii de elaborare şi adoptare a planurilor, îndeosebi la nivel local. La consultări participă de
regulă toate părţile interesate.

25
Principalele instrumente strategice de planificare

Ţara Principalul instrument Număr de arii acoperite


strategic/regional

Belgia Plan de développement régional / Regiunea Bruxelles


Gewestelijk Ontwikkelingsplan Regiunea flamandă
Ruimtelijk Structuurplan Plan Regiunea valonă
Régional d'Aménagement du
Territoire (2) (3)
Danemarca Regionalplaner 14 consilii judeţene
Germania Landes entwicklunsgplane; 13 arii ale land-urilor
Landesentwicklungsprogramme 32 districte (Regierungsbezirke)
Regionalplane/
Gebietsentwicklungsplane/
Raumordnungsplane
Grecia Chorotaxiko Schedio 13 regiuni Atena
Rythmistico Schedio şi Salonic
Spania Planes directores territoriales de 17 regiuni (sau părţi ale acestora)
coordinacion (sau echivalentul acestuia în Legea Regională)

Franţa Plan de la région Contrat de 25 regiuni (inclusiv cele “de dincolo


plan Etat-région Schéma de mări”) şi Corsica Ile de France
directeur de la région Schéma Corsica
d'aménagement
Irlanda Regional reports 8 regiuni
Italia Piano territoriale di 20 regiuni
coordinamento, Piano territoriale 5 regiuni autonome
paesistico
Luxemburg Plan d'aménagement global Părţi din ţară
Plan d'aménagement partiel Părţi din tară
Olanda Streekplan 12 provincii (sau părţi)
Structuurplan (4) 7 oraşe -regiuni (1)
Austria Landesraumordnungsprogramm 9 landuri
Regionale Unul sau mai multe districte
Raumordnungsprogramme
Portugalia Plani Regional de Ordenamento do 5 regiuni, Azores şi Madeira
Territorio (PROT)
Finlanda Seutukaava 19 consilii regionale şi Aland
Seutuunnitelma
Suedia Lans strategy 24 administraţii judeţene
Marea Britanie Regional and strategic guidance 11 regiuni
Structure plans; unitary 56 comitate în Anglia, Scoţia şi
develoopment plans part one Tara Galilor

26
III. URBANISMUL ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

Elemente comune şi diferenţe


Despre oraşe – reţele de oraşe – sisteme de oraşe
Planning ca planificare şi ca amenajare

Nu putem vorbi de amenajarea teritoriului fără să amintim de formarea oraşelor şi


procesul de urbanizare.

1. Evoluţia teoriilor privind formarea oraşelor


Stiinţa şi practica urbanismului au, după cum am văzut, o veche istorie. Acestea au
evoluat odată cu evoluţia teoriilor privind formarea şi dezvoltarea oraşelor. Vom
aminti două din ipotezele clasice privind formarea oraşelor:
- Ipoteza imploziei urbane a lui Lewis Mumford, care a susţinut că la oraşul a
evoluat din satul situat în mediul natural şi s-a format prin ocuparea succesivă a spaţiului
de funcţiuni sociale – administrative, simbolice şi de apărare – cu construcţiile
(arhitectura) lor corespunzătoare. Prin ipoteza sa, Mumford se apropie de imaginea
tradiţională, spaţială, asupra oraşului orientată de funcţionalitate, structură şi expresie
plastică. Mumford susţine că acest fenomen a avut loc sub forma unei „implozii” (spre
deosebire de explozie), ca expresie a concentrării populaţiei şi activităţilor într-un
teritoriu delimitat.
- Jane Jacobs, (alt nume celebru în analiza fenomenului urban) susţine primatul
satului în istoria civilizaţiei. In teoria sa presupune că primordiale au fost dezvoltarea
agriculturii şi a resurselor rurale în genere, iar oraşele s-au dezvoltat ulterior, prin
modificarea dimensiunii şi adăugarea de noi funcţiuni – administrative, organizatorice.
Jane Jacobs susţine că satul şi oraşul au apărut simultan, ca forme complementare –
oraşul având funcţie antrenantă în economia spaţiului înconjurător.

Pierre George, renumit geograf francez al sec. XX3, distinge 4 generaţii de oraşe în
funcţie de evoluţia lor în timp. Viziunea sa este de tip sincronic şi integrat, dorindu-se o
teorie unificatoare a genezei şi dezvoltării urbane:

ƒ Generaţia 1-a a oraşelor vechi, compusă din oraşe care nu au fost atinse de
formele recente de dezvoltare urbană; în această categorie se includ oraşele
seculare şi chiar milenare din Orientuzl Apropiat, a căror dezvoltare recentă a fost
influenţată mai ales de creşterea demografică şi nu de dezvoltarea economico-
socială;
ƒ Generaţia a 2-a a oraşelor cu lungă tradiţie istorică, care au trecut prin şocul
industrializării în diferite feluri; autorul face distincţia între oraşele care erau de
ja puternic dezvoltate la apariţia industrializării şi cele care s-au dezvoltat odată
cu industrializarea;

3
După G. Pascariu, 2006

27
ƒ Cea de a 3-a generaţie este a oraşelor coloniale – ca o proiecţie a modelului
economic european pe alte continente;
ƒ A patra generaţie este cea a oraşelor din ţări recent populate, care nu au cunoscut
faza pre-industrială.

Toate teoriile şi ipotezele recunosc rolul factorilor economic şi politic ca fiind


determinante în formarea oraşelor.

2. Formarea reţelelor de oraşe – principii de organizare


Oraşele ca centre de servicii şi formarea reţelelor de oraşe

Oraşele nu sunt numai centre de producţie industrială, ci şi centre ale tuturor serviciilor
cunoscute sub numele generic de „sector terţiar”. Timp de secole, funcţiunea principală a
oraşelor europene era legată de administraţia politică sau ecleziastică, de micile
meşteşuguri, de învăţământ şi de comerţ. In Evul Mediu, Europa era acoperită de o reţea
de oraşe, fiecare din acestea deservind un teritoriu relativ restrâns. Densitatea acestor
oraşe era în general suficientă pentru ca populaţia rurală care venea la oraş să se poată
întoarce în aceeaşi zi după aprovizionarea făcută în oraş. In acestă reţea se distingeau
oraşe de mai importante – centre de un rang superior. Cu timpul reţeaua oraşelor s-a
îndesit, dar până la revoluţia industrială şi inventarea mijloacelor de transport mai rapide,
majoritatea populaţiei din sate şi din micile oraşe nu aveau acces la marile centre
culturale. Spre exemplu, divizarea Franţei în departamente, realizată în perioada
revoluţiei franceze, a fost dictată de ideea de a crea unităţi administrative suficient de
mici pentru ca prefectul să poată ajunge călare într-o singură zi la limite circumscripţiei
sale. Intre departamente şi capitala ţării Paris nu exista nici un centru intermediar.

O astfel de reţea de oraşe are dezavantajul de a priva populaţia din provincie de servicii
superioare şi de a congestiona capitala4.

Diferitele teorii ale reţelelor de oraşe:


- după principiul ierarhic
- pe principiul centralităţii
- după specializare
- pe principiul polarizării

Diferitele teorii nu se exclud reciproc şi toate reţelele de oraşe preiau ceva din teoriile
amintite.

a) Ideea unor „modele ierarhice” de reţele urbane se bazează pe principiul creării unor
centre de servire de diferite grade de importanţă şii complexitate. In cadrul unui teritoriu,

4
In Franţa acest aspect a fost analizat de-alungul timpului şi a dat naştere la sintagma
„deşertul francez”.

28
oraşele se diferenţiază ca mărime, funcţie poziţie geografică, funcţiuni economice, nivel
de dotare şi echipare.
Ierarhizarea localităţilor în cadrul unei reţele de oraşe reprezintă obiect de studiu şi
analiză pentru amenajarea teritoriului, în scopul identificării unor structuri ierarhice, care
să stea la baza deciziilor de dezvoltarea spaţială la nivel central şi local. Ierarhizarea
localităţilor se face pe baza unor analize multi-criteriale, prin seturi de indicatori grupaţi
pe categorii diferite.

b) Teoreticianul principal al principiului centralităţii a fost Walter Christaller în a sa


teorie a locurilor centrale. Pe baza analizei reţelei de oraşe din Germania de Sud,
Christaller a elaborat un model teoretic al repartiţiei oraşelor de mărimi diferite, care să
constituie centre pentru diferite categorii de servicii – administrative, ştiinţifice, de
cultură, de sănătate şi asistenţă socială, de organizare a vieţii economice şi sociale, de
comerţ, bancare, de transport etc. Modelul identifică, pe ansamblul ţării, 9 tipuri de centre
urbane diferenţiate ierarhic. Christaller a stabilit pentru 7 din tipurile inferioare ierarhic
numărul optim de locuitori şi distanţa faţă de centrele din aceeaşi categorie. Oraşele cu
funcţiuni asemănătoare sunt dispuse conform unei scheme de reţele hexagonale.

Teoria lui Christaller a dat naştere unei vaste literaturi consacrate „locurilor centrale”,
deşi schema sa subestimează influenţa industriei în formarea centrelor urbane şi în
repartiţia serviciilor

c) Industrializarea este îndeobşte recunoscută ca fiind principalul motor al urbanizării,


îndeosebi în ultimele două secole. In procesul spontan de urbanizare, industria a fost
principalul element de atracţie – începând cu marile invenţii tehnice ale sec. XVIII-lea şi
începutul sec. XIX-lea – a populaţiilor rurale spre oraşe. Tendinţa de concentrare a
industriilor a dat naştere marilor aglomeraţii urbane contemporane.

Fenomenul a dat naştere cercetărilor privind specializarea funcţională şi polarizarea.


Se atribuie adesea creşterii şi organizării oraşelor „modelul fordist”, inspirat din tezele
foarte simple puse în practică în industria automobilului, care fac o paralelă între
producţia de serie şi consumul în masă, investiţiile şi lărgirea pieţelor, organizarea
ştiinţifică a muncii şi sporul de productivitate.

3. Noi teorii de formare a oraşelor


Extinderea procesului de urbanizare, crearea marilor aglomeraţii urbane, modificările
spaţiale pe care acesta le antrenează au dat naştere unor noi teorii privind formarea şi
dezvoltarea oraşelor

a) Teorii economice ale dezvoltării oraşelor

Esenţa teoriilor economice de dezvoltare a oraşelor se regăseşte în relaţia simbiotică, în


care ciclul “expansiune-contracţie-declin” se exprimă atât în planul producţiei, cât şi al
dezvoltării spaţiale.

29
Teoriile economice clasice au stat la baza explicaţiilor oferite pentru formarea oraşelor şi
al rolului lor în istorie – de la revoluţia agricolă generatoare de creştere urbană (Jane
Jacobs, 1969), la oraşele schimburilor comerciale ale Evului Mediu, la oraşele revoluţiei
industriale, creatoare ale ordinii capitaliste, a lumii civice şi a domeniului public.

Oraşul capitalist a fost rezultatul revoluţiei industriale, caracterizat prin creşterea cererii,
lărgirea pieţelor, dinamismul populaţiei şi dezvoltarea tehnologică. In acelaşi timp,
colapsul ordinii feudale a dat naştere liberalismului clasic şi drepturilor individuale. In
oraşul capitalist a apărut pentru prima dată antiteza, generatoare de conflict, între
proprietatea privată şi oraş, ca spaţiu comun al locuitorilor în beneficiul comunităţilor.
Imperfecţiunile pieţei şi posibilităţile limitate ale acesteia de a rezolva acest conflict, au
condus de timpuriu la percepţia costului social şi eonomic al unei creşteri urbane
nereglementate. S-a deschis astfel calea spre politicile publice în contextul intervenţiei
autorităţilor publice. Imperfecţiunile pieţei, unanim recunoscute, au condus la acceptarea
rolului legitim al autorităţilor publice în reglementarea urbanizării.

In ultimii 300 ani oraşele au crescut ca număr şi mărime5. Odată cu creşterea oraşelor s-a
creat o ierarhie globală. La vârf se află oraşele-centre de comandă ale economiei
globale, punctele nodale ale circuitelor globale de informaţii, capital şi investiţii; urmează
principalele centre financiare în competiţie între ele şi cu cele din vârful ierarhiei.
Mărimea în sine nu corespunde influenţei globale a oraşului6; ierarhia globală reflectă şi
exprimă schimbările sociale, economice şi demografice.

La cealaltă extremitate a ierarhiei se află locuinţa individuală. Următorul nivel este


ocupat de grupări de locuinţe, care formează cătune şi sate. Acesta a fost nivelul
predominant al ierarhiei localităţilor înainte de revoluţia industrială şi continuă să
predomine în zonele rurale din numeroase regiuni ale lumii. Urmează oraşele mici şi
mijlocii, care oferă servicii urbane de diferite nivele de complexitate.

Intr-o ierarhie urbană în continuă mişcare, persoanele, ideile, bunurile şi serviciile sunt în
continuă mişcare în cadrul sistemului. Conform teoriilor economice, mişcarea netă a
populaţiei – migraţia netă - reprezintă principalul indicator purtător al celor mai
complexe informaţii privind schimbările economice din societate. In societăţile în curs
de industrializare şi urbanizare, migraţiile rural-urban au fost principala formă de
redistribuire a populaţiei şi de urcare în ierarhia localităţilor7.

In teoriile economice moderne privind organizarea socială şi spaţială a muncii, regiunea


urbană constituie unitatea spaţială economică de bază, aceasta la rândul ei fiind unitate
constitutivă a economiei mondiale. Modelul schimbării globale în diviziunea

5
In anul 1800 numai cca. 3% din populaţie trăia în oraşe; în 1900 fiecare al zecelea om era locuitor al
oraşelor.
6
Se face distincţia dintre mega-oraşe (oraşe mari ca populaţie) şi oraşe mondiale (world cities), acestea din
urmă fiind centre ale marilor corporaţii internaţionale.
7
In ţările în curs de dezvoltare, migraţia rural-urban, din zonele rurale spre marile oraşe, este în continuare
un proces în plină desfăşurare şi sursa principală a creşterii urbane.

30
internaţională a muncii reproduce modelul simplificat al unei întreprinderi economice, iar
cerinţele de localizare sunt cele care, în ultimă instanţă, induc schimbări în redistribuţia
spaţială a populaţiei în cadrul regiunilor urbane.

Tabel 1: Modelul simplificat de localizare a activităţilor

Amplasare Cerinţe Mofificări ale


organizării spaţiale
• Sediul Zona metropolitană Contacte personale • Inceputul
companiei directe suburbanizării
multinaţionale Apropierea de • Dezvoltarea
serviciile de afaceri telecomunicaţiilor
Apropierea de
agenţiile
guvernamentale
• Sectoare de Zonele suburbane Mediu atractiv • Creşterea oraşelor
cercetare - Oraşe mici pentru angajaţi mici şi mijlocii
dezvoltare Taxe mai reduse
• Întreprinderi de Oraşe mici Mână de lucru • Dezvoltarea zonelor
fabricaţie Zone rurale ieftină extra-metropolitane
Taxe reduse
Sursa: John Rennie Scott: The Urban Order,1996

In modelul schematic de mai sus regăsim în parte lanţul locuri de muncă-populaţie


locuinţe, triadă caracteristică pentru oraşul perioadei industriale şi post-industriale, care
reproduce logica mecanismelor înscrise în istoria generală a capitalismului.

In aceeaşi idee, modelul general al mişcărilor de populaţie într-o zonă urbană reproduce
fazele succesive ale industrializării în economiile–ţărilor vestice

- In faza 1 populaţia este atrasă de oraş prin locuri de muncă, servicii mai bune şi
educaţie şi are loc o masivă migraţie rural-urban; această fază se manifestă în
continuare în ţările în curs de dezvoltare; este şi faza prin care au trecut ţările central-
şi est-europene în perioada industriallizării socialiste.
- În faza 2, locurile de muncă nu mai sunt legate de nucleul oraşului şi se amplasează în
zonele suburbane. Odată cu creşterea bunăstării şi dezvoltarea transporturilor,
populaţia începe să se mute în afara oraşului (în zona suburbană); aceasta a fost
mişcarea predominantă în ţările vest-europene după anii 1950.
- Faza 3 prezintă o mişcare mai complexă: în paralel cu continuarea suburbanizării,
apare o mişcare în sens invers dinspre periferia suburbană spre centru ale unor
anumite grupuri de populaţie (familii tinere, persoane în vârstă); în acelaşi timp
suburbanizarea capătă o nouă formă, de îndepărtare a locuirii de zona urbană, spre
zone rurale mai îndepărtate.

31
b) Teorii socio-ecologice ale dezvoltării oraşelor

Dacă transformările economice (în speţă ale industriei) au condus la civilizaţia urbană a
ultimilor trei sute ani, teoriile economice sunt insuficiente azi pentru a explica logica
funcţionării şi evoluţiei oraşelor şi în special opţiunile rezidenţiale. Redistribuirea
diferenţiată a populaţiei în spaţiul aglomeraţiilor, sfârşitul unui mit al oraşului
“planificat” din fostele ţări socialiste, înlocuirea modelelor de producţie cu modele de
consum, fac tot mai dificile răspunsurile simplificate la problemele complexe ale
comportamentului diferiţilor actori ai dezvoltării urbane.

Stiinţele sociale (economice, politice, demografice, antropologice) au identificat în


dinamica urbană forţele de atracţie şi respingere, precum şi acţiunea spaţio-temporală a
acestora între regiuni şi între zonele urbane. Interdependenţele spaţio-temporale include
difuziunea populaţiei, dar şi o serie de alte variabile, cum ar fi cunoaşterea, teoriile,
indicatorii demografici etc. Doi dintre indicatori – volumul populaţiei şi venitul pe cap de
locuitor (respectiv ratele de creştere ale acestora) sunt elementul comun în diferitele
abordări ale variatelor studii sociologice8.

Sociologia urbană face distincţie între abordarea ecologică şi cea neo-weberiană (sau
istorică). Ipoteza de bază a abordării ecologice comprehensive a dezvoltării este
“dimensiunea populaţiei din cadrul unei unităţi spaţiale, într-un anumit mediu, şi venitul
pe cap de locuitor, [care] sunt la originea dezvoltării şi evoluţiei spaţiale”. Aceste două
variabile sunt considerate determinante pentru înţelegerea unor serii de evenimente care
se produc într-o zonă urbană. Deşi creşterea sau declinul unor zone urbane poate fi
atribuită unei combinaţii complexe de factori, teoreticienii şi analiştii susţin că factorii
dominanţi şi cei mai durabili pentru descrierea unor fenomene complexe rămân populaţia
produsul brut pe cap de locuitor. “O concentrare spaţială optimă a populaţiei,
organizarea socio-politică sau intervenţia planificării urbane, pot produce devieri
temporare de la acest optimum, care vor fi corectate ulterior de tendinţele fireşti”.

Acest mod de abordare a fost pus sub semnul întrebării de alte teorii ale sociologiei
urbane, bazate pe modul de producţie (preluat de la neo-marxişti) şi organizarea socială
(de la neo-weberieni), considerând creşterea economică drept factor secundar. Aceste
teorii, care investighează specificitatea istorică şi instituţională a dezvoltării urbane, îşi
găsesc suportul şi în tendinţele de globalizare a economiei, pe linia producţiei,
consumului şi schimburilor, în schimbările radicale de organizare socială şi spaţială a
muncii din ultimii 20 ani. Ciclurile economice, tipurile de acumulare a capitalului,
schimbarea reglementărilor sociale, respectiv a rolului statului, au avut ca efect
reorganizarea spaţială a populaţiei.

Este evident că, diferitele teorii, bazate în esenţă pe principiile creşterii economice şi
dinamica amplasării spaţiale a activităţilor şi populaţiei, nu pot oferi o explicaţie
comprehensivă a transformărilor spaţiale. Considerăm că, atitudinea teoretică faţă de
tipurile de dezvoltare urbană este importantă mai ales în identificarea direcţiilor de
schimbare, nu şi a unor “tendinţe grele”.
8
Populaţia şi venitul pe cap de locuitor ocupă un loc de frunte şi în publicaţiile ONU.

32
Este evident că, diferitele teorii, bazate în esenţă pe principiile creşterii economice şi
dinamica amplasării spaţiale a activităţilor şi populaţiei, nu pot oferi o explicaţie
comprehensivă a transformărilor spaţiale. Considerăm că, atitudinea teoretică faţă de
tipurile de dezvoltare urbană este importantă mai ales în identificarea direcţiilor de
schimbare, nu şi a unor “tendinţe grele”.

c) Un posibil model general al dezvoltării urbane

Incepând din deceniul al 7-lea, statisticile urbane au relevat un nou fenomen în ţările
vest-europene şi în Statele Unite ale Americii: stoparea creşterii marilor oraşe, în paralel
cu atenuarea generală a concentrărilor de populaţie. Teoriile generale ale dezvoltării
urbanistice moderne au căutat explicaţia în alternarea diferitelor faze de urbanizare,
ca baza a ciclurilor temporale ale unui model general de urbanizare.

Analizele efectuate se sprijină pe principalul purtător al unor informaţii complexe


privind schimbările socio-economice într-o societate şi reorganizarea sa în spaţiu şi
anume mişcarea populaţiei - exprimată în migraţia netă. Pe baza observaţiilor empirice,
analiştii identifică un model general cu o serie de faze succesive, a căror secvenţialitate se
verifică în majoritatea ţărilor.

Faza 1 - Urbanizarea. Esenţa procesului o constituie industrializarea, crearea de mari


complexe industriale care atrag masiv forţa de muncă de la sate. Procesul induce
schimbări majore în reţeaua urbană, prin dezvoltarea unuia sau mai multor oraşe mari,
precum şi prin crearea de noi oraşe.

Procesele de dezvoltare internă ale oraşului relevă construirea locuinţelor în apropierea


locurilor de muncă (în condiţiile slabei dezvoltări a transportului public), crearea unor
mari zone rezidenţiale în apropierea zonelor centrale şi/sau a zonelor industriale.
Dezvoltarea ulterioară este influenţată de extinderea transportului public (îndeosebi pe
calea ferată), extinderea utilităţilor de bază (alimentare cu apă şi canalizare) şi de
construcţia de locuinţe. Oraşul se dezvoltă ca o aglomeraţie sub formă de “stea”, cu zone
de extindere de-a lungul arterelor principale (ex. Madrid).

In fostele ţări socialiste, acest tip de dezvoltare începe cu multe decenii mai târziu.
Creşterea urbană accelerată începe odată cu industrializarea accelerată (în deceniul al 7-
lea în cazul României). Dezvoltarea construcţiei de locuinţe nu ţine pasul, în general, cu
necesarul de forţă de muncă din industrie, ceea ce crează mari fluxuri de navetişti,
precum şi zone de locuit semi-urbane în jurul oraşului principal.

Faza 2 : Suburbanizarea . Procesul este marcat de schimbări tehnologice şi de


modificările în structura producţiei: trecerea de la industria grea la industria uşoară, la
linii de asamblare în hale mari, uşoare, pe un nivel, cu o forţă de muncă mai redusă.
Odată cu construirea acestor noi tipuri de unităţi în zonele libere, verzi, de la marginea
oraşului, forţa de muncă - predominant calificată şi mai redusă numeric - se transferă în

33
suburbii. Dezvoltarea urbană extensivă se încetineşte. Odată cu creşterea veniturilor,
obiectivul principal devine îmbunătăţirea condiţiilor de locuit şi a infrastructurii.

Procesele de dezvoltare internă ale oraşelor sunt marcate în mod decisiv de dezvoltarea
transportului public şi de creşterea gradului de motorizare individuală. Prin reconstrucţia
zonelor centrale cu clădiri administrative, financiare, culturale, locurile de muncă
industriale sunt eliminate. Locuitorii cu câştiguri mai mari se mută în zonele sub-urbane.
Forma oraşului se transformă din “stea” în “aglomeraţie urbană”, care se dezvoltă în
cercuri concentrice, pe măsură ce grupurile sociale cele mai mobile ocupă ariile dintre
principalele artere de acces (ex. Paris). In modelul general al sub-urbanizării, locuinţele
sunt primele care se mută în “aglomeraţie”, urmate în etapele ulterioare de locurile de
muncă .

Amploarea procesului de sub-urbanizare a fost modelată semnificativ de politicile


autorităţilor centrale şi locale: ritmul de construire a autostrăzilor, preţul carburanţilor,
extinderea şi standardul transportului public, sistemul de subvenţii pentru case
unifamiliale etc.

Faza 3 : Dez-urbanizarea, este explicată atât prin noi schimbări tehnologice, cât şi prin
degradarea zonelor centrale ale oraşului (sub presiunea circulaţiei haotice şi a poluării, a
creşterii infracţionalităţii etc.).

Schimbările tehnologice au în vedere, în principal, un nou tip de cooperare “în reţea”


între întreprinderi mai mici, amplasate la distanţe mai mari de aglomeraţia urbană.
Creşterea rolului serviciilor industriale determină, de asemeni, migrarea populaţiei spre
localităţi mai mici, localităţi în care furnizorii de servicii găsesc teren şi forţă de muncă
mai ieftine, iar locuitorii condiţii de viaţă mai sănătoase. In felul acesta, reţeaua urbană
devine mai echilibrată, odată cu creşterea numărului de locuitori în oraşele mijlocii şi
mici şi descreşterea populaţiei oraşelor mari.

Mutaţiile în structura urbană a marilor oraşe devin, adeseori, dramatice (depopularea unor
părţi ale oraşului, în special a zonelor centrale); unele părţi ale oraşului îşi schimbă
funcţiile, sunt “preluate” de grupuri sociale conflictuale, zonele abandonate şi degradate
trebuie demolate etc.) şi riscă să destructureze fundamental oraşul.

Faza 4 : Re-urbanizarea este legată, în explicaţiile teoretice, de globalizarea economiei:


metropolele devin noduri ale fluxurilor de informaţie şi de capital; alte centre urbane (cu
industrii tradiţionale decăzute) cunosc o revitalizare prin creşterea rolului lor în
prelucrarea informaţiilor şi dezvoltarea serviciilor.

Marile oraşe reacţionează la “dezurbanizare” prin reabilitarea zonelor centrale, limitarea


prin politici specifice a sub-urbanizării, prin descurajarea transportului individual şi
dezvoltarea unui transport public competitiv, precum şi printr-o politică de distribuţie mai
raţională a locurilor de muncă. Prin sporirea atractivităţii oraşului, se aşteaptă ca
anumite grupuri de populaţie să se mute înapoi în marile oraşe.

34
Analiştii consideră că, cele patru faze de mai sus ale procesului de dezvoltare urbană
constituie un model general, care se verifică în succesiunea lor în toate ţările europene.
Diferenţele sunt de ordin temporal, în special în ceea ce priveşte decalajul între ţările
vest-europene şi cele din fostele ţări socialiste, precum prin amploarea proceselor
respective. In termenii variaţiilor de populaţie în nucleul central al oraşului, zona inelară
ce îl înconjoară şi regiunea urbană funcţională (zona metropolitană), au fost identificate
cicluri majore de creştere sau de declin ale ariilor metropolitane.

Pe baza datelor empirice dintr-o serie de ţări, unii analişti au ajuns la concluzia că
modelul general de urbanizare se verifică în toate cazurile; diferitele faze de urbanizare se
succed cu regularitate în toate ţările europene; diferenţele care apar sunt de natură
secvenţială (depind de momentul în care în respectivele ţări a început procesul). Astfel,
ţările central- şi est-europene sunt în decalaj faţă de ţările vest-europene.

Tabel 2: Fazele de dezvoltare ale unei regiuni urbane9

Caracteristicile schimbărilor de
populaţie
Stadiul de Tipuri de Nucleu Inel Regiune Tip de
Dezvoltare clasificare central metrop. dezvoltare

I. Urbanizare 1. Centralizare
absolută + + _ _
2. Centralizare
relativă + + + +++
II. Sub-urbanizare 3. Descentralizare Creştere
relativă + + + +++
4. Descentralizare Totală
absolută _ + + +
III. Dezurbanizare 5. Descentralizare
absolută _ _ + _
6. Descentralizare
relativă _ _ _ _ _ _
Declin
IV. Re-urbanizare 7. Centralizare absolut
relativă _ _ _ _ _ _
8. Centralizare
absolută + _ _ _

9
Autorii au folosit următoarele accepţiuni pentru diferitele faze:
Urbanizarea are loc atunci când creşterea în nucleul central estemai mare decât cea din inelul înconjurător,
în timp ce regiunea în ansamblu creşte;
Suburbanizarea presupune creşterea mai accentuată în inel decât în nucleul central, regiunea în ansamblu
continuând să crească;
Dezurbanizarea este însoţită de declinul polpulaţiei din nucleul central, atrăgând după sine declinul
populaţiei din întreaga regiune;
In faza de re-urbanizarea ponderea nuclului central în populaţia totală a regiunii creşte din nou (după
modelul din tabel), deoarece nucleul descreşte mai încet decât inelul, sau deoarece nucleul creşte din nou
în timp ce inelul continuă să scadă.

35
Una din trăsăturile cele mai evidente ale epocii contemporane este internaţionalizarea
economiei. De la tendinţe la tranzacţii, de la procese la modele de consum, de la marile
corporaţii multinaţionale la schimburile transnaţionale, s-au creat multiplele fire ale
interdependenţelor economice. La intersecţia acestora se află nodurile urbane – oraşele,
în care se intersectează fluxurile de informaţii, de capital şi de bunuri.

In acest context, perspectiva dezvoltării durabile a oraşelor constituie a doua din marile
provocări ale acestui secol. Ea pune în discuţie asincronismul dintre mutaţiile economice
şi sociale, pe de o parte, şi gestionarea resurselor, inclusiv a locuirii ca bun complex
(economic, social, urban, cultural) pe de altă parte.

Tendinţele majore ale dezvoltării oraşelor se conturează pe baza unui număr de


procese de schimbare economice, politice, demografice, sociale şi culturale. Incă din
1915 Patrick Geddes a lansat denumirea de “oraşe ale lumii”, referindu-se la oraşele în
care se desfăşurau cele mai importante afaceri la scară internaţională. Potrivit lui Castells
(1992) dezvoltarea economiei globale este forţa care structurează hotărâtor tendinţele
epocii contemporane. Aceasta este o economie în care fluxurile de capital, materii prime,
pieţele muncii şi ale produselor, informaţia, managementul şi instituţiile se
internaţionalizează şi devin interdependente la scară globală. Schimbările politice, marile
mutaţii ideologice, declinul statului de protecţie socială (welfare), redefinirea rolului
statului şi a sectorului public, odată cu accentuarea liberalizării, privatizării şi competiţiei
în gestionarea serviciilor din oraşe, apariţia unor parteneriate public-privat ca răspuns la
noile structuri politice, au exercitat o puternică influenţă asupra structurilor urbane.
Schimbările tehnologice, îndeosebi în domeniul transporturilor şi comunicaţiilor, sunt
noile premise ale dezvoltării urbane. In acelaşi timp, abordarea “post-modernă” a
reînnoit, printre altele, interesul pentru trecutul istoric, pentru conservarea valorilor
cultural-urbanistice şi a peisajului urban.

Globalizarea afectează în profunzime restructurarea oraşelor, prin acţiunea unor procese


şi forţe, externe acestora. Tendinţele majore au produs modificări substanţiale în
dinamica sistemelor urbane la toate nivelurile:

- La nivelul marilor regiuni şi al ţărilor, transformând ierarhiile şi reţelele de oraşe;


- In cadrul oraşelor, modificând folosinţele de teren, sistemele de transport şi
comunicaţii;
- La nivelul regiunilor urbane, prin apariţia de noi funcţiuni (parcuri tematice),
recalificarea zonelor industriale etc.
- La nivelul mediului de locuit, prin schimbări demografice şi sociale.

36
4. Oraşele în context regional – schimbări în ierarhia oraşelor

Creşterea urbană accelerată după cel de al doilea război mondial a fost parte integrantă a
restructurării spaţiale generale a activităţilor economice şi sociale. In 1970, în majoritate
ţărilor vest-europene, cca. 70% era clasificată ca fiind urbană. Proporţia populaţiei urbane
a continuat să crească în toate ţările europene, cu variaţii considerabile între diferitele
regiuni ale Europei.

Ţările cele mai urbanizate sunt Belgia (97%), Anglia (93%), Olanda (89%). Alături de
creşterea populaţiei în oraşele capitală, s-a manifestat tendinţa creşterii populaţiei în
oraşele mici şi mijlocii (Bulgaria, Cehoslovacia, Marea Britanie, Polonia, România,
Spania) şi declinul continuu al populaţiei rurale.

In anii 1970, au luat avânt procesele de suburbanizare şi de extindere a zonelor periferice


ale marilor oraşe, în paralel cu scăderea populaţiei în oraşele-nucleu. Această tendinţă a
fost explicată şi în fapt însoţită de criza marilor sectoare industriale tradiţionale,
amplasate în cadrul oraşelor.

Odată cu revigorarea economiilor europene în anii 1980, sectorul terţiar a cunoscut o


puternică dezvoltare, iar proiectul pieţei unice europene (1984-1985) a atras marile
companii multinaţionale din sectoarele industrial, financiar şi de servicii profesionale.
Toate acestea au întărit rolul oraşelor europene, în special al marilor oraşe. In vârful
ierarhiei oraşelor europene s-au situat capitalele economico-financiare ale Europei -
Berlin, Frankfurt, Londra, Paris; în alte oraşe înscrise pe traiectoria internaţională -
Rotterdam, Barcelona, Madrid şi altele, s-a putut observa o tendinţă clară de schimbare a
tendinţelor demografice descrescătoare.

37
Tendinţe majore: procese şi efecte spaţiale

Procese interdependente de schimbare

Schimbări economice
- globalizare economică, restructurare economică

Schimbări politice
- declinul statului welfare, descentralizarea administraţiei publice, noi
practici financiare-fiscale
-
Schimbări tehnologice
- progresele în domeniul comunicaţiilor

Noi atitudini în protecţia mediului


- protecţia resurselor, perspectiva durabilă a gestiunii acestora, noi
abordări ale planificării şinproiectării urbanistice

Schimbări demografice şi sociale


- schimbări pe piaţa muncii, polarizare socio-economică, migraţii şi
mobilitate internaţională

Schimbări culturale
- noi forme de cultură urbană, schimbări în stilul de viaşă

TENDINŢE MAJORE

Efecte spaţiale

Sistemele urbane
-schimbări în ierarhiile urbane şi reţelele de oraşe

Folosinţele de teren
- folosinţe mixte de teren, dispersie urbană

Forme urbane, peisaj urban


- renovare urbană, recalificarea unor spaţii urbane, promovarea
unor spaţii urbane identitare, noi forme urbane

Ecologie socială
- restructurarea socială a zonelor rezidenţiale, noua compoziţie a
zonelor de locuit, zone în declin

“Noul”urbanism
- noi stiluri de viaţă, securitate şi siguranţă

Sursa: Tendinţe majore caracteristice pentru aşezările umane în regiunea CEE;


CEE/ONU, 1998

38
5. Câteva concepte de bază

Pentru înţelegerea fenomenelor şi proceselor care au loc în prezent la nivel european în


amenajarea teritoriului şi dezvoltarea regională, precum şi pentru o mai avizată lectură a
documentelor europene în domeniu este necesară definirea unor concepte de bază.

Dispersia urbană

Multe oraşe europene sunt afectate în prezent de pierderea sau re-locarea unor funcţiuni
urbane: locuinţe, locuri de muncă, comerţ, unităţi de cultură, amenajări pentru timpul
liber etc.

Rezultatul – îndeosebi în oraşele de mărime mijlocie şi independent de caracteristicile


specifice ale amplasării lor – o serie de disfuncţionalităţi, unităţi comerciale şi de locuit
vacante, precum şi un declin general al centrului oraşului şi a zonelor centrale ca
principale zone pentru locuinţe şi locuri de muncă, practic zone viabile, în care se
locuieşte şi se trăieşte.

Tendinţele actuale au condus spre dezvoltarea zonelor înconjurătoare ale oraşelor, în


dauna zonelor centrale, afectând toate funcţiunile care sunt legate de centrele oraşelor.
Aceste tendinţe au condus la forme extreme de sub-urbanizare: dispersarea zonelor de
locuit fără un plan de ansamblu, ocuparea terenurilor agricole şi a zonelor naturale,
conducând la forme de urbanizare fragmentate, adesea anarhice şi monofuncţionale.

Deşi în numeroase oraşe are loc o adevărată renaştere a zonelor centrale, dorinţa de a
avea o locuinţă individuală într-un mediu înconjurător de bună calitate, aspiraţia spre
spaţii de locuit mai ample, creşterea dimensiunii locuinţelor, sunt tot atâtea motive pentru
mutarea în afara oraşului. Oferta de locuinţe din centrele oraşelor nu mai satisface
cerinţele locuitorilor, în special ale celor cu copii.

In ceea ce priveşte amplasarea locurilor de muncă, dezvoltarea unor noi tipuri de


activităţi a fost un factor favorizant pentru crearea unor zone de activităţi în afara
oraşului. Totodată, noile moduri de viaţă şi de consum, creşterea mobilităţii au avut drept
consecinţă proliferarea şi creşterea dimensiunii unităţilor comerciale tip super şi hiper
market. Această tendinţă a afectat şi ea la rândul ei centrele oraşelor – care concentrează
numeroase unităţi de cultură (teatre, muzee, săli de concert, biblioteci etc.) şi sunt centrul
cultural al oraşului. Multe amenajări de recreere (în special cele pentru tineri – discoteci,
centre sportive, cinematografe multiplex) sunt amplasate în zonele comerciale din afara
localităţilor.

Pe măsura ce centrul oraşului încetează să mai fie o zonă atractivă, există riscul ca pe
termen lung să-şi piardă semnificaţia şi importanţa.

Este tot mai persistentă tendinţa de a împinge limitele oraşului tot mai departe de centru.

39
Paradoxul metropolizării se exprimă în dualitatea concetrare-dispersare: concentrare de
funcţiuni strategice şi de factori de polarizare, pe de o parte, şi dispersare de locuitori-
forţă de muncă-utilizatori în diverse locuri (locuire, întreprinderi, servicii).

In aceste condiţii, conversia solurilor şi construcţia de locuinţe, se înscriu într-o relaţie


mai mult sau mai puţin strânsă, în funcţie de teritorii. Raportate la populaţie, acestea
caracterizează dinamica urbanizării şi oferă informaţii cu privire la densitatea de locuire
şi dimensiunea dispersării urbane.

In Franţa între 1990-2000 artificializarea solurilor a fost mai lentă în marile zone urbane,
decât în cele mai mici. Artificializarea solurilor a fost mai accentuată în zonele urbane cu
mai puţin de 100.000 locuitori, în aceste zone procesul de peri-urbanizare fiind mai
puternic. Construcţia de locuinţe la 1000 locuitori a fost mai mare în zonele urbane cu
mai puţin de 50.000 locuitori, îndeosebi îb cele situate în zonele turistice (litoral şi
munte) .

Fenomenul de dispersie urbană se manifestă mai pregnant din ultimul deceniu al


secolului trecut. In general cu cât de îndepărtăm de centru, cu atât mai mult creşte
numărul de locuinţe construite anual la 1000 locuitori. (In Franţa, media pe ţară este de 4
pentru comunele-centru, 5 pentru poli urbani şi 8 pentru coroana periurbană).

Pentru gestionarea dispersiei urbane există mai multe căi:


ƒ Crearea unor structuri de planificare inter-municipală (inter-localităţi), pentru a
stopa viziunea fragmentară a amenajării teritoriului; este o problemă de AT la o
scară corespunzătoare (care să ofere o privire de ansamblu asupra unor teritorii
mai largi).
ƒ Regenerarea oraşului „batir la ville sur la ville” – ca primă prioritate, umplerea
„golurilor”, reconversia zonelor industriale abandonate, reabilitarea/reconstruirea
zonelor centrale degradate, atragerea de noi construcţii spre centrul oraşului care
pot adăuga noi funcţiuni centrelor oraşelor, noi tratări ale spaţiilor publice,
conservarea construcţiilor de patrimoniu, renovarea/modernizarea unor zone
strategice ale oraşului (de ex. gările).

Instrumentele cu care se realizează cele de mai sus implică abordarea la diferite scări: de
la instrumente strategice pe termen lung la proiecte concrete) şi tematici variate: comerţ,
locuire, dezvoltare durabilă, participarea cetăţenilor.

Relaţia centru-periferie

In contextul extinderii urbanizării în teritoriu, relaţia centru-periferie este caracterizată în


principal prin diferenţa dintre zonele dens populate şi zonele rurale, cu o densitate mai
scăzută, mai puţin accesibile şi în majoritatea cazurilor cu activităţi economice mai
reduse. Modelul centru-periferie face referire la disparităţile dintre regiunile mai
dezvoltate şi regiunile periferice.

40
Acest fenomen a făcut obiectul a numeroase studii şi publicaţii ale UE. Geograful Alain
Renaud l-a introdus în Franţa. Originile sale sunt în lucrarea celebră a Lui Jean-Francois
Gravier „Parisul şi deşertul francez”.

In general prin periferie înţelegem o zonă marginală, mai puţin dezvoltată. La nivelul UE
este parte a politicii regionale europene (sprijinirea prin fonduri a zonelor rămase în urmă
ca dezvoltare şi accesibilitate).

Policentricitate (policentrism)

Conceptul a fost popularizat de ESDP, care a stabilit acest concept ca unul din obiectivele
politicilor europene de amenajare a teritoriului, în scopul „reducerii inegalităţilor dintre
regiuni, prin promovarea de noi centre”.

Conceptul implică un anumit voluntarism, care să contracareze tendinţele puternice de


concentrare.

Policentricitatea este legată de noţiunile de influenţă economică, autonomie decizională,


inovare şi creativitate culturală. Prin urmare policentricitatea este expresia unei politici.
Conceptul poate fi utilizat la diferite nivele şi există diferite tipuri de policentricitate:
ƒ Coexistenţa mai multor regiuni cu statut european - A
• Reţea de metropole şi capitale şi funcţiunile lor suprapuse -B
• Reţea urbană cu noduri de interconectare (coridoarele de circulaţie transeuropene)
-C
ƒ Reţele cu noduri mici care favorizează dezvoltarea endogenă -D
ƒ Reţele de oraşe care sunt mai mult funcţionale decât spaţiale –E (reţeaua centrelor
financiare ale Europei)
ƒ Policentricitatea internă a marilor zone metropolitane- F

Diferitele forme de policentricitate pot fi complimentare. Este cazul ESDP, în care


„policentricitatea legată” este o combinaţie între tipurile C,E şi D.

Din punct de vedere al dezvoltării durabile şi al echilibrului dintre zone, putem distinge:
- La nivel de stat. In ciuda globalizării, statele deţin controlul asupra principalelor arii de
decizie – impozite, transporturi, energie, dezvoltare – la nivel naţional şi regional; acest
nivel este susţinut şi de sistemele de amenajare a teritoriului (Este.cazul Franţei, dar şi al
României).
- La nivelul zonelor metropolitane. Policentricitatea implică existenţa unor centre
importante în afara oraşelor capitală, cu un număr important de funcţiuni metropolitane,
infrastructură, capacităţi economice, zone pentru activităţi industriale, importante
capacităţi de spaţii comerciale şi de birouri. (Există numeroase tendinţe – intenţii de a
crea policentricitate în jurul marilor metropole – Paris, Londra, Berlin)

Când vorbim de policentricitate, se ţine seama de:


- analiza zonelor urbane

41
- a zonelor rurale
- a zonelor frontaliere
- a zonelor cu caracteristici geografice specifice (zone montane, zone de coastă,
zone maritime, insule)

Dezvoltarea policentrică (la nivel european şi naţional) devine astfel o metodă


operaţională care contribuie la CT, acest concept fiind folosit ca punte de legătură între
obiective contradictorii precum creşterea economică şi dezvoltarea echilibrată.

Coeziunea teritorială (CT)

Comisia Europeană publică periodic un Raport asupra coeziunii. Primula fost publicat în
2001, ultimul în 2004, care tratează trei aspecte ale coeziunii:

• Coeziunea economică – gradul de convergenţă între guvernul central şi regiuni, între


regiunile din cadrul unei ţări, în principal prin intermediul indicatorilor PIB pe
locuitor şi productivitate;
• Coeziunea socială – prin rata de ocupare şi rata şomajului în trei sectoare de activitate
principale, precum şi pe genuri;
• Coeziunea teritorială –

Coeziunea teritorială a fost enunţată încă din 1997 (Tratatul de la Amsterdam) în scopul
„reducerii disparităţilor între nivelul de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a rămânerii în
urmă a zonelor defavorizate (art.158 al Tratatului). Tratatul de creare a UE (Tratatul de la
Maastricht) stipula în art.2 „...crearea unui spaţiu fără frontiere interne..., ceea ce implică
faptul că cetăţenii nu trebuie să fie dezavantajaţi oriunde ar lucra sau locui pe teritoriul
Uniunii. In felul acesta coeziunea teritorială este înscris în chiar actul de constituire al
Uniunii.

Conceptul de coeziune teritorială trece dincolo de coeziunea economică şi socială,


îmbogăţindu-le. De fapt este vorba despre o dezvoltare mai echilibrată, de reducerea
disparităţilor existente, de evitarea dezechilibrelor teritoriale existente.

CT este astfel complementară dezvoltării armonioase şi subliniază pericolele pe care le


reprezintă o concentrare excesivă la nivelul teritoriului european. CT este un principiu
fundamental al dezvoltării spaţiului comunitar şi ocupă un loc de frunte în toate
documentele europene.

De ce este importantă coeziunea teritorială în această etapă? Pentru că echilibrul teritorial


al UE trebuie să facă faţă unor provocări în anii următori:
• există deja o puternică concentrare economică şi de populaţie în regiunea central-nord
vestică a Europei; aceasta acoperă 18% din suprafaţa Uniunii, concentrează peste
41% din populaţie, reprezintă 48% din PIB-ul Uniunii şi 75% din cheltuielile pentru
C-D.
• dezechilibre pronunţate persistă între principalele zone metropolitane şi restul ţărilor
respective în ceea ce priveşte dezvoltarea economică.

42
• La nivelul regiunilor se menţin sau se accentuează o serie de disparităţi teritoriale,
măsurabile prin PIB şi rata şomajului.
• În cadrul oraşelor se menţin zonele de sărăcie.
• În zone specifice limitate de caracteristicile lor geografice (insule, zone montane,
zone slab populate) populaţia scade şi îmbătrâneşte; accesibilitatea continuă să ridice
probleme.
• In regiunile periferice continuă să existe grave probleme economice şi sociale greu de
rezolvat datorită distanţelor, izolării, climei, pieţei reduse.

IV. METROPOLE, PROCESUL DE METROPOLIZARE,


FORMAREA ZONELOR METROPOLITANE

1. Ce sunt metropolele?
Europa începutului de secol 21 este martora unor accentuate procese de metropolizare
Este vorba de crearea unor reţele funcţionale de oraşe, în cadrul căreia, în virtutea
efectului cumulativ al unor caracteristici de dezvoltare se produc mutaţii importante –
economice, sociale şi urbanistice, care fac ca aceste oraşe (împreună cu zona lor
înconjurătoare) să poată capta, în mod preponderent, oportunităţile oferite de dezvoltările
economice şi culturale ale epocii contemporane.

Crearea pieţei unice europene şi perspectiva lărgirii Uniunii Europene a impulsionat


puternic procesul de dezvoltare a zonelor metropolitane. Globalizarea economiei şi-a
găsit un sprijin spaţial în zona metropoliană, ca unitate econonomică de bază a unei
economii la scară mondială.

Mărimea populaţiei devine, tot mai mult, un considerent secundar în aspiraţia la calitatea
de metropolă şi în afirmarea ca atare a unor oraşe. Astfel, pe lângă oraşele-capitală cu
mai multe milioane de locuitori – Paris, Londra, Berlin, au intrat în competiţie şi oraşele-
capitală mai mici (Lisabona, Oslo), dar şi alte oraşe/regiuni care fac saltul de la industriile
tradiţionale în declin la rolul de centre de servicii şi/sau puncte nodale la intersecţia
marilor fluxuri de comunicaţii (de ex. Lille, Lyon, Manchester).

Procesul de metropolizare a luat forme diferite:

- Metropolizare dispersată, ca de exemplu în Franţa şi Italia. Astfel procesul de


urbanizare s-a extins în jurul Parisului pe o rază de peste 100 km în jurul oraşului, pe
coasta Mediteranei de la Nisa la Montpellier, pe coridorul Rinului de la Lyon la Marsilia.
In Italia dispersia urbană a cuprins o regiune centrală între Milano şiveneţia, zonele
metropolitane ale oraşelor Roma, Napoli şi Torino au crescut mult în dimensiune după
1980.
- Procese de metropolizare cu caracter concentrat, îndeosebi în Spania (Madris,
Barcelona), Grecia (Atena, Salonic), Irlanda, Portugalia.

43
- Procese de dispersie urbană şi creare a unor reţele de oraşe la nivel regional, fără
existenţa unei aglomeraţii monocentrice, ca de exemplu în centrul şi sudul Germaniei, în
zona Rin-Main (Frankfurt-Darmstadt), în zona Ruhr (Dortmund-Essen-Diusburg), zona
Ranstadt din Olanda etc.

Consensul larg întrunit în jurul temei metropolizării se bazează pe constatări


indiscutabile: creşterea oraşelor, în special a celor mai mari, însoţită de o
recompoziţie a spaţiilor urbane marcată de extindere şi de reducerea densităţii
spaţiilor construite. Se poate afirma că procesul de metropolizare a incorporat atât
dispersia urbană, cât şi densificarea. Diferitele căi şi proporţii în care s-au manifestat
aceste fenomene în ţările Europei pot fi atribuite diferitelor stadii ale procesului de
urbanizare, care la rândul lor reflectă nivelul de dezvoltare economico-socială a
diferitelor ţări sau regiuni.

In urmă cu 30-40 ani futurologii visau o nouă ruralitate şi făceau „profeţii”, care anunţau
sfârşitul oraşelor în numele unei aşa-zise raţiuni tehnice: creşterea mobilităţii materiale
(transporturile) şi imateriale (telecomunicaţiile) ar face inutilă concentrarea urbană şi ar
duce la o dispersare generală a oamenilor şi activităţilor. Nu s-a întâmplat aşa. Apariţia
termenului de metropolizare răspunde nevoii de identificare a acestui nou „ciclu” urban,
mai puţin marcat decât precedentul de logicile spaţiale ale industriei, şi de reperare a
configuraţiilor corespunzătoare oraşelor în continuă creştere, afectate în stilul lor de
dezvoltare de creşterea deplasărilor (un oraş „(auto)mobil” ) şi a circulaţiei informaţiilor
(apariţia confuză încă a termenului „cyberurban”).

Procesul de metropolizare se caracterizează prin multiplicarea marilor aglomeraţii şi


concentrarea crescândă a populaţiei, activităţilor şi de producere de bunuri şi servicii în
cadrul unor spaţii geografice tot mai extinse şi ale căror limite sunt imprecise (şi adesea
greu de definit). Creşterea este însoţită de o tot mai mare fragmentare socială şi spaţială
(segregare socială, specializare spaţială, criminalitate, lipsă de siguranţă). Spre deosebire
de oraşe, metropolele nu dispun de instituţii politice proprii. Fragmentarea spaţială poate
încetini sau împiedica investiţiile publice şi private. Politicile regionale care au ca
obiectiv reducerea acestei fragmentări spaţiale, prin corelarea guvernanţei zonelor
metropolitane cu dinamicile teritoriale, au dat deja unele rezultate favorabile, cum ar fi de
exemplu zona Barcelona sau Stuttgart.

In prezent vorbim de metropole nu numai în cazul oraşelor foarte mari cu o populaţia de


peste 1 milion de locuitori, ci de un mare număr de oraşe cu o populaţie în jur de 500.000
locuitori. Astfel, conceptul a fost lărgit de la metropolă la zonă metropolitană.

In definirea CESE o zonă metropolitană este formată dintr-un nucleu central, oraş sau
aglomeraţie urbană, şi o periferie formată dintr-o serie de comune, o mare parte a
populaţiei active a acestora lucrând în nucleul central. Această noţiune ţine seama de
existenţa unor zone periferice puternic polarizate de centru şi a căror creştere o urmăreşte
pe cea a centrului.

44
Pentru a fi considerată zonă metropolitană, nucleul central are un număr minim de
locuitori (METREX a stabilit minimum 500.000 locuitori) sau de locuri de muncă. Se
recunoaşte, de asemenea, un anumit prag al navetismului locuinţă-loc de muncă de la
periferie spre nucleul central

In esenţă, viitorul Europei pe termen lung depinde în mare măsură de competitivitatea şi


bunăstarea celor cca. 120 regiuni metropolitane recunoscute , care cuprind peste 60% din
populaţia Europei.

Zona metropolitană este oraşul de mâine


Numărul zonelor metropolitane în Europa este în creştere, fiecare având în componenţa
sa un număr de municipii şi oraşe, de diferite mărimi, interconectate şi interdependente.
In cadrul acestor regiunii:
- locuitorii trăiesc, lucrează şi se relaxează în întreaga regiune;
- întreprinderile produc, cumpără, vând şi investesc în mai multe comunităţi;
- instituţii ştiinţifice sunt amplasate nu numai în oraşul central;
- problemele ecologice afectează întreaga regiune;
- marile infrastructuri servesc mai multe municipalităţi.

Regiunile metropolitane contribuie la dezvoltarea Europei


Evoluţia regiunilor metropolitane are efecte directe asupra principalelor obiective şi
politici europene:
- Obiectivul de la Lisabona – o societate a cunoaşterii
- ESDP - policentricitatea
- Lărgirea Uniunii Europene – dezvoltarea de noi metropole
- Coeziunea – ca obiectiv de bază al UE

Din toate documentele europene rezultă că Europa are nevoie de zone metropolitane de
succes. Regiunile metropolitane sunt:
- gazdă şi promotori ai competitivităţii
- au un rol important de jucat în dezvoltarea echilibrată şi durabilă a Europei
- trebuie să fie motoare ale creşterii în statele membre, noi şi vechi
- sunt coloana vertebrală a dezvoltării în cadrul şi în afara UE.

Zonele metropolitane necesită o mai bună integrare internă


Economia globală nu mai este o structură ierarhică a statelor-naţiuni şi a economiilor
acestora. In prezent şi în viitor, marea majoritate a actorilor se bazează pe reţele în cadrul
şi între regiunile metropolitane.

In cadrul zonelor metropolitane organismele financiare, de producţie, de cunoaştere,


politice, decidente şi de infrastructură se întâlnesc la scară regională, naţională, europeană
şi globală.

Integrarea internă a zonelor metropolitane se referă la cooperarea şi crearea de reţele în


cadrul regiunii metropolitane şi cu zonele înconjurătoare. Aceasta permite tuturor forţelor
comunităţii de afaceri şi ştiinţifice, precum şi organismelor publice să coopereze în

45
folosul binelui general. In acest sens, oraşele centrale au importanţa lor, dar întregul
potenţial de dezvoltare poate fi pus în valoare numai în cadrul regiunilor mai largi –
metropolitane.

Regiunile metropolitane trebuie integrate în reţelele europene


Regiunile metropolitane îndeplinesc rolul de porţi de intrare prin asigurarea accesului la
cunoaştere, contribuind la transferul în practică a cunoştinţelor. Ele cuprind, de
asemenea, noduri ale infrastructurii de trafic trans-european. Integrarea europeană a
regiunilor presupune şi crearea unor alianţe strategice la nivel european, în scopul
promovării creşterii, competitivităţii şi integrării globale.

In acest scop regiunile metropolitane au nevoie de infrastructuri reale şi virtuale


(infrastructurile virtuale sunt reţelele de firme şi organisme publice, precum şi prezenţa în
centrele de decizie precum Bruxelles-ul; infrastructurile reale sunt transportul de mărfuri
şi persoane pe drum, căi ferate, aer, târguri de comerţ, capacităţi de cercetare şi
învăţământ).

2. In competiţia dintre zonele metropolitane: ce sunt oraşele?


Se cunoaşte că oraşele sunt în concurenţă unele cu altele şi că această competiţie se
intensifică, ca rezultat al integrării Europei. Integrarea Europei este considerată într-un
anumit sens sprijinul politicului acordat procesului mai larg de internaţionalizare a
sistemului economic şi social: globalizarea. Competiţia între oraşe este intensificată peste
tot în lume dar în special în Europa. Penetrarea pieţelor disputate de către exporturile
unui oraş, creşterea productivităţii şi însăşi creşterea economică – sunt considerate
elemente de apreciere a succesului economiei unui oraş în acest proces competitiv .

In acest context apare necesară o redefinire a oraşelor sub aspectul dezvoltării lor
teritoriale, a modului de măsurare a dezvoltării pentru a putea face comparaţii la nivel
internaţional. Răspunsul la această problemă este un pas esenţial – într-adevăr, unul
dintre lipsurile semnificative privind datele despre Europa se referă la datele pentru
oraşele definite în mod comparabil şi util din punct de vedere economic. Definiţia de
Regiune Urbană Funcţională sau FUR a fost adoptată în scop operaţional de o serie de
ţări europene pentru:
- mai buna înţelegere a cadrului şi a dinamicii dezvoltării economice într-o serie de
regiuni din nord-vestul Europei;
- culegerea de informaţii şi date comparabile privind tendinţele socio-economice în
zonele metropolitane;
- identificarea şi analiza sectoarelor celor mai dinamice;
- conturarea profilului economic al regiunilor metropolitane.

Una dintre particularităţile Europei este faptul că definiţiile unui ‚oraş’ diferă de la o ţară
la alta, ca şi percepţiile locuitorilor despre oraşul în care trăiesc şi muncesc. In cazul
comparaţiilor, o definiţie comună este cu atât mai utilă.

46
De exemplu, cei mai mulţi belgieni au o mare dificultate în a accepta ideea că Bruxelles-
ul se extinde dincolo de limitele graniţelor sale administrative care definesc limitele zonei
naţionale bilingve şi cuprind mai puţin de un milion de locuitori. Totuşi, dacă se
examinează zona metropolitană a Bruxelles-ului, definită ca sfera influenţei economice a
concentrării locurilor de muncă ale Bruxelles-ului, ea acoperă aproape patru milioane de
locuitori şi se extinde asupra unei treimi a Belgiei. Francezii au diverse definiţii
administrative ale oraşelor, unele speciale, disponibile pentru Paris. În cazuri normale ei
identifică oraşele în termenii comunei lor centrale deşi câteva oraşe mari au o Communité
Urbaine: aceasta este o federaţie de Comune legate de oraş. Din punct de vedere istoric
noua urbanizare din Franţa a avut în mare forma adăugărilor continuu ataşate zonelor
urbane existente. Reflectând acest fapt, francezii, din motive comparabile, se bazează în
mod specific pe conceptul de aglomerare – o definiţie morfologică bazată în principal pe
densitatea clădirilor. Dat fiind tiparul istoric al urbanizării franceze o astfel de definiţie dă
naştere unor definiţii în mare măsură comparabile, deoarece ea cuprinde în întregime
oraşele, deşi se ivesc câteva probleme în regiunile mai dens urbanizate din nordul şi estul
Franţei care implică criterii suplimentare. Ea are avantajul suplimentar că poate fi
măsurată folosind tehnicile senzoriale de la distanţă. Există totuşi semne recente ale unui
tipar de salturi în stil mai britanic al amenajării teritoriale urbane, ivit ‚în mod firesc’ în
unele oraşe cu o creştere în ritm rapid, din sudul Franţei, cum sunt Toulouse sau
Montpellier. Aceasta va eroda valoarea definiţiei aglomerării pentru scopuri comparative.
Şi dacă criteriile franceze privind aglomerarea sunt aplicate Belgiei, întreaga ţară de la
Antwerp la Liége se dovedeşte a fi un oraş: nu este un rezultat cu care fie belgienii ori
studenţii în dezvoltare urbană ar trebui să fie mulţumiţi. De asemenea, definiţia
aglomerării nu dă naştere unor definiţii complete comparabile ale oraşelor atunci când
sunt aplicate în Marea Britanie sau Olanda. În Olanda politicile privind planificarea
utilizării terenului au prevenit în mod deliberat urbanizarea contiguă. Germanii utilizează
o definiţie juridică a oraşelor – Kreisfreie Städte – de care sunt în general mulţumiţi, în
special dacă sunt politicieni sau studenţi la ştiinţe politice. Există şi alte definiţii
neoficiale dar ele nu sunt foarte larg utilizate.

Britanicii par să fie pregătiţi doar să accepte definiţiile curente politice/administrative


deşi acestea au fost chiar destul de instabile în ultimii 30 de ani în special în cazul
oraşului Londra. Studenţii elaborează definiţii ale oraşelor britanice pe baza criteriilor
funcţionale (dintre care acelea care îşi au originea la Centrul pentru Studii privind
Dezvoltarea Urbană şi Regională de la Universitatea Newcastle, sunt probabil cele mai
cunoscute). Recensământul populaţiei produce date privind ‚zonele construite’ –
echivalente în sens larg al aglomerării franceze – dar nici una dintre acestea nu este larg
folosită, nici chiar de către specialişti.

Acceptarea definiţiilor administrative ale oraşelor în Marea Britanie necesită un grad


excesiv de flexibilitate pragmatică. Ele s-au schimbat în mod frecvent în ultimii 30 de ani
sau cam aşa ceva, şi modificările lor au fost conduse în principal de consideraţii politice
pe termen scurt. În 1963 Londra a fost definită ca Districtul Londrei. Aceasta a corespuns
cu ceea ce este cunoscut de către cei interesaţi în cele mai misterioase laturi ale
statisticilor urbane ca Londra Interioară (Inner London). Atunci când a fost creat
Consiliul Superior al Londrei (Greater London Council - GLC) aceasta a devenit zona

47
administrativă a Londrei şi a preluat conceptul popular privind ceea ce era Londra. Deja,
desigur, realitatea funcţională din Londra a fost mult mai mare. Chiar şi aeroportul
Heathrow este numai parţial în cadrul graniţelor GLC şi acum celelalte două aeroporturi
importante din Londra sunt în întregime în afara acestor graniţe. La mijlocul anilor 1980,
GLC împreună cu toate celelalte Districte Metropolitane, au fost abolite lăsând în urmă
numai un concept fantomatic privind Londra. Nici măcar Londonezii nu s-au împăcat cu
ceea ce era acum singura unitate politică numită Londra – oraşul medieval. Deşi în 1971
acesta conţinea 230.000 de locuri de muncă, el avea mai puţin de 6.000 de rezidenţi. Cea
mai recentă schimbare din istoria Londrei a apărut în 2000 când a fost creată Autoritatea
Londrei Mari (Greater London Authority - GLA) folosind – din motive politice – vechile
graniţe ale GLC din 1964. Chiar şi în scurta sa existenţă, GLA pare să fi devenit deja
ideea familiară privind Londra. Dar nici unul dintre oraşele britanice nu şi-a recreat
administraţiile regionale cuprinzătoare.

Europa suferă din cauza unei abundenţe de definiţii ale ‚oraşelor’ şi chiar în cadrul unei
singure ţări definiţiile pot varia larg. În schimb în SUA sunt larg acceptate două definiţii
paralele care coexistă în armonie. Există unităţi administrative/politice cunoscute ca oraşe
centrale şi apoi din considerente statistice există un set oficial privind zonele
metropolitane sau regiunile urbane definite funcţional. Acestea din urmă, definite mai
întâi pentru recensământul populaţiei din 1940, au fost denumite diferit Zone Statistice
Metropolitane (Standard). Ele se referă la zonele identificate în termeni în principal prin
structura locurilor de muncă şi a densităţii populaţiei, şi ca zone legate prin fluxuri de
navetă. Avantajele lor pentru scopuri comparative şi analitice sunt evidente: sunt definite
conform criteriilor de constituire şi păstrează întregul din fiecare sistem individual
economic şi social care constituie un ‚oraş’.

Problemele asociate chiar şi cu o variabilă atât de simplă ca dimensiunea urbană sunt


evidente. Pentru a obţine valori valabile este esenţial să se măsoare populaţia din zonele
care au o relaţie consecventă cu zona urbană actuală. Comparaţii bazate, de exemplu, pe
dimensiunea unităţilor administrative cum sunt ‚oraşele centrale’ vor fi influenţate cât se
poate de mult de caracterul aleatoriu al graniţelor, ca şi de dimensiunea reală a zonelor
urbane. Exemplul extrem este dat de Londra, unde zona City din Londra – o definiţie
teritorială Londrei, oraşul a fost depăşit chiar de la începutul erei medievale a dezvoltării
sale.

In ultimii 50 ani schimbările din Europa au fost accelerate de procesul de globalizare,


consecinţele acestora făcându-se simţite îndeosebi prin mutaţiile produse în centrele de
gravitaţie, adică zonele metropolitane . Zonele metropolitane sunt cele mai bine pregătite
prin echiparea lor pentru a răspunde provocărilor contemporane şi de a valorifica cel mai
bine oportunităţile actuale.

Procesul de mondializare îşi lasă tot mai mult amprenta pe structura şi dinamica zonelor
metropolitane europene. Marile oraşe europene sunt noduri ale unei reţele mondiale de
metropole în continuă evoluţie. Pe lângă New York, Londra, Tokyo, Hong Kong se
înscriu şi oraşele Frankfurt, Paris, Bruxelles, Milano sau Madrid. Aceste metropole

48
pilotează economia mondială prin instituţiile internaţionale, instituţiile financiar-bancare,
marile companii multinaţionale care şi-au stabilit sediile în cadrul lor.

Pe plan european, are loc procesul interactiv de adaptare a politicilor economice, sociale,
de mediu şi de amenajare spaţială la realizarea pieţei unice, integrate.

Zonele metropolitane sunt principalele centre de cercetare, inovare şi de creare de noi


activităţi. In cadrul lor se concentrează activităţile cu valoare adăugată ridicată, îndeosebi
serviciile pentru întreprinderi. In acest context tehnologiile de informaţie şi comunicare
joacă un rol primordial.

3. Regiunile metropolitane

Intr-o formulare sintetică, regiunile metropolitane sunt:


ƒ gazdă şi promotori ai competitivităţii
ƒ au un rol important de jucat în dezvoltarea echilibrată şi durabilă a Europei
ƒ trebuie să fie motoare ale creşterii în statele membre, noi şi vechi
ƒ sunt coloana vertebrală a dezvoltării în cadrul şi în afara UE.

Formarea regiunilor metropolitane sunt o consecinţă a concentrării geografice a


populaţiei în arii tot mai extinse

49
In ultimii ani a apărut un nou tip de zonă metropolitană: zona metropolitană policentrică,
în care mai multe aglomeraţii urbane funcţionează în reţea, iar bazinele lor de activi se
întrepătrund (de ex. Ranstad cu 7 milioane de locuitori, Regiunea Rhin-Ruhr cu 11
milioane, Regiunea Viena-Bratislava – 4,6 milioane etc.).

In funcţie de importanţa şi funcţiunile lor, zonele metropolitane îşi exercită influenţa în


teritoriu – la nivel regional, naţional, european sau mondial. CESE estimează că în
Uniunea Europeană lărgită există cca. 50 zone metropolitane cu peste 1 milion de
locuitori.

Cum arată metropola europeană la începutul sec.21?

Marile oraşe metropolitane au fost în general considerate ca învingători în dezvoltarea


urbană modernă (şi pre-modernă) în Europa. Carierele acestora au mers bine în
comparaţie cu marile oraşe-port şi oraşele industriale specializate (ambele aflate în declin
în ultimele decenii) şi cu oraşele mici şi mijlocii care de-a lungul timpului au suferit
fluctuaţii mari sub aspectul prosperităţii lor urbane. În schimb, oraşele metropolitane s-au
bucurat de o stabilitate considerabilă în ceea ce priveşte locul ocupat în clasificarea
sistemelor urbane naţionale şi, în numeroase cazuri, chiar a sistemelor internaţionale.

Totuşi, teoreticienii internaţionalizării şi globalizării au avansat modele metropolitane din


ce în ce mai competitive şi mai divizate pentru marile oraşe încadrate în ligi. În această
clasificare, în prima ligă mondială figurează, dintre marile oraşe europene, numai Londra,
Zurich şi Paris. A doua temă a acţiunii de globalizare a fost evidenţierea polarizării
economice, sociale şi spaţiale din marile oraşe – între elita creată de influxul de
administratori de fonduri şi de firme, grupaţi în cartiere proprii şi care au creat o cerere de
magazine de lux, pe de o parte şi clasa largă a muncitorilor prost plătiţi din sectorul
serviciilor şi a imigranţilor care trăiesc în zone degradate şi pe care se bazează sectorul
avansat, pe de altă parte.

Pot fi subliniate mai multe aspecte. Concurenţa între marile oraşe nu este nouă, ci a
reprezentat dinamica de bază a sistemului urban european încă din evul mediu. Impactul
internaţionalizării şi globalizării asupra marilor oraşe s-a făcut simţit încă de la începutul
erei moderne – de exemplu ridicarea oraşelor Amsterdam şi Londra ca oraşe coloniale în
secolul al XVII-lea. Globalizarea modernă nu a făcut decât să consolideze ierarhia demult
stabilită a oraşelor europene. Globalizarea afectează numai o parte limitată a economiei
metropolitane diversificate. În sfârşit, polarizarea în oraşe metropolitane poate fi mai
puţin acută decât sugerează teoreticienii.

Clasificarea demografică a metropolelor europene contemporane reflectă ciclul lor istoric


de dezvoltare în care centrele cu cea mai densă populaţie au dus la formarea oraşelor mari
şi invers.

50
În secolul al XXI-lea populaţia pare să urmeze acelaşi model. În majoritatea ţărilor
centrele metropolitane s-au dezvoltat din ce în ce mai mult până după al doilea război
mondial, după care a urmat un declin şi apoi o reînnoire limitată. Începând cu anii 1950
marile oraşe din RU au înregistrat cel mai timpuriu şi mai accentuat declin. Până în 1970
declinul s-a generalizat, afectând majoritatea centrelor vest-europene, deşi metropolele
mediteraneene încă se bucurau la vremea respectivă de dezvoltare sau cel puţin de
stabilitate.

Tendinţele demografice pot fi considerate ca făcând parte din ciclul de urbanizare,


suburbanizare, de-suburbanizare şi reurbanizare pe care l-au identificat demografii şi
geografii. Fluxul migrator joacă aici un rol crucial şi complex, incluzând exodul ţăranilor
din zonele rurale, imigraţia din ce în ce mai mare, precum şi deplasarea profesioniştilor
burlaci, cu salarii mari spre centrele urbane şi a familiilor spre periferie. Trebuie însă să
se ţină cont şi de politicile de reînnoire urbană şi de curăţare a cartierelor sărace, care în
prima perioadă au stimulat migraţia, precum şi de impactul construcţiilor şi acţiunile de
regenerare urbană.

Varietatea regiunilor metropolitane

Regiunile metropolitane pot fi grupate după numeroase criterii:

(1)Zonele metropolitane ale oraşelor-capitală, care pe lângă rolul lor de centre naţionale,
politice şi de decizie administrativă, reprezintă în multe ţări locul predilect pentru
amplasarea serviciilor de afaceri, activităţi de cercetare-inovare şi sedii ale companiilor
importante. De regulă, amenajarea şi dezvoltarea teritoriului în aceste regiuni se
confruntă cu consecinţele unor folosinţe de teren intensive, cu densităţi mari, schimbări
economice şi sociale rapide, cerere mereu crescândă pentru transport, utilizarea
ineficientă a resurselor de energie, presiune suburbană asupra terenurilor neconstruite,
insuficienţa infrastructurilor şi migraţie internaţională. Structura spaţială este de cele mai
multe ori “mono-centrică”, dominată de oraşul-centru, având în acelaşi timp centre în
creştere în zona lor de influenţă. In exemplele analizate asemenea regiuni sunt: Berlin-
Brandenburg, Budapesta, Lisabona, Madrid, Moscova, Oslo, Paris, Praga, Varşovia şi
Viena.

(2)Zonele metropolitane în curs de transformare au de regulă un trecut de avânt


economic, bazat pe industrii grele tradiţionale. In aceste regiuni, obiectivele dezvoltării
durabile reclamă recalificarea unor zone degradate, adesea poluate, pentru ridicarea
calităţii vieţii urbane şi crearea de noi oportunităţi de muncă, educaţie şi recreere. In
cadrul regiunilor în curs de transformare, problemele sociale joacă un rol important; rata
şomajului este de regulă ridicată şi veniturile familiilor sunt reduse. In afară de nevoia
stringentă de modernizare a sistemelor de infrastructură învechite, este nevoie de
dezvoltarea unor reţele de infrastructură socială, care să promoveze integrarea şi
solidaritatea socială. In exemplele noastre asemenea regiuni sunt: Milano, Regiunea
Manchester-Liverpool şi Regiunea Valonă.

51
Alte posibile categorisiri se pot face după:

- Funcţiunea economică predominantă. De exemplu, amplasament predilect


pentru sediile unor firme internaţionale: Paris, Londra, Moscova;
- Schimbarea socială, creşterea economică, inovaţie – Lisabona şi Oslo;
- Nod logistic de transport la nivel naţional, european sau internaţional –
Madrid, Viena etc.

Toate aceste categorisiri se întrepătrund, pe măsură ce fenomenul de metropolizare ia


amploare şi se generalizează.

Probleme de guvernanţă

Sistemele existente de planificare regională în zonele metropolitane pot fi clasificate după


o schemă în trei trepte, astfel:

1. Zone metropolitane care au o organizare bazată pe contracte, cu responsabilităţi clar


definite şi limitate.

Aceste sisteme de organizare se aplică de regulă în cazurile în care:


- Limitele funcţionale ale zonei metropolitane se extind dincolo de limitele
administrative (este de exemplu cazul Districtului Ruhr, care cuprinde părţi din trei
regiuni administrative);
- Regiunea administrativă sau de planificare este mai mare decât extinderea teritorială a
funcţiunilor proprii regiunii metropolitane, ca de exemplu Voivodatul Sileziei, în
comparaţie cu Aglomeraţia Katowice;
- Cadrul legal şi administrativ este prea slab pentru a putea direcţiona dezvoltarea
regională, în conformitate cu obiectivele stabilite; este cazul Regiunii Moscova, în
care probleme importante ale dezvoltării regionale au fost reglementate prin contracte
şi înţelegeri între Primăria Moscovei şi administraţia districtului Moscova.

In toate cazurile de mai sus, necesităţile reale de dezvoltare nu pot fi soluţionate


corespunzător de către structurile regionale existente. De aceea, cea mai simplă formă de
organizare regională pe bază de contract este o asociaţie cu scop unic, creată special
pentru a face faţă unor cerinţe funcţionale specifice, cum ar fi transportul regional,
alimentarea cu apă şi energie, managementul deşeurilor etc.

2. Sisteme de planificare regională care sunt instrumente de implementare a politicilor


guvernamentale (“de sus în jos”).

In majoritatea ţărilor europene nivelul regional de planificare şi/sau administraţie a fost


stabilit prin lege. Este firesc prin urmare, ca guvernele naţionale să considere agenţiile
regionale ca instrumente ale lor, cu ajutorul cărora să pună în aplicare politicile spaţiale

52
generale. Este cazul mai ales al ţărilor în care structura regională a fost stabilită în ultimul
deceniu (de ex. Belgia, Franţa, Marea Britanie).

Odată cu nevoia sporită de coordonare regională, agenţiile regionale au căpătat şi rolul de


mediator între autorităţile locale şi politicile guvernamentale. Acolo unde agenţiile
regionale au acţionat cu succes, ele au fost de regulă alese la nivelul regiunii (de ex.
Paris-Île-de-France sau Regiunea Valonă) sau cuprind reprezentanţi ai autorităţilor locale
sau de stat (de ex. Berlin-Brandenburg, Budapesta şi Viena).

A rezultat din analiză că, nu mai este valabil rolul tradiţional al amenajării regionale, ca
instrument al politicilor spaţiale guvernamentale. Amenajarea de sus în jos nu poate ţine
seama în mod corespunzător de caracteristicile locale, de suprapunerile unor probleme ale
comunităţilor locale sau de iniţiativele cetăţenilor pe plan local. De aceea, chiar acolo
unde planificarea regională este concepută la nivelul statului (de ex. Berlin-Brandenburg,
Budapesta), agenţiile regionale au rol de consultant, interpret şi mediator la nivel local.

3. Sisteme de planificare care oferă o structură de coordonare inter- comunitară (“de


jos în sus”).

Acolo unde nivelul regional se bazează pe un sistem de coordonare intercomunitară,


acesta poate fi considerat, fie ca o etapă de tranziţie spre o autoritate regională sau o
reflectare a lipsei de voinţă a autorităţilor locale sau centrale de a stabili o nouă structură
publică. Există numeroase exemple care demonstrează, că sistemul de coordonare
intercomunitară poate stimula o serie de parteneriate utile şi poate da soluţii utile unor
probleme regionale, ca de exemplu:

Autorităţi şi organizaţii
de planificare Tipul 1 Observaţii
regională Organizaţii voluntare sau bazate pe
contracte
Aglomeraţia Katowice* Uniunea pentru Dezvoltarea Durabilă Voivodatul Sileziei este
a oraşelor din Aglomeraţia Katowice autoritatea regională pentru
politicile guvernamentale de
dezvoltare spaţială
Districtul Ruhr* Expoziţia Internaţională de Un sistem administrativ
Construcţii Emscher Park şi complex cu mai multe
Asociaţia Locală Ruhr autorităţi şi organizaţii
regionale
Berlin-Brandenburg Agenţia de Planificare Comună Subordonat parţial celor două
Berlin-Brandenburg guverne de land
Aglomeraţia Budapestei Consiliul de Dezvoltare a Compus din: delegat al
Aglomeraţiei Budapestei guvernului, Primarul
Budapestei, Preşedintele jud.
Pesta, delegaţi din 10
ministere, 6 delegaţi ai
autorităţilor locale, 1 al
Parlamentului etc.

53
Aglomeraţia Londrei Este în curs (1999) alegerea unui 32 de localităţi cu consilii
primar al Londrei şi a unei Autorităţi alese; Asociaţia Autorităţii
a Aglomeraţiei Londrei Londoneze pentru pregătirea
unei noi autorităţi strategice
Comunitatea Madrid Departamentele Lucrărilor Publice, Regiunea este guvernată în
Urbanismului şi Transporturilor, conformitate cu Statutul de
Direcţia de Urbanism din Direcţia Autonomie din 1983; instituţii:
Generală pentru Amenajarea Urbană Parlament, Consiliu de
şi Teritorială, Federaţia Miniştri, Preşedinte
Municipalităţilor din Madrid,
Consiliul Economic şi Social
Regiunea Milano Provincia Milano este considerată Ariile metropolitane sunt
Aria Metropolitană Milano, dar mai stabilite prin constituţie
include 5 provincii din jur cu 6,5 (1990), dar nu sunt încă
milioane locuitori aprobate de fiecare regiune
Paris-Île-de-France Consiliu Regional (ales direct), cu un 8 departamente şi 1281
Preşedinte şi Birou Executiv municipalităţi locale
Regiunea Viena Asociaţia de Planificare Est Cooperare a trei landuri,
stipulată în constituţie
Regiunea Valonă Guvernul Valon Tendinţa: asociaţii inter-
municipale în cadrul regiunii
Regiunea Lisabona Agenţie Metropolitană Comisie de coordonare
regională pentru Lisabona şi
Valea Tejo
Manchester-Liverpool Cooperarea între 17 districte diferite Adunare Regională ca
reprezentantă a tuturor
autorităţilor locale, sectorul
privat, Biroul Guvernamental
pentru Nord-Est şi alţii
Regiunea Moscova Contracte şi înţelegeri încheiate de Parlamente separate în
Primăria Moscovei cu Administraţia Moscova şi Districtul
Districtului Moscova Moscova
Oslo-Akerhus Cooperare între oraşul Oslo şi Parlamente separate în Oslo şi
districtul Akerhus prin grupe de Akerhus
lucru
Regiunea Praga Cooperare între oraşul Praga şi Din 2001: Organ Regional
municipalităţile din zonă pentru Boemia Centrală
Regiunea Varşovia Uniune comunală a 35-45 localităţi, Voivodatul Mazovian ca
incluzând cele 11 care sunt autoritate regională pentru
componente ale Varşoviei politicile spaţiale
guvernamentale

In definirea unei metropole modelele sunt din ce în ce mai competitive şi mai divizate.
Trăsătura comună majoră a unor oraşe-metropole este voinţa lor de a-şi valorifica
potenţialul şi de a face parte din contextul internaţional şi european, prin opţiuni care
premerg mutaţiile urmărite.

54
Logica cooperării în reţea la nivel european se face tot mai simţită, într-o reţea ale cărei
puncte nodale să acopere toate regiunile unei Europe în lărgire. Metropolele europene
doresc să se organizeze într-o reţea europeană şi internaţională şi să concureze între ele
pentru captarea unor fluxuri şi oportunităţi. Capitalele periferice (precum Lisabona) şi
oraşele situate la extremităţile geografice ale acestei Europe lărgite (de ex. Liverpool şi
Manchester) îşi caută şi îşi găsesc un loc tot mai bine definit ca “porţi de intrare” în
Europa dinspre alte regiuni şi continente, precum şi ca “punţi de legătură” cu acestea.

Crearea unor efecte de prag – cantitative şi calitative – declanşează, prin atingerea unei
mase critice, procesul de metropolizare. Este vorba în primul rând de nivelul de
urbanizare al oraşului şi de terţializarea economiei.

Regiuni, care îşi bazaseră în trecut economia pe producţia industrială (Manchester) au


făcut, de exemplu, un salt remarcabil la o economie bazată pe un puternic sector de
servicii. Astfel, structura ocupaţională a populaţiei scoate în evidenţă o accentuată trecere
la terţializarea economiei, ponderea forţei de muncă ocupată în sectoarele terţiar şi
cuaternar ajungând la 60-70%. Fenomenul de terţializare este puternic prezent şi în
capitalele din fostele ţări cu economie dirijată. (Spre exemplu, în Budapesta, deşi forţa de
muncă ocupată s-a redus la jumătate în perioada 1990-1997, locurile de muncă în sectorul
servicii a crescut de la 16.587 la 85.510).

In planul dezvoltării urbane, efectul de prag se obţine prin sinergia proceselor care
urmăresc dezvoltarea de calitate, promovarea unei imagini urbane de prestigiu şi
recunoaşterea internaţională. La atingerea acestui efect de prag contribuie un complex
de acţiuni, de investiţii şi de viziuni conceptuale de perspectivă, înscrise în strategiile de
dezvoltare ale oraşelor-metropolă respective.

In esenţă, procesul de metropolizare pune în evidenţă următoarele trăsături comune :

ƒ Dinamica socio-economică
ƒ Accesibilitatea şi dezvoltarea unor noduri logistice (HUB)
ƒ O nouă structură spaţială
ƒ Existenţa şi dezvoltarea unor funcţiuni internaţionale
ƒ Crearea unei noi imagini urbane
ƒ Promovarea calităţii (urbane, arhitecturale, a serviciilor)
ƒ Capacitatea de gestionare a unor mari evenimente (manifestări)
ƒ Efectele de prag
ƒ Consensul tuturor actorilor şi crearea unor instituţii de coordonare
ƒ Managementul metropolizării

55
V. DESPRE REGIUNI, EUROREGIUNI ŞI REGIUNI URBANE
FUNCŢIONALE

1. Sporirea rolului regiunilor. Orientarea politicilor europene spre


regiuni.
Am vorbit despre coeziune, ca unul din conceptele de bază ale politicilor europene care
vizează reducerea disparităţilor între nivelele de dezvoltare ale ţărilor membre.

In acest context am subliniat importanţa sporită care se acordă regiunilor.

De ce se orientează politicile europene spre regiuni?

Uniunea Europeană este în prezent o comunitate de state-naţiuni. Cu toate acestea, în


acest cadru instituţional, se observă sporirea continuă a rolului regiunilor. Rolul
regiunilor a căpătat o importanţă tot mai mare, pe măsură ce s-a conştientizat rolul lor în
orientarea şi gestionarea creşterii economice, precum şi în conservarea patrimoniului
natural şi construit al Europei. Odată cu crearea pieţei unice europene şi cu extinderea
Uniunii Europene către noi state din Europa centrală şi de Est, rolul regiunilor a sporit în
procesul de asigurare a coeziunii economice şi sociale.

Raţiunile care stau la baza acestei importanţe sporite sunt, printre altele:

ƒ Odată cu crearea UE a luat naştere un nou nivel de competenţe politice,


economice şi jurisdicţionale – nivelul comunitar supranaţional. Dezvoltarea în
continuare a UE are loc în condiţiile interacţiunii dintre instituţiile naţionale şi cele
comunitare. In ambele cazuri, unele din aceste instituţii sunt prea departe de cetăţeni. In
plus, mărimea şi ponderea diferitelor state din cadrul UE este foarte variabilă. Crearea
unui nivel mai echilibrat, descentralizat (fără competenţe în problemele fundamentale ale
securităţii naţionale, ale monedei sau ale politicii externe), care să fie orientată mai mult
spre problemele vieţii oamenilor, precum mediul, infrastructura, serviciile sociale şi
culturale, răspunde mai bine cerinţelor cetăţenilor. Regiunea reprezintă, de asemenea, un
factor de echilibru faţă de o centralizare excesivă a puterii la nivel naţional şi/sau
supranaţional, precum şi o garanţie suplimentară a democraţiei.

ƒ Politicile structurale ale Uniunii Europene s-au orientat succesiv spre regiuni, iar
mare parte a instrumentelor structurale se alocă regiunilor, ceea ce a întărit rolul şi
atribuţiile nivelului regional.

ƒ Structura constituţională a unor ţări din UE a făcut necesară regândirea


procedurilor de luare a deciziilor la nivel european. In prezent există trei state (Austria,
Germania şi într-o oarecare măsură Belgia) în care unele decizii negociate între Comisia
Europeană şi guvernele naţionale intră în competenţa guvernelor regionale. Aria acestor

56
competenţe este în lărgire, chiar şi în ţări care nu au structură federală, precum Spania şi
Italia.

2. Crearea regiunilor în România


Din 1998, România este împărţită în 8 regiuni de dezvoltare (Legea nr. 151 / 1998
privind dezvoltarea regională în România). Regiunile reprezintă grupări de judeţe
constituite prin asociere voluntară, pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii
consiliilor judeţene. La nivelul fiecărei regiuni funcţionează o Agenţie de Dezvoltare, cu
birouri de lucru în fiecare judeţ component al regiunii.

Denumirea regiunii Judeţe componente


NORD-EST Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
SUD-EST Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea
SUD-MUNTENIA Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,
Teleorman
SUD-VEST OLTENIA Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
VEST-ROMÂNIA Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
NORD-VEST Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-
mare
CENTUR Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
BUCUREŞTI - ILFOV Bucureşti, jud. Ilfov

Cele 8 regiuni cuprind judeţe cu niveluri de dezvoltare diferite şi economii


complimentare. Acesta a fost unul din criteriile urmărite la agregarea judeţelor în regiuni.

Disparităţile dintre aceste regiuni sunt numeroase. O primă prezentare a disparităţilor a


fost prezentată în Carta Verde a Dezvoltării Regionale din 1997.

Regiunile de Dezvoltare sunt unităţi teritorial - statistice, alcătuite din 4-7 judeţe prin
asocierea liberă a Consiliilor Judeţene. Ele corespund nivelului NUTS II potrivit
clasificării EUROSTAT, şi reprezintă cadrul de colectare a datelor statistice specifice la
nivel teritorial NUTS II.

Clasificarea NUTS10 a României, pe cele trei niveluri teritoriale recomandate de


EUROSTAT sunt:

NUTS 1 România 1
NUTS 2 Regiuni de dezvoltare 8
NUTS 3 Judeţe 42

10
NUTS – Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice

57
Regiunile de Dezvoltare reprezintă cadrul pentru elaborarea, implementarea,
monitorizarea şi evaluarea strategiilor de dezvoltare regională şi a programelor de
coeziune economică şi socială prin care acestea se implementează. Toate regiunile NUTS
II din România, inclusiv Bucureşti – Ilfov, au un Produs Intern Brut (PIB) mai mic de
75% din media comunitară. De aceea ele sunt eligibile pentru finanţare din Fonduri
Structurale în cadrul Obiectivului „Convergenţă”, aşa cum este specificat în art. 5 al
Regulamentului Consiliului Nr 1083/20061.

Disparităţile teritoriale, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială, sunt într-un


proces de creştere la nivelul întregii ţări, deşi în câteva cazuri ritmul schimbării a fost atât
de rapid încât sunt dificil de identificat modele structurale. Evident este însă faptul că
Bucureşti – Ilfov este cea mai dezvoltată regiune a ţării şi prezintă semne de
congestionare. În acelaşi timp, se observă o uşoară tendinţă de creştere care se
concentrează în regiunile vestice (Nord- Vest, Centru şi Vest) şi mai puţin în regiunile
estice (Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Sud-Vest), deşi dinamica reală poate fi mai bine
evaluată la nivel subregional, unde sunt foarte evidente semnele de decuplare economică
a arealelor marginale situate de-a lungul graniţelor inclusiv de-a lungul Dunării,
întărindu-se tendinţele istorice vechi, iar alţi factori locali pot fi mai bine evaluaţi.

3. De ce sporeşte rolul regiunilor la nivel european?


In perspectivă transeuropeană se urmăreşte coeziunea între state11. Am amintit că prin
politica europeană de coeziune se urmăreşte ca nivelul de dezvoltare al ţărilor membre să
atingă cel puţin 75% din media PIB pe ansamblul UE. Am amintit de asemenea că
politica de coeziune a căpătat dimensiune teritorială şi că de fapt mijloacele de atingere a
coeziunii la nivelul teritoriului european ţin de domeniul amenajării spaţiale

In această idee, Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar (ESDP) a devenit un


document de referinţă, ale cărui orientări sunt respectate în diferitele programe de
cooperare. Acest document de orientare politică, are ca obiectiv „promovarea unei
dezvoltări mai echilibrate şi mai durabile a teritoriului european”. Documentul
urmăreşte coordonarea ansamblului politicilor comunitare cu impact teritorial asupra UE,
politica regională fiind deci principala vizată. ESDP a formulat patru obiective:

ƒ Teritorializarea politicilor comunitare, care nu sunt încă teritorializate, respectiv


politicile sectoriale (ce înţelegem prin politici sectoriale)
ƒ O dezvoltare spaţială policentrică, cu luarea în considerare a relaţiilor urban-rural
ƒ Accesul echivalent la infrastructuri şi la cunoaştere

11
Spre exemplu sprijinul acordat unor ţări (precum Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia – în ordinea
aderării lor la UE – numite „ţări ale coeziunii”) pentru a ajunge din urmă celelalte state membre. In acest
scop, în 1993 a fost creat fondul de coeziune, destinat exclusiv acestor ţări pentru finanţarea unor proiecte
legate de protecţia mediului şi de reţelele de transport transeuropene; prin aceste acţiuni erau întărite cele
desfăşurate pe baza fondurilor structurale.

58
ƒ Gestionarea prudentă a patrimoniului natural şi cultural.

Implementarea politicilor europene se face pe mai multe niveluri: european, naţional,


regional şi local

COOPERARE ORIZONTALĂ

CONSILIUL Nivel comunitar Politici sectoriale


EUROPEI ESDP comunitare
Strategii

COMITET DE Nivel transnaţional Măsuri prioritare


COOPERARE VERTICALĂ

MONITORIZARE Program operaţional sectoriale


Strategii

GUVERN Nivel naţional Politici sectoriale


Strategii Programe operaţionale naţionale

CONSILIU Nivel regional Politici sectoriale


REGIONAL Plan de dezvoltare regionale
Strategii regională

CONSILIU Nivel comunal Politici sectoriale


MUNICIPAL proiect comunale
Strategii

Ce este de fapt cooperarea teritorială? Este un anumit tip de relaţie între actori –
unităţi teritoriale, entităţi publice sau private, diferite organisme şi organizaţii –
pentru realizarea în comun a unor acţiuni.

Diferitele tipuri de cooperare teritorială includ:


- cooperarea între regiuni (grupe de regiuni) alăturate
- cooperare între regiuni în reţea (nealăturate), de exemplu pe anumite
probleme – de educaţie, infomatizare, cultură
- cooperare transfrontalieră a unor unităţi teritoriale situate de o parte şi alta
a unei frontiere comune
- spaţii ample transnaţionale

Cooperarea interregională se înscrie în conceptul mai larg de cooperare interteritorială


transnaţională, de la regiuni transfrontaliere, la regiuni transnaţionale şi la spaţii ample
cuprinzând un mare număr de regiuni – învecinate sau nu.

59
Politica regională, aplicată unor spaţii de diferite dimensiuni şi caracteristici, având ca
obiectiv central coeziunea, poate fi deci considerată ca fiind creuzetul unor instrumente
de realizare a cooperării interregionale transeuropene prin intermediul diferitelor
programe.

In definirea spaţiilor de cooperare intervin o serie de factori:

ƒ Factorii economici se încadrează în fenomenul mai larg al globalizării, al


interdependenţei crescute între economiile ţărilor vest-europene şi cele central- şi
est-europene. Odată cu sporirea competiţiei între ţări, Uniunea Europeană susţine
financiar noile ţări membre şi cele candidate la aderare prin programe-ţintă, care
să contribuie la mai rapida lor integrare în piaţa unică europeană.
ƒ Factorii politici, în fapt legaţi de cei economici, se referă la decizia politică la
nivel comunitar de deschidere spre ţările recent aderate şi de stimulare a acestora.
ƒ Factorii sociali ţin de problematica comună a ţărilor central- şi sud-est-europene,
respectiv consecinţele economice nefaste ale fostelor regimuri de tip comunist şi
de rămânerea în urmă generată de aceste regimuri.
ƒ Factorii naturali, spaţii geografice cu caracteristici specifice (regiuni muntoase,
bazine ale unor mari fluvii, zone maritime etc).

4. Ce sunt euroregiunile?
In cadrul politicilor europene, o Euroregiune este o structură de cooperare transfrontalieră
între două (sau mai multe) ţări europene. De regulă, euroregiunile nu corespund unor
instituţii legislative sau guvernamentale, nu dispun de putere politică, iar acţiunile lor se
limitează la competenţele autorităţilor locale şi regionale din care sunt alcătuite.
Euroregiunile, de regulă, se organizează în aşa fel încât să promoveze interesele comune
care transcend graniţele şi să coopereze în scopul bunăstării populaţiei din zonele situate
de o parte şi alta a frontierei. Deşi similare, euroregiunile nu trebuie confundate cu
regiunile Europei.

Euroregiunile sunt rezultatul iniţiativelor de colaborare permanentă între autorităţile


subnaţionale alăturate din regiunile de frontieră. În unele zone vest-europene aceste
regiuni au o tradiţie îndelungată12, unde a şi fost inventată această formă de cooperare.

Termenul Euroregiune se poate referi atât la unitatea teritorială a ansamblului teritoriilor


aferente autorităţilor participante, cât şi la unităţile organizatorice identificate de obicei
cu secretariatul. Din punct de vedere legal, cooperarea poate căpăta diferite forme, de la
acorduri fără caracter obligatoriu prin lege, la organisme juridice publice13.

12
în special la frontiera BENELUX-Germania
13
De regulă, o euroregiune are o lăţime de 50 -100 km şi o populaţie de aproximativ două milioane.

60
Criteriile de identificare a euroregiunilor14 au fost astfel stabilite de Asociaţia Europeană
a Regiunilor Frontaliere – AEBR:

ƒ O asociere de autorităţi locale sau regionale la frontierele naţionale, având uneori


o adunare parlamentară;
ƒ O asociaţie transfrontalieră cu un secretariat permanent şi o echipă tehnică şi
administrativă cu resurse proprii;
ƒ Bazate pe dreptul privat, pe asociaţii non-profit sau fundaţii pe ambele părţi ale
frontierei în conformitate cu legile naţionale în vigoare;
ƒ Bazate pe dreptul public, pe acorduri inter-state, care au ca obiect între altele
participarea autorităţilor teritoriale.

Tipuri de cooperare inter-regională şi transfrontalieră

Aria geografică Mică Mare


Regiuni transfrontaliere cu Euroregiunile Comunităţi de Lucru
teritorii învecinate („EUREGIO”) („Arge Alp”)
Cooperare interregională – Cooperare inter-regională şi Asociaţii („Asociaţia
teritorii neînvecinate inter-urbană regiunilor frontaliere
europene”)

Datorită marii lor varietăţi, euroregiunile pot fi caracterizate prin trei dimensiuni
relevante:

1. întinderea geografică: iniţiativele CBC de mici dimensiuni se pot distinge de


Comunităţile de lucru, care de regulă implică cinci regiuni sau mai multe;
2. intensitatea cooperării: se referă la capacitatea strategică dobândită de organul
transfrontalier şi gradul său de autonomie faţă de guvernul central sau alte
autorităţi;
3. tipul de actori: autorităţi locale (municipale), faţă de autorităţi regionale (nivel
mijlociu).

Din prima categorie fac parte şi aşa-numitele comunităţi de lucru de mare întindere – cum
este comunitatea Arge-Donau, care cuprinde regiuni (zone) de pe întregul parcurs al
Dunării.

In cea de a doua categorie - Euroregiunile cu mare intensitate de cooperare – se includ


structurile transfrontaliere integrate pe termen lung, având şi un nivel de luare a
deciziilor. Aceasta înseamnă că sunt bazate pe o anumită bază legală, au un secretariat
comun permanent şi dispun de resurse proprii. Sub aspect procedural, coperarea se
bazează pe o strategie pe termen lung şi este desfăşurată în toate domeniile vieţii.

14
In practică euroregiunile poartă diferite denumiri: euregio, euroregion, europaregion, euroregiune, grand
region, regio sau consiliu14

61
Cea de a treia dimensiune pentru diferenţierea euroregiunilor se referă la participarea
autorităţilor. De regulă, iniţiativele de dimensiuni reduse implică autorităţile locale ca
protagonişti, pe când CBC de mari dimensiuni sunt conduse exclusiv de autorităţi
regionale. O importanţă semnificativă în acest sens îl au diferenţierile în organizarea
teritorială a statelor naţionale europene. De exemplu, în Germania administraţia locală
este compusă din două nivele – municipalităţile şi Kreise, care dispun de auto-guvernări
şi acţionează ca grupări de municipalităţi. În majoritatea cazurilor, Kreise reprezintă
forţele-motoare ale iniţiativelor CBC. În schimb, în Italia autorităţile de nivel mediu –
provinciile – sunt cele implicate în iniţiativele CBC, iar municipalităţile joacă un rol
minor, datorat relativei lor fragmentări (spre deosebire de Kreise germane). În general, în
ţările în care asociaţiile inter-municipale au un rol puternic CBC vor fi conduse de factori
locali. În schimb în ţările cu administraţii regionale pe două nivele (precum Italia sau
Franţa) şi un rol mai mic al acţiunilor inter-locale, CBC va fi de domeniul autorităţilor
regionale.

Cadrul juridic al cooperării transfrontaliere este un element decisiv al eficacităţii sale.


Cel al euroregiunilor este variabil. Poate fi vorba de o comunitate de interese fără
personalitate juridică (de ex. Euroregiunea Neisse, Euroregiunea Elba-Labe), de o
grupare europeană de interese economice (de ex. Euroregiunea Transcanal), de o
asociaţie fără scop lucrativ (de ex. Euregion Saar-Lor-Lux Rhin, unitate de drept privat
supusă legislaţiei luxemburgheze), de o comunitate de lucru fără personalitate juridică
(de ex. Euregio Rhin-Waal). În anumite cazuri, statutul unei euroregiuni este interpretat
diferit de la o ţară la alta. Astfel, Euregio Meuse-Rhin este o fundaţie în temeiul dreptului
olandez, dar este o ASBL (asociaţie fără scop lucrativ) conform legislaţiei belgiene.

Din punct de vedere metodologic dezvoltarea spaţială în cadrul euroregiunilor poate fi


abordată în două feluri:

ƒ Abordarea prin cooperare

În accepţiunea sa cea mai comună şi cea mai răspândită, cooperarea este un tip de relaţie
între actori, printre altele (alianţă, concurenţă, colaborare, conflict). În sensul cel mai
neutru al termenului, cooperarea implică pur şi simplu o acceptare temporară şi
provizorie a unei anumite interdependenţe. Aceasta are apoi diferite valori în funcţie de
situaţie: poate fi atât o strategie personală (jocuri ale actorilor), cât şi un instrument de
politică comună (politică regională comunitară, de exemplu). Deseori se face referire la
termen, fără alte precizări, într-o abordare ambiguă.

Importanţa cooperării ca instrument de dezvoltare este pusă în lumină prin comparaţie cu


celelalte tipuri de relaţii posibile între actori. Alianţa este într-adevăr rezultatul unui acord
între actori, care poate fi eventual stabilit printr-un contract sau tratat în situaţia specială
în care actorii sunt State. Contrar cooperării, aceasta nu implică o acţiune comună, ci mai
degrabă o reacţie în caz de ameninţare care apasă asupra unuia dintre aliaţi.

62
Cooperarea se opune concurenţei, care are de asemenea un efect antrenant asupra
protagoniştilor. De aici poate rezulta o anumită dezvoltare care nu se referă totuşi la
faptul că protagonistul care a „câştigat”, s-a arătat mai productiv sau a avut cele mai
multe beneficii. Există deci în acest proces mai mulţi învinşi decât învingători. În spatele
cooperării se află ideea că actorii acţionează (operează) împreună (cooperează).
Partenerii stabilesc un obiectiv comun, şi dacă pe termen scurt operaţiunea nu poate aduce
beneficii decât câtorva dintre parteneri, este de aşteptat ca pe termen lung toţi să culeagă
fructele. Se vorbeşte în acest caz de un interes comun, pentru ansamblul unei comunităţi
căreia îi aparţin aceşti parteneri. Fiecare actor are în mod evident un interes special.
Interesul comun nu reprezintă suma intereselor particulare, ci mai degrabă interesul
majorităţii actorilor. Interesul comun este deci mai greu de definit pe măsură ce
cooperarea implică actori mai numeroşi şi cu valori şi voinţe diferite. De aceea, se
întâmplă ca graniţa între cooperare şi concurenţă să devină foarte mică datorită
motivaţiilor actorilor pentru care primează interesul lor particular în detrimentul
interesului comun. Aceste două tipuri de relaţii sunt legate deoarece cooperarea
îmbunătăţeşte situaţia anumitor actori, aceştia găsindu-se în concurenţă cu alţii. Trebuie
arătat de altfel că politica comunitară de concurenţă este din ce în ce mai des evocată
alături de politica regională care face apel într-o mare măsură la cooperare.

Colaborarea are acelaşi sens ca şi cooperarea, dar imaginea asociată fiecărui termen
diferă.15 Provenind dintr-un anumit context istoric, păstrează o conotaţie negativă faţă de
cooperare în măsura în care în „colaborare” există „muncă”, ceea ce poate fi eventual
prost perceput. Termenul cooperare este mai neutru deoarece este vorba doar despre
realizarea împreună a unei operaţiuni. Imaginea asociată cu cooperarea este din această
cauză mai pozitivă, şi deci, mai atrăgătoare. În limbajul curent, utilizarea termenului
cooperare este de altfel preferată celui de colaborare de ansamblul actorilor.

O relaţie de cooperare presupune ca actorii să funcţioneze conform unui parteneriat. Este


o noţiune cheie invocată în practica cooperării. Actorii sunt legaţi, pe parcursul
proiectului, printr-un contract implicit (contract juridic) sau explicit (acord de parteneriat)
care face din ei mai mult decât actori, parteneri. Aceştia avansează împreună în proiect şi
sunt responsabili unii faţă de alţii, atâta timp cât contractul este în curs de derulare.
Fiecare partener este legat de ceilalţi în aşa fel încât această dependenţă să îi împingă spre
reuşită. De egalitatea în implicarea partenerilor depinde succesul proiectului.

Cooperarea este în plus o noţiune cheie a teoriei jocurilor. Deşi mult mai des mobilizată
pentru demonstraţii economice (strategii ale întreprinderilor, ale Statelor cu ocazia
negocierilor interguvernamentale), această teorie prezintă interes pentru geograf, din
moment ce se interesează de jocurile actorilor din teritoriu. Derularea „jocului” depinde
de situaţia de cooperare sau de luptă între jucători. Au fost definite trei mari tipuri de joc
care urmăresc prevalarea cooperării asupra luptei; de la cooperarea pură la lupta pură,
trecând prin cooperarea mixtă care rămâne cazul cel mai frecvent.

15
De la ocupaţia germană din cel de-al doilea război mondial, colaborarea este un termen stigmatizat
istoric. Termenul păstrează o foarte mare conotaţie peiorativă în cazul actorilor care au cunoscut această
ocupaţie sau care au resimţit consecinţele acesteia (în special economice sau afective).

63
Aici contează mai mult cooperarea, deşi relaţiile conflictuale pot fi de asemenea la
originea unei dezvoltări aşa cum o arată cazul extrem al situaţiei de război, sursa unei
extraordinare evoluţii tehnice şi sociale. Dar cooperarea, contrar conflictului, este un
proces dorit şi pus în aplicare de numeroase politici, de unde interesul care i se arată.
Cooperarea nu poate fi identificată în fiecare acţiune care pune în joc doi actori în cadrul
aceluiaşi proiect. Există un anumit număr de criterii care fac să se poată vorbi de
adevărate cooperări.

Dorinţa de a utiliza adjectivul inter-teritorial necesită câteva explicaţii. De ce să se


vorbească de cooperare inter-teritorială şi nu inter-regională? Cooperarea interregională
nu ar trebui să pună în joc decât regiuni. Or, chiar în cadrul programelor care s-au
consacrat acestora (Interreg), cooperările nu au loc în mod exclusiv între regiuni.
Cooperarea inter-regională este în final sinonimă cu infrastatală. Se poate considera că
cooperările inter-teritoriale au loc între colectivităţile locale în ansamblul lor fie că sunt la
nivel regional, departamental, intercomunal, sau chiar local. Acestea includ în acelaşi
timp cooperările inter-regionale, inter-departamentale şi inter-comunale. Pe de altă parte,
referirea la teritoriu nu este neutră, cum ar fi fost o referire la spaţiu. Cooperările la toate
nivelurile ar exprima la rândul lor faptul că cooperările au loc la mai multe niveluri între
diferite spaţii.

Trebbuie suibliniat că noţiunea de teritoriu este mai bogată decât cea de spaţiu
pentru că aceasta integrează o dimensiune socială: populaţia îşi însuşeşte teritoriul.
Actorii cooperării sunt astfel implicit integraţi în termenul de teritoriu, oricare ar fi
dimensiunea sa. În plus, referirea la mai multe niveluri se poate lovi de o dezbatere între
prevalarea de nivelul de intervenţie şi de nivelul spaţiului avut în vedere.

ƒ Abordarea prin dezvoltare

Faptul că majoritatea instrumentelor de dezvoltare ţin de Comunitatea Europeană implică


deja un anumit model de dezvoltare, tocmai de aceea se face referire într-o mare măsură
la dezvoltarea durabilă care are o influenţă universală. Elementele de luat în considerare
sunt de două tipuri: tematic şi spaţial. Anumite domenii, mai mult decât altele trebuie
reţinute în funcţie de respectarea principiului dezvoltării durabile. Pe de altă parte, se
consideră a fi elemente complementare trei dimensiuni spaţiale ale dezvoltării, adică
nivelul naţional, regional şi local. Expresiile „dezvoltare integrată”, „dezvoltare
teritorială” sau chiar „dezvoltare spaţială”, deseori utilizate de către amenajatori sunt cele
mai complete posibile; acestea demonstrează în plus diferenţa care trebuie făcută între
noţiunile de spaţiu şi de teritoriu.

În preocuparea generală de echitate, principiu fundamental al dezvoltării durabile, sunt


cercetate simultan trei mari obiective. Echitatea este un principiu normativ de înţeles într-
un sens cel puţin tridimensional. Aceasta se declină conform celor trei poli:
ƒ echitatea teritorială (sau chiar justiţie spaţială),
ƒ gestionarea integrată (echitate economică care merge dincolo de eficacitatea
economică) şi

64
ƒ comerţul echitabil (care cuprinde condiţiile de viaţă a producătorilor diferitelor
produse comercializate).

O dimensiune spaţială apare astfel prin intermediul echităţii teritoriale sau a justiţiei
spaţiale. Este vorba de a nu renunţa la un moment dat la spaţii şi la locuitorii acestora în
detrimentul altor spaţii. La aceasta se adaugă o dimensiune temporală pentru că este
vorba nu doar de atingerea în prezent a celor trei mari obiective (echitate între generaţii)
dar şi, chiar mai bine, în viitor. Raportul „Viitorul pentru toţi” vorbeşte de echitate între
generaţii. Aceasta reprezintă o a patra dimensiune pentru echitate.

Respectând cei trei stâlpi ai dezvoltării durabile, situaţia teritoriilor se analizează prin
intermediul unor indicatori precum indicele dezvoltării umane (IDH), rata şomajului,
restructurarea administrativă, emergenţa societăţii civile, respectarea drepturilor omului,
accesibilitatea la informaţii şi la energie, dispariţia discriminărilor sau chiar costul vieţii
care reflectă progresul social. Produsul intern brut (PIB), investiţia străină directă (IDE),
privatizarea, profilul economic al populaţiei active şi accesibilitatea la infrastructurile de
transport vor fi indicatorii creşterii economice. În sfârşit, evaluarea protecţiei mediului va
lua în considerare măsurile adoptate în vederea conservării spaţiilor şi mijloacelor, adică
patrimoniul natural în ansamblul său.

Se poate vorbi de „sistemul de dezvoltare durabilă” datorită faptului că elementele sale


constitutive se află în strânsă relaţie. Interdependenţa elementelor economice, sociale şi
de mediu demonstrează globalitatea acestui concept, plecând de la dificultatea punerii
sale în aplicare. În practică, încercarea de a integra aceste diverse aspecte este cuprinsă în
noţiunea de dezvoltare integrată.

Acest adjectiv conferă utilizatorilor săi impresia că a fost luată în considerare totalitatea
parametrilor dezvoltării. Integrarea este o noţiune apropiată de cea de coeziune. Este
procesul prin care unul sau mai multe noi spaţii sau teritorii ajung într-o unitate de ordin
superior care există de mai mult sau mai puţin timp. Integrare nu semnifică totuşi
asimilare: elementul nou intrat nu ia toate caracteristicile ansamblului, intrarea sa în acest
ansamblu îl modifică, aşa cum şi el modifică ansamblul la rândul său. Astfel, atunci când
se vorbeşte de „periferii integrate”, se arată că „noul spaţiu creat nu reprezintă doar suma
fostului centru şi al fostei periferii şi nici nu şterge complet identitatea acestei noi
componente din centru care este acest spaţiu integrat”.

Această noţiune îmbracă de asemenea un aspect ce trebuie studiat la mai multe niveluri.
Integrarea europeană vizează ansamblul regiunilor care au un nivel de dezvoltare
inferior şi care trebuie să ajungă din urmă media europeană. Atunci când regiunile ating
acest prag, se vorbeşte de aprofundare europeană, dar limita se menţine, crescând mai
mult intensitatea procesului, fără a avea loc însă o schimbare a tipului de proces;
obiectivul este întotdeauna cel al unei integrări într-un mare ansamblu. Integrarea
regională vizează deci spaţiile care fac parte dintr-o regiune, acestea urmând acelaşi
proces care are ca obiectiv să ajungă la o regiune cea mai armonioasă posibilă, accesibilă,
competitivă, însuşită de populaţia sa, adică un teritoriu echilibrat. Integrarea geografică se
măsoară prin relaţia între locuri, un spaţiu prost integrat este un spaţiu ale căror legături

65
funcţionează prost, ale căror părţi au eventual mai multe relaţii cu exteriorul decât între
ele”.

Exemple de euro-regiuni la graniţele României

In prezent există în Europa peste 100 euroregiuni. După cum se vede şi din exemplele de
mai sus:

ƒ regiunile transfrontaliere fac parte în prezent din peisajul administrativ în


majoritatea zonelor frontaliere ale Europei;
ƒ în contextul unei europenizări crescute şi al internaţionalizării administraţiilor de
nivel local, cooperare transfrontalieră între autorităţile locale şi regionale
reprezintă numai unul din cazurile speciale dintr-o varietate de iniţiative de
cooperare;
ƒ studiile de caz arată că iniţiativele de coperare se axează în principal pe
coordonarea politicilor publice ale autorităţilor participante;
ƒ activităţile de coordonare şi cooperare în domeniul politicilor publice sunt legate
de implementarea politicilor regionale europene şi, în special de Iniţiativa
Comunitară Interreg;

Dezvoltarea euroregiunilor ca tip predominant al cooperărilor transfrontaliere se


datorează se asemenea politicilor regionale ale UE; analizele demonstrează că
euroregiunile, ca forme instituţionale, sunt tot mai potrivite să funcţioneze ca agenţii de
implementare a măsurilor în zonele frontaliere; cu alte cuvinte proliferarea CBR pe

66
teritoriul Europei este un proces de inovare instituţională, în urma căreia euroregiunea a
devenit un partener legitim al Comisiei Europene în implementarea măsurilor de politici
regionale. Procesul de mai sus a fost susţinut de crearea unei reţele transnaţionale a
zonelor frontaliere numită „Asociaţia Europeană a Regiunilor Frontaliere” (AEBR), care
agregă interesele regiunilor frontaliere.

5. Instrumentele politicii regionale


Politica regională este pusă în aplicare de Comisia Europeană prin Direcţia generală
pentru politica regională (DG Regio) creată în 1967. În prezent, Direcţia poartă
denumirea „politica regională şi coeziune”. Această politică se bazează pe convingerea
Comisiei că regiunile sunt motorul dezvoltării Comunităţii europene în ansamblul ei.
Pornind de la constatarea că există inegalităţi regionale semnificative, această politică
vizează reducerea disparităţilor prin acordarea unor ajutoare pentru regiuni, începând cu
cele care sunt cele mai rămase în urmă. Prin urmare această politică se ghidează după
principiul solidarităţii şi mai puţin de cel al concurenţei. În acelaşi timp, politica
regională accentuează tot mai mult necesitatea afirmării competitivităţii pe scena
europeană (după cum rezultă şi din ultimul raport al Comisiei „convergenţă,
competitivitate, cooperare”. Aceasta constituie o mare provocare pentru regiuni,
îndeosebi pentru cele rămase în urmă.

Politica regională se sprijină în prezent pe acţiunile finanţate prin Fondurile Structurale


Europene, precum şi pe patru iniţiative comunitare. Fondurile structurale grupează patru
fonduri:
ƒ Fondul european de dezvoltarea regională (FEDER), cel mai implicat în
cooperarea interregională
ƒ Fondul Social european (FSE)
ƒ Fondul european de orientare şi garanţie agricolă (FEOGA)
ƒ Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP).

FEDER a fost creat în 1975. FEDER este în prezent sursa majoră de cooperare
interregională: 100 miliarde Euro sunt alocate în proporţie de 94% pentru programele
Obiectivelor prioritare, 5,35% pentru iniţiativele comunitare şi 0,65% pentru acţiunile
inovatoare.

Regulamentul CE nr. 1260/1999 privind prevederile generale pentru fondurile structurale


în perioada 2000-2006 defineşte funcţiunea esenţială a FEDER prin finanţarea
Obiectivelor 1 şi 2, precum şi conţinutul, elaborarea, aprobarea şi aplicarea sa.

Prin FEDER pot fi finanţate măsuri cuprinse în aşa-numitele Iniţiative Comunitare. Aria
de cuprindere a acestor măsuri este foarte mare: dezvoltare economică, locală, rurală,
urbană; investiţii productive care permit crearea şi menţinerea de locuri de muncă
durabile; investiţii în infrastructură; dezvoltarea potenţialului endogen prin măsuri de

67
animare şi susţinere a iniţiativelor de dezvoltare locală şi de creare de locuri de muncă;
sprijinirea activităţii IMM-urilor. Prin aceste fonduri sunt finanţate, până în 2006,
proiecte în zonele rămase în urmă, în cadrul Obiectivului nr. 1, zone care se confruntă cu
dificultăţi structurale, în reconversie economică şi socială, în cadrul Obiectivului nr. 2,
precum şi proiecte pentru sprijinirea modernizării sistemelor d educaţie, de formare şi de
locuri de muncă în cadrul Obiectivului nr. 3.

Cele patru Iniţiative Comunitare care au fost finanţate prin FEDER sunt:
ƒ LEADER – destinat în principal mediului rural
ƒ EQUAL – pentru reducerea inegalităţilor în mediile muncii
ƒ URBAN – pentru încurajarea reabilitării cartierelor şi conservarea patrimoniului
urban în general
ƒ INTERREG – pentru promovarea cooperării interregionale şi transfrontaliere.

INTERREG III a purtat denumirea (Cooperarea transeuropeană pentru o dezvoltare


armonioasă şi echilibrată a teritoriului european). INTERREG cuprinde trei secţiuni,
fiecare dintre acestea promovând o anumită formă de cooperare:
ƒ Secţiunea A – între zone frontaliere (cooperare transfrontalieră), urmărind
dezvoltarea unor poli economici şi sociali transfrontalieri şi promovarea unei
strategii comune de dezvoltare teritorială
ƒ Secţiunea B – între regiuni europene grupate în mari ansambluri transnaţionale,
vizând promovarea unei integrări europene mai accentuate şi dezvoltarea durabilă
în interiorul Europei
ƒ Secţiunea C – între toate tipurile de regiuni, de regulă neînvecinate, în scopul
îmbunătăţirii eficienţei instrumentelor de dezvoltare regională prin reţele de actori
ai dezvoltării, îndeosebi în zonele defavorizate sau în declin industrial.

6. Viziuni strategice spaţiale

ƒ Contextul general
Necesitatea unei colaborări transnaţionale şi transfrontaliere mai ample în ceea ce
priveşte amenajarea teritoriului este larg recunoscută. Atât Uniunea Europeană, cât şi
Consiliul Europei au promovat necesitatea colaborării între ţări şi regiuni datorită naturii
transfrontaliere tot mai accentuate a dezvoltării regionale şi urbane. Importanţa
problemelor transfrontaliere în cadrul dezvoltării spaţiale este produsul interdependenţei
crescânde a naţiunilor – elemente importante ale activităţii socio-economice devin
globalizate şi independente de statele naţionale. Firmele şi indivizii sunt mai independenţi
din punct de vedere al amplasamentului, şi există o competiţie tot mai mare între regiuni
pentru investiţii interne. În Europa aceste tendinţe au devenit tot mai evidente odată cu
crearea Pieţei Unice în Statele membre ale UE, şi cu peerspectivele de aderare sau cu
acordurile de cooperare din ţările vecine. Aceleaşi forţe economice dau naştere unei
acţiuni similare de planificare spaţială pe scară mare şi în alte părţi ale lumii.

68
Colaborarea transfrontalieră s-a extins constant în cursul anilor 1990 la nivelul Uniunii
Europene, al Consiliului Europei, la nivel multilateral şi bilateral. Studiile asupra
dimensiunii transnaţionale ale dezvoltării spaţiale iniţiate de către guverne şi universităţi
în cursul anilor 1980 au fost urmate de o analiză efectuată de Uniunea Europeană asupra
tendinţelor de dezvoltare spaţială în lucrările Europa 2000 (CCE 1991) şi Europa
2000+ (CCE 1994). Între prima şi a doua lucrare, Comisia Europeană a sponsorizat studii
independente de dezvoltare regională transnaţională pentru şapte zone foarte mari. De
asemenea, Comitetul Uniunii Europene privind Dezvoltarea Spaţială a elaborat
Perspectivele Europene asupra Dezvoltării Teritoriale (ESDP), care a fost prezentată
în forma sa finală de către Comitetul de Dezvoltare Teritorială în 1999. Consiliul Europei
şi-a menţinut interesul faţă de amenajarea teritorială transnaţională şi regională încă de la
adoptarea Cartei Europene a Amenajării Regionale din 1983, continuând cu publicarea
Principiilor dezvoltării teritoriale durabile a Continentului European în cursul
anului 2000 (Consiliul Europei 1999).

În acest fel, s-a creat cadrul pentru creşterea considerabilă a colaborării între ţările
Europei în ceea ce priveşte dezvoltarea şi amenajarea teritoriului transnaţional.
Potenţialul continuării colaborării a fost conştientizat în parte de Iniţiativa Interreg II.
Argumentul pentru această iniţiativă urmează logica Perspectivei Europene asupra
Dezvoltării Teritoriale (ESDP) – „o mai mare integrare a politicii în domeniul
amenajării teritoriului între naţiuni va contribui la un echilibru mai bun al
dezvoltării între regiuni, şi în acest fel va creşte coeziunea socială şi economică şi
competitivitatea Comunităţii”.

Au fost definite şapte regiuni transnaţionale în cadrul cărora organismele publice ar putea
face ofertă pentru finanţarea susţinerii amenajării teritoriului transnaţional. Finanţarea a
fost pusă la dispoziţie în perioada 1997-1999 şi s-a ridicat la 413 milioane ECU, o sumă
moderată în comparaţie cu alte iniţiative ale Comunităţii. Aranjamente de colaborare
similare au fost stabilite în alte trei regiuni transnaţionale conform prevederilor
Articolului 10, Acţiunile Pilot. Fondurile au fost utilizate, în principal, pentru finanţarea
proiectelor de amenajare a teritoriului iniţiate de parteneriatele constituite din organisme
publice din diferite ţări. Proiectele se concentrează asupra unei probleme sau oportunităţi
care este de interes general pentru membrii parteneriatului.

Liniile Directoare ale Comunităţii pentru iniţiativa Interreg IIC şi Articolul 10 Acţiuni
Pilot, „impuneau” ca fiecare dintre parteneriatele regionale transnaţionale să
elaboreze o viziune pentru regiunea transnaţională – o strategie sau un cadru
central de amenajare transnaţională. S-a recunoscut faptul că era nevoie, conform
exprimării din Liniile Directoare, de o strategie coerentă în programele operaţionale.
Dar, în cele mai multe cazuri, existau puţine date sau de loc despre cooperarea
transfrontalieră în domeniul amenajării, în mod special la scară transnaţională. De aceea,
s-a recunoscut faptul că trebuie să se facă un prim pas în ceea ce priveşte cadrul general
al programului propriu-zis. Intenţia a fost aceea ca fiecare viziune să ofere o punte de
legătură între Perspectiva Europeană asupra Dezvoltării Teritoriale (ESDP) şi
planurile naţionale şi regionale şi, totodată, să asigure un cadru strategic şi o

69
orientare principală pentru proiectele individuale de amenajare transnaţională
finanţate în cadrul iniţiativei Interreg IIC.

ƒ Viziunile teritoriale în context european


Ideea de creionare a unei viziuni în domeniul amenajării, fie că viziunile trec dincolo de
graniţe sau nu, este foarte nouă pentru majoritatea ţărilor. Cu toate acestea, cuvântul
„viziune” este larg utilizat în procesul amenajării, şi au existat exemple de ceea ce s-
ar putea defini ca amenajare regională vizionară la scară mare pe o perioadă mare
de timp atât la nivelul statului naţional – ca în cazul strategiilor naţionale olandeze
de amenajare, cât şi la nivel transnaţional ca în cazul Planului de Structură a ţărilor
care fac parte din Benelux. În general, atât viziunile transnaţionale, cât şi cele naţionale
sau cadrele de dezvoltare teritorială au avut tendinţa de a fi elaborate de către ţările mici
unde modelele de dezvoltare teritorială depind în mare măsură de deciziile care se iau în
alte ţări. Atunci de ce viziunea teritorială ar trebui să fie elaborată pentru regiuni
transnaţionale mult mai mari? Răspunsul la această întrebare este complex şi este legată
de Iniţiativa Interreg IIC şi de Perspectiva Europeană asupra Dezvoltării Teritoriale. Cu
toate acestea, interdependenţa crescândă a tendinţelor de dezvoltare teritorială chiar între
naţiunile cele mai mari (inclusiv cele separate de frontiere maritime) este indiscutabilă.

Forţele globalizării economice impulsionate de integrarea economică şi politică a Uniunii


Europene au implicaţii dramatice asupra modelelor în schimbare ale dezvoltării
regionale, şi sunt larg recunoscute. Demne de remarcat în contextul european sunt:

ƒ creşterea concentrării teritoriale a activităţii economice şi rolul central al


oraşelor globale şi regionale;
ƒ creşterea concurenţei între oraşe dincolo de graniţele naţionale;
ƒ polarizarea corespunzătoare a prosperităţii economice, şi consecinţele
negative asupra mediului.

Planurile majore de dezvoltare au efecte, care depăşesc, adesea, frontierele naţionale. Pe


scurt, interdependenţele transfrontaliere ale dezvoltării teritoriale sunt în prezent mai
puternice decât au fost vreodată. Elaborarea unei viziuni teritoriale oferă în cel mai rău
caz prilejul de a evalua impactul acestor forţe şi posibilele consecinţe.

Modele importante pentru procesul elaborării viziunii au fost oferite de documentul


„Viziunea şi strategiile asupra regiunii Mării Baltice 2010” şi de studiile regionale
transnaţionale iniţiate ca parte a proiectului Europa 2000 al Comisiei Europene. Cu toate
acestea, într-o foarte mare măsură fiecare proces separat de planificare transnaţională va
genera propria identitate şi definiţie a viziunii teritoriale. Liniile Directoare ale
proiectului Interreg IIc pentru regiunile transnaţionale ofereau puţine îndrumări privind
caracterul unei viziuni transnaţionale.

70
Scopurile fundamentale ale unei viziuni teritoriale transnaţionale trebuie să fie:

• înţelegerea implicaţiilor transnaţionale şi pe termen lung ale tendinţelor de dezvoltare


teritorială;

• prezentarea unei declaraţii asupra ţelurilor comune privind structura teritorială a


regiunii;

• oferirea unei orientări şi inspiraţii proceselor de planificare regională, naţională şi


transnaţională;

• asistenţa la formularea şi selecţia programelor şi proiectelor de amenajare teritorială


transfrontalieră.

În plus, trebuie subliniat faptul că formularea viziunii ca proces este potenţial la fel de
importantă ca şi produsul viziunii. Formularea viziunii este legată adesea de generarea
de scenarii ale implicaţiilor tendinţelor actuale, şi de vizualizări ale tendinţelor şi ale
opţiunilor politice. Deşi accentul se pune pe obiectivele pe termen lung în ceea ce
priveşte viziunea teritorială (poate 30 de ani sau mai mult) aceasta trebuie, cu siguranţă,
să aibă un al doilea orizont, care să urmărească modificarea direcţiei politicii prin decizii
critice pe termen scurt. În contextul Uniunii Europene orizonturile importante vin
sub forma programării perioadelor pentru Finanţarea Structurală. Planurile
strategice, în general, şi viziunile, în special, trebuie să se participe în procesul decizional.
Noţiunea de aplicare înseamnă în cazurile de faţă, că viziunile vor identifica acţiuni
concrete, care trebuie să fie întreprinse, astfel încât viziunea să poată fi aplicată. Aceasta
nu împiedică nici identificarea ţintelor şi a criteriilor prin care se poate aprecia aplicarea
viziunii.

ƒ Cadrul de comparaţie a viziunilor

Scopul comparării viziunilor îl reprezintă posibilitatea de învăţare din experienţele de


elaborare a acestora. În acest sens, se urmăreşte lista de probleme privind forma,
conţinutul şi procedura de formulare a viziunii, care însoţesc procesul de elaborare a
acestora.

Scopul şi obiectivele.
Problema se referă la importanţa procesului de elaborare a viziunii şi la produsul viziunii.
Ce etos au adoptat cei ce formulează viziunile şi ce consideră aceştia ca fiind scopul
fundamental şi valoarea acţiunii? Răspunsul la aceste întrebări este strâns legat de
întrebările mai detaliate referitoare la tipul de proces şi de metodă care a fost adoptat, la
tipul de produs care este elaborat şi auditoriul avut în vedere.
Conţinutul viziunii, temele principale şi conceptele.

71
Intrebarea este simplă – ce teme importante acoperă viziunea? Însă analiza conţinutului
relevă şi poziţia viziunii în raport cu subsidiaritatea – de ce competenţele în domeniul
amenajării teritoriului ar trebui să fie cedate nivelului transnaţional? Ce competenţe sunt
adecvate acestui nivel? Ce criterii sunt utilizate pentru a selecta temele principale? De o
importanţă foarte mare pentru răspunsul la ultima întrebare este însăşi noţiunea de
transnaţionalitate. Ce determină ca o problemă să aibă caracter transnaţional şi să se
situeze astfel în limitele sferei viziunii?

Vizualizarea, cartografierea şi prezentarea.


Vizualizarea alternativelor de politică teritorială prin intermediul hărţilor şi prin alte
ilustraţii poate fi foarte importantă, atât în procesul de planificare, cât şi în comunicarea
mesajelor cheie ale planurilor. Acesta trebuie să fie un domeniu de importanţă deosebită
pentru viziunile la scară mare. Folosirea metaforei a fost deosebit de importantă în
creşterea conştientizării şi a înţelegerii tendinţelor de dezvoltare teritorială complexă –
aşa cum este evidenţiată de banana „albastră” şi mai recent de pentagonul din inima
Europei descris în Perspectiva Europeană asupra Dezvoltării Teritoriale (ESDP)”. În ce
măsură viziunile utilizează vizualizarea în analiza şi comunicarea politicii? Ce ne spune
forma viziunii despre auditoriul avut în vedere pentru document?

Procesul, procedura şi consultarea.


Întrebarea importantă în acest caz se referă la echilibrul între abordarea tehnică şi politică
în procesul viziunii. Care este forma procesului de planificare care a fost adoptată pentru
viziuni? Ce accent se pune pe analiza tehnică în stilul studiu-analiză-plan, şi ce accent se
pune pe identificarea ţelurilor, problemelor şi a răspunsurilor politicii comune?

Problemele rezumate mai sus furnizează un punct de plecare pentru analiză prin
examinarea documentării viziunii. Această metodă are limite importante, intervenind
importanţa dialogului, a dezbaterii, negocierii şi a compromisului în ajungerea la un
consens asupra ţelului, formei şi a conţinutului. În felul acesta, câteva dintre probleme nu
se lasă examinate complet. În plus, nu este posibil să se abordeze exhaustiv problema
critică a motivului pentru care s-au adoptat abordări diferite. Cu toate acestea, un punct
de plecare relevant şi important pentru furnizarea de informaţii pentru dezbatere îl
constituie o comparaţie a abordărilor pe baza documentelor elaborate. Înţelesul
„viziunii” pentru cei ce elaborează viziunea nu reiese numai din declaraţiile
explicite din documentaţie, dar acesta poate fi dedus şi din temele selectate, din
ţeluri şi din declaraţiile de politică, din forma viziunii şi din procesul de elaborare.
Răspunsul la această întrebare fundamentală profilează multe din celelalte caracteristici
ale viziunii.

Un punct de plecare pentru analiză este acela de a pune întrebarea: viziunea


demonstrează un scop clar? Impacturile avute în vedere ale viziunii sunt clar prezentate?
Cui i se adresează viziunea? Acestea nu sunt întrebări uşoare la care să se răspundă.
Fiecare viziune – asemenea planului – va avea o gamă de funcţiuni. Vor exista puncte de
vedere sau priorităţi diferite şi uneori contradictorii în legătură cu funcţia viziunii în
rândul participanţilor la un program de elaborare a viziunii. Se pot identifica tendinţele
din funcţiile prioritare care sunt evidente. Din analiza mai multor tipuri de planificare

72
spaţială şi a unor documente care utilizează termenul de viziune, rezultă că termenului
de „viziune” i se atribuie înţelesuri fundamentale atunci când accentul cade pe un
rezultat sau un produs specific. Atunci când accentul cade pe procesul de „formulare a
viziunii” termenului i se atribuie înţelesuri de procedeu. Există o listă lungă de înţelesuri
alternative, dar în cele ce urmează se prezintă numai acele sensuri care sunt relevante în
mod deosebit pentru comparaţii. În mod inevitabil fiecare viziune va conţine elementele
unui număr de înţelesuri, chiar dacă nu toate înţelesurile sugerate, iar problema în acest
caz o constituie accentul relativ care se pune pe diferitele înţelesuri.

Se sugerează patru înţelesuri fundamentale pentru „viziune”.

ƒ Viziunea ca plan principal


Viziunea reprezintă un produs clar care oferă o imagine asupra felului în care ar
trebui să arate zona avută în vedere în decurs de X ani. Viziunea poate încorpora
punctele de vedere ale unei game largi de interese şi, astfel, să prezinte o imagine
colectivă a ţelurilor şi a obiectivelor sub raportul structurii teritoriale şi a modelelor de
dezvoltare. Ca şi în cazul oricărui alt plan principal, poate exista tendinţa de a pune
accentul pe dezvoltarea fizică cu hărţi, care prezintă clar viitoarea distribuţie spaţială a
diferitelor funcţiuni ale folosinţei terenurilor şi a legăturilor dintre ele. Elementul viziune
poate fi sporit cu referire la metafore solide – ca în planul lui Abercrombie pentru Londra
care vorbeşte despre oraş ca despre un tot organic constituit din celule şi artere.

ƒ Viziunea ca realitate

Viziunea este o prognoză, sau în cazuri extreme o profeţie, de viitor – aceasta reprezintă
felul în care va arăta zona în decurs de X ani. Desigur, nu există nici o certitudine că
prognozele se vor dovedi corecte, deşi tendinţa va fi aceea de a da impresia de
certitudine. Scopul este acela de stimula acţiunea, şi astfel, multe dintre aceste viziuni
ale realităţii reprezintă „scenariile pentru cel mai rău caz”. Lobby-ul de mediu a furnizat
numeroase astfel de viziuni de viitor, care urmăresc să demonstreze răul care se va face,
dacă nu suntem capabili să ne gospodărim resursele cu mai multă responsabilitate în ceea
ce priveşte limitele spaţiului mediului. Dar acestea nu trebuie să fie atât de dramatice.
Majoritatea studiilor regionale transnaţionale din lucrarea Europe 2000 conţineau
viziuni ale realităţii – explicaţii ale tendinţelor dezvoltării teritoriale şi implicaţiile
mai largi ale acestora, care au condus, în general, la o imagine negativă (polarizarea
crescândă a dezvoltării şi periferalitatea) şi care au furnizat un context pentru promovarea
strategiilor de acţiune.

ƒ Viziuni utopice
Viziunea ca utopie va fi folosită întotdeauna pentru promovarea acţiunii. Acestea
prezintă cum ar putea arăta lumea, fie dintr-o perspectivă pozitivă (care arată lumea
perfectă), fie negativă (care prezintă cele mai rele orori pe care le-ar putea conţine
viitorul). Desigur, utopiile sunt imposibil de atins, dar ţelurile generale pe care acestea le
conţin sunt utilizate pentru a stimula schimbările în bine.

73
ƒ Viziunea ca declaraţie de misiune
Viziunea ca declaraţie de misiune nu prezintă o imagine a viitorului, dar în schimb
stabileşte principiile fundamentale, care ar trebui să ne guverneze acţiunile pe
termen lung. Agenda privind durabilitatea mediului a furnizat, în ultimii ani, un nou set
de principii pentru planificare, pe care le preiau viziunile. Acest tip de viziune poate
include şi principii, care ar trebui să guverneze modurile de lucru ce conduc la o bună
planificare pe termen lung; spre exemplu, existenţa unor procese decizionale
transparente, implicarea intereselor şi înfiinţarea de parteneriate.

ƒ Sensuri procedurale
În legătură cu procesul formulării viziunii sunt sugerate şi o serie de înţelesuri de
procedeu:

ƒ Formularea viziunii pentru identificarea problemelor prioritare – procesul


formulării viziunii ajută la determinarea celor mai importante probleme de
dezvoltare teritorială prin adoptarea unei perspective holistice şi pe termen lung.

ƒ Formularea viziunii pentru generarea de soluţii – accentul cade pe folosirea


procesului formulării viziunii ca instrument creator pentru generarea de noi
soluţii. Formularea viziunii şi imaginarea unor opţiuni şi a unor căi alternative pot
face parte din procesul creator.

ƒ Formularea viziunii ca mijloc de determinare a angajamentului şi de


construire a consensului între o serie mare de interese în vederea atingerii
unui ţel comun. În acest caz viziunea reprezintă un mijloc de motivare a acţiunii
şi de inspiraţie.

ƒ Formularea viziunii poate fi folosită pentru a permite participarea sau pentru a


manipula opinia prin lărgirea participării cetăţenilor şi a grupurilor de
interese la dezbaterea ţelurilor pe termen lung. Dar există pericolul ca
„viziunea” să fie folosită ca reasigurare simbolică pentru a demonstra preocuparea
pentru chestiunile specifice fără a trece la acţiune în mod necesar pe termen scurt.

74
7. Exemple de viziuni strategice

Analiza a patru exemple de proiecte de viziune ale programului Interreg IIC care au
înregistrat progrese importante oferă un reper de comparaţie internaţională asupra
practicii referitor la acest tip de exerciţiu de amenajare la scară mare. Complexitatea şi
dinamismul acestor regiuni majore de activitate economică şi culturală intensă în
condiţiile creşterii concurenţei globale prezintă probleme deosebite pentru procesul de
elaborare a viziunii, şi nu în ultimul rând rolul intereselor marilor corporaţii, legăturile
externe extinse dinspre aceste regiuni către restul lumii (în comunicaţii, economie şi
impactul asupra mediului) şi volatilitatea condiţiilor sociale şi economice. (A se vedea
VIII. Anexe)

Statele 11 ţări inclusiv parteneri externi: Danemarca, Procesul a început în 1992 cu o


Baltice Norvegia, Suedia, Finlanda (regiunea conferinţă ministerială, urmată de
VASAB 2010 Murmansk, Karelia, St. Petersburg, regiunea publicarea în anul 1994 a „Viziunii
Leningrad, regiunea Novgorod, regiunea Pskov, şi a strategiilor pentru zona Mării
regiunea Kaliningrad), Estonia, Letonia, Baltice – Spre un cadru pentru
Lituania, Belarus, Polonia, Germania dezvoltarea teritorială în regiunea
(Schleswig-Holstein, Hamburg, Mecklenburg- Mării Baltice”. Un document
Vorpommen, Berlin, Brandenburg). intitulat „De la viziune la acţiune” a
fost publicat în anul 1996. O
actualizare şi extindere a strategiei a
început în 1996 pentru a se încheia
până în 2001.

CADSES 17 ţări, inclusiv partenerii externi: toate cele 12 În 1997 Austria şi Germania au
VISION ţări, Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, iniţiat proiectul Interreg IIc: Planeta
PLANET Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Macedonia, viziunii (observaţi că partenerii care
Moldova, România, Slovacia, Slovenia, nu fac parte din UE nu pot utiliza
Jugoslavia; şi părţi din zona celor cinci ţări, fondurile Interreg IIc). Documentul
Austria, Germania, Italia, Polonia şi Ucraina. referitor la viziune a fost publicat în
1999.

Viziunea 7 ţări, inclusiv sub-regiunile unui partener Lucrarea a început în 1998 şi


asupra Mării extern de la: Norvegia de sud-vest, Suedia de documentul final urmează să fie
Nordului vest, Jutlanda daneză (fără părţile de est publicat în luna iulie 2000.
împreună cu Arhus), Germania de nord/nord- Rapoartele asupra Fazei 1 şi Fazei 2
vest, Olanda de nord şi nordul şi sudul Marii au fost publicate în 1999.
Britanii, inclusiv părţile majore ale Scoţiei.

Viziunea 7 ţări, întreaga Uniune Europeană, Marea Proiectul a fost demarat la începutul
asupra Zonei Britanie, Irlanda, Belgia şi Luxemburg, nordul anului 1999 şi la sfârşitul anului
Metropolitane Franţei, sudul Olandei şi partea de vest a respectiv s-a ţinut o conferinţă.
de Nord-Vest Germaniei. Consultările iniţiate în primăvara
anului 2000 cu publicarea unei
prime declaraţii de viziune în luna
iulie 2000.

75
ƒ Obiectivele
Obiectivele generale fundamentale ale viziunilor sunt prea uniforme. Toate au o
dimensiune de mediu, economică şi socială şi au în vedere o strategie integrată de
dezvoltare durabilă a regiunii. Abordarea se aseamănă foarte mult cu amenajarea
teritoriului – coordonând mai degrabă impacturile teritoriale ale politicilor sectoriale
decât amenajarea fizică sau folosinţa terenurilor. Toate strategiile vorbesc despre
necesitatea reconcilierii cerinţelor concurenţiale ale competitivităţii, ale durabilităţii
mediului şi ale coeziunii sociale. Cazurile Uniunii Europene fac referire la Principiile de
la Leipzig şi la obiectivele Perspectivei Europene asupra Dezvoltării Teritoriale, care îşi
au originea în principiile fundamentale ale Uniunii Europene, şi anume competitivitatea
economică, coeziunea socială şi dezvoltarea durabilă. Strategiile teritoriale se
concentrează asupra unei dezvoltări mai echilibrat urbane în regiune şi asupra
îmbunătăţirii accesibilităţii.

Răspunsurile uniforme indică caracterul insinuant al impacturilor globalizării asupra


dezvoltării teritoriale, şi convingerea larg răspândită că, în pofida condiţiilor
guvernamentale şi fizice foarte diferite, consecinţele negative pot fi abordate în mod
eficace prin îmbunătăţirea amenajării teritoriului şi a regiunilor.

Variaţie există la nivelul accentelor puse pe obiectivele specifice ale fiecărei viziuni.
VISION PLANET se concentrează în mare parte pe necesitatea încurajării coeziunii
sociale şi pe dezvoltarea controlată şi ordonată a teritoriului, în situaţiile în care există
presiuni competitive intense în ţările aflate în tranziţie. Totodată, ea acordă atenţie mare
promovării şi justificării abordării dezvoltării şi implementării politicii de amenajare a
teritoriului. Viziunea asupra Zonei Metropolitane de Nord-Vest se concentrează asupra
problemelor competitivităţii globale şi ale accesibilităţii, ale polarizării dezvoltării
economice şi ale asigurării de servicii urbane. Ea urmăreşte o dezvoltare mai echilibrată
în întreaga regiune, menţinând în acelaşi timp poziţia competitivă globală a oraşelor
centrale. Obiectivele VASAB şi ale NorVision reflectă aranjamentele de cooperare
permanentă pe termen mai lung prin acordarea unei atenţii mai mari considerentelor
sociale şi promovării valorilor de bază ale democraţiei şi egalităţii menţinând în acelaşi
timp diversitatea în cazul dezvoltării regionale şi bunăstarea socială.

Caracterul distinctiv al viziunilor derivă mai degrabă din varietatea şi tipul


problemelor care trebuie să fie abordate decât din agenda generală, care este, în
mare parte, aceeaşi. Însă, opţiunile de politică discutate şi principiile evidenţiate sunt, în
mare parte, similare. Probabil că aceasta este o chestiune de scară, astfel că pe teritorii
atât de vaste este inevitabil ca să fie definite aceleaşi obiective de dezvoltare teritorială.
În ceea ce priveşte exemplele europene există probabil mai multe elemente de conţinut
comune decât distinctive pentru regiunea respectivă.

76
ƒ Conţinutul - temele principale şi conceptele
Există o foarte mare varietate a temelor de dezvoltare teritorială pe care le vizează
viziunile. Temele principale acoperite oferă un indiciu asupra competenţelor care
sunt considerate adecvate la acest nivel – sau cu alte cuvinte aplicarea
subsidiarităţii. În viziunile europene aceasta reflectă diferitele interpretări ale criteriului
transnaţionalităţii. Interpretările a ceea ce se poate considera ca fiind o tematică adecvată
pentru activitatea transnaţională variază de la definiţia din viziunea asupra Zonei
Metropolitane de Nord-Vest, precum că aceasta trebuie să fie o problemă care presupune
pentru rezolvarea ei implicarea a două sau mai multe ţări, la problemele de interes comun
în care poate exista avantajul folosirii în comun a experienţei (deşi aceasta reprezintă, mai
degrabă, o inferenţă de la conţinut decât o expunere explicită).

O trăsătură consecventă a opţiunii şi a abordării temelor de amenajare o constituie


tendinţa de a pune accentul pe zonele şi reţelele urbane, şi de a defini problemele in
termeni de urbanism. Problemele rurale sunt incluse, dar tind să fie explicate în relaţie
cu cele urbane. Activitatea Comisiei a sponsorizat Studiul asupra amenajării teritoriului
european (precursorul ESPON-ului) la definirea noilor categorii de analiză teritorială, dar
a venit prea târziu ca să influenţeze viziunile europene.

O altă trăsătură a conţinutului viziunilor o constituie tendinţa concentrării mai


degrabă asupra analizelor stadiului actual al dezvoltării teritoriale decât asupra
prognozei viitoarelor probleme care este posibil să apară. Fiecare viziune conţine, în
general, mai multă descrieri ale prezentului şi relativ puţine speculaţii cu privire la viitor,
deşi există în toate o apreciere asupra consecinţelor eşecului abordării implicaţiilor pe
termen lung ale tendinţelor actuale. În cazul viziunilor europene aceasta poate reflecta
stadiul procesului; abia a început lucrul la analiză şi s-ar putea ca prioritatea să fie aceea
să înţelegem situaţia actuală înainte de a privi în perspectivă.

Viziunile (cu câteva excepţii) tind să se concentreze în mare măsură pe relaţiile


dezvoltării teritoriale în cadrul regiunii avute în vedere, şi să acorde mai puţină
atenţie legăturilor dintre regiune şi alte părţi ale lumii. Excepţiile includ considerarea
de către Zona Metropolitană de Nord-Vest atât a impactului extern de mediu al regiunii,
cât şi a legăturilor economice globale, şi considerarea de către NorVision a legăturilor
externe. În mod evident, acestea sunt regiuni foarte mari şi există numeroase provocări la
analiza dezvoltării teritoriale în cadrul lor fără să privim prea departe. Dar există senzaţia,
că începând să se înlăture barierele naţionale care nu sunt necesare în calea analizei
tendinţelor de dezvoltare teritorială transnaţională, se creează noi bariere cu un nou set de
limite. Chiar şi acolo unde frontierele viziunilor se suprapun ca în cazul Zonei
Metropolitane de Nord-Vest şi a NorViziunii, există puţine dovezi că au fost considerate
în mod explicit legăturile dintre acestea.

ƒ Prezentarea şi vizualizarea
Cele mai multe grupuri de elaborare a viziunii şi-au exprimat dorinţa de a comunica
politica printr-o formă de vizualizare. Cu toate acestea, există foarte puţine exemple de

77
acest fel. Există numeroase hărţi care indică starea actuală a economiei, disparităţile,
infrastructura şi altele asemenea, însă există puţine exemple care să indice opţiunile de
politică. De asemenea, există câteva încercări de a utiliza metafora pentru a explica
conceptele şi tendinţele de dezvoltare teritorială. Au existat dificultăţi la armonizarea
vizualizărilor specifice pentru Perspectiva Europeană asupra Dezvoltării Teritoriale din
cauza aşteptărilor foarte diferite ale ţărilor implicate, iar viziunile, în mod evident, nu au
putut să facă progrese. Singura excepţie o constituie planul VASAB (Viziunea şi
Strategiile în zona Mării Baltice) în care este clar ilustrat cadrul memorabil al
„şiragurilor, perlelor şi al petelor”. Cu toate acestea, documentele elaborate până acum
tind să fie destul de lungi şi diluate. Implicaţia este aceea că materialele despre viziune
produse până acum au fost scrise pentru un auditoriu de profesionişti în amenajare.

ƒ Procesul, procedura şi consultarea


Toate viziunile cu excepţia uneia sunt, în foarte mare măsură, inspirate şi conduse de
guvern – iar acesta este predominant guvernul central, deşi reprezentanţii regionali
şi-au avut rolul lor în majoritatea cazurilor. Consultarea nu a fost până acum o trăsătură
majoră a procesului de formulare a viziunii, cu excepţia cazului viziunii asupra Zonei
Metropolitane de Nord-Vest, deşi toate echipele de formulare a viziunii şi-au exprimat
intenţia de a se consulta mai mult acum pentru că au un document elaborat. Principalul
organ de consultanţi, care a fost invitaţi să facă comentarii îl reprezintă, în principal, tot
guvernul – alte ministere, guvernele locale şi agenţiile guvernamentale. Partenerii
implicaţi în proiecte finanţaţi prin proiectul Interreg IIC au jucat şi ei un rol. De aceea,
guvernele joacă rolul principal atât în calitate de formulatori de viziune, cât şi în
calitate de consultanţi. Ar trebui să se recunoască faptul că consultarea la o scară atât de
mare nu este o sarcină simplă, şi este pertinent să se întrebe dacă vor fi rezultate, dacă de
la început sunt implicate prea multe interese. Cu toate acestea, este pertinent să
evidenţiem faptul că viziunile sunt, în esenţă, documente guvernamentale cu puţine
dovezi de apartenenţă în afara ministerelor implicate la nivel central.

În final, rămâne problema metodelor de elaborare a viziunii – procesul de amenajare.


În general, viziunile au adoptat o abordare destul de standard de studiu-analiză-plan.
Rezultatul este acela că, dacă altceva nu au făcut, viziunile au adunat fără îndoială o
multitudine de date, iar aceasta este o realizare impresionantă. Este clar că acum există o
mai bună înţelegere a tiparelor şi a tendinţelor de dezvoltare teritorială în regiunile
transnaţionale. Zona Metropolitană de Nord-Vest reprezintă din nou o excepţie, prin
aceea că analiza regiunii nu a fost demarată în acelaşi grad. Per ansamblu, în ceea ce
priveşte echilibrul între abordarea tehnică şi cea politică, cea dintâi este clar cea
câştigătoare.

ƒ Semnificaţia generală şi scopul viziunii


Într-o anumită măsură toate ideile despre formularea viziunii sunt reprezentate în toate
viziunile, însă discuţia anterioară va fi indicat faptul că unele scopuri sunt mult mai
pregnant reprezentate decât altele. În ceea ce priveşte produsul esenţial, forma de
viziune, care rezistă cel mai bine în toate cazurile, o reprezintă declararea misiunii.

78
Viziunile au oferit un for în care un amestec (variabil) de interese, predominant ale
guvernelor naţionale şi regionale, a putut să convină asupra unui set de principii
comune pentru a îndruma amenajarea teritoriului regional şi naţional şi dezvoltarea
teritorială în viitor. Declararea misiunii include un amestec de declaraţii ale ţelului
fundamental privind tiparele de dezvoltare teritorială şi căile de realizare a amenajării,
care conduc la considerarea problemelor transnaţionale şi pe termen lung.

Există puţine dovezi despre viziuni utopice, şi într-adevăr „viziunile” nu sunt toate
vizionare în sens utopic. „Viziunea ca realitate” este mai evidentă în declaraţiile foarte
generale despre cum va arăta lumea, dacă nu se iau măsuri acum pentru a abate tendinţele
actuale. Date fiind marile pericole pe care le implică continuarea tendinţelor actuale de
dezvoltare teritorială, şi dat fiind efortul anterior depus la transpunerea scenariului în
majoritatea regiunilor, acest lucru este surprinzător. Viziunea, ca plan principal, este şi
ea evidentă într-o anumită măsură, dar în cazurile europene numai în declaraţiile
generale, care se fac referitor la necesitatea unor forme specifice de tipare de localităţi.

Principala funcţie a viziunilor europene pare a fi „viziunea ca stare de fapt”. Deşi


aceasta pare să fie opusul a ceea ce sugerează viziunea, este evident faptul că un rol
important al proceselor de elaborare a viziunii europene de până acum l-a reprezentat mai
degrabă schimbul de puncte de vedere şi înţelegerea a ceea ce există în realitate decât a
ceea ce va fi.

Rezultatul este că, în termeni procedurali, până acum procesele de elaborare a


viziunilor din Europa s-au referit la definirea problemelor şi la stabilirea agendelor
în vederea cooperării viitoare. Într-o anumită măsură procesele de elaborare a viziunii
au contribuit şi ele la generarea angajamentului şi la crearea consensului asupra agendei.
De o importanţă deosebită în exemplele europene este faptul că, pe lângă convenirea
asupra unei liste de priorităţi, este necesar să se ajungă la o înţelegere comună
asupra naturii problemelor de dezvoltare teritorială. Acest lucru este valabil mai ales
în cazul viziunilor care includ ţările care nu sunt membre ale UE. Este evident faptul că s-
au înregistrat progrese însemnate în dezvoltarea unei înţelegeri comune, realmente un
limbaj comun, între participanţii din aceste regiuni în legătură cu esenţa dezvoltării
teritoriale.

Procesele de elaborare a viziunii s-au referit până acum cu mult mai puţin la generarea de
soluţii sau favorizarea participării, iar aceasta ridică semne de întrebare dat fiind că
viabilitatea pe termen lung a abordării viziunii se bazează pe determinarea unei
implicări mai ample şi pe apartenenţa obiectivelor viziunii. Acest fapt este recunoscut
în accentul foarte mare care se pune pe crearea unor instituţii corespunzătoare destinate
sprijinirii şi întăririi viitoarei cooperări transnaţionale. Cu toate acestea, aceasta este încă
şi mai mult limitată la guvern şi la alţi actori ai sectorului public.

ƒ Cu caracter de concluzii putem afirma următoarele:


Toate declaraţiile de viziune vizează un spectru larg de obiective de mediu,
economice şi sociale. Ele au în vedere o mai mare competitivitate economică, o

79
dezvoltare echilibrată, o mai mare accesibilitate, durabilitatea mediului, o mai mare
coeziune şi integrare. În retrospectivă, deşi se recunosc contradicţiile, paşii care se fac
pentru a explica modul de soluţionare a acestora sunt mici. Deşi declaraţiile de viziune
sunt pe termen lung şi sunt cuprinzătoare, viziunile nu sunt radicale. Viziunile europene
urmăresc să stabilească bazele unei cooperări eficace la nivel transnaţional. În mod
paradoxal, nu se cade să le considerăm vizionare. În general, ele urmează un drum de
argumentare bine bătătorit. Acesta este şi cazul celorlalte două viziuni, deşi în aceste
cazuri, aşa cum se poate anticipa, s-au înregistrat progrese mai importante în ceea ce
priveşte dezvoltarea strategiilor şi a politicilor specifice.

Accentul analizei cade foarte mult pe situaţia existentă a dezvoltării teritoriale, şi deşi se
iau în considerare acţiunile necesare, în cazurile europene acestea tind mai degrabă să se
concentreze asupra construirii capacităţilor, decât pe acţiunile importante de planificare.
De asemenea, acestea pun accent pe examinarea din interior, tinzând să se concentreze
asupra coeziunii între ţările şi regiunile componente şi să excludă relaţiile externe. Există
tendinţa de a privi dezvoltarea teritorială sub raportul direcţiei de creştere urbană viitoare
şi al răspândirii pe scară foarte mare a avantajelor funcţiunilor urbane, reducând în acelaşi
timp concurenţa între regiunile urbane. În Europa, vizualizarea la comunicarea viziunii a
fost foarte puţin folosită, însă există exemple bune din exemplele neeuropene despre cum
trebuie să se facă aceasta. Importanţa dominantă a procesului elaborării viziunii, care
derivă din practică, pare să fie aceea de a stabili şi a conveni asupra unui set de principii
între partenerii transnaţionali.

Declaraţiile de viziune europeană nu sunt încă bine dezvoltate sub raportul obiectivelor,
al formei şi al conţinutului. Se pot anticipa perspective de dezvoltare teritorială
transnaţională în Europa, care să prezinte programe foarte specifice pentru dezvoltarea
infrastructurii şi alte agende de acţiune transnaţională. În orice caz, viziunile vor rămâne
neobligatorii şi se vor baza pe persuasiune pentru a exercita influenţă. Eficacitatea
viziunii ca „declaraţie a misiunii” depinde de măsura în care pot fi încurajate alte
interese publice şi private puternice ca să adopte aceleaşi principii. În acest caz este
evident faptul că trebuie să se acorde mai multă atenţie formei viziunii şi mijloacelor de
comunicare.

80
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Berg, L, Klaassen, L.H., Rossi, A.
A Study of Growth and Decline
Routledge, 1994
2. Bertiglia, C.S.; Claarke, G.P.; Wilson, A.G. ed.
Modelling the City – Performance, Policy and Planning
Routledge, 1994
3. Bohl, Charles C.
New Urbanism and the City: Potential applications and implications for distressed
inner-city neighborhood; Housing Policy Debate, vol.11, issue 4, 2000
4. Bontje, M.A; Musterd, S; Ostendorf, W.
The Myth of the Regulated urbanisation in the 1990s: the case of the Netherlands
Conferinţa Internaţională ENHR, Cardiff, 1998
8. Brun, J; Roncayolo, M.
Nouvelles approches
În “La ville aujourd’hui” M. Roncayolo dir. Edition du Seuil, 2001
9. Budisteanu, I; Skovbro, Anne
Improving urban performance: urban structure and eco-systems
Discussion paper, UN/ECE 9th European Research Conference, Leeds, 2002
11. Burgel, Guy
Les territoires de la ville. L espace urbain entre rigidité et fluidité
În “La ville aujourd’hui”, Hachette, 1993
12. Burgel, Guy
Les deux modes de vie des societes urbaines: le local et le mondial
În “La ville aujourd’hui”, Hachette, 1993

13. Burgel, Guy


Urbanisation et croissance
În “La ville aujourd’hui” M. Roncayolo dir. Edition du Seuil, 2001

14. Chombart de Lauwe


La fin des villes, mythe ou realité
Paris, Calmann-Levy, 1981

15. Cohen, Jean Louis


La forme de la métropole contemporaine; le Courrier du CNSR nr. 81 “La ville”

16. Cohen, Jean Louis


L’epoca delle metropoli ; nr. 584/1991
17. Donzelot, Jacques
L’Etat face – la nouvelle question urbaine
În “La nouvelle question urbaine” – Actes du seminaire 1999/2000, Ministère de
l’Equipement, des Transports et du Logement

81
18. Downs, A.
The challenge of our declining big cities
Housing Policy Debate, vol. 8, Issue 2, 1996; The Fannie Mae Foundation

19. Fell, David


Urban society and economy: towards social equity through effective planning and
tools
Discussion Paper, UN/ECE 9th European Research Conference, Leeds, 2002

20. *** European Commission: Competitiveness and cohesion: trends in the regions,
1994
21. *** European Commission: Un nouveau partenariat pour la cohésion: convergence,
compétitivité, coopération - toisième rapport sur la cohésion économique et sociale,
2005
22. *** European Commission: The EU Compendium of spatial planning systems and
policies, 1997
23. Juliette Cristescu: La coopération interterritoriale – thèse de doctorat a l’Université de
Rennes, novembre 2004
24. Daniel Brunel: Competitivitatea zonelor metropolitane europene, Les cahiers de
l’IAURIF, 2002
25. Paul Krugman: Rolul geografiei în dezvoltare, Tér és Tarsadalom, 2001
26. Bernek A: „Noua geografie” a lumii globalizate, Tér és Tarsadalom, 2001
27. Lengyel I: Aspectele spaţiale ale efectelor economice (externalităţi), Tér és
Tarsadalom, 2001
28. *** Vision and strategies around the Baltic Sea 2010, Towards a framework for
spatial dvelopment in the Baltic Sea Region, 1998
29. Ruttkay E: Sistemul de finanţare a dezvoltării spaţiale în lumina lărgirii UE, Tér és
Tarsadalom, 2001
30. *** Economic performances of the European regions, Les cahiers de l’IAURIF, nr.
104-105, 1993
31. Flemming Thomas: NorVision – a spaţial perspective for the Northern Sea Region,
Bratislava, 2000
32. www. aebr.net

82
33. *** Council of Europe, 1995 – Manuel de coopération transfrontalière à l’usage
des collectivités locales, Starsbourg, CoE
34. Denters B, Schobben R, and van der Veen A: Governance of European border
regions: a juridical, economic and political science approach with an application
to the Dutch-German border, in G. Brunn, P. Smitt-Egner (editors)
35. Bennington J, Harvey J: Transnational local authority-networking within the
European Union:passing fashion or new paradigm?, Open University Press,
Buckingham, 1998
36. Church A, Reid P: Cross-border cooperation, institutionalization and political
space across the English Channel, Regional Studies 33, 1999
37. Anderson J, O’Dowd L: Borders, border regions and territoriality: contradictory
meanings, changing significance, Regional Studies 33, 1999
38. Lacour, Claude La prospective régionale confrontée aux enjeux de la
métropolisation Forum Europeen de Prospective Regionale, Lille, Decembre 2001
39. Perkmann Markus: The rise of the Euroregion. A bird’s eye perspective on
European cross-border cooperation, Department of sociology, Lancaster
University, 2005
40. Mariana Cernicova: The Euroregion Danube-Kris-Mures-Tisa (DKTM): Wishes
and achievements – Euroregional cooperation as a framework for rebuilding
border regions, 2005
41. Roncayolo, M: La ville aujourdhui - Mutations urbaines, decentralisation et
crise du citadin, Paris, Editions du Seuil, 2001
42. Roncayolo, M.: Nouveau cycle ou fin de l’urbanisation in “La ville aujoud hui”,
Paris, Editions du Seuil, 2001
43. Un program pentru o metropolă Arhitext Design n1. 1/2000
44. Sârbu, Cătălin: Habitatul urban în expansiunea periurbană Lucrare de doctorat,
IAUIM, februarie 2001
45. Short, John Rennie: The Urban Order. An Introduction to Cities, Culture and
Power Blackwell, 1996
46. Talen, Emily: The Social Goals of New Urbanism Housing Policy

83
47. Treuner Peter: Functions and features of transnational spatial visions, Bratislava,
2000
48. Vincent Nadin: Review of existing transnational spatial planning documents,
Bratislava, 2000
49. Jens Kurnol: VISION PLANET, Bratislava, 2000
50. G. Kafkalas: ESTIA space, Bratislava, 2000
51. Jean-Robert Marzin: The Black Sea Region, Bratislava, 2000
52. Tenier J: Integrations régionales et mondialisation – complémantarité ou
contradiction, Les études de la Documentation francaise, Paris, 2003
53. Métropolisation - une nouvelle géographie du développement Urbanisme, mai-
juin 1993, nr. 2, hors serie
54. *** Strategy for Sustainable development of European Metropolitan Regions
European metropolitan Regions Project, URBAN 21, Global Conference on the
Urban Future, Evaluation Report, Berlin, September, 1999
55. www.euroregion-nysa.pl
56. www.euroregion-elbe-labe.de
57. http://www.eurobalt.org
58. http://www.euroregion.pons.cz
59. http://www.euroregion-karpaty.sk
60. http://www.euroregion.net

84