Sunteți pe pagina 1din 11

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Iași

Problema legiferării Concordatului


cu Vaticanul

Coordonator: Student:
Pr. Drd. Elisei N COJOC Constantin Cosmin

Iași, 2020
Cuprins

Introducere ............................................................................................................................................ 3
Concordatul cu Biserica Romano-Catolică ......................................................................................... 4
1. România și Concordatul .................................................................................................................. 4
2. Prezederile ....................................................................................................................................... 5
3. Urmările semnării ............................................................................................................................ 6
Bisericile în timpul Concordatului ....................................................................................................... 9
1. Biserica Ortodoxă Română ............................................................................................................. 9
2. Biserica Greco-Catolică (unită) ....................................................................................................... 9
Concluzii ............................................................................................................................................... 10
Bibliografie ........................................................................................................................................... 11

2
Introducere

Lucrarea de față își propune să rezume succint problema legiferării concordatului cu


Vaticanul, ce putem spune că a reprezentat o rană deschisă asupra trupului istoric al Bisericii.
Cu toate acestea concordatul cu Vaticanul a fost și este discutat de istorici din mai multe
perspective, atât politice, cât și religioase.
Concordatul este un termen folosit deseori în limbajul juridic şi economic, dar și în
domenii precum teologie și politică, având deci un sens laic şi unul religios. În domeniul
economic, prin concordat se înţelege un contract între debitor şi masa creditorilor, având ca
obiect stabilirea condiţiilor de stingere a datoriilor. În sens religios-politic, prin termenul de
concordat se înţelege, în mod obişnuit, o convenţie intervenită între papă, ca şef al Bisericii
Romano-Catolice şi puterea laică a unui stat, pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi
religia catolică ce funcţionează pe teritoriul său.
Pentru a fi mai clar acest lucru, noţiunea de concordat defineşte o anume convenţie între
papa de la Roma şi puterea unui stat, pentru omogenizarea relaţiilor dintre aceştia şi religia
catolică întâlnită în acel stat.1 Spre exemplu, acest concordat mai poate fi numit şi un periplu
care are drept obiectiv „problemele ce privesc interesele romano-catolice”2, sau concordatul
numindu-se şi „reglementarea afacerilor bisericeşti pe teritorul unui suveran.”3
În formularea diferiţilor autori, această definiţie prezintă uşoare variante, elementul
constant fiind acela că, printr-un concordat, nu atât Statul, cât Biserica este aceea care-şi
reglementează interesele, actul proiectându-se mai întotdeauna în favoarea Bisericii. Astefel,
Farrel menţionează opinia catolicilor italieni extremişti după care concordatele sunt „privilegii
pe care papa le acordă temporar, fără ca ele să reprezinte obligaţii contractuale propriu-zise”.4
Convenţiile de tip concordatare nu sunt de natură a conferi o stare armonică de fapt, ci
înrâurirea lor îşi propun să evite declanşarea unui eventual conflict între puterea laică şi cea
bisericească. Istoria tuturor concordatelor, de regulă, nu au făcut altceva decât fie să germineze
noi conflicte, fie să le estompeze pentru o perioadă relativ scurtă.5

1
† Bartolomeu ANANIA, PRO MEMORIA Acţiunea catolicismului în România interbelică, Editura IBMBOR,
Bucureşti, 1992, p. 6.
2
Ambrose FARREL, Concordat, art. 14, Chambers's Encydopaedia, Londra, 1955, p. 55.
3
Art. Concordat, în Encyclopaedia Britannica, Londra, f.a., p. 45.
4
Ambrose FARREL, Concordat, p.58.
5
G. RENARD, Concordats, art. în: Dictionnaire de Theologie Catholique, Paris, 1923, col. 727, p. 89.
3
Concordatul cu Biserica Romano-Catolică
1. România și Concordatul

În ţara noastră, regimul cultelor a fost fixat atât prin Constituţia din 1923, una din cele
mai bune şi mai liberale din Europa acelui timp, care stipulează principiul că „raporturile dintre
diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”6, cât şi prin Legea cultelor din 1925. Ţara noastră
a manifestat, prin legile date, o toleranţă şi o înţelegere deosebită faţă de diferitele culte
religioase care au activat pe teritoriul românesc.

Concordatul cu România îşi începe demersul la scurtă vreme după încetarea războiului
mondial, în 1920. Vaticanul trimite guvernului Român, reprezentat de Averescu, un anteproiect
de Concordat în care, printre multele prescripte, se pretindea dependenţa eparhiilor ortodoxe de
scaunul papal, şi titlul de Biserică Apostolică Romană.7 Acest gest politic, şi-a avut precursorul
său, când în anul 1919, în momentul celor mai neprielnice condiţii pentru ţară, Vaticanul a
trimis în capitala ţării noastre pe cardinalul francez Dubois, care împreună cu regele Ferdinand
I, au iniţiat două mari demersuri: stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi România, şi
încheierea unui concordat între Vatican şi România.8

Atfel că, guvernul român îşi da acordul pentru încheierea unui concordat, şi poate că
aceasta a fost prima greşeală a demnitarilor români însă vine şi partea bună a demersului, când
Ministrul Cultelor, pe vremea aceea marele poet Octavian Goga, cere ca „organele acestei
biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea
publică şi siguranţa lui, deoarece uneori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru
asigurarea unor interese de caracter cu totul profan.”9
De fapt, regele nu dorea decât păstrarea caracterului statal al României şi a privilegiilor
sale de suveran asupra spaţiului românesc. Din cercetarea documentelor perene reiese faptul că
marele nostru poet nu întrezărea nimic bun din orizonturile acestui acord, ci mai degrabă
suspectează caracterul dubios oarecum al anteproiectului Romei. Drept urmare, împuterniceşte
pe ministrul Pennescu să transmită Vaticanului observaţiile aferent. 10

6
† Bartolomeu ANANIA, PRO MEMORIA, p. 17.
7
† Bartolomeu ANANIA, PRO MEMORIA, p.13.
8
Pr. Prof. Dr. Alexandru MORARU, Momente însemnate din istoria Bisericii Ortodoxe Române în mileniul al II-lea
şi la începutul mileniului al III-lea – anul II, sem. I de studiu, Cluj-Napoca, 2010, p. 43.
9
Onisifor GHIBU, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, Cluj, 1935, p. 11
10
Diacon Drd. Sergiu TOMESCU, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspect ale relaţiilor României cu
Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928, p.102.
4
După trei ani de tăceri subterane şi tatonări reciproce, Vaticanul trimete la Bucureşti un
nou proiect de concordat, uşor diferit faţă de cel din 1920, în ideea unei autonomii depline a
Bisericii Catolice din România. Acest proiect îşi avea voalările sale subversive, bazileul de la
Roma dorea integrarea Bisericii romane în dictatul Romano-Catolic, şi supunere necondi-
ţionată. 11

Iritat de-un astfel de gest execrabil, Nicolae Titulescu înţelege că acest Concordat re-
prezintă una dintre cele mai mari greşeli ale statului român, tocmai de aceea înaintează Vati-
canului opţiunea de a acorda declaraţii interpretative statului păgubit, cu scopul de-a aplana
greutatea documentului. Vaticanul însă refuză orice formă de dialog, graţie intransingentului
său papă, despre care monseniorul Doici, demnitarul cancelariei papale, replică confidenţial
faptul că, evenimentul negaţiei se consumă pe fondul încăpăţânării suveranului.12

Consiliul Legislativ al Camerei recunoaşte că faptele cuprinse în expunerea de motive


sunt indiscutabil de o gravitate excepţională, iar pentru denunţarea lui nu este imperios ne-
cesară o lege scrisă, ci aceasta se poate face printr-un simplu act administrativ al guvernului.
Consiliul de inspectori generali însă, tot în acelaşi an, se pronunţă asupra dreptului legal de a
denunţa Concordatul printr-un simplu act de guvernământ care va trebui să ceară deturnarea
lui. Motivul fiind unul clar şi concis: interesele Statului Român nu sunt servite prin aplicarea
Concordatului. În schimb nu se ia nici o măsură, până când în anul 1948 guvernul Petru Groza,
va denunţa acest delict.13

2. Prezederile

Prin acest Concordat se garanta Bisericii Romano-Catolice din România deplina


libertate de a comunica direct cu Vaticanul, fără a avea Statul vreun control. Numirea de
episcopi era rezervată scaunului papal. Episcopii aveau deplină libertate să-și exercite toate
drepturile și prerogativele oficiului lor pastoral, urmând ca numirea să o comunice Ministerului
Cultelor pentru plata salariilor. Erau îndatorați aceștia să depună jurământ regelui, ci nu statului.

În ceea ce privește regimul școalar, Biserica Romano-Catolică a fost foarte privilegiată,


întrucât fiecare eparhie avea dreptul la un seminar pentru pregătirea clerului, sub controlul

11
Pr. Prof. Dr. Alexandru MORARU, Momente însemnate..., p. 45.
12
Onisifor GHIBU, Nulitatea Concordatului dintre..., p. 15.
13
Diacon Drd. Sergiu TOMESCU, Concordatul României cu Vaticanul. ..., p. 106.
5
direct al episcopului respectiv, fără nici un amestec al Statului Român. Această Biserică avea
dreptul și de a înființa și susține pe banii ei școli primare, puse sub ascultarea episcopului
locului.

Din punct de vedere material, Biserica Romano-Catolică a obținut datorită


Concordatului averi impresionante, primind zeci de mii de hectare de pământ, sute de imobileși
alte proprietăți. Toate acestea intrau sub-numitul „patrimoniu sacru” al Bisericii Catolice, ce le
era necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a personalului bisericesc. 14

3. Urmările semnării

Efectele semnării acestui act diplomatic nu întârzie să apară. Ele se raliază pe patru paliere
distincte:

A. de ordin religios:

Este sustras catolicismul din prevederile constituţionale, asigurându-i un statut


privilegiat faţă de toate celelalte culte. Constituţia din 1923, acordă Bisericii Ortodoxe Române
calitatea de Biserică dominantă, însă se cunoaşte situaţia unei anomalii, prin care ierarhii
ortodoxi cereau statului drepturi, dacă nu de superioritate, măcar de egalitate.

Concordatul sfidează Constituţia, mai întâi prin propria existenţă, iar în cel de-al doilea
rând prin faptul că permite conducătorilor străini puterea de conducere. De asemenea se
recunoaşte dreptul Bisericii Catolice ca întreg, iar nu instituţiilor bisericeşti de colorit ortodox,
după cum prevedea Constituţia: „Statul recunoaşte Bisericii Catolice, reprezentată prin
legitimele ei autorităţi ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun al ţării.”15

B. de ordin juridic:

Concordatul oferise opiniei publice trista constatare în consonanţa căreia, regele deşi
jurase cu mâna pe Constituţie, oferise totuşi unui ministru însărcinarea de a merge la Roma şi
a semna un puternic acord anticonstituţional.

14
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române – pentru Seminariile Teologice Liceale, Ed.
EIBMBOR, București, 2006, p. 432-433.
15
Reproduc formula după textul Concordatului, publicat de Dr. I. MATEIU, ca anexă la Valoarea Concordatului
încheiat cu Vaticanul, Sibiu, 1929, p. 98.

6
Prima lezare a Constituţiei o reprezintă chiar semnarea Concordatului, care sfidează
tranşant natura Constituţiei prin aceea că permite cetăţenie şi funcţie de con-ducere anumitor
străini de provenienţă catolică.

Formula pretenţioasă introdusă de articolul IX în Concordat, este interpretată în spiritul


lui Codex juris canonici care consemnează că: ”Biserica Catolică este o adevărată societate
perfectă şi de drept divin, are personalitatea sa juridică, pe când celelalte persoane morale
inferioare în Biserică o au de la însăşi Biserica .”16

De observat că încheierea Concordatului cu Vaticanul s-a întocmit la data de 10 mai


1927, deci înainte de alcătuirea Legii pentru regimul general al cultelor, care a avut loc un an
mai târziu. Prin urmare, Concordatul nu a fost semnat în conformitate cu legea cultelor, ceea
ce-l obligaseră pe semnatarul Vasile Goldiş să recunoască: „rămâne ca textul proiectului de lege
pentru regimul cultelor să sufere modificările necesare în conformitate cu textul
Concordatului.”17

C. de ordin politic:

Caracterul defensiv al regilor, împăraţilor şi guvernelor este izbitor: chiar dacă suverani
ca Maria Tereza, Iosif al II-lea sau Napoleon I, restrâng drastic drepturile Bisericii Catolice în
treburile politice, caracter ce se prezintă ca şi o contraofensvă a unui război oscilant.

Dacă amintisem mai sus despre articolul IX al Concordatului, unul deloc prielnic in-
tereselor naţionale, cel de-al VIII-lea nu este cu nimic mai prejos decât succesorul său. Acesta
prevede că de episcopi „vor depinde exclusiv ceilalţi membri ai Clerului catolic în tot ce priveşte
numirea lor şi exercitarea oficiului lor sacru.”

Articolul XII, în paragraful 2, consemnează, de asemenea, că: „numirea parohilor... este


de competenţa exclusivă a episcopului, iar consimţământul Guvernului se va cere când ar fi
vorba de a se numi paroh un străin.” Termenul de exclusiv voalează tacit excluderea guvernului
de la numirea clerului catolic. Acest Concordat cu România, comparativ cu cel încheiat în
Bavaria sau în Polonia, este unul foarte permisiv, ţara noastră lăsând la accepţiunea papei de a
numi episcopi pe te-ritoriul statului, şi pe seama episcopilor dreptul exclusiv de-a numi clerici
în subordine.18

16
Dr. Nicolae BĂLAN, Biserica împotriva Concordatului, Sibiu, 1929, p.23-24.
17
Vasile GOLDIŞ, Concordatul, (Arad 1928), cit., în Onisifor Ghibu, p. 112.
18
Diacon Drd. Sergiu TOMESCU, Concordatul României cu Vaticanul. ..., p. 109.
7
D. de ordin economic:

Concordatul cu Vaticanul ridică o suită întreagă de probleme:

Prima dintre ele este crearea unui Patrimoniu sacru condus de consiliul episcopilor
diecezani. Bunurile Patrimoniului proveneau din vechile înzestrări ale catolicilor şi drept ur-
mare ele au fost socotite ca fiind bunuri publice. Însă după încheierea tratatului de la Trianon
toate bunurile fostului stat ungar au trecut în posesiunea Statului român, astfel că el se putea
socoti proprietar şi pe comorile Bisericii catolice.19

Cea de-a doua problemă nu diferă deloc de prima. Până la încheierea Concordatului,
foştii beneficiari ai acestor bunuri, primeau cu dezinteres rente din partea Statului, motive
pecuniare echivalente cu veniturile de dinainte de expropriere. După Concordat însă, ei aveau
să primească de la Stat o sumă în plus tot pen-tru aceaşi întreţinere; evident Statul era păgubit
de două ori.

În al treilea rând de subliniat faptul că Patrimoniul sacru oferă rentele plătite de Stat
persoanelor civile nu şi instituţiilor bisericeşti, astfel că Statul va fi obligat să plătească
diferenţele de întreţinere. 20

Cea din urmă problemă este statutul de fapt al Patrimoniului, destinat să devină persoană
juridică şi să fie administrat de un Consiliu al episcopilor diecezani fără nici un control din
partea Statului.21

Tendinţa clară a Vaticanului era aceea de excludere a Statului de la administrarea şi


controlul averilor bisericeşti catolice, dăruindu-le exclusiv Bisericii.

19
Pr. Ion VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 221.
20
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii..., p. 431.
21
Pr. Ion VICOVAN, Istoria..., p. 220.
8
Bisericile în timpul Concordatului

1. Biserica Ortodoxă Română

În ceea ce privește Biserica Ortodoxă Română, aceasta este discriminată prin Concordat
și în ceea ce privește articolul 2, referitor la ,,constituirea ierarhiei”. În timp ce Biserica
Romano-Catolică are cinci eparhii, numărând împreună cu Biserica Greco-Catolică și cea
Armeană un număr de 11 eparhii pentru un număr de aproximativ 2,5 milioane de locuitori.
Deși, Biserica Ortodoxă la un număr de 12 milioane de credincioși are doar 18 arhierei, iar dacă
s-ar păstra proporția aceasta ar trebui să numere 45 de episcopi. Asemenea stă problema și în
ceea ce privesc consilierii. 22

În timp ce roamno și greco-catolicii aveau 60 de canonici, ortodocșii deși ar fi trebui să


aibă cel puțin 300, în realitate ei aveau doar 22, dar în viitor nu au putut să fie mai mult de 60.
Mitropolitul de atunci al Ardealului, Nicoale Bălan, afirmă că: „Este ridicol să ne numim
Biserică dominantă.”

Un nou prilej de nedreptățire a Bisericii Ortodoxe a apărut în 198, când Parlamentul a


votat Legea generală a cultelor și aceasta crea un regim de favoare pentru celelalte culte din
țară, îndeosebi pentru cel catolic. Ierarhii au protestat împotriva acestei Legi.23

Așadar, Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat cu un val religios-cultic, dar și cu


unul politic, tinzând mai degrabă spre a administra instituțiile Statului Român.

2. Biserica Greco-Catolică (unită)

Însăși Biserica Greco-Catolică – unită – din Transilvania a fost nedreptățită de acest


Concordat, căci din Biserică autonomă românească, așa cum fusese numită până atunci, acum
devenea un rit oarecare al Bisericii Catolice.
În schimb, s-a prezăvut înființarea unei noi Episcopii unite în Maramureș, cu reședința
la Baia Mare și mutarea scaunului episcopal de la Gherla la Cluj. 24

22
Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii..., p. 433.
23
Pr. Prof. Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ
românesc, la Patriarhat, vol. I, Ed. Basilica, 2015, pp. 695-702.
24
Remus CÂMPEAN, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, s.n., s.l., s.a., pp. 146-176.

9
Concluzii

După cum uşor putem vedea din cele prezentate succint în paginile de mai sus,
Concordatului, a reprezentat pentru istoria poporului nostru una dintre cele mai importante
probleme naţionale, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, religios, dar şi juridic.
Acţiunile Vaticanului începute prin forma unor practici duplicitare, şi-au continuat
incursiunea demagogică, mai întâi, prin semnarea deliberată a Concordatului de mâna
demnitarului Vasile Goldiş, iar mai apoi, adâncindu-şi ghearele în trupul istoric românesc, prin
crearea acelui Patrimoniu sacru.
Mărturiile vremii ne dau indicii marcante în ceea ce priveşte problema Concordatului,
anume că nu persoanele oficiale şi nici guvernele n-au jucat un rol decisiv în semnarea
acordului, ci regele. Pecetluirea convenţiei s-a demarat sub domnia lui Ferdinand I, despre al
cărui catolicism ştim că a fost alimentat şi susţinut de cadrele ierarhice de la Roma. Pe acest
palier avem mărturia lui Vasile Goldiş, care afirma că a plecat la Roma pentru a semna Con-
cordatul „luând în deosebită socotinţă şi dorinţa exprimată a M. S. Regelui”.25
În concluzie, legiferarea Concordatului cu Vaticanul nu a fost altceva, decât o dorință a
regelui pentru păstrarea caracterului statal al României şi a privilegiilor sale de suveran asupra
spaţiului românesc.
Uitându-ne la Biserica Ortodoxă Română, în acea perioadă, Concordatul nu a fost decât
o capcană, ba mai mult o încercare a românilor de a rămâne în credința strămoșească.26

25
Vasile GOLDIŞ, Concordatul, Arad (1927), p. 30.
26
Nechita Runcan, Concordatul Vaticanului cu România: considerații istorico-juridice, Ed. Ex Ponto, s.l., 2000,
pp. 98-100.
10
Bibliografie

1. † Bartolomeu ANANIA, PRO MEMORIA Acţiunea catolicismului în România


interbelică, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992.
2. Ambrose FARREL, Concordat, art. 14, Chambers's Encydopaedia, Londra, 1955.
3. Art. Concordat, în: Encyclopaedia Britannica, Londra, f.a. .
4. G. RENARD, Concordats, art. în: Dictionnaire de Theologie Catholique, Paris, 1923,
col. 727.
5. Pr. Prof. Dr. Alexandru MORARU, Momente însemnate din istoria Bisericii Ortodoxe
Române în mileniul al II-lea şi la începutul mileniului al III-lea – anul II, sem. I de
studiu, Cluj-Napoca, 2010.
6. Onisifor GHIBU, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, Cluj, 1935.
7. Diac. Drd. Sergiu TOMESCU, Concordatul României cu Vaticanul. Câteva aspect ale
relaţiilor României cu Vaticanul şi situaţia Bisericii în perioada 1918-1928, Ed. ALL,
București, 2015.
8. Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române – pentru
Seminariile Teologice Liceale, Ed. EIBMBOR, București, 2006, p. 432-433.
9. *** Reproduc formula după textul Concordatului, publicat de Dr. I. MATEIU, ca anexă
la Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Sibiu, 1929.
10. Dr. Nicolae BĂLAN, Biserica împotriva Concordatului, Sibiu, 1929.
11. Vasile GOLDIŞ, Concordatul, (Arad 1928), cit., în: Onisifor Ghibu.
12. Pr. Ion VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Iași, 2002.
13. Pr. Prof. Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri
creștine pe pământ românesc, la Patriarhat, vol. I, Ed. Basilica, 2015.
14. Remus CÂMPEAN, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, s.n., s.l., s.a. .
15. Nechita Runcan, Concordatul Vaticanului cu România: considerații istorico-juridice,
Ed. Ex Ponto, s.l., 2000.

11