Abordări teoretice, conceptuale privind obiectivele financiare ale

întreprinderii
Activitatea societăţii omeneşti se concretizează în procese creatoare (fabricarea unui bun,
culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu, crearea unei opere de artă sau ştiinţifice etc.)
şi în fluxuri de transfer, exprimând, în general, dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface
nevoile de consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa. Astfel în procesul de transformare şi
adaptare a mecanismelor şi structurilor economice la cerinţele economiei de piaţă, întreprinderile
sunt obligate să-şi propună obiective bine fundamentate şi să însuşească noi metode, noi forme
de organizare şi conducere, în măsură să asigure nu numai continuitatea activităţii, ci, mai ales,
revigorarea acesteia în condiţiile amplificării complexităţii şi dinamismului mediului economic.
Deaceea orice întreprindere, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte realizarea anumitor
obiective, care în linii mari pot fi grupate în obiective economice, sociale şi financiare,
concretizate în: producerea de bunuri şi servicii în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor
şi furnizarea lor la timpul oportun şi în cantităţi optime; ocuparea forţei de muncă; asigurarea
echilibrului financiar; obţinerea profitului necesar dezvoltării activităţii şi remunerării
acţionarilor; completarea veniturilor bugetului public prin plata impozitelor şi taxelor conform
legislaţiei fiscale[1, p.147]. Unele dintre acestea pot fi contradictorii, generând chiar dispute între
acţionari, salariaţi şi manageri a căror interese nu întotdeauna coincid. De aceea, este necesar ca
la nivelul fiecărei întreprinderi să se stabilească obiective pe termen lung şi pe termen scurt, în
funcţie de nivelul de dezvoltare al întreprinderii, de condiţiile de mediu existente.
Obiectivele întreprinderii reprezintă caracterizări cantitative şi/sau calitative ale
scopurilor întreprinderii. În cadrul unei întreprinderi pot fi urmărite realizarea a mai multe tipuri
de obiective, şi anume obiective fundamentale care exprimă scopul principal urmărit de
întreprindere în ansamblul său, obiective derivate de gradul I (principale) se deduc din
obiectivele fundamentale, iar realizarea lor implică o parte din procesele de muncă desfăşurate în
întreprindere, obiective derivate de gradul II (secundare) - se deduc din obiectivele de gradul I şi
sunt caracterizate prin procese de muncă restrânse, cu aceleaşi caracteristici esenţiale.
Formularea şi identificarea obiectivelor fundamentale ale întreprinderii a fost întotdeauna
un subiect de discuţie pentru specialiştii în domeniu, fiind astfel formulate mai multe opinii
privind obiectivele fundamentale ale întreprinderii. Astfel, iniţial se considera că obiectivul
fundamental al oricărei întreprinderi este „ obţinerea şi maximizarea profitului”, obiectiv care se
realizează atunci când costurile marginale ale producţiei egalează veniturile marginale. Astfel
însă părerile s-au schimbat, ba chiar putem spune că sau complicat, complexat, aşa încăt acesta
este doar o parte din obiectivul financiar primordial. Dar pentru a înţelege care este evoluţia vom
începe a detalia opiniile diverşilor specialişti care a evoluat de-a lungul timpului.
 Astfel în literatura de specialitate întâlnim diverse teorii cu privire la obiectivele financiare
ale întreprinderii.
Teoria clasică a întreprinderilor includea un singur obiectiv: maximizarea profiturilor,
introdus pentru prima oară de economistul francez Cournot în anul 1938., [2 p. 11]. Acest
obiectiv se realizează atunci când venitul marginal devine egal cu costul marginal. Această teorie
a fost supusă criticilor datorită inexactităţilor ce le include. În primul rând nu era concretizat
despre care profit de maximizat era vorba: pe termen lung sau pe termen scurt. În al doilea rând,
obiectivul de maximizare a fost fixat pentru situaţiile de monopol, mai târziu, economiştii anglo-
saxoni l-au adaptat la condiţiile de concurenţă perfectă şi de concurenţă imperfectă, rămânând,
până la urmă, valabil doar pe pieţele cu concurenţă perfectă.
Studii realizate la nivel de întreprinderi, în acea perioadă, au constatat că obiectivul urmărit
de conducere era obţinerea profitului normal, de unde, mai târziu a apărut şi noţiunea de profit
normal, fiind introdus, în literatura de specialitate, ca element de clasificare a profitului.
Pe lîngă teoria clasică, în activitatea de zi cu zi mai sunt prezente şi alte obiective dintre care
putem enumera pe următoarele:
E. T. Penrose(Theoriy of the growth of the firm, 1959),obiectivul financiar este rata
profitului satisfăcătoare, care să permită conducătorilor să păstreze controlul financiar al
întreprinderii;
W.J.Boumol(Economics) obiectivul de maximizare a cifrei de afaceri, sub constrângerea
unui profit minim;
O.E. Williamson ("Logica de organizare economică", 1991, în Williamson şi Winter,
editori, Naturafirmei), maximizarea funcţiei de utilitate a întreprinderii care depinde de
numeroase variabile, precum salariul, capacitatea de investiţii.
În doctrina economică au fost elaborate două tipuri de teorii privind identificarea
obiectivului fundamental al întreprinderii[6,p.10]:
 Unicriteriale prin care se are în vedere urmărirea de către conducerea întreprinderii a
unui singur obiectiv şi anume maximizarea profitului.
Profesorul Gheorghe Bistriceanu de la ASE Bucureşti, în lexiconul de finanţe-credit,
contabilitate şi informatică, arată că beneficiul constituie rezultatul financiar pozitiv al unei
activităţi productive; este principalul indicator calitativ care exprimă eficienţa activităţii
productive”. Niţă Dobrotă în “Dicţionar de economie” redă profitul ca “diferenţa dintre venituri
încasate şi cheltuielile efectuate de subiectul economic”, considerându-l ca o expresie a eficienţei
economice.
  Multicriteriale prin care se are în vedere urmărirea a unui complex de obiective
financiare ale întreprinderii şi anume optimizarea relaţiilor dintre participanţii la conducerea şi
activitatea ei.
Dintre aceste teorii, printre cele mai relevante considerăm că sunt:
-Teoria economică neoclasică şi teoria financiară, adepţii căreia au identificat ca obiectiv
major maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor. În forma sa
iniţială, acest obiectiv era exprimat sub forma maximizării profiturilor, ei consideră că
întreprinderea trebuie să activeze în aşa mod încât să obţină profituri maxime. Asemenea optică
impune raţionalizarea deciziilor financiare, care să permită realmente atingerea acestui scop.
Maximizarea profitului înseamnă creşterea bogăţiei întreprinderii cu consecinţe favorabile asupra
valorii bursiere a acţiunilor şi a gradului de satisfacţie a acţionarilor, urmare a repartizării
dividendelor.
Printre susţinătorii acestei concepţii menţionăm pe Milton Friedman, Hayek. De exemplu,
Hayek susţine că „singurul scop specific pe care firmele trebuie să-l urmărească este cel de a
asigura venitul cel mai ridicat pe termen lung pentru capitalul său”. Milton Friedman afirmă cu
certitudine că „una şi numai una este responsabilitatea socială a afacerii – să utilizeze sursele sale
şi să se angajeze în activităţi menite să-i crească profiturile atâta timp cât sunt păstrate regulile
jocului”.
În afara maximizării profitului, firmele mai sunt interesate şi de alte obiective specifice,
cum ar fi:
- maximizarea venitului pentru capitalul investit care, pe lângă obiectivul maximizării
profitului, ia în considerare şi riscul şi stabilitatea pe termen lung;
- supravieţuirea, care este considerat totuşi un obiectiv suficient, deoarece acţionarii nu
vor fi atraşi de o firmă care nu are şi alt scop pe termen lung în afară de supravieţuire;
- stabilitatea pe termen lung este un obiectiv similar cu cel al supravieţuirii şi la fel de
nerealist;
- creşterea profiturilor şi/sau activelor pare să fie un obiectiv mai realist,care reflectă
atitudinea managerilor în această problemă. Totuşi, nici acest obiectiv nu este pe deplin
satisfăcător din punct de vedere a acţionarilor, deoarece creşterea profitului şi/sau activelor poate
fi susţinută prin creşterea finanţărilor noi; sau, este imposibil ca acţionarii să fie de acord cu un
obiectiv care presupune emisiuni repetate de noi acţiuni;
- satisfacţia tuturor celor implicaţi într-o întreprindere: furnizorii de capital, angajaţii,
furnizorii de materii prime şi materiale, clienţii şi managerii.
Cel mai complex obiectiv susţinut de teoria clasică pentru firmă îl reprezintă maximizarea
avuţiei acţionarilor, în cadrul unui anumit număr de restricţii. Prin avuţia acţionarilor se înţelege
valoarea prezentă a veniturilor viitoare aşteptate de către proprietarii (acţionarii)
întreprinderii. Ea este măsurată prin valoarea de piaţă a acţiunilor comune deţinute de
acţionari.
Teoria despre finanţele afacerilor se bazează pe presupunerea că firma trebuie să
urmărească maximizarea averii acţionarilor. Acţionarii sunt proprietarii întreprinderilor şi deci,
prin urmare, este firesc să-şi urmărească propriile interese.
În pofida acestei teorii, în practică este cunoscut că majoritatea firmelor nu adoptă
întotdeauna deciziile pe baza acestei teorii, cauza principală fiind interesele imediate diferite ale
conducătorilor şi acţionarilor.
-Teoriile manageriale (directoriale) privesc întreprinderea ca pe un grup de indivizi cu
obiective specifice. Managerii încearcă să realizeze o utilitate maximă, altele decât profiturile.
Aici se includ:
 Modelul maximizării cifrei de afaceri, propus de Baulmol, bazat pe principiul că
obiectivul primar al conducătorilor unei întreprinderi este cel de a maximiza veniturile din
vânzări;
 modelul utilităţii manageriale, dezvoltat de O. Williamson, bazat pe libertatea
managerilor de a hotărî, în firmele mari, acţionarii nu exercită controlul direct asupra
conducătorilor întreprinderii;
 modelul creşterii, dezvoltat de R. Marris, presupune că obiectivul principal al firmei
este creşterea acesteia.
În acest scop se formează funcţia de utilitate, pe baza a cinci variabile independente:
mărimea salariilor managerilor (directorilor); efectivul de personal; volumul investiţiilor; nivelul
costurilor; mărimea profitului.
-Teoriile comportamentale, au ca premisă abandonarea ideii de maximizare, ele rezumându-se
la atingerea unui prag minim al unei funcţii. Managerii nu încearcă să maximizeze vreo
variabilă, în schimb sunt motivaţi de anumite obiective alternative. Aceste teorii se bazează pe o
lucrare a economistului-cercetător H.A. Simion. Modelul lui Simion a fost completat de modelul
lui Cyert şi March, în cadrul căreia se pune accent pe rezultatul negocierilor dintre participanţii
la viaţa întreprinderii (managerii, acţionari, angajaţi, stat şi creditori), fiecare urmărindu-şi
propriile obiective.
În procesul de negociere se pun în discuţie următorii indicatori: producţia, stocajul,
vânzările, segmentul de piaţă cucerit, profitul.
Construcţia acestor teorii are la bază conceptul anglo-saxon de „organizaţional slack” care
exprimă excedentul de recompense acordate diferiţilor participanţi la viaţa economică a
întreprinderii, peste nivelul aşteptat de către aceştia, pentru a rămâne în întreprindere. În mod
concret, la nivelul acţionarilor obiectivul se traduce printr-un surplus de dividende care li se
distribuie în raport cu alte întreprinderi, pentru ca aceştia să nu-şi vândă acţiunile.
-Teoriile semnalului şi de agent (agencytheory) pornesc de la intenţia de a armoniza interesele
dintre diferitele categorii de participanţi la viaţa întreprinderii: acţionari, manageri, creditori,
salariaţi. Obiectivele urmărite de fiecare clasă de participanţi sunt divergente dacă sunt
exagerate.
Teoria semnaluluiare ca obiectiv optimizarea comunicării dintre participanţii la viaţa
întreprinderii. Elaborarea acesteia are ca punct de plecare relaţia relativ contradictorie dintre
agenţii economici mai bine informaţi (managerii, bancherii etc.) şi agenţii mai puţin informaţi
(investitorii, acţionarii şi salariaţi). Informaţiile au impact asupra performanţei întreprinderii şi
capacităţii acesteia de a face faţă riscului.
Problema care se cere rezolvată este de a concepe şi aplica un sistem echilibrat a
informaţiilor, determinându-i pe manageri să comunice deschis mesajele prin care piaţa să poată
distinge situaţia reală a întreprinderii. Acest sistem prevede acordarea de prime pentru a încuraja
managerii să informeze corect şi de penalităţi pentru a-i descuraja pe cei care ar proceda altfel.
De asemenea, este necesar un sistem de calificare (rating) prin care să se delimiteze, fără
ambiguităţi, întreprinderile bune de cele neperformante, în baza unor semnale (indicatori de
performanţă).
Astfel se preîntâmpină apariţia unor informaţii incorecte, deoarece cei mai bine informaţi
vor transmite semnale mai mult sau mai puţin corecte, celor mai puţin informaţi, spre exemplu:
 managerii unei întreprinderi performante vor transmite semnale
(informaţii) corecte către cei interesaţi, pentru a le da posibilitatea de a delimita agentul
economic respectiv de cei neperformanţi;
 managerii unei întreprinderi neperformante va încerca să transmită în
mediul extern tot mesaje pozitive pentru a „umfla” imaginea agentului economic, deşi situaţia
reală a acestuia este negativă.
Chiar dacă sunt prevăzute penalităţi pentru dezinformarea pieţii sau informarea
necorespunzătoare situaţiei reale la întreprinderea dată, managerii vor susţine că a fost o eroare
de apreciere şi de previziune.
Prin urmare, este necesar să se emită semnalele care să permită o distincţie netă a
întreprinderilor bune de cele cu o situaţie vulnerabilă şi să nu poată fi copiate de întreprinderile
cu gestiune necorespunzătoare.
- Teoria de agent/de mandat, această relaţie reprezintă un contract prin care una sau mai multe
persoane (denumite principale) angajează o altă persoană (denumită agent/mandatar) pentru
prestarea unor servicii, prin delegarea de autoritate şi transferul puterii de decizie, către acel
agent mandatar.
Într-o relaţie de intermediere, autoritatea luării deciziilor este adesea delegată agentului de
către principali. În contextul finanţelor, una sau mai multe relaţii de intermediere sunt stabilite
între acţionari şi manageri, precum şi între acţionari şi creditori.
Deoarece fiecare parte a tranzacţiei se presupune că acţionează în scopul maximizării
propriei utilităţi (ca de exemplu: managerii să-şi asigure securitatea funcţiei, iar acţionarii să-şi
maximizeze avuţia), în aşa cazuri apare situaţia de ineficienţă. Această ineficienţă apărută din
cauza relaţiilor de intermediere este numită problema intermedierii, care dă naştere la anumite
costuri ale intermedierii (agencycosts).
Dintre principalele costuri ale intermedierii pe care le poate suporta o întreprindere
enumerăm:
 cheltuielile necesare structurării firmei în aşa fel încât să minimizeze înclinaţiile
conducătorilor de a întreprinde acţiuni contrare intereselor acţionarilor;
 cheltuielile impuse de urmărirea acţiunilor conducătorilor, cum ar fi plăţile pentru
auditarea performanţelor conducerii şi cheltuielile necesare de auditul intern;
 cheltuieli obligatorii de a proteja proprietarii împotriva necinstei conducătorilor;
 costul de oportunitate al profiturilor pierdute rezultate din structurile organizaţionale
complexe care previn conducerea să răspundă rapid oportunităţilor.
Pe lângă obiectivul maximizării avuţiei acţionarilor, întreprinderea mai are şi o
responsabilitate socială, care se referă nu numai la propriii acţionari şi salariaţi, ci şi la clienţi,
comunitatea locală, mediul natural etc. În plus ea trebuie să-şi desfăşoare activitatea respectând
etica afacerilor, adică având o atitudine corespunzătoare faţă de salariaţi, acţionari, clienţi şi
comunitatea locală.
În acest context întreprinderea trebuie:
- să obţină profit pentru acţionarii săi,
- să furnizeze clienţilor produse şi servicii competitive;
- să asigure salarii pentru angajaţii săi;
- să mărească nivelul satisfacţiei pentru cei implicaţi (acţionari, salariaţi, clienţi,
comunitatea locală etc.).
Teoriile manageriale şi comportamentale despre întreprindere, sunt susţinute şi de
economiştii contemporani. Autorii lucrării “Finanţe manageriale”, Paul Halpern, J. Fred
Weston, Eugene F. Brigham, susţin că deciziile financiare optime sunt absolut vitale pentru
supravieţuirea şi succesul firmei. Ele nu sunt luate de dragul de a lua decizii, ci mai degrabă în
urma considerării unor obiective. “Vom pleca mereu de la ideea că principalul obiectiv al echipei
manageriale este acela al maximizării averii investitorilor de capital”, susţin autorii [3,p.8].
Tot adept al acestei idei este şi Profesorul universitar român Ion Stancu, pledând pentru
maximizarea averii acţionarilor ca obiectiv major al întreprinderii, el prezintă, în lucrarea
„Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea lor. Analiza şi
gestiunea financiară a întreprinderii”, dezavantajele obiectivului enunţat de adepţii teoriei clasice
– de maximizare a profitului:
 Rentabilitatea care determină o valoare finală mai mare decât cea iniţială este judecată
ca flux net de trezorerie şi nu doar în termen de profit. Profitul nu este deci o mărime monetară,
ci doar o mărime potenţială (o “promisiune” de a se transforma, în timp, în cash-flow);
 Pe termen lung, mărimea profitului va fi egală cu mărimea cash-flow-ului, dar pe
termen scurt aceste mărimi diferă, de multe ori chiar în mod substanţial;
 Diferenţele specifice dintre profit (ca potenţialitate contabilă) constau în decalajele de
timp dintre veniturile şi cheltuielile înscrise în raportul financiar, pe de o parte, şi încasările şi
plăţile aceleiaşi perioade şi care dau mărimea cash-flow-lui, pe de altă parte. În plus, aceste
decalaje în timp între angajamentele contabile şi viramentele monetare sunt însoţite de riscuri
multiple de dobândă, curs de schimb, inflaţie etc.
 Maximizarea profitului, adesea utilizată ca obiectiv al firmei în cursurile de
microeconomie, ne-ar plasa într-un mediu economic cert, cu decalaje constante între
angajamente şi viramente şi fără nici-un fel de risc, ceea ce nu corespunde realităţii;
 Maximizarea profitului poate duce pe termen scurt la sacrificarea substanţei capitalului
iniţial (reducerea cheltuielilor de întreţinere a echipamentelor şi a altor active fixe) şi la
suprimarea dezvoltării întreprinderii (eliminarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare), deoarece
aceste activităţi nu generează profituri imediate;
 Maximizarea profitului ignoră comparaţia cu alte oportunităţi de investiţii similare.
Putem maximiza profitul, dar cine măsoară suficienţa / insuficienţa acestei creşteri potenţiale? “
când calculăm profiturile contabile, considerăm cheltuielile cu dobânzile ca un cost al banilor
împrumutaţi, dar ignorăm costul fondurilor provenite de la acţionarii firmei”[7, p.37]. Referinţa
principală în maximizarea averii este costul de oportunitate.
O altă opinie al cercetătorilor de la etapa actuală este al profesorul universitar N. Botnari,
care susţine în manualul „Finanţele întreprinderii” că profitul, rentabilitatea reprezintă criterii
cărora le este subordonată întreaga activitate economică şi financiară a întreprinderii.
Obiectivele, însă, pot fi urmărite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Pe termen scurt, obiectivul financiar al întreprinderii trebuie să fie lichiditatea, asigurarea
echilibrului financiar pe termen scurt, ceea ce presupune asigurarea permanentă, cel puţin, a unei
egalităţi între încasări şi plăţi. Gestiunea permanentă a capitalului, aflat sub diverse forme: de
stoc sau de active în curs de transformare a formelor funcţionale, estimarea riscurilor la care este
supusă activitatea întreprinderii, estimarea permanentă a evoluţiei pieţei şi acomodarea
întreprinderii la schimbările de mediu, care reprezintă funcţii ale managementului financiar,
conduc, pe termen lung, la creşterea profitului întreprinderii, la sporirea averii acţionarilor şi,
corespunzător la maximizarea valorii de piaţă a acesteia. Pentru a argumenta afirmațiile
autoarea delimitează trei obiective financiare ale întreprinderii: lichiditatea, maximizarea
profitului, maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii, pe care le explică astfel:
 ritmicitatea vânzărilor, precedată de gestiunea eficientă a clienţilor, asigură întreprinderii
necesarul de mijloace băneşti pentru efectuarea plăţilor curente;
 pentru a vinde, întreprinderea trebuie să producă bunuri şi servicii adecvate preferinţelor
consumatorilor, competitive pe piaţa naţională şi internaţională;
 fabricarea de produse dorite, competitive pe piaţă, însoţită de o bună gestionare a
factorilor de producţie şi de o puternică politică de marketing asigură întreprinderii încasarea
unor venituri suficient de mari, din care să fie posibilă acoperirea integrală a costurilor şi din care
să rezulte şi un profit necesar remunerării acţionarilor şi stimulării creşterii întreprinderii.
Suficienţa profitului pentru remunerarea acţionarilor în proporţii mai mari decât costul de
oportunitate, produce o creştere a valorii bursiere a acţiunilor, respectiv a valorii de piaţă a
întreprinderii.
Deci după cum am relatat mai devreme, teoria financiară actuală defineşte alt obiectiv
esenţial al întreprinderii şi anume acela de maximizare a valorii întreprinderii. Acest obiectiv,
specific managementului financiar, se concentrează asupra folosirii cât mai eficiente a resurselor
puse la dispoziţia firmei de către acţionarii acesteia.
Obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii este adesea sprijinit şi de alte obiective
financiare intermediare care ajută firma să-şi îndeplinească obiectivul general, dar prezintă unele
neajunsuri asupra cărora trebuie acţionat[5]:
 maximizarea profitului, este un obiectiv valoros dar care tinde să se concentreze numai
asupra rentabilităţii capitalului, fără a considera riscul relativ al investiţiilor care se angajează;
riscul excesiv, chiar dacă profitabil, tinde să reducă valoarea firmei pentru acţionari;
 maximizarea profitului pe termen scurt este un obiectiv important pentru întreprindere
deoarece întreprinderile care nu au un profit bun pe termen scurt riscă adesea să nu
supravieţuiască pe termen lung, totuşi, unele acţiuni care conduc la creşterea profitului pe termen
scurt (de ex. scăderea cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare, sau a celor pentru întreţineri şi
reparaţii), reduc valoarea pe termen lung aîntreprinderii;
  maximizarea preţului acţiunilor este un obiectiv important în cazul unor pieţe de capital
eficiente, care permit determinarea valorii adevărate a întreprinderii; cum însă pieţele nu sunt
complet eficiente, deciziile managementului care maximizează preţul pe termen scurt al
acţiunilor poate să deterioreze sănătatea financiară pe termen lung a firmei;
 maximizarea valorii activelor, realizată adesea prin achiziţionarea de firme concurente,
de furnizori sau clienţi industriali, poate duce uneori (cînd costul achiziţiei depăşeşte beneficiile
obţinute) la slăbirea financiară a întreprinderii, chiar dacă ea devine mai mare, asigurarea de
acces continuu la pieţe de capital reprezintă un obiectiv important în măsura în care firma doreşte
a-şi finanţa cu împrumuturi externe realizarea activităţilor curente sau noile proiecte de investiţii;
concentrarea însă excesivă asupra accesului la pieţele de capital ar putea duce la restricţii
suplimentare asupra activităţilor sale sau la îngheţarea capitalului propriu în firmă.
Astfel, în prezent,tot mai mulţi adepţi au afirmaţiile lui Alexis Jacquemin precum că
firma, fiind un organism complex, nu-şi poate limita obiectivul doar la maximizarea profitului,
iar în acest caz anume maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii reflectă complet obiectivul
fundamental al întreprinderii[5]. Şi aceste afirmaţii fiind unele de vîrf în zilele noastre deoarece
odată cu trecerea la economia de piaţă, pentru a obţine profit este necesar să se depună mult efort
şi anume de a face faţă concurenţei de piaţă, dar pentru a aface faţă acestei concurenţe, este
necesar de a oferi posibilitate tuturor participanţilor de a obţine avantaje, înepând cu clienţii
(calitate, preţ acceptabil, utilitate maximă, etc.), salariaţii (salarii mari, care să le permită să-şi
satisfacă necesităţile de zi cu zi şi nu numai), precum şi acţionarilor (stabilitate în ceea ce
priveşte creşterea dividendelor şi a profiturilor).

Bibliografie:

1. Botnari N., Finanţele întreprinderii, Ed. Prim, Chişinău 2008.

2. Brezeanu P., Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă. Ed. Fundaţiei
România de mâine, Bucureşti, 1999.
3. Halpern P.,Finanţe manageriale: modelul canadian, - Bucureşti, 1998.
4. Marius Herbei, Echilibrulfinanciar al firmei, EdituraMirton, Timişoara, 1998, p. 128
5. Nistor Ioan, Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, -Cluj-Napoca: Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2004.
6. Onofrei M., „Finanţele Întreprinderii”
7. Stancu I., „Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea
lor. Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii”.