1

6. IMUNOGLOBULINELE

Anticorpii sau Ig sunt produsul final al RIU. Ig sunt glicoproteine prezente în

plasmă, lichidul interstiţial şi secreţii. Ele au activitate de anticorpi, adică au
capacitatea să recunoască şi să se combine specific cu Ag. Fiecare anticorp
recunoaşte specific un anumit determinant antigenic sau epitop, de care se leagă cu o
porţiune care are structura complementară cu a epitopului. Această porţiune se
numeşte paratop, situs de legare sau situs combinativ.

Structura de principiu a Ig
Toate Ig au o structură asemănătoare, reprezentată de o unitate tetracatenară.
Planul de organizare al domeniilor Ig se regăseşte în multe alte proteine, de exemplu
la unii receptori de suprafaţă. Proteinele care conţin cel puţin un domeniu imunoglo-
bulinic constituie superfamilia Ig.
Ca model se analizează molecula de IgG1, care este formată din patru lanţuri :
 Două lanţuri grele H (heavy) identice între ele, lungi, asociate prin punţi
disulfurice, cu greutatea moleculară de circa 50 kDa. Lanţurile H au în structură
câte o componentă oligozaharidică.
 Două lanţuri uşoare L (light) identice între ele, legate de lanţurile H prin punţi
disulfurice, cu greutatea moleculară de circa 25 kDa.
Lanţurile H şi L sunt paralele şi orientate cu capătul N-terminal în aceeaşi
direcţie. Fiecare lanţ H sau L are două părţi :
 Partea variabilă este formată din primii 100 de aminoacizi dinspre capatul N-
terminal. Acest domeniu are secvenţe de aminoacizi foarte variabile, care diferă
între clonele de anticorpi. Domeniul variabil se notează cu V. VH se asociază cu
VL şi formează situsul combinativ pentru Ag. Fiecare monomer de Ig are două
situsuri combinative identice între ele, care recunosc acelaşi epitop. Capătul
variabil al lanţurilor H şi L face recunoaşterea Ag.
 Partea constantă este formată din restul lanţului, spre capătul C-terminal.
Secvenţele de aminoacizi sunt relativ constante pentru fiecare clasă de anticorpi.
Domeniile constante se notează cu C. Mai importante sunt domeniile constante C
din lanţurile H (CH), care sunt responsabile de acţiunile biologice ale Ig.
Domeniile Ig au o structură caracteristică rezultată prin plisarea ordonată a
lanţului polipeptidic. Rezultă două structuri  suprapuse (structuri în foaie pliantă
sau -sheet). Pliurile sunt fixate prin punţi disulfurice.
În funcţie de clasa din care fac parte, Ig au mai multe acţiuni biologice :
 Activează cascada complementului pe calea clasică.
 Se ataşează de membranele unor celule prin receptori specifici. Când moleculele
de Ig fixate de membrane recunosc Ag, ele stimulează anumite funcţii celulare.
Tendinţa moleculelor de Ig de a se ataşa de suprafaţa unor celule se numeşte
citofilie.
 Traversează placenta.
 2

În organism se sintetizează o varietate extrem de mare de molecule de Ig,

estimate la circa 106 variante posibile. Variabilitatea structurală se realizează printr-
un proces de recombinare a genelor care codifică lanţurile de Ig, în special regiunile
variabile. În cursul diferenţierii limfocitelor B acţionează o enzimă specifică numită
recombinaza, care reuneşte acţiunile de endonuclează şi ligază. Recombinaza
elimină unele fragmente din genele V , V şi VH şi aduce în proximitate două
fragmente de genă, care se asociază aleator.
În funcţie de partea constantă a lanţurilor H s-au descris la mamifere şi la om
cinci clase de Ig : IgG, IgM, IgA, IgE, IgD.

Clasa Greutatea % din Funcţiile Activarea

moleculară Ig serice majore complementului
IgG 150 000 Da 80% Apărarea antivirală, ++
antibacteriană şi
contra toxinelor
bacteriene în sânge şi
interstiţiu
IgA 320 000 Da 13% Apărarea mucoaselor -
(forma dimerică)
IgM 900 000 Da 6% Ac aglutinanţi şi +++
lizanţi contra bacteriilor
IgD 185 000 Da sub 1% Funcţie de BCR -
IgE 200 000 Da 0,002% Apărarea antiparazitară -
Rol în anafilaxie

Ig G

IgG reprezintă peste 75% din totalul Ig circulante. Ele se găsesc în

concentraţie foarte mare în plasmă, între 8-16 g/l şi sunt distribuite egal în interstiţiu
şi în lichidul intravascular. Toate subclasele de IgG trec transplacentar şi realizează
imunizarea pasivă umorală a nou-născuţilor în primele luni de viaţă.
Moleculele de IgG au greutatea moleculară de circa 150 kDa. Ele au în
general o durată de viaţă lungă, de circa 3-4 săptămâni. Excepţie fac moleculele din
subclasa IgG3, care trăiesc mai puţin de o săptămână (5-7 zile).
Toate subtipurile de IgG sunt caracteristice pentru RIU secundar, care apare la
al 2,3,.. n contact cu Ag. Sinteza lor este indusă de IL-4, produsă de LTH2.

Structura IgG
Lanţurile H
Lanţurile H sunt formate din circa 450 de aminoacizi şi au o greutate
moleculară de 50 kDa. În funcţie de structura domeniilor constante din lanţurile H se
deosebesc patru subclase de IgG. Lanţurile H se notează  1-4 şi ele caracterizează
subtipurile de IgG 1-4. Lanţurile  3 ale IgG 3 sunt mai lungi şi mai grele decât
lanţurile  din celelalte subclase de IgG.
 3

Lanţurile H nu sunt liniare, ele au structuri spaţiale secundare şi terţiare

formate prin punţi disulfurice. Aceste structuri formează bucle sau domenii dispuse
în dublu strat -sheet. Un domeniu are aproximativ 100 de aminoacizi.
Fiecare lanţ H are patru domenii : trei constante şi unul variabil.
 Domeniul amino-terminal are secvenţe de aminoacizi foarte variabile, se numeşte
VH (variabil heavy) şi participă la formarea situsului combinativ pentru Ag.
 Celelalte trei bucle sunt constante şi se denumesc CH (constant heavy). Ele se
notează dinspre capătul N-terminal cu CH1, CH2, CH3.
Zona de intersecţie dintre cele două lanţuri H situată între CH1 şi CH2 se
numeşte zona balama (hinge), pentru că este foarte flexibilă. Datorită flexibilităţii
din zona balama, fragmentele Fab au mişcări de baleiere şi pot da moleculei IgG
forma de T sau de Y. Mobilitatea favorizează căutarea şi recunoaşterea Ag. În zona
balama cele două lanţuri H se leagă prin punţi disulfurice. Numărul acestor punţi
variază între subclasele de IgG :
 IgG 1 are 2 punţi disulfurice.
 IgG 2 are 4 punţi disulfurice.
 IgG 3 are 11 punţi disulfurice.
 IgG 4 are 2 punţi disulfurice.
Durata de viaţă a moleculelor de Ig depinde de numărul de punţi disulfurice
din zona balama : cu cât sunt mai multe punţi creşte sensibilitatea moleculei la
acţiunea unor enzime sau radicali liberi (agenţi oxidanţi), iar molecula de Ig are viaţa
mai scurtă. Din acest motiv moleculele de IgG 3 au viaţa cea mai scurtă, de 5-7 zile.
Lanţurile L
Lanţurile L sunt formate din circa 215 aminoacizi şi au o greutate moleculară
de 25 kDa. Fiecare lanţ L cuprinde două bucle cu structură de dublu strat :
 Domeniul VL este variabil şi se află la capatul amino-terminal.
 Domeniul CL este constant.
Pentru toate tipurile de Ig există două tipuri de lanţuri L care diferă puţin la
nivelul domeniului CL. Într-o moleculă de Ig ambele lanţuri L sunt de acelaşi tip.
 Lanţurile L de tip  (kapa) sunt cele mai multe. Ele intră în structura a 2/3 dintre
moleculele de IgG.
 Lanţurile L de tip  (lambda) se regăsesc la 1/3 dintre moleculele de IgG.

Fragmentele Fab şi Fc
Din punct de vedere funcţional o moleculă de IgG are două fragmente :
 Fab se găseşte spre partea variabilă, spre capătul N-terminal.
 Fc se găseşte spre partea constantă, spre capătul C-terminal.
Prin tratarea unei molecule de anticorp cu o enzimă proteolitică numită
papaină, monomerul de Ig se separă în două fragmente Fab şi un fragment Fc.
Fragmentul Ag-binding (Fab)
Porţiunea de Ig formată din lanţul L unit cu domeniile corespunzătoare din
lanţul H (bucla VH şi bucla CH1) se numeşte Fab (fragment Ag-binding, de legare a
 4

Ag). O moleculă de IgG are două fragmente Fab. Fab cuprinde la capătul N-terminal
situsul combinativ pentru Ag sau paratopul. Fab are funcţia de recunoaştere a Ag.
Ig recunosc Ag după structura tridimensională sau spaţială, pentru că recunosc
determinanţii antigenici conformaţionali.
Toate tipurile de Ig recunosc două categorii de Ag :
 Ag solubile sau native, adică polizaharide sau molecule proteice.
 Determinanţii antigenici de pe suprafaţa Ag corpusculate : bacterii, virusuri,
paraziţi, celule singenice transformate în Ag (tumorale, infectate viral) sau celule
alogenice (provenite prin transplant).
Fragmentul cristalizabil (Fc)
Fragmentul cristalizabil (numit eronat fragmentul constant) este format din
domeniile celor două lanţuri H situate de la zona balama spre capătul C-terminal. În
cazul IgG, Fc cuprinde buclele CH2 şi CH3.
Fc este responsabil de funcţiile biologice ale moleculei de IgG :
 IgG activează complementul pe calea clasică. Activarea se face după ce molecula
de IgG a recunoscut determinantul antigenic. Se exteriorizează o secvenţă de
aminoacizi de pe CH2, care activează componenta C1q a complementului.
 IgG se pot lega prin domeniul CH3 de membrana unor celule care au receptori
FcR. După ce s-au ataşat de aceşti receptori, moleculele IgG stimulează unele
funcţii celulare : fagocitoza, secreţia unor factori toxici.
 Tot prin domeniul CH3, IgG se leagă de receptorii FcR de pe celulele trofoblas-
tului placentar. Ele trec transplacentar, furnizând imunitatea pasivă la nou-născut.

Situsul combinativ
Situsul combinativ pentru Ag este o cavitate mică formată prin plicaturarea
domeniilor VH şi VL. Plicaturarea se face prin punţi disulfurice, sub formă de dublu
strat . Ag intră în această cavitate şi angajează legături cu domeniile V prin comple-
mentaritate, pe principiul cheie-broască.
Contactele cu Ag nu se fac pe toată lungimea domeniilor V. Secvenţele de
aminoacizi care stabilesc legături cu Ag sunt reunite sub denumirea de CDR. Restul
secvenţelor de aminoacizi, care nu stabilesc legături cu Ag, formează regiunea
suport – FR.
CDR
În lungimea fiecărui lanţ polipeptidic a domeniilor VH şi VL sunt câte trei
mici segmente formate din 5-10 aminoacizi. Variabilitatea lor este foarte mare, mai
mare decât variabilitatea din restul domeniului. Ele se numesc regiuni hipervariabile
sau CDR (complementarity determining regions).
CDR sunt aşezate la distanţe mari una faţă de alta pe parcursul secvenţei
primare de aminoacizi a domeniilor VH şi VL, dar ele sunt aduse una lângă alta prin
plicaturare. Structura spaţială a situsului combinativ este foarte importantă. Dacă se
separă lanţurile H şi L, fiecare dintre domeniile VH şi VL pierde capacitatea de
recunoaştere a Ag. Structura spaţială a CDR este menţinută de regiunea schelet a
situsului combinativ.
 5

CDR realizează contactele cu epitopii. Aceste contacte sunt punctiforme.

CDR sunt aşezate în vârful unor plicaturi care intră în interiorul situsului
combinativ. Secvenţele de aminoacizi din CDR sunt complementare cu structura
epitopilor.
Totalitatea celor şase segmente CDR formează paratopul sau situsul de legare
pentru Ag. El recunoaşte epitopul. Paratopul dă specificitatea legăturii Ag-anticorp.
Specificitatea recunoaşterii antigenice depinde de :
 Structura primară a CDR, adică felul şi numărul aminoacizilor.
 Structura secundară a CDR, adică aşezarea lor în spaţiu.
FR
Regiunea suport sau schelet, denumită FR (framework region) cuprinde restul
secvenţelor de aminoacizi din domeniile VH şi VL care nu se leagă cu Ag, dar care
formează pereţii situsului combinativ. FR nu participă la contactul cu Ag, dar aşează
optim în spaţiu CDR prin plicaturarea buclelor VH şi VL. Plicaturarea VH şi VL
contribuie la specificitatea situsului combinativ.

Plicaturarea transformă domeniile VH şi VL în structuri antigenice, mai precis

în determinanţi antigenici conformaţionali : vârfurile buclelor se unesc şi astfel unii
aminoacizi ajung în vecinătate. Peptidele nou formate se comportă ca Ag, numite
idiotipi. Idiotipii declanşează sinteza unor anticorpi anti-idiotip.
De fapt situsul combinativ pentru Ag are două funcţii contrare :
 Este o structură de recunoaştere a Ag.
 Este concomitent şi o structură antigenică în sine, declanşând un RIU.
Consecinţa este că de câte ori pătrund Ag în organism, se formează anticorpi,
care devin Ag. Ei determină un al doilea RIU, cu anticorpi anti-idiotip (anticorpi
anti-anticorp). Un RIU declanşează alte RIU în cascadă.
Aceşti anticorpi anti-idiotip au rol în reglarea RIU, prn activarea cascadei LT
supresoare. În bolile autoimune anticorpii anti-idiotip au rol agravant.

Receptorii Fc  R
Există trei tipuri de FcR : I, II şi III (CD64, 32 şi 16). Toate tipurile au un
segment extracelular format din domenii Ig-like. Ele fixează IgG la nivelul
domeniului CH3.
FcR sunt implicaţi în principal în legarea complexelor imune care conţin IgG
de suprafaţa celulelor fagocitare (PMN, monocite, MF) şi a celulelor implicate în
RIC (LTC, NK). Legarea IgG stimulează două funcţii ale acestor celule :
 Fagocitoza complexelor imune, solubile sau care conţin Ag corpusculate mici.
 ADCC, adică citotoxicitatea celulară anticorp-dependentă, care reprezintă liza Ag
corpusculate voluminoase fără fagocitarea lor :
 Celulele fagocitare deversează în exterior enzimele lizozomale şi radicalii
de oxigen.
 6

 LTC şi NK distrug celulele ţintă prin eliberarea perforinei, a granzimelor şi

prin declanşarea apoptozei.
Fc  RII se găseşte şi pe trofoblastele placentare. El participă şi la transportul
transplacentar al IgG, care asigură imunitatea pasivă la făt şi la nou-născut.

Particularităţi funcţionale ale subclaselor de IgG

IgG 1
IgG 1 se găsesc în cantitatea cea mai mare, reprezentând cam 66% din totalul
moleculelor de IgG. Ele activează moderat complementul pe calea clasică. IgG 1
traversează uşor placenta şi contribuie major la imunitatea pasivă a nou-născutului.
IgG 1 sunt anticorpii cei mai eficace pentru apărarea antibacteriană :
 Lizează germenii prin activarea cascadei complementului.
 Au funcţie de opsonine, favorizând fagocitoza germenilor de către celulele
fagocitare care au pe suprafaţă receptori Fc  R.
 Neutralizează exotoxinele bacteriene.
IgG 2
IgG 2 reprezintă cam 25% din totalul moleculelor de IgG. Ele activează slab
complementul şi dintre toate subclasele de IgG străbat cel mai greu placenta.
IgG 3
IgG 3 reprezintă cam 7% din totalul moleculelor de IgG. Ele au lanţurile H
mai lungi, iar acestea sunt unite în zona balama prin 11 punţi disulfurice, sensibile la
acţiunea enzimelor şi radicalilor liberi din lichidul extracelular. De aceea IgG 3 au
viaţa scurtă, sub o săptămână.
Dintre toate subclasele de IgG, IgG 3 activează cel mai intens complementul
pe calea clasică.
IgG 4
IgG 4 reprezintă cam 5% din totalul moleculelor de IgG. Ele nu activează
complementul pe calea clasică. IgG 4 sunt anticorpi citofili, adică după sinteză nu
rămân în lichidele organismului. Ei se fixează pe membrana unor celule (mastocite
şi bazofile), la fel ca IgE. Dacă mai târziu IgG 4 au contact cu Ag, induc activarea
mastocitelor şi bazofilelor, care eliberează mediatori ai inflamaţiei (histamină, PAF),
producând o reacţie de tip alergic.

IgM

IgM se găsesc în plasmă în concentraţie de circa 1 g/l, au durata de viaţă de 10

zile şi au greutatea moleculară de circa 900 kDa. Din cauza greutăţii moleculare
mari, IgM nu traversează placenta.
Moleculele de IgM se găsesc în organism sub formă de monomeri sau de
pentameri :
 Sub formă de monomer IgM sunt prezente pe suprafaţa LB, având funcţie de
BCR.
 7

 IgM serice sunt pentameri. Fiecare din cele cinci subunităţi seamănă cu o
moleculă de IgG, formată din două lanţuri H şi două lanţuri L. Monomerii de IgM
sunt uniţi la capătul -COOH prin punţi disulfurice şi printr-o piesă de jonctiune
(lanţul J) care este o glicoproteină sintetizată de plasmocitele care sintetizează
IgM.
Fiecare lanţ H are cinci domenii, unul variabil şi patru constante.
IgM participă la apărarea contra virusurilor şi în special contra bacteriilor. Ei
sunt anticorpi aglutinanţi pentru că au 10 situsuri combinative identice, dintre care
sunt utilizate cinci, astfel că o moleculă de IgM poate să facă punţi între două Ag
corpusculate.
IgM este clasa cea mai activatoare de complement pe calea clasică, pentru că
moleculele de IgM sunt pentameri, deci o moleculă de IgM are în total cinci situsuri
de activare a complementului. De aceea IgM sunt anticorpi citolitici.
IgM sunt anticorpii caracteristici pentru RIU primar. Sinteza lor este stimulată
de IL-2, produsă de LTHp. Ei sunt primii anticorpi apăruţi atât filogenetic în
evoluţia vertebratelor, cât şi ontogenetic, la nou-născut. O mare parte din anticorpii
naturali ai grupelor sanguine, factorii reumatoizi din poliartrita reumatoidă şi
aglutininele la rece din anemiile hemolitice autoimune sunt IgM.

IgA

IgA sunt responsabile de apărarea imună la nivelul mucoaselor. IgA se găsesc

egal distribuite în circulaţie, în interstiţiu şi în secreţii, sub două forme : serice şi
secretorii.
IgA sunt sintetizate în cadrul RIU secundar. Sinteza lor este favorizată de IL-
5, produsă de LTH2.
IgA serice sau circulante
IgA serice se găsesc într-o concentraţie de 1-4 g/l, reprezentând între 5-25%
din totalul Ig serice. Dintre moleculele de IgA serice, 90% sunt monomeri şi 10%
sunt polimeri formaţi din două, trei sau patru molecule reunite printr-o piesă J
analogă cu piesa J din structura IgM.
IgA serice au următoarele caracteristici :
 Au o greutate moleculară de 160 kDa.
 Trăiesc 10-12 zile.
 Au rol în apărarea antivirală şi antibacteriană.
 Nu activează complementul.
 Nu traversează placenta.
IgA secretorii
IgA secretorii (IgAs) sunt dimeri. Cele două molecule sunt unite cu o piesă de
joncţiune J şi cu o piesă secretorie care protejează molecula IgAs de enzimele din
secreţiile digestive.
IgAs sunt prezente în secreţiile digestive, bronşice, în lacrimi, salivă şi în
laptele matern.
 8

50% din IgAs provin din IgA serice dimerice iar 50% sunt produse de
plasmocitele din GALT şi BALT.
IgAs sunt exocitate activ prin celulele epiteliale. Toate celulele epiteliale
produc piesa secretorie, care este expusă pe membrană la polul sanguin al celulei şi
se leagă de dimerii de IgA. Dimerii de IgA sunt endocitaţi ca vezicule de pinocitoză
şi sunt feriţi de acţiunea enzimelor intracelulare. În lumenul digestiv sau bronşic
moleculele dimerice de IgAs sunt exocitate. Piesa secretorie are o structură care
rezistă la acţiunea enzimelor proteolitice.
În lumen IgAs sunt libere în secreţii sau se aşează în monostrat la polul
luminal al celulelor epiteliale, formând o barieră antivirală şi antibacteriană la
nivelul mucoaselor. De asemenea ele opresc substanţele alergene exogene.
Deficitul congenital de IgAs duce la infecţii frecvente digestive şi respiratorii
la copil. În deficienţele de IgA, acestea sunt parţial înlocuite cu IgM, care au
capacitatea de a lega piesa secretorie.
IgAs din colostru şi din laptele matern sunt sintetizate de plasmocitele migrate
spre glanda mamară spre finalul sarcinii şi în cursul alăptatului. Aceste IgAs ajung în
tractul digestiv al copilului ca microvezicule care se află în citoplasma PMN şi
monocitelor din laptele matern. Când PMN şi monocitele ajung în contact cu flora
intestinală a copilului, ele eliberează IgAs care se fixează pe epiteliul digestiv.

IgD

IgD seamănă structural cu IgG, dar au o zonă balama mai lungă şi foarte
sensibilă la acţiunea hidrolazelor. Din acest motiv durata de viaţă a IgD este de
numai 6 zile şi IgD se izolează greu în stare pură. IgD au greutatea moleculară de
185 kDa. Concentraţia serică a IgD este foarte scăzută, de circa 0,03 mg/ml.
Monomerii de IgD se găsesc pe suprafaţa LB, având funcţie de BCR, în
special la făt şi la nou-născut. S-a descris activitate de anticorp a IgD serice faţă de
unele Ag : penicilina, proteinele din lapte, insulina, Ag tiroidiene.

Ig E

IgE sunt formate dintr-o singură unitate tetracatenară. Lanţul greu  este
format din cinci domenii, unul variabil şi patru constante. Fragmentul Fc cuprinde
trei domenii constante. Molecula de IgE nu are o zonă balama şi din această cauză ea
este foarte rigidă.
IgE sunt anticorpi citofili, adică după ce sunt sintetizaţi nu rămân în lichidul
extracelular, ci se ataşează prin receptori specifici pe suprafaţa mastocitelor şi
bazofilelor.
IgE se află la indivizii normali în concentraţii serice extrem de scăzute, de
ordinul ng/ml. Ele sunt implicate în apărarea antiparazitară. După fixarea pe
suprafaţa paraziţilor, IgE sunt recunoscute de eozinofile, care distrug paraziţii.
Concentraţia IgE creşte mult în alergii şi în bolile parazitare.