CARTEA A CINCEA

DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT

Titlul I
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT

I. Definiţia şi sarcina dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat (definit in sens îngust) determină ordinea de drept privat competentă în cazul
raporturilor cu element de extraneitate (de ex. un raport în care un participant are cetăţenia străină sau domiciliul în
străinătate; săvîrşirea unui act în străinătate). El constă din aşa numitele norme conflictuale (sau norme de trimitere),
care cu ajutorul unor puncte de legătură determinate indică dreptul aplicabil în cauză (art. 1576 alin. (1)). Dacă nu
este posibilă determinarea legii aplicabile conform normelor conflictuale, în calitate de substitut se aplică acel sistem
de drept, cu care raportul juridic are cea mai strînsă legătură (vezi art. 1576 alin. (2)). În general, prezumţia este că
norma de drept conflictual desemnează în calitate de drept aplicabil acel drept, cu care raportul juridic cu element
străin are cea mai strînsă legătură (principiul echităţii de drept internaţional privat). Această prezumţie poate fi
răsturnată, dacă se demonstrează că raportul cu element străin are legăturile cele mai strînse cu alt sistem de drept
(clauză de excepţie).
Va fi chemat la aplicare întotdeauna dreptul unui stat şi nu tradiţiile (uzanţele) unei populaţii (etnii). Conţinutul şi
calitatea normelor materiale disponibile pentru ales rămîn în mod principial neconsiderate la momentul efectuării
legăturii.
Sarcina unei norme de drept internaţional privat nu este de a hotărî în mod direct în cauză. Aceasta este sarcina
dreptului (sistemului de drept) la care face trimitere norma de drept internaţional privat. Normele conflictuale sunt
juxtapuse normelor materiale (lex causae).
Normele materiale decid în mod direct în cauză. Normele conflictuale determină dacă într-un raport cu element de
extraneitate vor fi aplicate normele materiale proprii (de drept intern) sau ale unui sistem de drept străin.
Normele materiale care sînt chemate la aplicare de către normele conflictuale şi care sînt aplicabile asupra unui
complex de probleme formează aşa numitul statut material (de ex. statutul obligaţiei, statutul bunului, statutul
moştenirii).
Normele imperative definite în art. 1582 pot fi clasificate sub norme materiale. (Noţiuni similare, cum ar fi aşa
numitele norme materiale autolimitate, norme de aplicare imediată, norme de aplicare necesară, etc. pot fi reduse la
norme materiale. Conţinutul acestor norme reglementează în mod direct aplicabilitatea lor. Ele au, deci, o
componentă materială şi una conflictuală.).
Dreptul internaţional privat circumscrie doar domeniul de aplicare a normelor de drept privat. Normele de drept
public a unui stat străin nu se aplică în mod principial. Totuşi, în unele cazuri speciale, atunci cînd interesele
legitime şi vădit preponderente (definite conform dreptului moldovean) ale unei părţi o cer, instanţa poate aplica o
dispoziţie imperativă a legii unui alt stat cu care raportul (situaţia) prezintă o legătură strînsă. Pentru a decide în
cauză, instanţa va ţine cont de scopul dispoziţiei imperative, precum şi de consecinţele care decurg din aplicarea
acestei dispoziţii.
Dreptul internaţional privat moldovean este aplicat de către judecător din oficiu (ex officio) şi nu doar în cazul în
care părţile s-au referit la el.
În cazul în care prevederile prezentei cărţi fac trimitere la un sistem de drept străin, această trimitere este făcută în
mod principial doar la normele materiale, nu şi la normele conflictuale (art. 1583). Acel sistem de drept străin se va
aplica raportului în cauză. Retrimiterea se exclude. De notat, însă, ca există norme de drept internaţional privat
moldovean ancorate în alte legi (de ex. norme conflictuale în domeniul familiei prevăzute în Codul Familiei) care, în
principiu, fac trimitere la întregul sistemul de drept străin, inclusiv la normele conflictuale. În acest caz va fi
considerat punctul de legătură al dispoziţiei normei conflictuale străine pertinente, care poate retrimite la sistemul de
drept moldovean sau la un sistem de drept al unui stat terţ.
Caracterul naţional
Dreptul internaţional privat conţine reguli pentru raporturi cu element străin. El este, însă, în mod principial, un
drept statal (intern, naţional), deoarece majoritatea normelor conflictuale se conţin în legi naţionale, şi este, deci,
diferit de la stat la stat. O unificare a dreptului internaţional privat în anumite domenii a avut loc prin intermediul
acordurilor interstatale (bi- şi multilaterale). În cazul unificării dreptului material, dreptul internaţional privat rămîne
superfluu (vezi asemenea noţiuni cum ar fi: dreptul transnaţional şi lex mercatoria). Cu toate că dreptul internaţional
privat aparţine dreptului intern, la momentul aplicării normelor conflictuale ale acestuia este inevitabilă compararea
mai multor sisteme de drept (drept comparat), de ex. în cazul calificării (vezi comentariu la art. 1577). În măsura în
care prin intermediul dreptului internaţional privat va fi chemat la aplicare dreptul străin, aplicarea lui pune condiţia
unor cunoştinţe cu privire la dreptul străin pertinent (vezi comentariul la art. 1578). (Pentru a-l cunoaşte, judecătorul
se poate servi, spre exemplu, de anumite surse disponibile într-o limbă pe care o posedă).
Domenii înrudite
În timp ce prin intermediul dreptului internaţional privat se determină dreptul pertinent aplicabil unui raport juridic,
delimitarea între competenţa instanţei de judecată (civilă) naţionale şi străine se face prin intermediul regulilor de
drept procesual civil internaţional cu privire la competenţa internaţională. Aceste reguli se conţin în Codul de
procedură civilă (Titlul IV), precum şi în acorduri interstatale. Este de făcut deosebirea între reguli cu privire la
competenţa internaţională a instanţelor naţionale în cazurile cu element străin şi reguli cu privire la competenţa
internaţională a instanţelor străine, ultimele aplicîndu-se mai ales în contextul recunoaşterii hotărîrilor străine.
Este de asemenea de făcut delimitarea între dreptul internaţional privat şi dreptul cu privire la străini (dreptul
străinilor), adică totalitatea unor prevederi speciale ale dreptului naţional material cu privire la străini (apatrizi).
Dreptul interlocal
Un număr de state nu posedă un drept privat uniform, pe teritoriul lor se aplică mai multe sisteme de drept. O
asemenea sciziune teritorială a dreptului se întîlneşte cel mai des în state federale (de ex. SUA, Canada, Australia,
Mexic), dar se înîlneşte şi în altele (de ex. Marea Britanie, Spania). Ordinea de drept internă federată (a unei unităţi
teritoriale) pertinentă se determină conform normelor conflictuale ale dreptului privat interlocal. Aceste norme au în
interiorul unui stat cu o pluralitate de sisteme de drept aceiaşi funcţie pe care o are dreptul internaţional privat în
raporturile dintre state diferite. În cazul în care dreptul internaţional privat moldovean trimite la dreptul unui stat cu
mai multe sisteme de drept, sistemul de drept pertinent (aplicabil) va fi determinat de către dreptul privat interlocal
al acestuia sau se va aplica dreptul acelui stat federat cu care raportul în cauză prezintă cele mai strînse legături (vezi
art. 1579).
Alături de sciziunea teritorială a dreptului poate fi întîlnită şi sciziunea personală a dreptului, în special în statele în
care statutul personal al cetăţenilor acestuia se supune dreptului comunităţii religioase respective (aşa mai ales în
statele islamice, de ex. Indonezia, Pakistan, Egipt). În asemenea state dreptul aplicabil se va determina, în primul
rînd, prin intermediul dreptului interreligios al statului respectiv.
Sursele dreptului internaţional privat moldovean
a) Normele conflictuale autonome
În Moldova dreptul internaţional privat nu este codificat într-un singur act normativ. Norme conflictuale se conţin în
cîteva legi.
Prezenta carte poate fi considerată ca un început de codificare a dreptului internaţional privat. Articolele 1576 –
1586 conţin prevederi generale cu privre la dreptul internaţional privat. Articolele 1587 – 1524 conţin norme
conflictuale cu privire la raporturi civile reglementate în cele patru cărti precedente ale prezentului cod. În măsura în
care nu prevăd în mod expres altceva, dispoziţiile generale ale prezentei cărţi (Titlul I) se aplică şi cu privire la
normele conflictuale care se conţin în alte legi, cum ar fi normele conflictuale cu privire la raporturile familiale (vezi
şi comentariu la art. 2 alin. (2)).
Codul familiei (Titlul VI) conţine norme cu privire la raporturile familiale cu elemente de extraneitate. Norme ale
dreptului internaţional privat sunt dispersate şi în alte legi speciale.
b) Tratate interstatale
Norme de drept internaţional privat se conţin în multe tratate interstatale bi- şi multilaterale. Din cele multilaterale
sunt de menţionat convenţiile conferinţei de la Haga: Convenţia de la 1 martie 1954 cu privire la procedura civilă (în
vigoare pentru Moldova de la 3 noiembrie 1993), Convenţia de la 29 mai 1993 cu privire la protecţia copiilor şi
cooperarea în materie de adopţie internaţională (Moldova – 1 august 1998), Convenţia din 25 octombrie 1980 cu
privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii (în vigoare pentru Moldova la diferite date cu diferite
state semnatare). Alte tratate multilaterale: Convenţia CSI privind asistenţa juridică în raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală din 22 ianuarie 1993 (şi Protocolul la Convenţie din 28 martie 1997); Multe din
convenţiile adoptate în cadrul Consiliului Europei influenţează dreptul internaţional privat (de ex. Convenţia
europeană cu privire la informarea asupra dreptului străin (in vigoare pentru Moldova de la 15.06.2002), şi
Protocolul adiţional la Convenţie (în vigoare pentru Moldova de la 15.06.2002); Convenţia europeană cu privire la
abolirea legalizării actelor stabilite de către agenţii diplomatici sau consulari (în vigoare pentru Moldova de la
31.08.2002); Convenţia europeană cu privire la statutul juridic al copiilor născută înafara casătoriei (în vigoare
pentru Moldova de la 15.06.2002); Convenţia europeană cu privire la recunoaşterea şi executarea deciziilor în
materie de tutelă asupra copiilor şi restabilire a tutelei asupra copiilor (în vigoare pentru Moldova de la 01.05.2004);
Convenţia cu privire la recunoaşterea calificării referitoare la studiile superioare în regiunea europenă (în vigoare
pentru Moldova de la 01.11.1999); Convenţia civilă cu privire la corupţie (în vigoare pentru Moldova de la
01.07.2004); Convenţia europeană cu privire la naţionalitate (în vigoare pentru Moldova de la 01.03.2000)). Dreptul
internaţional privat moldovean trebuie să fie adaptat Convenţiei pentru protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor
fundamentale (în vigoare pentru Moldova de la 12.09.1997) şi a protocoalelor adiţionale la Convenţie (vezi art. 4
alin. (2) al Constituţiei, precum şi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.99 privind interpretarea art. 4).
Tratatele bilaterale au de asemenea un rol important (unele acorduri bilaterale asumate de Moldova datează dinainte
de independentă, cum ar fi de ex. acordul consular sovieto-german din 25.04.1954).
Normele tratatelor internaţionale precedează în rang normele conflictuale autonome (de drept intern) (vezi
comentariu la art. 1586). La interpretarea tratatelor interstatale nu este oportun se se folosească accepţiunea (sensul)
noţiunilor de drept intern. Mai curînd trebuie să se aspire la o interpretare şi aplicare unitară în toate statele membre
la tratat. La interpretarea tratatelor sunt de considerat textele în alte limbi ale tratatului şi accepţiunea acestuia din
perspectiva fiecărui sistem de drept străin, precum şi a jurisprudenţei statelor membre. Este de asemenea necesară o
calificare autonomă a noţiunilor de trimitere făcută pe bază de drept comparat, ţinînduse cont de istoria apariţiei şi
de scopul prevederilor din tratat.
Constituţia şi dreptul internaţional privat
Norme de drept internaţional privat autonom trebuie să concorde cu Constituţia, în mod special cu prevederile
Titlului II “Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”.
La aplicarea prevederilor dreptului străîn determinat competent în cauză conform normelor conflictuale trebuie
considerate drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie. Dacă drepturile şi libertăţile fundamentale
pot fi lezate prin aplicare dreptului străin, protejarea lor se realizează prin aplicarea clauzei de ordine publică (vezi
comentariul la art. 1581). În acest scop trebuie însă aplicate diferite standarte decît cele folosite la aplicarea
dreptului asupra unui raport de drept intern. Dacă raportul de drept privat are o legătură strînsă sau preponderentă cu
un drept străin (şi deci o legătură mai slabă cu dreptul moldovean), se vor aplica standarte mai puţin stricte.
Trăsături principale ale dreptului conflictual reglementat în Cartea IV
Dreptul internaţional privat moldovean este bazat pe un sistem de norme conflictuale bilaterale. El reglementează nu
numai aplicarea dreptului moldovean, ci a oricărui drept străin. El porneşte de la premiza echivalenţei şi
interşanjabilităţii (capabil de a fi înlocuit) sitemelor de drept privat naţionale.
Cartea IV pune principiul cetăţeniei la baza statutului personal în domeniile dreptului pesoanelor fizice (art. 1587 –
1595) şi dreptului moştenirii (art. 1622). Asfel cele mai importante aspecte ale exsitenţei unei persoane fizice sunt
supuse legilor ţării acestei persoane, pe motivul că persoana în cauză are legăturile cele mai strînse cu acest stat şi cu
dreptul acestuia. Acolo unde principiul cetăţeniei eşuază, mai cu seama în cazul în care o persoană are mai multe
cetăţenii, la baza statutului personal se pune criteriul legăturii celei mai strînse pe care persoana o are cu un stat (art.
1587 alin. (2)) sau, în cazul apatizilor, legătura se face în baza domiciliului ori reşedinţei (art. 1587 alin. (3)), sau, în
raporturile în care participă două sau mai multe persoane cu cetăţenii diferite, punctul de legătură este autoritatea
desemnatară (vezi art. 1592 alin. (3)) completat de principiul favorizării parţii vulnerabile (vezi art. 1592 alin. (3)
propoz. (2)).
La baza statutului real prezenta lege pune criteriul locului aflării bunului (vez art. 1601). Prin excepţie, se aplică
legea actului juridic pentru dobîndirea şi transmiterea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului
care face obiectul acestui act juridic (art. 1602 (2)), legea pavilionului navei sau legea naţionlă a persoanei juridice
care exploatează vehiculele ferofiare şi auto (art. 1603 (1)), legea autorităţii care ţine registru (art. 1604)).
La stabilirea dreptului aplicabil, dreptul internaţional privat moldovean ţine cont şi de voinţa părţilor. Posibilitatea
alegerii deptului aplicabil este deschisă nu numai în cazul obligaţiilor contractuale, dar de asemenea în cazul
bunurilor aflate în curs de transport şi în cazul moştenirii testamentare (1623 (1)).
Legătura normelor conflictuale
Normele conflictuale sunt formate din conţinut şi legătură. Ele determină dreptul aplicabil în baza unor criterii tipice
a unei cauze concrete. Aceste criterii indică o legătură strînsă cu un anumit sistem de drept (ordine de drept). Ele
sunt cunoscute sub noţinea de aşa zisele puncte de legătură (ex. cetăţenia, locul încheierii contractului, autoritea
competentă). Alegerea acestor puncte de legătură este în raport de particularitatea domeniului de drept cuprins în
conţinutul normei conflituale (ex. obligaţii, drepturi reale), care poate fi definit ca obiect al legăturii. Deci punctele
de legătură variază în raport de obiectul legăturii. Punctele de legătură pot să depindă de persoana participantului
(ex. cetăţenia, reşedinţa obişnuită, sediul administrativ al unei persoane juridice), de declarţia de voinţă (ex. alegerea
dreptului), sau de acţiuni (ex. locul încheierii unui act juridic, locul săvîrşirii actului ilicit) sau de caracteristicele
unui bun (ex. locul aflării unui teren). O multime de norme conflictuale prezintă în mod alternativ mai multe punte
de legătură, care face posibil o legătură alternativă cu diferite sisteme de drept. În măsura în care punctele de
legătură prezintă noţiuni de drept (ex. reşedinţă obişnuită, locul săvîrşirii acţiunii), nu este necesar ca sensul acestora
să fie acelaş în diferite sisteme de drept. Interpretarea noţiunilor de drept poate fi făcută în mod principial doar
conform sistemului de drept, caruia îi aparţine norma conflictuală. Spre exemplu, daca se aplică o normă de drept
internaţional privat autonom, interpretarea se va face conform dreptului moldovean. Din contra, punctele de legătură
ale normelor conflictuale din tratatele interstatale trebuie interpretate unitar.
Fraudarea legii
Dreptul internaţional privat deschide parţilor anumite posibilităţi de influenţare a dreptului aplicabil, de exemplu,
prin alegerea dreptului aplicabil sau prin manipularea punctelor de legătură (schimbînd reşedinţa obişnuită,
transferînd locul încheierii actului ori locul aflării bunului). O reglementare legală a acestei problematici nu există.
Această problematică nu se poate depăşi nici prin aplicarea ordinii publice.
În mod principial, crearea sau schimbarea cu un anumit scop a punctelor de legătură a normelor conflictuale este
valabilă. Spre exemplu, schimbarea cetăţeniei este valabilă, indiferent de motivele pentru care a fost făcută. De
asemenea, dacă parţile transferă locul încheierii unui contract pentru a evita aplicarea prevederilor dreptului
moldovean cu privire la formă, lor nu li se poate obiecta în mod principial fraudarea legii. Alegerea dreptului
aplicabil în cadrul autonomiei de voinţă în dreptul internaţional privat este recunoscută părţilor (nu şi în cazul unui
act juridic pur intern, în care caz aplicarea normele de drept imperative de drept intern (moldovean) nu poate fi
înlăturată de către părţi prin alegerea unui drept aplicabil străin).
În cazul influenţării punctelor de legătură cu intenţie frauduloasă, trebuie mai întîi de stabilit dacă normele
conflictuale pot în general recunoaşte puntele de legătură astfel manipulate (ex. dacă în cazul răpirii unui copil se
poate justifica domiciliul sau reşedinţa lui). În unele cazuri trebuie considerat scopul (valorile pe care le protejează)
normei materiale fraudate care poate justifica înlăturarea punctului de legătură.
Aplicarea dreptului străin în practică
Instanţa judecătorească moldoveană aplică în mod principial doar dreptul procesual propriu (adică legea
moldoveană) (vezi art. 458 alin. (1) a Codului de procedură civilă), în mod special dreptul administrării probelor
(vezi art. 458 alin. (6) a Codului de procedură civilă). Autoritatea legii forului asupra procedurii nu exclude totuşi
aplicarea dreptului străin, daca el este calificat ca drept material din punctul de vedere al dreptului internaţional
privat moldovean (ex. în legislaţia unor state străine prescripţia este reglementată de normele procesuale).
Identificarea conţinutului dreptului străin se face de asemenea conform dreptului procesual al instanţei. Judecătorul
moldovean este obligat să stabilească din oficiu (ex oficio) prevederile legale străine necesare pentru a lua hotărîrea
în cauză. Partea în proces nu are obligaţia de probare a conţinutului dreptului străin, cu excepţia cazului în care este
obligată de instanţă să o facă (vezi art. 1578 alin. (3)). Această excepţie prezintă însă regula în cauzele patrimoniale.
Partea în proces trebuie să facă proba usanţei comerciale la care face referinţă. Trebuie să se identifice starea actuală
reală a dreptului străin, ţinîndu-se cont de jurisprudenţa şi doctrina acelui stat (vezi art. 1578 alin. (1)). Aceasta nu
exclude o perfecţionare a dreptului străin pentru cazuri neconsiderate de el.
La identificarea conţinutului dreptului străin judecătorul trebuie să utilizeze sau să exploateze toate sursele de
cunoaştere accesibile. Părţile la proces trebuie sa asiste instanţa pe cît e posibil. Dacă părţile au acces la sursele
respective, ele trebuie, de regulă, să prezinte (în mod concret) conţinutul dreptului străin. Instanţa poate, de rugulă,
să accepte ca veritabile prezentările sau pledoariile concordante ale parţilor cu privire la conţinutul dreptului străin.
În cazul prezentărilor sau pledoariilor discordante, instanţa are obligaţia de investigare. Felul în care judecătorul işi
dobîndeşte cunoştinţele cu privire la dreptul străin aplicabil este la latitudinea lui.
În practică, instanţa poate cel mai adesea cere opinia legală a unui expert de la o instituţie ştiinţifică de profil (ex.
universitate, Academia de Ştiinţe) (vezi art. 1578 alin. (2)). Nu este suficientă limitarea la o opinie a expertului
bazată doar pe prevederile legale străine, fără considerarea jurisprudenţei şi a doctrinei. Poate fi numit un expert în
cazul interpretării unei clauze contractuale redactată într-o limbă străină.
O altă posibilitate de cunoaştere a dreptului străin este oferită de mecanismul Convenţiei europene cu privire la
informarea asupra dreptului străin de la 07.06.1968 (şi Protocolul adiţional la convenţie din 15.03.1978). Convenţia
a intrat în vigoare pentru Moldova la 15.6.2002. Majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei sunt semnatare
ale convenţiei. O cerere de informare la care se ataşează o expunere a faptelor şi eventual copiile unor documente
relvante (vezi art. 4 al Convenţiei) însoţite de traducerea fiecărui document în limba oficială a statului adresat se
prezintă de către instanţă Ministerului Justiţiei, care are rolul organului de transmitere.
Instanţa trebuie să ia toate măsurile care îi stau la îndemînă pentru a cunoşte conţinutul dreptului străin. În cazul în
care nu se poate determina în mod cert cuprinsul dreptului străin aplicabil, instanţa poate încerca stabilirea cu
aproximaţie a stării reale a dreptului străin aplicabil. În acest scop s-ar putea încerca aplicarea dispoziţiilor unui
sistem de drept înrudit din aceiaşi familie de drept.
Dacă toate soluţiile eşuează, instanţa va aplica în calitate de substitut dreptul moldovean (vezi art. 1578 alin. (4)).
Dreptul moldovean ca drept substitutiv ar putea fi aplicat şi în cazul în care conţinutul dreptului străin aplicabil nu
poate fi determinat cu destulă rapiditate în cauzele cu privire la întreţinerea sau îngrijirea copilului minor, în care se
cer măsuri asiguratorii.
A nu se confunda litera şi scopul dispoziţiei prevăzute de art. 1578 alin. (4) cu dispoziţia legală prevăzută art. 1576
alin. (2). În primul caz este vorba de imposibilitatea determinării sistemului de drept aplicabil şi situaţia se rezolvă
prin aplicarea dreptului care prezintă cele mai strînse legături cu raportul în cauză. În cel de-al doilea caz este vorba
de imposilitatea stabilirii conţinutului unui sistem de drept străîn deja individualizat şi ieşirea din situaţie este
aplicarea dreptului moldovean. Rezultatul ambilor situaţii se poate asemenă adesea: se va aplica dreptul moldovean.
Se pune problema daca dreptul străin aplicat de judecător poate fi atacat cu recurs. O situaţie diferită este însă aceea
în care judecătorul nu a aplicat dreptul străin competent în cauză, nu l-a aplicat în întregime sau l-a investigat cu
greşeli.

Articolul 1576. Determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate

(1) Legea aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte, prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi
cutumelor internaţionale recunoscute de Republica Moldova.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se aplică legea care are cea mai
strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu element de extraneitate.

Generalităţi
Articolul 1576 conţine regula generală cu privire la desemnarea dreptului aplicabil unui raport cu element străin: se
va aplica totdeauna legea care are cele mai strînse legături cu raportul în cauză, în măsura în care nu este posibil
desemnarea dreptului aplicabil conform unei norme conflictuale speciale sau daca o asemenea normă lipseşte (aln.
(1)). Dacă şi în măsura în care asemenea norme conflictuale speciale există şi este posibil desemnarea dreptului
aplicabil în cauză în conformitate cu ele, indiferent de sursa în care ele sunt prevăzute, aceste norme vor fi aplicate
(alin. (1)).
Conform alin. (1), dreptul aplicabil este desemnat în mod direct de norme conflictuale. Instanţa trebuie să aplice
dreptul desemnat de norma conflictuală. În cazurile cînd este imposibil determinarea dreptului aplicabil, instanţa va
aplica dreptul statului care prezintă cele mai strînse legături cu raportul în cauză. Legătura unui raport cu un sistem
de drept este determinată în baza punctelor de legătură.
Actele enumerate la alin. (1) conţin norme de drept internaţional privat care determină legea aplicabilă
raporturilor cu element străin. Ordinea enumerării acestor acte stabileşte o structură ierarhică a lor. Sursa de drept
internaţional privat enumerată posterior se va aplica doar în cazul în care este exlusă de la aplicare o sură enumerată
anterior (vezi şi articolul 1586).
Cazul în care poate exista un conflict între normele conflictuale a mai multor tratate interstatale nu este reglementat
de prezentul cod. Dacă conflictul de normel conflictuale nu este reglementat de însăşi trantatele interstatale în cauză,
se vor aplica principiile generale. Astfel, în primul rînd, o reglementare interstatală generală va fi înlocuită de o
reglementare interstatală specială. În al doilea rînd, în măsura în care aleaşi state sunt parţi la tratatele în cauză,
tratatul mai recent are prioritate în relaţiile dintre aceleaşi părţi. În rest se aplică acel tratat, la care ambele state sunt
părţi contractate (vezi şi art. 30 alin. (3) şi (4) al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 23.5.1969).
Sarcina normelor conflictuale nu este aceea de a hotărî în mod direct în cauză. Normele conflictuale nu
reglementează în mod direct drepturi şi obligaţii. Aceasta este sarcina sistemului de drept la care face trimitere
norma de drept internaţional privat. Sarcina normelor conflictuale este de a determina dacă într-un raport cu element
de extraneitate vor fi aplicate normele materiale proprii (de drept intern) sau ale unui sistem de drept străin. Normele
conflictuale reglementează indirect drepturi şi obligaţii, prin desemnarea dreptului aplicabil.
Funcţia dreptului internaţional privat (alineatul 1)
a) Conform alineatului (1) normele dreptului internaţional privat sînt înglobate în tratele internaţionale, în Codul
civil şi alte legi ale Republicii Moldova, precum şi în cutumele internaţionale recunoscute în Republica Moldova. În
conformitate cu sarcina dreptului internaţional privat, normlele acestuia determină dreptul aplicabil în cazul
raporturilor de drept civil cu element de extraneitate. Ele se numesc norme de trimitere sau norme conflictuale.
Aceste norme nu se aplică raporturilor pure de drept intern. În cazul raporturilor de drept intern aplicarea dreptului
moldovean nu necesită a fi motivată (legitimată).
b) Felurile raporturilor civile cu element de extraneitate sunt lăsate deschise. Conform alin. (1) raporturile civile se
cer a fi definite destul de larg. Definiţia acestora include un cerc mai larg de raporturi decît cele reglementate de
prezentul cod (vezi comentariu la art. 2). Este necesar însă ca acestea să conţină un element de extraneitate.
c) Alineatul (1) nu defineşte, la fel cum nu fac nici alte norme în prezenta Carte, dacă sub „legea aplicabilă” ar
trebui de înţeles doar normele de drept privat ale acesteia sau şi normele de drept public. Jurisprudenţa şi doctrina ar
fi în sensul că normele de drept public a unui stat străin nu se aplică în mod principial. Dreptul internaţional privat
este dreptul conflictual pentru dreptul privat. În anumite circumstanţe, însă, dreptul internaţional privat poate chema
la aplicare şi prevederi ale dreptului public, în măsura în care acestea vor fi cuprinse în trimiterea unei norme
conflictuale moldovean. Aceasta înseamnă că acestea trebuie calificate în mod corespunzător din punctul de vedere
al dreptului moldovenesc. Cazurile în care se aplică norme de drept public străin sunt cazuri speciale, în care
ineteresele legitime şi vădit preponderente (definite conform dreptului moldovean) ale unei părţi o cer. În aceste
cazuri instanţa poate aplica o dispoziţie imperativă a legii unui alt stat cu care raportul (situaţia) prezintă o legătură
strînsă. Pentru a decide în cauză, instanţa va ţine cont de scopul dispoziţiei imperative, precum şi de consecinţele
care decurg din aplicarea acestei dispoziţii.
d) Trimiterea normei conflictuale care se conţine în prezentul Cod la legea aplicabilă a unui stat străin este o
trimitere doar la normele materiale (adică la normele materiale propriu-zise şi la normele procedurale), nu însă şi la
normele conflictuale. Aceasta exclude retrimiterea simplă de gradul I (înapoi la legea forului) şi retrimiterea simplă
de gradul II (mai departe la legea unui terţ stat). Trimiterea normei conflictuale care se conţine într-un tratat
internaţional trebuie de asemenea prezumată ca fiind făcută doar la legea materială, dacă altceva nu este prevăzut în
mod expres. Trimiterea normei conflictuale care se conţine în alte legi (ale Republicii Moldova) la legea aplicabilă
străină poate fi o trimitere la întregul sistem de drept (care include şi normele conflictuale) şi, astfel, retrimiterea este
posibilă. Astfel, normele conflictuale din Codul familiei trimit la întregul sistem de drept străin.
c) Normele imperative ale dreptului moldovean se aplică, în consideraţiunea scopului lor deosebit, fără a ţine seama
de dreptul material desemnat conform unei norme conflictuale din prezenta Carte (vezi comentariul la art. 1582 alin.
(1)).
d) Legea aplicabilă determinată în conformitate cu alin. (1) este înlăturată de la aplicare, dacă aplicarea ei va
conduce la un rezultat vădit incompatibil cu ordinea publică (vezi art. 1581). În caz de necisitate, în locul legii
străine înlăturate de la aplicare se va aplica norma respectivă moldovean.
e) Se întîlnesc situaţii în care un raport civil cu element străin este reglementat de către normele materiale ale unui
tratat interstatal şi, în paralele, acelaşi raport este supus normelor conflictuale prevăzute fie în alte tratate
internaţionale, fie în prezentul cod, sau fie în alte legi care determină dreptul material aplicabil. În această situaţie
normele materiale ale tratatului internaţional vor fi aplicate, iar normele conflictuale vor fi excluse de la aplicare.
Aplicarea legii statului cu cele mai strînse legături (alineatul 2)
Alineatul 2 prezintă soluţia substitutivă pentru toate cazurile în care nu se poate determina legea aplicabilă conform
alineatului 1. La baza normei din alineatul 2 stă şi principiul conform căruia reclamantului nu i se poate refuza
protecţia juridică (în acest caz pe motiv de imposibilitate de determinare a legii aplicabile) (vezi art. 5 alin. (2) din
Codul de procedură civilă).
Alineatul 2 se aplică şi în cazul în care lipseşte o normă conflictuală specială care ar indica dreptul aplicabil pentru
un anumit raport civil definit conform articolului 2 al prezentului Cod.
Situaţii distincte de prevederile alin. (2):
1. Aplicarea prevederii alin. (2) nu trebuie confundată cu situaţia în care legea care are cele mai strîse legături se
aplică în virtutea faptului, că dreptul desemnat a fi aplcabil conform unei norme a prezentei Cărţi nu este în mod
excepţional aplicabil, deoarece raportul cu element străin nu are decît o legătură foarte slabă (îndepărtată) cu acest
drept (clauză de excepţie). Totuşi, în cazul alegerii legii aplicabile de către părţi va fi aplicată întotdeauna această
lege, chiar dacă ea nu are cele mai strînse legături cu raportul juridic cu element străin.
2. Norma care se conţine în alin. (2) nu trebuie confundată cu norma prevăzută de art. 1578 alin. (4). Art. 1578 alin.
(4) reglementează o situaţie în care nu se poate afla care este conţinutul normei de drept material străin desemnat
aplicabil în cauză. Sistemul de drept străin este deja individualizat, s-a determinat statul căruia acest sistem de drept
aparţine, dar din motive de lipsă de informaţie suficientă, de imposibilitate de consultare directă sau indirectă a
surselor acestui drept, etc., conţinutul acetui drept rămîne necunoscut instanţei. Consecinţa imposiblităţii de stabilire
a conţinutului normei străine va fi aplicarea normei respective de drept material moldovean.

Articolul 1577. Calificarea conceptelor juridice

(1) La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate, se va ţine
cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel.
(2) În cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sînt cunoscute dreptului
Republicii Moldova ori sînt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt conţinut şi nu pot fi determinate prin
interpretare conform dreptului Republicii Moldova, la calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui
stat străin dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă.
:
Calificarea se face prin compararea instituţiei sau noţiunii de drept (or conceptului juridic) a legii materiale (care se
află în conflict) cu categoria de legătură a normei conflictuale. În sens tehnic, este vorba de calificare doar atunci
cînd este cerută aplicarea dreptului străin, cînd este de examinat chestiunea, sub care norma conflictuala cade o
norma materială străină, adică, în care normă conflictuală specială trebuie încadrată o reglementare străină.
Calificarea are loc in trei etape.
(a) Mai întîi se clarifică întinderea şi funcţia obiectului (adică a domeniului de drept cuprins în conţinutul normei
conflictuale speciale) legăturii normei conlictuale moldovene. Spre exemplu, sub dispoziţiile cu privire la prescripţie
cad nu numai normele de drept care declanşează dreptul de refuz a prestaţiei, dar toate regulile care permit reducerea
(sau diminuarea) sau chiar stingerea pretenţiilor în dependenţă de scurgerea timpului.
(b) Apoi este determinată norma materială străină care ar fi de aplicat. Deci trebuie de stabilit, care normă a
dreptului străin chemat la aplicare se încadrează în limitele stabilite de norma conflictuală moldoveană. Spre
exemplu, dreptul evreiesc şi islamic nu cunoaşte obligaţia de întreţinere a soţilor divorţaţi. Soţia divorţată nu este
însă neprotejată: instituţia de drept evreiesc „ketubbah” sau cea de drept islamic, aşa numitul „cadou de dimineaţă”,
sunt considerate ca protecţie.
(c) A treia etapa este calificarea propriu-zisă şi anume se răspunde la întrebarea, dacă norma de drept străin sau
instituţia de drept străin corespunde criteriilor descrise în obiectul legăturii, dacă instituţia de drept străin de
considerat are funţia corespunzătoare pentru a fi classificată (grupată) în obiectul legăturii normei de drept
conflictuale moldovene.
Pentru calificare vor fi luate în consideraţie doar normle materiale străine, nu şi cele procedurale. Este totuşi de luat
în consideraţie, că normele procedurale cu privire la presecipţie din dreptul american îndpelinesc aceiaşi funcţie pe
care o au normele materiale moldovene cu privire la prescripţie. Important deci este ca din punct de vedere funţional
aceste norme să fie folosite acolo, unde ele îşi pot îndeplini scopul lor. (La fel şi cu instituţiile „ketubbah” sau
„cadoul de dimineaţă”, care din punct de vedere funcţional au scopul de a acorda protecţie soţiei divorţate).
Deci decisiv în această privinţă este faptul, dacă instituţia de drept străin este funcţional adecvată noţinuii de
trimitere din dreptul moldovean. În calitate de criteriu poate servi faptul, cum (în ce loc în sistemul de drept) dreptul
material moldovean ar reglementa chestiunea în cauză. Irelevant este faptul, dacă dreptul străin clasifică instituţia de
drept în altă parte a sistemului de drept (de ex. prescripţia este reglementată în dreptul procesual).
Calificare se face întotdeauna pornindu-se de la normele conflictuale ale forului (lex fori) şi de la obiectul legăturii
acestor norme. Calificarea este clasificarea normelor de drept străin în dispoziţiile legale ale legii forului. Statutul
calificării este de aceea legea forului (conform alin. (1)).
La calificare probleme apar în zone marginale, mai cu seama atunci, cind legea forului nu cunoaşte reglementarea
care trebuie calificată sau, invers, cînd normele materiale străine de aplicat nu conţin dispoziţii, care după natura lor,
ar corespunde normelor legii forului. În asemenea situaţii, instanţa poate aplica dispoziţia alin. (2). Alin. 2 conţine o
excepţie de la principiul calificării conform legii forului. Se are în vedere situaţia excepţională în care: 1)(a) sistemul
de drept moldovean nu conţine (nu aminteşte) o instituţie de drept care trebuie calificată în cauză sau 1)(b) sistemul
de drept conţine o asemenea instituţie de drept, dar sub o altă formulare ori cu un conţinut distinct şi 2) nu poate fi
determinată prin intermediul interpretării conform dreptului moldovean. Dacă ambele condiţii sunt prezente, în
procesul calificării se poate ţine cont de dreptul acelui stat străin (lex causae), căruia îi aparţine instituţia de drept. În
cazul în care calificarea conform legii străine ar limita drepturile civile, care nu ar putea fi limitate dacă s-ar face
calificarea conform dreptului moldovean, sau ar impune măsuri de răspundere civilă, care în mod normal nu ar fi
impuse dacă s-ar face calificarea conform dreptului moldovean, instanţa va face calificarea conform prevederii alin.
(1). Noţiunea „drepturi civile” este de înţeles în sensul larg.
Calificarea juridică a bunurilor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile (vezi art. 1601,
alin. (2)).
În partea în care alin. (1) prevede că „tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd
altfel” este o repetare a principiului stabilit la art. 1586. A se vedea comentariu la acel articol.

Articolul 1580. Principiul reciprocităţii

(1) Instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul Republicii Moldova se
aplică raporturilor analoage în statul străin respectiv, cu excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de
drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzută de legea Republicii Moldova.
(2) În cazul în care aplicarea dreptului străin este condiţionată de reciprocitate, existenta lui se prezumă
pînă la dovada contrară.

(I) În contextul prezentului articol aplicarea principiului reciprocităţii nu are un caracter strict obligatoriu, “cu
excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzută de legea
Republicii Moldova”.
Aplicarea normelor de drept pe principiul reciprocităţii sau curtoaziei internaţionale are loc în scopul creării
unui regim mai favorabil cetăţenilor şi persoanelor juridice naţionale şi asigurării unei protecţii juridice efective.
Menţinerea principiului reciprocităţii prin art.1580 demonstrează prudenţa legiuitorului şi aprecierea că în
actualul stadiu nu se poate renunţa la această exigenţă. Chiar dacă aparent este o condiţie formală, ea poate constitui
o punte de asigurare, vizînd reciprocitatea de tratament, îndeosebi în relaţiile cu unele state care şi-au dobîndit
recent independenţa şi nu au reglementări în domeniu sau tradiţie în practică.
Pentru a aprecia semnificaţia şi rolul principiului reciprocităţii, precum şi consecinţele soluţiilor adoptate în
Codul civil şi în legislaţia în vigoare, se impune, pe de o parte relevarea cauzelor care au determinat această
condiţie, iar pe de altă parte observarea schimbărilor în contextul amplificării relaţiilor internaţionale din ultimele
decenii, care au determinat progresele dreptului internaţional privat.
Legea străină se aplică în condiţiile şi limitele normei conflictuale proprii. Dacă o lege străină se aplică în
unele materii sub condiţia reciprocităţii , pentru a o aplica este necesar de a verifica dacă legea proprie forului se
aplică în străinătate.
1. Reciprocitatea poate fi pretinsă în materie de regim juridic al străinului. Prin regimul reciprocităţii se înţelege că
anumite drepturi sînt conferite străinilor sub condiţia ca statul străin să asigure, la rîndul său, un tratament
identic cetăţenilor Republicii Moldova. Regimul reciprocităţii se poate aplica împreună cu regimul naţional,
acordîndu-se străinilor unele drepturi rezervate naţionalilor.
2. Reciprocitatea ne interesează în legătura cu acordarea reciprocă a asistenţei juridice în materie civilă, familială
şi penală (vezi art.4 din Convenţie şi art.2 din Tratate).
3. Reciprocitatea vizează şi drepturile procedurale civile ale cetăţenilor străini şi apatrizilor, precum şi capacitatea
procedurală de folosinţă a organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale, conform prevederilor art.455 şi
456 CP Civilă şi art.17 aln.3 din Legea nr.275-XII
4. Reciprocitatea cerută în unele probleme ale procesului civil internaţional, ca recunoaşterea şi executarea
hotărîrilor judecătoreşti străine (art. 464 CP Civil), accesul liber la justiţie(art.5 CP Civil), egalitatea în faţa legii
şi a justiţiei (art.22 CP Civil), dreptul la interpret (art.24 CP Civil), art.5 aln.3 din Legea RM cu privire la statul
juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova nr.275-XII din 10.11.94 (MO al RM din
29.12.1994)
5. Reciprocitatea există şi în probleme de drept consular. Stabilirea relaţiilor consulare între state se face prin
consimţămînt reciproc. Iar membrii postului consular acordă ajutor, şi asistenţă cetăţenilor, persoanelor fizice şi
juridice, ai statului trimiţător (art.5 lit. e ) din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24
aprilie 1963.
(II) În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, în ce priveşte drepturile de care se bucură străinii,
îndeplinirea ei se presupune pînă la dovada contrară. Astfel de dovadă se va solicita Ministerului Justiţiei, prin
consultarea Ministerului Afacerilor Externe.
Dar, principiul reciprocităţii , totuşi, are un rol diminuat , fiindcă în caz contrar s-ar încălca principiile
suveranităţii legislative ale statelor şi tradiţiile de drept.
Menţionăm faptul că, în principiu , dacă nu se prevede altfel, în privinţa aplicării normelor de drept străin nu
se cere condiţia reciprocităţii, şi dispoziţiile art.13 din CP Civilă “Aplicarea legislaţiilor altor state” nu prevăd
condiţia reciprocităţii pentru aplicarea legislaţiei altor state de către instanţa de judecată.
Convenţia Comunităţii Statelor Independente privind asistenţă juridică şi raporturile de drept în procesele civile,
familiale sau penale, din 22 ianuarie 1993, în vigoare pentru RM din 16.03.96.
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi Federaţia Rusă în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM
din 26.01.95
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi R. Letonă în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM
19.06.95
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi R. Lituaniană în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM
din 18.02.1995;
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi România în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM din
22.03.1998;
Tratatul de asistenţă juridică între RM şi Turcia în materie civilă, familială şi penală, în vigoare pentru RM din
23.02.2001;

Articolul 1582. Aplicarea normelor imperative

(1) Dispoziţiile prezentei cărţi nu afectează acţiunea normelor imperative de drept ale Republicii
Moldova care, în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosebite pentru asigurarea
drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil, reglementează raporturile respective indiferent de
dreptul aplicabil.
(2) Refuzul de a aplica norma de drept străin nu poate fi întemeiat exclusiv pe deosebirile dintre
sistemul de drept, politic şi economic al statului străin şi, respectiv, cel al Republicii Moldova.

(I) Dispoziţiile articolului 1582 sunt necesare pentru protejarea organizaţiei politice, economice şi sociale a Statului.
Normele imperative de drept ale Republicii Moldova evocă transpunerea în relaţiile internaţionale a obiectivelor
legislative ale forului. Ele sînt definite drept legi aplicabile unui raport cu element de extraneitate, nu ca efect
desemnat de regula de conflict, dar ca conţinut.
În dreptul internaţional privat exceptînd caracterul imperativ şi dispozitiv al normelor, care intră în componenţa
normelor conflictuale şi a normelor unificate apare problema importanţei normelor imperative din dreptul intern în
cazul aplicării legii străine, la care face trimitere norma conflictuală sau înţelegerea părţilor. În acest caz, este
necesar să stabilim atît conţinutul normelor imperative a statului legea căruia ca urmare a acţiunii normei confictuale
se înlătură cît, şi a statului legea căruia se impune.
Normele imperative îşi stabilesc unilateral domeniul de aplicare în spaţiu. Ele exclud acţiunea normelor conflictuale,
înlăturînd, în toate situaţiile aplicarea legii străine.
Normele imperative exclud conflictele de legi, deoarece legea forului se aplică numai în conformitate cu propriile
sale dispoziţii.
Sunt norme de drept material cu aplicare strict teritorială, cu caracter unilateral, acţiunea cărora nu poate fi înlăturată
sau limitată prin intermediul normei conflictuale aplicabile în cauză, care face trimite la legea străină.
(II) Prin drept străin sau lege străină aplicabilă, poate fi înţeles întregul sistem de drept al unui stat, sistemul de drept
al unui Stat- subiect al unei federaţii sau confederaţii, ansamblul reglementărilor de drept al unui Stat, diferit de cel
al forului, indiferent de izvorul său, de organele legislative emitente, cu toate principiile sale, chiar dacă ele sînt
străine şi necunoscute legii forului.
Legislaţia Republicii Moldova prin intermediul art.13 din Codul Procesual Civil stabileşte normele de aplicare a
legislaţiei altor state. Prin urmare, legislaţia Republicii Moldova nu conţine un temei legal de refuz al aplicării legii
străine din motivul necunoaşterii ei sau deosebirilor dintre sistemul de drept politic şi economic al statului străin şi
respectiv cel al Republicii Moldova. Dispoziţiile art.13 al.2 indică obligaţia instanţelor judecătoreşti de a constata
existenţa legii străine aplicabile, de a pătrunde în esenţa legislaţiei şi de a lua cunoştinţă cu practica aplicării
acesteia.
Tratatele încheiate de Republica Moldova cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală conţin dispoziţii legale care indică organele de stat ce au obligaţia directă de a acorda sprijin în
obţinerea şi transmiterea de informaţii privind legislaţia unui stat şi practica aplicării ei. De ex. Convenţia privind
asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale, semnată la Minsc la 22 ianuarie 1993,
art.15; Tratatul cu Letonia art.15; Tratatul cu Lituania art.15; Tratatul cu Rusia art.15; Tratatul cu Ucraina art.12;
(vezi comentariul la art.1580 Cod Civil)
Instanţa de judecată este obligată conform legilor proprii să întreprindă toate măsurile necesare pentru a stabili
conţinutul legii străine aplicabile litigiului. Principiul “jura novit curia” (curtea cunoaşte dreptul) acţionează şi în
cazul aplicării legii străine.
Noţiunea de aplicare a legii străine presupune realizarea drepturilor subiective ale participanţilor la raportul juridic
cu element de extraneitate, realizarea efectelor şi urmărilor juridice născute din raportul în cauză.
Autoritatea legii străine poartă un caracter derivat şi o posedă în măsura în care legea forului i-o atribuie, şi se
aplică în măsură în care o consimte autoritatea locală. Instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de autoritatea legii
străine aplicabile, dar legea străină se aplică numai dacă norma conflictuală a Republicii Moldova a dispus aplicarea
ei.

Articolul 1583. Trimiterea la legea străină

Orice trimitere la legea străină în conformitate cu dispoziţiile prezentei cărţi trebuie privită ca trimitere la
dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului respectiv.

Articolul 1583 dispune că în cazul în care regulile prezentei cărţi vor desemna o lege străină în calitate de drept
aplicabil, se vor aplica doar normele dreptului intern material al acelui stat, excluzîndu-se regulile conflicuale. Legea
desemnată de către normele prezentei cărţi va fi considerată doar în partea care conţine reguli de drept material, nu
însă şi în partea care conţine reguli de drept internaţional privat. Asftel, retrimiterea legii străine la legea
moldoveană(retrimiterea simplă de gradul întîi) sau la o lege a unui stat terţ (retrimiterea simplă de gradul doi) nu
va fi considerată.
Reglula din 1583 dispune că nu vor fi luate în consideraţie normele conflicuale străine, în cazul în care normele
conflictuale ale prezentei cărţi desemnează în calitate de drept aplicabil un drept străin. Nu se spune nimic în acest
articol cu privire la cazul în care normele conflictuale desemnează în calitate de drept aplicabil dreptul moldovean şi
întrebarea care se pune este aceea, dacă în acest caz vor fi luate sau nu în consideraţie normele conflictuale.
Răspunsul la această întrebare este acela, că trimitea se face în mod direct doar la normele materiale moldovene.
Noţiunea de drept material va fi în acest caz interpretată larg, incluzînd şi normele intertemporale ale dreptului
moldovean.
Regula acestui articol înlătură aşadar incertitudinea părţilor cît priveşte obligaţiile lor respective.
În cazul în care nu se poate determina dreptul străin aplicabil se va proceda conform art. 1576 alin. (2) (vezi
comentariu la acest articol).
Articolul 1583 se referă în mod express la efectele trimiterii făcute conform dispoziţiilor prezentei cărţi. El nu se va
aplica înt-un domeniul de aplicare a unui acord internaţional ratificat de Moldova. Se va determina conform
regulilor acordului internaţional dacă o normă a acestui acord trimite în exclusivitate la norme materiale sau şi la
norme conflictuale. Problema trimiterii nu ar trebui să rămînă deschisă intr-un acord internaţional. În cazul în care
nu s-a menţionat soluţia în însăşi acord, se va tine la o interpretare unitară şi nu la o interpretare bazată pe noţiunile
dreptului intern. De obicei, trimiterea care se conţine într-un acord internaţional este făcută la dreptul material,
deoarece prin asemenea acord statele incearcă, de regulă, tocmai crearea unor reguli conflituale unitare. Retrimiterea
este însă posibilă, spre exemplu, în cazul Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile
ale răpirii internaţionale de copii, deoarece conţine o trimitere generală la întreg sistemul de drept (şi nu numai la
dreptul material).
Articolul 1583 se referă doar la aplicarea normelor conflictuale ale prezentei cărţi. Normele conflictuale care se
conţin în alte legi nu vor cade sub incidenţa art. 1583. Astfel de norme sunt, spre exemplu, normele conflictuale care
se conţin în Codul familiei. Cînd o normă conflituală din Codul familiei face trimitere la o lege străină, se va lua în
consideraţie întreg sistemul de drept străin, inlclusiv dreptul conflictual străin. Aceasta este regula în cu privire la
normele conflictuale familiale, deoarece în Codul familiei nu există o normă similară celei care se conţine în
prezentul articol. În lipsa unei asemenea norme, nu se poate prezuma doar aplicarea dreptului străin material. De
notat însă, că multe din normele conflictuale familiale sunt unilaterale şi transmit în mod direct la dreptul
moldovean. De asemenea de notat, că atunci cînd conform normelor conflictuale familiale bilaterale este determinat
ca drept aplicabil dreptul moldovean, el va fi considerat doar în accepţiunea normelor sale materiale, excluzîndu-se
normele conflictuale.
În cazul în care instanţa moldoveană va trebui, în conformitate cu regulile de drept internaţional privat, să aplice
legea străină, ea va putea, totuşi, în caz de urgenţă sau de inconvenienţă serioasă să aplice, cu titlul provizoriu, legea
proprie pentru a asigura protecţia unei persoane sau a bunurilor acesteia. Această situaţie poate apărea doar în cazul
în care persoana se găseşte pe teritoriul Moldovei sau bunurile trebuie să se găsească aici. Astfel, dreptul
moldovenesc ar putea fi aplicabil în scopul asigurării protecţiei unui minor care se găseşte în Moldova.

Articolul 1584.Retorsiunea

Republica Moldova poate stabili restricţii similare ( retorsiune ) drepturilor patrimoniale şi personale
nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale ale
drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale Republicii
Moldova.

Retorsiunea este situaţia în care Republica Moldova poate stabili prin intermediul Guvernului Republicii Moldova
sau unui alt organ împuternicit, restricţii drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi
persoanelor juridice străine din Republica Moldova.
Retorsiunea poate interveni şi cu privire la drepturile procedurale civile ale persoanelor statelor în care există
restricţii pentru cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova . Dispoziţie prevăzută în conţinutul art. 454 al. 2 CP
Civilă.
Aplicarea restricţiilor similare se va efectua cu acordul Guvernului Republicii Moldova, doar ca răspuns la acţiunile
autorităţilor statului străin.
Rezultă că, în cazul în care regimul naţional sau o parte din el nu se aplică într-un stat (în mod descriminatoriu),
faţă de cetăţenii şi persoanele juridice din Republica Moldova, ori nu se acordă reciprocitatea, în cazurile prevăzute
de lege, statul care se consideră lezat poate recurge la măsuri de retorsiune, deoarece străinii, cetăţeni ai unui stat se
bucură de protecţia diplomatică a statului lor cînd se află în străinătate conform art.18 din Constituţia RM şi a
prevederilor art.3 Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961 (Ratificată de
Parlamentul RM la 4 august 1992, nr.1135-XII. În vigoare pentru RM din 25 februarie 1993)
Reciprocitatea poate fi de două feluri :
materială, cînd două state acordă străinilor (cetăţeni ai celuilalt stat) aceleaşi drepturi;
formală, cînd fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislaţia sa în privinţa străinilor.
Reciprocitatea formală este stabilită prin Legea RM cu privire la statul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în
Republica Moldova, care în art.31 prevede “în cazul în care un alt stat stabileşte restricţii drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor Republicii Moldova, Guvernul poate stabili restricţie de răspuns pentru cetăţenii statului respectiv”.
În concluzie, stabilim că retorsiunea este o măsură de represalii folosită ca răspuns la un tratament descriminatoriu,
care serveşte drept sancţiune în relaţiile dintre state. Caracterul descriminatoriu se demonstrează prin acte şi fapte
concrete.

Articolul 1585.Recunoaşterea drepturilor dobîndite în alt stat

Drepturile dobîndite în alt stat sînt recunoscute şi respectate în Republica Moldova dacă ele nu contravin
ordinii publice.

§ 1585 are drept obiect recunoaşterea dreptului născut, stins ori modificat conform unei anumite legi şi respectarea
pe teritoriul Republicii Moldova a drepturilor reglementar dobîndite pe teritoriul unui alt Stat. Recunoaşterea unui
raport juridic format în srăinătate se explică prin faptul că după dreptul conflictual al ţării forului, legea străină este
singura competentă în cauză.
Prin eficacitatea internaţională a dreptului dobîndit se înţelege că o situaţie juridică dobîndită sub imperiul legii unei
ţări poate fi recunoscută într-o altă ţară. Se desprind mai multe situaţii:
1. Raportul juridic se constituie în sistemul de drept al unei ţări, neexistînd un conflict de legi, ulterior, dreptul
dobîndit se invocă într-o altă ţară, intervenind un conflict de legi în timp şi în spaţiu.
2. Raportul juridic se constituie în sistemul dreptului internaţional privat. Formarea dreptului implică un conflict de
legi care se soluţionează după normele conflictuale ale ţării forului. După acest moment dreptul se invocă într-o altă
ţară. Suntem în faţa unui conflict de legi în spaţiu şi conflict de legi în timp şi spaţiu.
- Conflictele de legi în spaţiu apar între două legi în momentul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii unui
drept. Existenţa unui conflict de legi în spaţiu ridică problema stabilirii legii aplicabile.
- Conflictul de legi în timp şi spaţiu este conflictul care se iveşte într-o perioadă posterioară naşterii, modificării sau
transmiterii dreptului. Conflictul apare între legea străină, care s-a aplicat naşterii, modificării, transmiterii sau
stingerii dreptului şi legea locului unde se cere recunoaşterea dreptului dobîndit.
Drepturile dobîndite în străinătate sînt recunoscute în baza normelor dreptului internaţional privat.
Condiţiile recunoaşterii drepturilor dobîndite.
Dreptul să fie constituit conform legii competente.
În funcţie de poziţia admisă, legea competentă poate fi indicată de normele conflictuale ale statului unde se invocă
dreptul sau ale statului în care s-a creat dreptul.
I. Dreptul cîştigat într-o altă ţară va fi valabil , dacă s-a aplicat legea materială competentă arătată de norma
conflictuală a ţării unde se invocă raportul juridic.
II. Dreptul dobîndit în altă ţară va fi recunoscut dacă s-a aplicat legea de fond competentă desemnată de norma
conflictuală a ţării unde s-a constituit raportul juridic.
În privinţa legii competente deosebim două situaţii:
– Dreptul se dobîndeşte în cadrul dreptului intern.
– Dreptul se dobîndeşte în cadrul dreptului internaţional privat.
- Dreptul să fie valabil dobîndit conform legii străine competente
Atunci cînd legea competentă este străină, condiţiile de existenţă a dreptului se vor aprecia după legislaţia acelui
stat.(Ex. instituţia adopţiei)
Efectele dreptului dobîndit în străinătate sunt configurate de două reguli:
1. Dreptul dobîndit va produce în ţara în care se invocă toate efectele conform legii străine competente.(ex. o
căsătorie poligamă, va produce în ţara noastră efectele juridice recunoscute de legea străină)
 2. Dreptul dobîndit nu poate produce mai multe efecte în altă ţară decît cele admise de legea străină sub
incidenţa căreia s-a constituit.
- Dreptul dobîndit să nu fie contrar ordinii publice în dreptul internaţional privat al ţării solicitate.
Dreptul dobîndit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară în măsura în care contravine
normelor fundamentale ale ţării forului conform art.1581 Cod Civil RM.(Ex. Hotărîrea judecătorească prin care se
interzice soţiei, la opoziţia soţului să practice o anumită profesiune, nu poate fi recunoscută în Republica Moldova,
deoarece contravine ordinii publice).

Articolul 1586. Tratatele internaţionale

Dispoziţiile prezentei cărţi sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel.

A. Articolul 1586 poate fi interpretat a fi o normă specială faţă de norma stabilită la articolul 7, deoarece se referă nu
la dispoziţiile întregului Cod civil, ci doar la dispoziţiile Cărţii V. Din textul prezentului articol reiese că nu se va
aplica o dispoziţie a Cărţii V-a în măsura în care ea vine în concurenţă cu o dispoziţie a unei convenţii
internaţionale, la care Moldova este parte, care reglementează acelaşi raport juridic. Se are în vedere, deci, două
norme juridice, care sunt similare după textul literal şi/sau scop.
B. Dreptul internaţional privat moldovean se bazează în bună parte pe acordurile [inter]statale. Articolul de faţă
stipulează în mod expres, că aceste acorduri au prioritate faţă de dreptul conflictual moldovenesc autonom,
reglementat în articolele 1576 şi următoarele din prezenta carte. Condiţiile acestei priorităţi sînt ca acordul
internaţional (1) să fi intrat în vigoare din punctul de vedere al dreptului internaţional public, în mod special să fi
fost depuse numărul necesar de instrumente de ratificare, şi (2) să se fi transformat în drept intern aplicabil în mod
direct. Aceasta din urmă condiţie nu este prevăzută într-un şir de convenţii internaţionale şi deci, asemenea
convenţii nu reglementează în mod direct raporturile prevăzute la articolul 2 din prezentul Cod. Ele necesită
adoptarea unor legi sau acte interne care vor face aplicabile normele convenţiei internaţionale. Despre aceasta
trebuie să fie indicat direct în tratatul internaţional la care Moldova este parte. Pe de altă parte, problema
transformării în drept intern direct aplicabil nu se pune în cazul unor prevederi ale tratatelor internaţionale, care
stabilesc drepturi şi obligaţii doar pentru state (care încheie aceste acorduri).
C. Un tratat internaţional care conţine norme conflictuale ce reglementează raporturi prevăzute în articolul 2 din
prezentul Cod are prioritate faţă de prevederile prezentei cărţi din momentul publicării textului tratatului şi a legii
sau actului care pune în aplicare tratatul, cu excepţia cazului în care în textul tratatului sau legii ori actului de punere
în aplicare nu este indicată în mod expres o dată mai tîrzie de intrare în vigoare a tratatului. Publicarea se face în
Monitorul Oficial. De notat, că în perioada de dupa Declaraţia de Suveranitate (23 iunie 1990) şi pînă la 23.03.2000,
ratificarea acordurilor internaţionale se făcea prin hotărîre a Parlamentului, iar începînd cu 23.03.2000 se face prin
lege (organică).
D. Se va aplica textul tratatului internaţional aşa cum a fost publicat în Monitorul Oficial, care este fie textul în
limba oficială a tratatului, fie o traducere efectuată de către organul competent al Republicii Moldova (de regulă de
către Ministerul Afecerilor Externe). Instanţa trebuie să aplice normele tratatului internaţional în coraborare cu
normele legii sau actului de implementare a tratatului.
E. O altă condiţie pentru funcţionarea normei prevăzute în acest articol este aplicarea acordului internaţional de
către cealaltă parte la acord.
F. Prioritatea necondiţionată a dreptului conflictual care izvorăşte din tratatele internaţionale stabilită de articolul
1586, are nu numai un caracter de clarificare, dar parţial caracter constitutiv. Astfel, prioritatea se limitează doar la
regula prevăzută de acest articol („dispoziţiile prezentei cărţi”) şi nu se aplică cu privire la normele conflictuale din
alte legi, spre exemplu, cu privire la normele conflictuale din domeniul dreptului muncii, normele conflictuale
familiale (însă de văzut de fiecare dacă nu cumva în acele legi este stipulat acelaşi principiu).
G. Au prioritate faţă de dispoziţiile prezentei cărţi doar acele norme conflictuale ale tratalelor internaţionale care
sunt constituţionale. Pentru că tratatele internaţionale în domeniului dreptului internaţional privat sunt transformate
în drept intern prin intermediul legilor organice, ele se situază sub Constituţie. Normele acestor tratate internaţionale
sunt passibile de control al conformităţii constituţionale în acelaşi volum ca şi normele conflictuale de drept intern.
Principiul de drept internaţional public „pacta sunt servanta” nu exclude controlul tratatelor internaţionale la
obiectul conformităţii normelor lor cu drepturile fundamentale. Aceasta, deoarece şi principiile generale ale
dreptului internaţional public au prioritate doar faţă de legile interne (ordinare şi organice), nu însă şi faţă de
Constituţie.
H. Normele conflictuale din acordurile internaţionale trebuie interpretate altfel decît regulile conflictuale autonome
de drept moldovean. În cazul tratatelor interstatale trebuie de năzuit o interpretare unitară, în care să fie considerate
textul literal al acordului internaţional în diferite limbi ale acordului, istoria apariţiei (geneza) şi scopul tratatului
internaţional, precum şi practica judiciară in celelalte state membre. În cazul normelor conflictuale prevăzute de
prezenta carte, trimiterea, limitele trimiterii, şi alte noţiuni se vor înţelege în sensul dreptului moldovean ca lege a
forului (lex fori).
Dacă un tratat internaţional nu conţine norme conflictuale generale, adică similare celor din Titlul I al presentei
cărţi, aceasta nu înseamnă ca vor fi folosite articolele din Titlul I al prezentei cărţi pentru interpretarea normelor din
tratat. În cazul în care o normă conflictuală dintr-un tratat internaţional determină dreptul aplicabil în dependenţă de
cetăţenie, aceasta nu înseamna că în cazul unei persoane cu mai multe cetăţenii interpretarea se va face în sensul art.
1587. În cazul în care tratatul internaţional nu conţine o clauză de drept public, aceasta nu înseamnă aplicarea şi
intrepretarea ei conform art. 1581. Dacă tratatul nu aminteşte de ordine publică, asta înseamnă că recursul la ordinea
publică, în detrimentul art. 1581, a fost exclus în acest tratat.
I. Cazuri de conflict între normele conflictuale se întîlnesc atunci, cînd statul a încheiat mai multe tratate în
acelaşi domeniu. Se pot întîlni conflicte nu numai între normele conflictuale ale acordurilor internaţionale, dar şi
între normele conflictuale şi normele materiale ale tratatelor internaţionale de unificare a dreptului (vezi de ex. art. 1
al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri încheiată la Viena la 11
aprilie 1980), ultimele determinîndu-şi propriul domeniu de aplicare în spaţiu. Un punct de reper important în
determinarea priorităţii între acordurile internaţionale este Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din
23.05.1969. Regulile cu privire la prioritatea tratatelor se conţin de multe ori în însăşi tratatele în cauză (vezi art. 30
alin. (2)). În lipsa unei reglementări referitoare la conflictul dintre convenţii stipulate în acordurile în cauză, trebuie
de deosebit, dacă părţile unui tratat anterior sunt în totalitate sau în parte identice cu parţile unui tratat posterior (vezi
art. 30 alin. (3) şi (4)). În cazul în care sunt identice, tratatul ulterior are prioritate. În dreptul internaţional cutumiar
este recunoscut şi principiul, conform căruia prioritate are un tratat care după conţinutul său este mai special faţă de
altul cu un conţinut conceput mai general.

T i t l u l II
NORMELE CONFLICTUALE
Capitolul I
STATUTUL PERSOANEI FIZICE

Articolul 1587. Legea naţională a persoanei fizice

(1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională.
(2) Legea naţională a cetăţeanului se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana.
Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. În cazul în care persoana
are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care persoana are cele mai
strînse legături.
(3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil.
(5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că
are o altă cetăţenie este considerată legea Republicii Moldova.

Pentru început vom da explicaţiile de rigoare a unor termeni utilizaţi în text.

(1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională.
Starea civilă este parte al statutului unei persoane, care înglobează calităţile şi atribuţiile pe care aceasta le
dobîndeşte în cadrul raporturilor sale de familie, fiind determinate de apartenenţa sa la o anumită comunitate
familială. Dintre aceste calităţi şi atribute fac parte: calitatea de copil (din căsătorie, din afara căsătoriei, adopţie),
calitatea de soţ, de divorţat sau de celibatar. Aceste calităţi şi atribute se dobîndesc fie ca urmare a producerii unor
fapte juridice (de ex. naşterea), fie ca urmare a unor acte juridice (de ex. căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil
din afara căsătoriei, declararea judecătorească a morţii etc.) care fixează poziţia persoanei în cauză în raporturile ei
cu ceilalţi membri a unei comunităţi sociale.
Potrivit art.17 din Codul Civil “persoană fizică este omul, privit individual ca titular de drepturi şi obligaţii
civile”.
Starea civilă a persoanei fizice reprezintă ansamblul de elemente personale, care izvorăsc din acte şi fapte de
stare civilă , de care se leagă anumite efecte juridice specifice şi care servesc pentru identificarea persoanei în
familie şi societate.
Sub acest aspect sunt supuse normei conflictuale următoarele calităţi:
- Cu privire la căsătorie ( persoana este căsătorită, necăsătorită, văduvă, etc.)
- Cu privire la adopţie (calitatea de adoptat, adoptator, etc.)
- Cu privire la rudenie ( persoana este sau nu rudă cu altă persoană)
Capacitatea civilă se prezintă sub două aspecte:
a) Capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţiuni civile (art. 18 Cod Civil).
b) Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi
civile , de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.(art.19 Cod Civil)
Textul se referă la capacitatea persoanei fizice dar în ce priveşte domeniul de aplicare al legii naţionale este vorba, în
general, de capacitatea de exerciţiu (art.1590 Cod Civil).
Dacă ne referim la regimul juridic al străinului, capacitatea de folosinţă a acestuia poate fi privită atît după legea lui
naţională, cît şi după legea statului unde se găseşte în calitate de străin.
În sensul art.1 al Legii cu privire la statul refugiaţilor se consideră străin “cetăţeanul străin (cu una sau mai multe
cetăţenii) sau persoana fără cetăţenie(apatrid)”.
(2) Legea naţională (lex patriae) este legea statului a cărei cetăţenie o are persoana respectivă. Prin urmare, pentru
cetăţeanul Republicii Moldova este legea Republicii Moldova.
Argumentele pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci cînd a adoptat această normă conflictuală sînt:
- Caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobîndeşte şi se pierde în condiţii strict reglementate de lege
- Caracterul de certitudine al cetăţeniei ce poate fi dovedit cu documente oficiale
- Legile statului de cetăţenie asigură, în principiu cea mai bună ocrotire a intereselor persoanelor fizice naţionale
- Interesul statului de a asigura o cît mai complexă extindere a legilor naţionale asupra cetăţenilor, oriunde s-ar
afla aceştia.
Calificarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă. De exemplu, dacă
o persoană invocă cetăţenia franceză în faţa instanţelor de judecată din Republica Moldova, într-o problemă de
capacitate de exerciţiu, întrebarea dacă este ori nu cetăţean francez se soluţionează de instanţă potrivit legii
franceze. Determinarea cetăţeniei coincide cu determinarea legii naţionale a persoanei fizice.
În cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care
persoana are cele mai strînse legături. Dispoziţiile art. 455 al.2 CP Civil dispun că în cazul în care persoana
„concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea
Republicii Moldova”.
În Republica Moldova pluralitatea de cetăţenii în baza art.24 al legii nr.1024-XIV se permite:
a) Copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia Republicii Moldova şi cetăţenia unui alt stat.
b) Cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd această cetăţenie este dobîndită
automat prin căsătorie.
c) Copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobîndit cetăţenia unui alt stat în urma înfierii.
d) Dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
e) În cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea nu este posibilă , sau nu poate fi rezonabil
cerută.
Rezultă că în cazul dublei cetăţenii, dintre care una este cea a forului (lex fori - legea instanţei judecătoreşti sau
arbitrale sesizate cu soluţionarea unui litigiu cu elemente de extraneitate) legea naţională se consideră cea a forului.
Dacă o persoană are dublă cetăţenie dintre care nici una nu este a forului, legea naţională se consideră legea statului
unde persoana are domiciliu sau în lipsă reşedinţa sa.
Dreptul internaţional privat nu conţine dispoziţii conflictuale exprese privind domiciliul persoanei fizice. Este tratat
numai ca punct de legătură în cadrul normei conflictuale “lex domicilii” în materia stării şi capacităţii persoanei
fizice, condiţiilor de fond ale actului juridic în anumite cazuri, şi ca un element care atrage competenţa instanţelor
Republicii Moldova în condiţiile legii.
Sintetizînd conţinutul noţiunilor art. 30 Cod Civil:
- Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală.
- Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
Interesul sporit, deschiderea şi preocupările pentru soluţii flexibile în dreptul internaţional privat, determinate de
intensificarea şi diversificarea relaţiilor internaţionale sînt evidente. În context , trebuie menţionată preocuparea
pentru clarificarea conţinutului unor noţiuni, pentru relevarea sensurilor unor termeni întrebuinţaţi, dar şi pentru
crearea de noţiuni specifice dreptului internaţional privat. În cele mai multe state competenţa internaţională a
propriei jurisdicţii se întemeiază pe domiciliul părţilor sau numai a uneia dintre părţi pe teritoriul statului respectiv.
Datorită interpretărilor diferite care se dau noţiunii de domiciliu, aceasta creează dificultăţi în practică.
Oricum concepţia despre domiciliu a suferit modificări în ultimele decenii şi noţiunea tinde să fie înlocuită cu acea
de reşedinţă obişnuită. Sistemul englez, în care domiciliul a fost în mod tradiţional criteriul principal al competenţei,
este un exemplu elocvent în ceea ce priveşte adoptarea la noile idei şi condiţii.
Principiul considerat fundamental pentru dreptul internaţional privat, stabileşte că în situaţia existenţei mai multor
puncte de legătură autoritatea chemată să soluţioneze litigiul trebuie să se pronunţe în favoarea legii care are cele
mai strînse legături cu respectivul raport juridic. Consecinţa a fost nevoia aplicării tot mai frecvente a legii
personale, lege străină pentru autoritatea căreia i se adresau părţile. S-a observat că soluţia legii naţionale nu este
aplicabilă în cauzele cele mai frecvente, în care părţile au cetăţenii diferite. În special, ţările europene, cu un aflux
impresionant de străini s-au confruntat cu dificultăţi privind documentarea asupra legilor străine cu probleme de
interpretare, calificare etc.
Soluţia aplicării legii naţionale n-a avut succes în practică. Astfel, locul legii naţionale a fost luat de legea
domiciliului şi mai mult, legea reşedinţei , eventual a reşedinţei obişnuite sau legea forului. Ideea că în domeniul
raporturilor de familie legea reşedinţei obişnuite este frecvent cea mai bună soluţie, a fost evidenţiată mai de
mult, iar în reglementările convenţionale soluţia reşedinţei are un loc aparte.
În favoarea legii naţionale este cea mai mare parte a ţărilor continentului european, a Orientului Mijlociu şi
Extremului Orient. În favoarea legii domiciliului sunt ţările anglo-saxone, ţările scandinave şi majoritatea ţărilor
Americii Latine.
Trebuie relevat că în unele ţări din prima categorie, sunt admise subsidiar şi alte criterii de legătură.
(3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau în lipsă reşedinţa sa.
Termenul “apatrid” desemnează persoana care nu are cetăţenia Republicii Moldova şi nici dovada apartenenţei sale
la un alt stat (Legea nr.275-XII art.2).
În sensul Legii cetăţeniei RM este “persoana care nu este cetăţean al Republicii Moldova şi nici cetăţean al unui alt
stat.”(art.1)
Prin urmare, lex domicilii şi, în lipsă, legea reşedinţei au un caracter subsidiar în determinarea stării, capacităţii şi
relaţiilor de familie ale persoanei fizice faţă de lex patriae. Reamintim că lagea naţională şi legea domiciliului sau a
reşedinţei se subsumează noţiunii mai generale de lege personală, lex personalis, a persoanei fizice. Art. 455 al 3 CP
Civil dă prioritate legii domiciliului.
(4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil.
Statutul de refugiat se acordă, la cerere, străinului care dovedeşte că în ţara sa are temeiuri justificate de a fi
persecutat pentru considerente de rasă, naţionalitate, religie, apartenenţă la un anumit grup social sau pentru opiniile
sale politice.
Noţiunea de “refugiat” şi situaţia lor juridică sunt stabilite prin Convenţia din 28 iulie 1951 relativă la statul
refugiaţilor. Potrivit acestor reglementări, statele părţi se obligă să acorde refugiaţilor, fără discriminare, un
tratament egal cu al cetăţenilor proprii în ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale. Persoanele refugiate li se
eliberează acte de identitate şi de călătorie în condiţiile legii.
În sensul art.1 din Legea cu privire la statutul refugiaţilor nr.1286-XV din 25.07.2002, refugiat este străinul căruia în
conformitate cu Legea cu privire la statul refugiaţilor, i-a fost recunoscut statul de refugiat.
În sensul prezentei legi noţiunea “azil” se defineşte drept o instituţie juridică prin intermediul căreia statul oferă
străinului protecţie, acordîndu-i statut de refugiat, azil politic sau protecţie temporară.
Dacă azilul este acordat în Republica Moldova, legea naţională a refugiatului se consideră legea Republicii
Moldova. Astfel autorităţile competente din Republica Moldova pot lua măsuri de ocrotire pentru străini şi bunurile
acestora care sînt în Republica Moldova . Legea forului se mai aplică şi pentru normele imperative, prevăzute, în
scopul ocrotirii persoanei în cauză. Astfel art.19 din Constituţia RM prevede că “dreptul la azil politic se acordă şi se
retrage în condiţiile legii”.
(5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova, care potrivit legii străine este considerat că are o altă
cetăţenie, este considerată legea Republicii Moldova. Deci, legea Republicii Moldova se aplică cetăţenilor
Republicii Moldova , chiar dacă aceştea au dobîndit şi o altă cetăţenie atît timp cît ei nu şi-au pierdut cetăţenia
Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.
În cazul unei persoane care deţine mai multe cetăţenii, se înţelege fiecare ţară al cărei cetăţean este, iar în cazul unei
persoane fără cetăţenie în care acesta îşi are domiciliul, sau în lipsă, reşedinţa.
Precizăm, că normele conflictuale privind starea civilă şi capacitatea persoanei fizice au un caracter imperativ în
sensul că părţile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor de voinţă.
Uneori legile privitoare la starea civilă şi capacitatea persoanei fizice, urmăresc cetăţenii, şi după ce au pierdut
cetăţenia Republicii Moldova , dacă această pierdere s-a făcut printr-o fraudă la lege (încălcare intenţionată de către
părţi, prin utilizarea unor mijloace ilicite, a dispoziţiilor imperative legale în vigoare).

Articolul 1588. Capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor

În materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim
naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Articolul 1588 stabileşte norme cu caracter general cu privire la capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi a
apatrizilor. Prin capacitate juridică înţelegem aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii recunoscute
juridiceşte, de a fi subiect de drept.
Cetăţeni străini sînt recunoscute persoanele fizice care nu au cetăţenia Republicii Moldova, dar posedă dovada
apartenenţei lor la un alt stat, în cazul apatrizilor această dovadă lipseşte. Persoana căreia îi este recunoscută
cetăţenia Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii Moldova nu poate fi recunoscută drept cetăţean străin.
În materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional.
Prin intermediul regimului naţional, străinii pot beneficia, în principiu, de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului.
Egalitatea de tratament priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale, dar nu se referă la drepturile politice.
Cetăţenii străini nu beneficiază de dreptul de a alege şi de a fi ales în organele legislative, executive şi în alte organe
eligibile, şi nici de a participa la sufragiul universal. Regulile speciale prevăzute de Constituţie şi de alte legi sînt
excepţie de la normă. La baza acestei norme conflictuale stă principiul cetăţeniei.
Regimul naţional este conferit străinilor sub rezerva unor excepţii stabilite de legislaţia în vigoare. Conform
dispoziţiilor art 7 al.2 al Legii RM cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor, aceştea nu pot fi
desemnaţi sau antrenaţi în activităţi pentru care se cere dovada cetăţeniei Republicii Moldova.
Dreptul la muncă a cetăţenilor străini în unele cazuri este restricţionat , de exemplul, Codul navigaţiei maritime
civile aprobat prin L 599-XIV din 30.09.1999, prevede în art. 57 al.2 că doar un cetăţean al Republicii Moldova
poate fi comandant al navei proprietate de stat a Republicii Moldova, dar membru al echipajului poate fi cetăţeanul
oricărui stat.
Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldiova nr. 108-XIII din 17.05.1994 prevede în art.6 (6) că efectivul
trupelor de grăniceri este alcătuit din militari, cetăţeni ai Republicii Moldova.

Articolul 1589. Numele cetăţenilor străini şi al apatrizilor

Drepturile cetăţeanului străin şi ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sînt guvernate de
legea sa naţională. Protecţia împotriva actelor ce atentează la dreptul la nume săvîrşite pe teritoriul
Republicii Moldova este asigurată potrivit legislaţiei acesteia.

Numele este un mijloc de identificare a persoanei fizice. Dreptul la nume este un drept personal
nepatrimonial. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii. Acest drept corespunde
unei obligaţii legale în conformitate cu care fiecare persoană trebuie să poarte un nume.
Drepturile cetăţeanului străin sau ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sînt guvernate de legea
sa naţională, care poate fi legea statului a cărui cetăţenie o are persoana, legea statului în care are domiciliul sau
reşedinţa, dreptul statului cu care persoana are cele mai starînse legături. (de văzut comentariul la art. 1587)
În privinţa numelui deosebim :
1) Dobîndirea numelui prin filiaţie
Dispoziţia art. 55 din Codul familiei nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48) prevăd dreptul copilului la nume de familie şi prenume. În
legislaţia Republicii Moldova termenul “nume” este folosit în două sensuri:
- pentru a desemna numele de familie şi prenumele
-pentru a desemna numele de familie şi prenumele şi patronimicul (art. 28 alin. (2) Cod civil)
Legea naţională care cîrmuieşte stabilirea filiaţiei se aplică şi în ce priveşte dobîndirea numelui prin filiaţie.
2) Stabilirea numelui copilului găsit sau abandonat.
Dacă copilul s-a născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi necunoscuţi i se atribuie cetăţenia
Republicii Moldova, iar determinarea numelui revine autorităţilor tutelare, care în conformitate cu art. 35 Cod civil
sînt autorităţile administraţiei publice locale.
3) Schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui.
Numele se modifică prin efectul schimbării stării civile în condiţiile prevăzute de lege, respectiv ca efect
al căsătoriei, ca efect al desfacerii căsătoriei, ca efecet al divorţilui, ca efect al morţii unuia dintre soţi, ca efect
al acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătorie, ca efect al adopţiei, ca efect al acţiunii în tăgăduirea paternităţii.
In toate aceste situaţii se aplică legea care cîrmieşte materia respectivă.
4) În cazul apatridului domiciliat în Republica Moldoba schimbarea numelui pe cale administrativă fără
modificarea stării civile este de competenţa “lex domicilii”, deci legea Republicii Moldova va fi competentă.
În conformitate cu art.10 din Legea nr.100-XV “Cetăţenii străini care locuiesc sau se află temporar în
Republica Moldova şi apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova pot cere înregistrarea actelor de stare civilă în
aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii Republicii Moldova”.
În baza art.19 al.1 din Constituţia RM protecţia împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume,
stabilită în art.29 Cod civil, săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova este supusă legii Republicii Moldova,
deoarece cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi obligaţii la înregistrarea actelor de stare civilă ca şi
cetăţenii Republicii Moldova

Articolul 1590. Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor

(1) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională.
(2) Persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept
să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a
actului juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să ştie despre
lipsa capacităţii de exerciţiu.
(3) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe
teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudicii se stabileşte conform
legislaţiei Republicii Moldova.
(4) Apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobîndit şi
recunoscut conform legii aplicabile anterior.

(I) Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi valorifica drepturile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile.
Dispoziţiile articolului nu fac diferenţiere între cetăţenii străini care se află temporar pe teritoriul Republicii
Moldova şi cetăţenii străini ce au domiciliul stabil pe teritoriul Republicii Moldova. În unele cazuri prevăzute de
legislaţie deosebirea între „domiciliul temporar” şi „domiciliul permanent” are importanţă pentru exercitarea
drepturilor civile a cetăţenilor străini.
De exemplu, dispoziţiile Codului familiei impun domiciliul cetăţenilor străini şi persoanelor fără cetăţenie pe
teritoriul Republicii Moldova pentru a se bucura de egalitate de tratament în raporturile de căsătorie şi familie cu
cetăţenii Republicii Moldova
Stabilind capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini ne referim nu numai la cetăţenii străini care se află pe
teritoriul Republicii Moldova, dar şi la cei care locuind peste hotare dobîndesc sau au unele drepturi sau obligaţii
civile pe teritoriul Republicii Moldova (de ex. dreptul de a moşteni bunuri pe teritoriul Republicii Moldova.)
Garantul drepturilor cetăţenilor străini este Constituţia Republicii Moldova, care prin dispoziţiile ce le conţine
oferă regim naţional străinilor.
(II) Soluţia legii naţionale a individului apare potrivită pentru stabilirea capacităţii juridice, iar în materia
actelor juridice pare a fi mai convenabil să se aplice legea locului unde se contractează.
Teoria interesului naţional, care este oglindită în acest articol apară un naţional care a contractat cu un străin.
În cazul în care persoana este incapabilă după legea sa personală, ea este capabilă după legea locului unde a încheiat
actul juridic, iar anularea actului încheiat respectînd „lex loci actus” ar aduce prejudiciul nejustificat cetăţeanului
propriu.
(III)Această regulă este confirmată şi de dispoziţiile art 455 al 4 CP Civil prin care persoana ce nu beneficiază
de capacitate de exerciţiu în conformitate cu legea sa naţională, poate fi declarată capabilă conform legislaţiei
Republicii Moldova.
(IV)Dobîndirea majoratului este supusă legii naţionale şi nu are putere retroactivă, deoarece în momentul
împlinirii vîrstei majoratului, persoane devine răspunzătoare faţă de actele proprii şi acţiunea acestora faţă de terţi.
Suntem în prezenţa principiului eficienţei internaţionale a drepturilor dobîndite, subiect tratat în comentariul la art.
1585.

Articolul 1591. Declararea cetăţeanului străin sau apatridului incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu

(1) Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat incapabil sau limitat în capacitate
de exerciţiu conform legislaţiei Republicii Moldova.
(2) Reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau a apatridului lipsit de capacitate de exerciţiu, precum
şi asistarea cetăţeanului străin sau apatridului limitat în capacitate de exerciţiu sînt supuse legii care
reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare.

(I)Incapacităţile speciale sînt excepţii de la capacitatea generală, care este recunoscută tuturor indivizilor.
Incapacitatea specială, care lipseşte individul de anumite drepturi sau restrînge exerciţiul anumitor drepturi, este
supusă legii naţionale a subiectului ( minor sau major pus sub tutelă sau curatelă). Unele aspecte ale capacităţii
persoanei nu sunt reglementate de legea personală, care după caz poate fi legea naţională sau legea domiciliului, ci
de lex causae, care cîrmuieşte instituţia de care este legată capacitatea juridică a individului.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova examinează în procedură specială declararea cetăţeanului
străin sau apatridului incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu, dacă aceştia domiciliază pe teritoriul Republicii
Moldova în baza art.461 al.2, lit b) CP Civilă.
(II) Reprezentarea legală este o formă a reprezentării judiciare care se distinge prin aceea că priveşte
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, acestea putînd sta în justiţie numai prin reprezentantul lor legal. Legea
care reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare se determină pentru minor potrivit legii privind
ocrotirea părintească sau legii autorităţii tutelare, pentru interzisul judecătoresc potrivit legii autorităţii tutelare pînă
la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie. Domiciliul minorului, persoanelor majore incapabile sau limitate în
capacitate de exerciţiu este la reprezentantul legal, în baza art.31 Cod Civil.

Articolul 1592. Tutela şi curatela

(1) Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă asupra
minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitatea de exerciţiu, precum şi raporturile între
tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă, sînt guvernate de legea naţională a
acesteia.
(2) Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de
tutore sau curator.
(3) Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă de dermină
conform legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele sau curatorul. În cazul în care persoana care se
află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul Republicii Mldova, se aplică legea Republicii Moldova
dacă este mai favorabilă persoanei.
(4) Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara
teritoriului Republicii Moldova este recunoscută ca fiind valabilă în cazul în care nu există obiecţii legale
întemeiate din partea oficiului consular al Republicii Moldova acreditat în statul respectiv, iar în lipsa
acestuia, din partea ambasadei.

Instituţia tutelei şi curatelei în legislaţia internă este reglementată în art. 33-49 Cod Civil şi art.142-147 Codul
familiei.
Art.1592 reglementează aspectul conflictual, determină legea aplicabilă în momentul apariţiei unui raport
juridic cu element de extranietate.
§ (1) Astfel, legea naţională a minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitate de exerciţiu
guvernează instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă.
Cel mai des tutela este supusă legii naţionale. Şi art. 1592 (1) se bazează pe ideea că legea naţională este mai
favorabilă persoanei şi îi este mai uşor să se adreseze instanţelor competente. Dar uneori este mai comod de folosit
legea locului, unde persoana este implantată durabil, poate fi legea domiciliului sau în lipsă legea reşedinţei.
Invocarea unei legi îndepărtate cu care persoana ocrotită nu mai are nici o legătură îi va aduce numai prejudicii atît
morale, cît şi materiale în cazul posedării bunurilor în alt stat, decît cel la care aparţine prin cetăţenie.
Bunurile minorului în cazul tutelei sau curatelei, dacă există un tratat de asistenţă reciprocă încheiat între
Republica Moldova şi Statul respectiv vor fi supuse regimului juridic în baza dispoziţiilor din tratat. Pentru
instituirea tutelei sau curatelei, se aplica legislaţia părţii contractante şi este competentă instituţia de tutelă şi
curatelă a părţii contractante, al cărei cetăţean este persoana tutelată sau care se afla sub curatelă. În cazul în
care urmează sa se instituie tutela sau curatela pentru ocrotirea intereselor persoanei tutelate sau celei care se află
sub curatelă al cărei domiciliu, reşedinţă ori bunuri se afla pe teritoriul altei părţi contractante, instituţia de tutelă
şi curatelă a acestei părţi contractante înştiinţează de îndată instituţia de tutelă şi curatelă a celeilalte părţi
contractante.
Cum procedăm în cazul dublei cetăţenii? Se va da prioritate legii domiciliului sau, în lipsă, legii reşedinţei. Dacă
persoana locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova se va aplica legea Republicii Moldova.
Cauzele de instituire şi de anulare a tutelei precum şi a curatelei pot fi judecate conform legii Republicii
Moldova, dacă legea normal aplicabilă, anume legea naţională a celui interesat nu permite realizarea instituirii sau
anulării tutelei ori curatelei.
(2)Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în calitate de
tutore sau curator. Termenul “acceptare” desemnează declaraţia de voinţă făcută la acceptarea tutelei sau curatelei.
Autoritatea de tutelă desemnează persoanele în calitate de tutore sau curator conform art.35 din Codul Civil.
Aceste autorităţi sînt autorităţile ţării a cărei cetăţenie o are incapabilul, locul domiciliului său, în lipsă a
reşedinţei. În cazul minorului sînt competente autorităţile ţării a cării cetăţenie comună o au soţii ori a reşedinţei
comune a soţilor.
Măsurile de urgenţă şi proivizorii se iau conform legii autorităţii care se implică. Autoritatea care i-a măsurile
provizorii şi de urgenţă inştiinţează imediat autorităţile competente din statul căruia îi aparţine persoana ocrotită prin
legea personală. Dacă persoana ce trebuie ocrotită are domiciliul, reşedinţa sau bunuri pe teritoriul altei ţări acesteia
i se poate transmite competenţa de a se ocupa de tutela sau curatela incapabilului.
(3)Raporturile dintre tutore şi persoana ocrotită, lipsită de capacitate sau cu capacitate restrînsă sînt supuse
legii naţionale a persoanei ocrotite.
În principiu, tutela şi curatela este reglementată în conformitate cu legea naţională a persoanei ocrotite. Pentru
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu se aplică legea ţării unde are domiciliul, reşedinţa sau unde se află bunurile
persoanei ocrotite.
Actele pe care le face persoana ocrotită sînt supuse legii naţionale, care cîrmuieşte instituţia tutelei şi
curatelei, formele abilitate fiind o completare a capacităţii sînt supuse legii personale.
Regimul drepturilor reale, privind bunurile incapabilului, sînt cîrmuite de “lex rei sitae”.
Deosebim două situaţii :
• În cazul în carea persoana ocrotită este cetăţean al Republicii Moldova regimul juridic al tutelei şi
curatelei va fi dictat de legea Republicii Moldova .
• Persoana ocrotită este cetăţean străin sau apatrid, competentă este legea statului pe teritoriul căruia
se iau anumite măsuri cu privire la cel ocrotit.
Măsurile ce se i-au de către tutore sau curator cu privire la minor sau la o altă persoană lipsită de capacitate
sau cu capacitate restrînsă, ori cu privire la bunurile ce le aparţin sînt supuse legii statului ale cărui autorităţi
îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.
(4)Această dispoziţie reflectă principiul “autor regit actum”. De aici, rezultă impunerea aplicării legii
Republicii Moldova actelor emise de autorităţile ce reprezintă Republica Moldova în străinătate. Subliniem faptul
că aplicarea legii Republicii Moldova în calitate de “lex forum” este consacrată în ansamblul protecţiei
incapabililor. Se observă coincidenţa între competenţa judiciară şi competenţa legislativă în domeniu.
Competenţa teritorială a autorităţii tutelare este diferită în funcţie de cauzele care au determinat instituţia
curatelei:
• În cazul curatelei unei persoane ce suferă de o deficienţă fizică competenţa aparţine autorităţii
tutelare de la domiciliul acelei persoane;
 • În cazul curatelei deschise pentru cazuri urgente competenţa aparţine fie autorităţii tutelare de la
domiciliul persoanei reprezentate, fie acelei de la locul unde trebuie luate măsuri urgente;
• În cazul celui care lipseşte timp îndelungat de la domiciliul sau a celui dispărut, competenţa
aparţine autorităţii tutelare de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă sau a celui dispărut.
Competenţa în dreptul internaţional privat se determină, în cazul că nu există reglementări speciale privind
competenţa în dreptul internaţional privat, potrivit normelor competenţei teritoriale.
Din tratele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova cu unele State (de ex. Rusia,
Ucraina,România,Turcia etc.) putem identifica următoarele reguli:
(1) În problema tutelei şi curatelei sunt competente organele Statului, al cărui cetăţean este persoana ce
se află sub tutelă sau curatelă.
(2) În cadrul instituirii tutelei şi curatelei se folosesc legile statului, cetăţean al căruia este persoana
asupra căruia se instituie tutela şi curatela.
(3) Dacă această persoană locuieşte pe teritoriul altui stat, înfăptuirea tutelei sau curatelei poate fi
încredinţată legii domiciliului, sau în lipsă legii reşedinţei.
Pentru hotărîrile străine privind starea şi capacitatea persoanei şi hotărîrile privind unele rapoturi de familie
strîns legate de stare şi capacitate există opinia recunoaşterii fără nevoia exequatorului.
Exequator- procedură judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat
asupra hotărîrii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărîrea
judecătorească străină este declarată executorie.
Convenţiile şi Tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova stabilesc că hotărîrile
instituţiilor de justiţie cu privire la tutelă şi curatelă urmează a fi recunoscute fără a trece o procedură specială de
recunoaştere.

Articolul 1593. Declararea dispariţiei fără veste sau morţii cetăţeanului străin sau apatridului

Hotărîrea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau constatrea morţii
cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se anulează conform legii sale naţionale. În cazul în care este
imposibilă determinarea acestei legi, se aplică legislaţia Republicii Moldova.

Pentru stabilirea legii naţionale a cetăţeanului străin şi a apatridului, vezi comentariul art.1587.
În cazul în care ne aflăm în imposibilitatea determinării acestei legi, deşi au fost întreprinse măsurile de
rigoare, vom aplica în corespundere cu articolul 13 CP Civilă legea naţională, care în cazul dat este legea Republicii
Moldova.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente dacă persoana în a cărei privinţă se solicită
declararea dispariţiei fără veste sau morţii a avut pe teritoriul Republicii Moldova ultimul domiciliu cunoscut şi de
soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu
domiciliu sau sediu în Republica Moldova, în baza art. 461 al.2 lit.c) CP Civilă.

Articolul 1594. Înregistrarea în străinătate a actelor de stare civilă ale cetăţenillor Republicii Moldova

Înregistrasrea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara
teritoriului ei se efectuiază de către oficiile consulare ale Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către
ambasade.

Conform prevederilor art.1594 Cod civil şi art.4 al.1 din Legea RM privind actele de stare civilă nr. 100-XV
din 26.04.2001(MO al RM nr 97-99/ 765 din 17.08. 2001) înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor
Republicii Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului statului este stabilită în scopul protecţiei drepturilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor, precum şi în interesul statului. Actele de stare civilă
supuse înregistrării de stat sunt prevăzute în art.54 Cod civil.
În sensul prezentului articol şi art.3 din legea nr.100-XV „Actele de stare civilă sînt înscrisuri autententice de stat,
prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţiază apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora ”.
Cetăţenii Republicii Moldova în baza dispoziţiilor Constituţiei RM art.18 al.2 al şi Legii cetăţenii RM
nr.1024-XIV din 02.06.2000 (MO al RM nr.98-101/709 din 10.08.2000) „beneficiază de protecţia statului atît în
ţară, cît şi în străinătate” (art.8) prin urmare cetăţenia Republicii Moldova este păstrată atît pe teritoriul Republicii
Moldova, cît şi în afara acestuia. În cazul dat, cetăţenii Republicii Moldova se vor afla în afara teritoriului Republicii
Moldova , cu reşedinţa în străinătate.
Competenţa înregistrării actelor de stare civilă revine oficiilor consulare şi misiunelor diplomatice în
conformitate cu legislaţia acestora, care asigură înregistrarea următoarelor acte de stare civilă: de naştere, de
căsătorie, de desfacere a căsătoriei(de divorţ), de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces(art. 4 alin. (3)
din Legea nr. 100-XV).
Prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare(Ratificată de Parlamentul RM la 4 august
1992, nr. 1135-XII. În vigooare ptr. RM din 25 februarie 1993) prin art. 5 lit. t) includ în funcţiile consulare calitatea
de ofiţer de stare civilă, în măsura în care legile şi regulamentele statului nu se opun.
Iar Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961(Ratificată de Parlamentul RM
la 4 august 1992, nr. 1135-XII. În vigoare ptr. RM din 25 februarie 1993) prevede în art. 3 alin. (2) „nici o dispoziţie
a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicînd misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”.
Funcţiile de supraveghere şi control asupra activităţii misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale
Republicii Moldova în domeniul înregistrării actelor de stare civilă sînt exercitate de MAE şi Departamentul
Tehnologii Informaţionale(art. 15--- alin. (4) din Legea nr. 100-XV).
Norma conflictuală cuprinsă în conţiunutul art. 1594 are un caracter unilateral, face trimitere exclusiv la
sistemul de drept al Republicii Moldova.
Dar, în Republica Moldova au putere doveditoare şi actele de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova
întocmite de către organele competente ale ţărilor străine dacă în termen de 6 luni la oficiul de stare civilă al mun.
Chişinău sînt transcrise în registrele de stare civilă ale Republicii Moldova (art. 13 alin. (2) din Legea 100-XV).
Deci, valabilitatea acestor acte de stare civilă este condiţionată de transcrierea actelor de stare civilă şi înscrierea
menţiunilor primite din străinătate, în termen de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea certificatului de
stare civilă ori a copiei sau extrasului de pe actul de stare civilă.
Actele de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova întocmite de autorităţile străine şi neînregistrate în
registrele de stare civilă ale Republicii Moldova nu au putere doveditore.
Importanţa înregistrării actului sau faptului juridic de stare civilă întocmit în străinătate constituie un mijloc
de evidenţă şi control al populaţiei, şi un mijloc de verificare a cerinţelor prevăzute de legea Republicii Moldova
pentru acel act sau fapt de stare civilă.
Din textul art. 59 lit. b) stabilim că în cazul în care actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu
poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe actul de stare civilă este posibil reconstituirea acestuia pe baza
avizului oficiului stare civilă din Republica Moldova.
Pentru a fi prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova actele eliberate, redactate sau
legalizate de autorităţi competente străine trebuie supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de
misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii Moldova în baza art. 466 CP Civil.
În străinătate, autoritatea procedează la înregistrarea actelor juridice conform legii sale ”auctor regit actum” şi
forma este prevăzută de legea locului „locus regit actum”.

Articolul 1595. Activitatea comercială a cetăţenilor străini şi apatrizilor

Calitatea de comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului care îi permite să desfăşoare activitate
comercială fără a se constitui persoană juridică se determină conform legii statului în care cetăţeanul străin
sau apatridul a obţinut autorizarea de a desfăşura activitate comercială.

În categoria comerciant persoană fizică sînt incluse persoanele cu firmă individuală, care efectuează în nume
propriu, cu titlu profesional, acte şi fapte de comerţ. În temeiul acestui articol condiţiile cerute pentru a desfăşura
activitate comercială de către o persoană care are numai cetăţenie străină sau este apatrid sînt stabilite de legea
statului care acordă autorizarea. Dacă persoana doreşte să desfăşoare activitate comercială pe teritoriul Republicii
Moldova sînt competente organele abilitate din Republica Moldova. Acest articol conţine o normă conflictuală
generală cu un pronunţat caracter teritorial.

Capitolul II
STATUTUL PERSOANEI JURIDICE

Articolul 1596. Legea naţională a persoanei juridice străine

(1) Legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui teritoriu persoana este
constituită.
(2) În baza legii naţionale a persoanei juridice, se determină în special:
a) statutul juridic al organizaţiei ca persoană juridică;
b) forma juridică de organizare;
c) exigenţele pentru denumirea ei;
d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei;
e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi;
f) conţinutul capacităţii ei civile;
 g) modul acesteia de dobîndire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile;
h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii;
i) răspunderea ei.
(3) Persoana juridică străină nu poate invoca limitarea împuternicirilor organului sau reprezentantului său
la încheierea actului juridic necunoscut legii statului în care organul sau reprezentantul persoanei juridice
străine a întocmit actul juridic, cu excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic
ştia sau trebuia să ştie despre limitare.

Prevederile prezentului articol determină legea aplicabilă persoanei juridice (alin. 1), întinderea acestei legi (alin. 2),
precum şi protecţia terţilor în actele juridice încheiate de societate (alin. 3). Deşi alin. 1 este formulat în sensul
determinării legii aplicabile persoanelor juridice străine, voinţă reală a legiuitorului în acest articol a fost
determinarea legii căreia i se va supune statutul organic al oricărei persoanei juridice. Legiuitorul nu a dorit să
divizeze persoanele juridice în străine şi domestice în baza unui criteriu aprioric, nemenţionat în acest articol. O
asemenea divizare este posibilă abia după ce se stabileşte legea aplicabilă persoanei juridice în conformitate cu alin.
1. Pe de altă parte, legiuitorul nu a dorit să stabilească două criterii diferite de determinare a legii aplicabile
persoanei juridice, adică criteriul constituirii pentru persoanele juridice străine şi un alt criteriu, eventual criteriul
aflării sediului, pentru persoanele juridice din Moldova. Într-o asemenea eventualitate, s-ar produce o confuzie, la
nivel teoretic şi practic, deoarece o persoană juridică ar putea fi constituită într-un stat, iar sediul ar putea să îl aibă
în Moldova sau invers şi atunci într-un asemenea caz ar avea două legi naţionale. În consecinţă, prezentul articol se
va interpreta ca aplicîndu-se asupra tuturor persoanelor juridice.
Alineatul 1
Conform alin. 1, legea statului sub puterea căreia persoana juridică a fost legal constituită este legea care
reglementează statutul acestei persoane juridice. Pentru a aplica această lege, persoana juridică trebuie să fie
înregistrată şi să fi îndeplinit alte condiţii de publicitate conform acestei legi, sau să fie altfel organizată în
conformitate cu acest drept. Termenul „constituire” (sau incorporare) se va interpreta în sens larg, pentru că dreptul
conform căruia persoana juridică este constituită rămîne valabil, chiar şi în lipsa formalităţilor de publicitate sau de
înregistrare. Totuşi, în asemenea caz, este necesar ca organizarea societăţii să fie vizibilă în exterior pentru terţi,
datorită organelor sale sau statutului ei. Dacă organizaţia/societatea nu satisface dispoziţiile cu privire fondare a legii
statului în care ea este constituită, ea nu dobândeşte personalitate juridică. Este de menţionat, că legătura prevăzută
în prezentul alineat poate face obiectul unor corectări în conformitate cu prevederile art. 1581 (ordinea publică) şi
1582 (aplicarea normelor imperative).
Instanţa judecătorească competentă în cazul societăţilor/organizaţiilor/instituţiilor străine se determină de normele
procesual civile internaţionale (vezi Titlul IV al Codului de procedură civilă).
Recunoaşterea persoanei juridice străine
Capacitatea de drept atribuită de către un stat unei entităţi nu poate fi în mod arbitrar transferată în alt stat. De aceea
se pune problema de şti, dacă o societate/organizaţie constituită în străinătate are capacitate de drept în interiorul
ţării, deci dacă ea are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi capacitate procesuală. Recunoaşterea unei
societăţi străine este luarea în considerare de către stat a existenţei juridice a unei societăţi, care îşi bazează calitatea
de subiect de drept pe un sistem de drept străin competent să o reglementeze. Nu există o obligaţie generală de drept
internaţional de recunoaştere a unei societăţi/organizaţii create în străinătate. Nu este deci un principiu general care
ar trebui considerat conform art. 8 al Constituţiei.
In conformitate cu alin. 1 (şi în general conform dreptului nostru), nu este necesar un act de recunoaştere a persoanei
juridice străine. Aceasta se face în mod automat (de plin drept), dacă sunt prezente toate condiţiile de înregistrare şi
publicitate a societăţii/organizaţiei/instituţiei în conformitate cu lege străină competentă. Sub aspectul recunoaşterii,
nu ar trebui să se facă o deosebire între persoanele juridice drept public şi cele de drept privat. Recunoaşterea de plin
drept (automatică) este practicată în majoritatea statelor, deşi mai există [încă] state unde recunoaştere automatică nu
există, de exemplu în Franţa.
Recunoaşterea nu înseamnă admiterea entităţii străine să practice activitate de antreprenoriat, economică sau alte
activităţi în Moldova (vezi comentariu la art. 1598). De asemenea recunoaşterea trebuie deosebită de
„recunoaşterea” tipului (formei) unei societăţi/organizaţii străine.
O chestiune diferită este aceea a documentelor care trebuie prezentate pentru a face proba constituirii şi existenţei
societăţii. Legea forului determină admisibilitatea mijloacelor de probă şi forţa probantă a acestora pentru a face
proba constituirii şi existenţei persoanei juridice străine.
Unele tipuri de socieăţi străine, care corespund tipurilor cunoscute de dreptul moldovean, pot să nu aibă
personalitate juridică. De exemplu, în multe sisteme de drept, societăţile în comandită nu au personalitate juridică.
Ele deci vor fi recunoscute ca atare, chiar dacă în dreptul moldovean acestea au personalitate juridică.
Tratatele interstatale (bilaterale) au stat iniţial la baza recunoaşterii persoanei juridice pe teritoriul altui stat. În
tratatele contemporane, adesea prevederi despre regimul juridic al companiilor unui stat pe teritoriul celuilalt se
conţin în acordurile cu privire la investiţii. Trebuie de fiecare dată de examinat care este întinderea noţiunilor de
„companie” sau asemenea similare folosite, ele trebuie interpretate restrictiv. Dacă au devenit drept intern direct
aplicabil, asemenea prevederi înlătură aplicarea normelor conflictuale autonome. Dacă tratatul conţine o clauză de
ordine publică, recunoaşterea se face dacă prevederile art. 1581 şi 1582 alin. (2) nu se opun. Cînd o asemenea clauză
nu se conţine în tratat, aplicarea art. 1581 şi 1582 alin. (2) este imposibilă pentru raporturile reglementate în acel
tratat, deoarece normele internaţionale primează celor naţionale. În asemenea caz, hotărîtoare este interpretarea
tratatului. Ordinea publică este rezervată în mod tacit.
Deosebiri între societăţile moldovene cu capital străin sau mixt şi cele cu capital intern
Existenţa capitalului străin într-o societate comercială din Moldova o deosebeşte pe aceasta sub aspectul protecţiei
investiţiei faţă de o societate cu capital intern. Asupra acestora se aplică prevederile cu privire la investiţiile străine a
legislaţiei privind investiţiile. Investiţiile străine pot cădea sub protecţia acordurilor (de obicei bilaterale) cu privire
la promovarea şi protejarea investiţiilor sau altor asemenea acorduri. Astfel, într-un litigiu cu privire la investiţii în
care este implicată o întreprindere cu capital străin sau mixt, pe de o parte, şi Moldova, pe de altă parte, investitorul
străin al întreprinderii se poate adresa, pe lîngă instanţele din Moldova, de asemenea instanţelor prevăzute de către
acordurile privind investiţiile, cum ar fi instanţele de arbitraj instituţionalizate sau ad-hoc. Asemenea litigii pot
rezulta din acordurile (contractele) cu privire la investiţii încheiate de Moldova şi întreprinderile cu capital străin,
din autorizaţii pentru efectuarea investiţiilor acordate de Moldova unor asemenea întreprinderi şi din alte cazuri
prevăzute în acordurile/contractele respective. În unele situaţii s-ar părea că investitorii străini ar putea fi avantajaţi.
(Aplicarea normelor cu privire la străini (investiţii străine, etc.) depinde des în domeniul dreptului societăţilor de
cetăţenia asociaţilor/membrilor care domină societatea, precum şi a organelor. Este vorba de teoria controlului.
Teoria controlului este controversată în dreptul internaţional, ea însă îşi găseşte expresia în multe acte. Dacă o regulă
face expresia teoriei controlului se va hotărî în dependenţă de scopul acestei reguli, în mod special este cazul atunci
cînd regula ignoră organizaţia şi priveşte pe cei care stau în spatele ei. Cetăţenia străină a organelor sau a asociatului
dominant poate determinat în totalitate sau în parte cetăţenia străină a unei întreprinderi cu capital străin, a unei
filiale sau reprezentanţe străine).
Ar fi de menţionat în acest context, că instanţele naţionale trebuie să interpreteze în mod restrictiv tratatele
interstatale, inclusiv cele de protejare a investiţiilor, deoarece este vorba despre renunţări la anumite aspecte ale
suveranităţii. Deoarece acordurile interstatale sunt marcate de principiul bunei credinţe şi a reciprocităţii, un stat nu
poate să reclame pentru el o interpretare a unui tratat, pe care el nu o permite să fie aplicată faţă de el însuşi.
O altă deosebire este cea creată, în baza faptului că Moldova recunoaşte în conformitate cu art. 23 al Legii cu privire
la investiţiile în activitatea de întreprinzător (Legea nr. 81-XV din 18.03.2004) „cesiunea, către un alt stat sau
persoana juridică străină, a drepturilor investitorului străin asupra investiţiilor acestuia efectuate pe teritoriul său”.
Efectele unei asemenea recunoaşteri pot să nu fie tocmai favorabile Moldovei, în special în cazul în care cesiunea se
face către un stat străin. Legea nu prevede condiţiile şi procedura unei asemenea recunoaşteri.
Organizaţii internaţionale
Tratatele interstatale prevăd deseori constituirea unor entităţi sau se aplică unor entităţi deja existente. Asemenea
entităţi pot fi numite supranaţionale. Sunt posibile diferite trepte de internaţionalitate. Tratatul poate prevedea
constituirea entităţii conform dreptului statului unde aceasta îşi va avea sediul sau conform dreptului înregistrării
acesteia. Dacă în tratat nu este stipulat nimic, legea aplicabilă statutului acelei entităţi va fi legea unde s-a constituit
entitatea. În unele cazuri, tratatul interstatal însuşi poate fi legea statutului entităţii. El va reglementa capacitatea.
Tratatul ar putea să nu prevadă în mod expres capacitatea de drept a entităţii. Existenţa capacităţii de drept
internaţional nu operează în mod automat capacitatea de drept civil, pentru că dreptul internaţional şi dreptul civil
reglementează domenii diferite. Dacă tratatul conferă entităţii şi personalitate de drept civil trebuie de determinat
prin interpretarea tratatului şi a actelor adiacente. Capacitatea de drept internaţional poate servi ca un indiciu al
existenţei capacităţii de drept civil. Aceasta poate fi doar în cazul în care entităţii îi sunt atribuite asemenea
competenţe, pe care ea nu poate să le realizeze fără capacitatea de drept civil. Din interpretare trebuie să rezulte în
mod vădit existenţa unui patrimoniu şi unei responsabilităţi proprii. Important este ca tratatul interstatal să fi devenit
drept intern. Un tratat interstatal aparţine de dreptul internaţional şi fără ca să devină drept intern nu operează
capacitatea de drept civil a persoanei juridice în dreptul intern. Nu există o obligaţie generală de drept internaţional
public de a recunoaşte persoanele juridice. Capacitatea civilă a organizaţiilor internaţionale nu este un principiu
general al dreptului internaţional, iar un tratat interstatal face parte din dreptul internaţional special. Din art. 8 al
Constituţiei nu reiese deci obligaţia de recunoaştere în acest caz. Doar statele semnatare trebuie să asigure în baza
tratatului o recunoaştere. În Moldova o asemenea recunoaştere se face prin lege de ratificare. Dacă este recunoscută,
se va aplica prevederea articolului 1586 a prezentului cod. Dacă nu se recunoaşte, se vor aplica prevederile
prezentului articol, adică se va determina conform legii locului unde persoana juridică a fost constituită.
Volumul capacităţii unei organizaţii internaţionale se determină conform tratatului. În cazul în care tratatul trimite la
dreptul intern al unui stat, volumul capacităţii se va determina conform dreptului statului respectiv. În caz de dubiu,
lacunele în capacitatea de drept civil a organizaţiei internaţionale se vor întregi cu principiile de drept civil a statului
semnatar. Aceasta înseamnă că volumul capacităţii de drept civil este cel recunoscut persoanelor juridice de drept
intern. Statul terţ nesemnatar va determina el însuşi, în mod similar statelor contractante, care este volumul
capacităţii unei asemenea organizaţii.
Alineatul 2
Legea aplicabilă statutului societăţii/organizaţiei reglementează în mod deosebit capacitatea acesteia, natura juridică,
modul de constituire, dobîndirea drepturilor şi obligaţiilor, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere,
reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii, numele şi denumirea de firmă, organizarea, raporturile
interne între participanţi/asociaţi/acţionari, precum şi între aceştia şi societate/organizaţie, modul de dobîndire şi de
pierdere a calităţii de asociat/participant, drepturile şi obligaţiile de decurg din calitatea de asociat/participant,
responsabilitatea pentru încălcarea prevederilor legale cu privire la societăţi/întreprinderi/organizaţii,
responsabilitatea pentru datorii, puterea de reprezentare a persoanelor care acţionează pentru societate/organizaţie,
modificarea actelor constitutive, dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice. Domeniul aplicării statutului societăţii
trebuie conceput ca fiind pe cît de larg posibil şi înglobînd în principiu toate aspectele de drept posibile, indiferent
de faptul dacă se referă la raporturi interne (intra-societate) sau externe (dintre societate şi terţi). Enumerarea alin. 2
nu este exhaustivă.
Dacă o chestiune ţine de dreptul societăţii este de calificat conform dreptului forului.
Legea statutului persoanei juridice reglementează volumul împuternicirilor de reprezentare a persoanelor care
acţionează din numele societăţii, limitările (dar vezi alin. 3), viciile de reprezentare şi posibilitatea de remediere, de
exemplu prin aprobarea ulterioară. Condiţiile şi efectele aprobării sunt însă reglementate de legea aplicabilă actului
juridic. În cazul în care societatea acordă o procură sau împuterniciri de reprezentare persoanelor care nu fac parte
din organele societăţii, procura şi împuternicirile de reprezentare cad sub incidenţa dreptului aplicabil reprezentării
(vezi comentariu la art. 1609).
Protecţia numelui sau a denumirii de firmă înscrise în Registrul de stat al întreprinderilor este reglementat de dreptul
moldovean. Dacă numele sau denumirea de firmă nu este înscrisă în Registru de stat al întreprinderilor, atunci
violarea acestora se supune legii aplicabile concurenţei neloiale (vezi art. 1618) sau legii aplicabile prejudicierii
personalităţii (vezi art. 1616).
Pretenţiile şi drepturile care se bazează pe emisia publică a titlurilor de participare sau a împrumuturilor prin
intermediu prospectului sau altor mijloace sau publicaţii similare, sunt reglementate de către legea aplicabilă
societăţii/organizaţiei sau de legea statului emisiei.
O societate/organizaţie cu capital străin sau mixt înregistrată în Registru de stat al întreprinderilor nu poate fi radiată
decît în cazul în care creditorii au fost satisfăcuţi sau sunt de acord (expus în mod scris) cu garanţiile acordate de
aceasta.
Legea determinată conform alin. 1 nu se aplică şi asupra activităţii persoanei juridice; asupra activităţii persoanei
juridice se aplică legea locului unde activitatea este exersată.
Existenţa şi întinderea capacităţii de folosinţă şi exerciţiu este aceea determinată de legea aplicabilă statutului
societăţii. Deci societatea/organizaţia/entitatea străină nu pate avea mai puţine, dar în mod principial nici mai multe
drepturi decît cele determinate de legea aplicabilă. Recunoaşterea rămîne fără obiect, dacă entitatea nu are
capacitate. Totuşi, cu privire la capacitatea procesuală, se face o excepţie (vezi art. 456 Codul de procedură civilă).
Capacitatea de reprezentare în proces a organelor persoanei juridice este determinată la fel de către legea aplicabilă
statului persoanei juridice.
De capacitatea de folosinţă generală trebuie deosebită capacitatea de folosinţă specială. Capacitatea de folosinţă
generală determină ca persoana poate avea în mod general drepturi şi obligaţii. Capacitatea de exerciţiu specială
cuprinde condiţiile în care anumite drepturi şi obligaţii ar putea fi dobîndite. Ar fi de menţionat aici limitările de a
dobîndi anumite imobile, de a dobîndi alte bunuri (de exemplu limitarea de a participa în anumite
societăţi/întreprinderi), sau de a fi membru a unui organ al societăţii. Limitările pot cădea sub incidenţa legii statului
persoanei juridice, dar de asemenea şi sub incidenţa legii aplicabile actului juridic sau legii aplicabile unui anumit
bun. Aceste legi pot fi aplicate şi cumulativ.
Dacă o chestiune ţine de dreptul societăţii este de calificat conform dreptului forului.
Contractul de societate care încă nu a adus la crearea unei organizaţii se supune dreptului aplicabil contractului. Cel
mai adesea acesta va fi dreptul care va reglementa viitoarea persoană juridică. Înţelegerile/contractele dintre
asociaţi/acţionari se reglementează ce către dreptul aplicabil contractului. Răspunderea fondatorilor, a
asociaţilor/membrilor sau a societăţii pentru actele făcute pînă la înregistrare se supune legii statutului societăţii.
În cazul în care o societate străină se manifestă în interiorul tării nu ca o societate cu statut străin (adică nu ca o
societate căreia i se aplică dreptul străin), atunci ea va trebui tratată ca o societate de tipul aceleia reglementate în
dreptul intern moldovean, deoarece cei cu care ea a intrat în raporturi în interiorul ţării trebuie protejaţi fată de
asemenea manifestări. Cealaltă parte la raport are dreptul însă să invoce legea străină aplicabilă statutului acestei
societăţi străine.
Răspunderea asociaţilor/acţionarilor pentru societate/organizaţie se poate supune unor legi diferite. Punctul de
plecare va fi legea aplicabilă societăţii. În cazuri speciale sunt aplicabile legea contractului, legea unde a avut loc
negocierea, legea delictului, legea procurii aparente. Sub această legea cade răspunderea faţă de creditori care reiese
din participaţiunea în societate/organizaţie, răspunderea întreprinderii dominante sau din participaţiunea majoritară,
răspunderea persoanelor care exercită controlul asupra societăţii, răspunderea holdingului (concernului).
Cînd activităţile unei persoane juridice străine sunt exersate în Moldova sau de pe teritoriul Moldovei,
responsabilitatea persoanelor care acţionează în numele acestei persoane juridice străine este reglementată de dreptul
moldovean.
Rapoartele financiare se supun legii statutului societăţii. De asemenea se aplică legea statutului asupra publicităţii şi
dezvăluirii informaţiei de către societate. În anumite cazuri se aplică şi legea aplicabilă statului pieţii alături de legea
aplicabilă statului societăţii. De exemplu, în cazul în care o societate străină acţionează pe o anumită piaţă sau
investeşte într-o anumită piaţă, sau este participant la bursă.
Legea statutului persoanei juridice se aplică asupra controlului de audit extern. Răspunderea faţă de societate şi faţă
de terţi a controlorului (ex. companiei de audit) este supusă aceleiaşi legi. Evaluarea care sub incidenţa legii
statutului societăţii.
Modificarea structurii întreprinderii, cum ar fi fuzionarea, divizarea, transferul activelor etc. se supun legii statutului
societăţii. Asupra contractului de fuziune se aplică legea statutului contractului, care cel mai adesea este cea de la
locul vânzătorului şi nu legea locului ofertei.
În cazul insolvabilităţii/falimentului persoanei juridice se aplică normele conflictuale şi materiale cu privire la
insolvabilitate/faliment sau proceduri similare.
Alineatul 3
Împuternicirile de reprezentare a societăţii sunt reglementate de legea aplicabilă statutului societăţii (vezi alin. 2),
totuşi întinderea împuternicirilor face obiectul prevederii speciale a acestui alineat. Societatea/organizaţia nu poate
invoca restricţii de putere de reprezentare a unui organ sau reprezentant care sunt necunoscute dreptului statului
sediului sau reşedinţei obişnuite a altei părţi, cu excepţia cazului în care aceasta cunoştea sau trebuia să cunoască
aceste restricţii. Termenul „necunoscut” din textul articolului se referă deci la „limitare” şi nu la „actul juridic”.
Această prevedere protejează interesele ciuruitului civil în locul încheierii contractului (tranzacţiei), interesele
terţului de bună credinţă care a contractat cu persoanele ce reprezintă societatea fiind încrezută că ele au puterea de
reprezentare a societăţii. Prevederea prezentului articol corespunde prevederii art. 1590 alin. 2 cu privire la
securitatea tranzacţiilor pentru persoanele fizice.
Prevederea dată se aplică doar reprezentării organice (în baza dreptului societăţilor) nu şi reprezentării contractuale.
Locul unde a fost încheiat contractul nu joacă nici un rol în cadrul prezentului articol. Prevederea prezentului articol
nu poate fi invocată decît de către terţul de bună credinţă care nu cunoştea despre sau nu trebuia să cunoască cu
privire la restricţiile de reprezentare.

Articolul 1597. Legea aplicabilă reprezentanţelor (sucursalelor) şi filialelor persoanei juridice

(1) Statutul juridic al reprezentanţelor (sucursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este
guvernat de legea naţională a persoanei juridice.
(2) Statutul juridic al filialei persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea statului
pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de legea naţională a persoanei juridice.

Alineatul (1) prevede că statutul organic al reprezentanţei şi sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă
ţară este supus legii naţionale a acesteia. În cazul în care o reprezentantă (sucursala) a unei persoanei juridice străine
este pe teritoriul Moldovei, acest alineat se va aplica doar dacă reprezentanţa (sucursala) nu întreprinde activitate de
întreprinzător sau economică pe teritoriul Moldovei. În cazul în care reprezentanţa sau sucursala întreprinde
activitate economică sau de întreprinzător pe teritoriul Moldovei, statutul reprezentanţei (sucursalei) va fi
reglementat de dreptul moldovean. Cu privire la sucursale ar fi de menţionat, că este totuşi rar cazul în care
sucursala unei persoane juridice străine este deschisă pentru alte scopuri, decît economice sau de antreprenoriat. Este
de aceea de presupus, că în cazul în care o sucursală a unei persoane juridice străine este deschisă în Moldova,
statutul acesteia va fi reglementat de dreptul moldovean. (A se vedea art. 21 alin. 5 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi; vezi de asemenea (şi compară cu) art. 19 alin. 3 din Legea cu privire la investiţiile în
activitatea de întreprinzător). Pentru stabilirea dreptului aplicabil, întinderea acestuia şi pentru alte aspecte ale
prevederii prezentului alineat, vezi comentariul la art. 1596 şi 1598.
Alineatul (2) prevede că statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu s-a constituit. Această
lege este diferită de legea persoanei juridice care a înfiinţat-o. Prevederea acestui alineat este similară prevederii art.
1596 alin. 1. Comentariul art. 1596 şi 1598 este valabil şi pentru acest alineat.

Articolul 1598. Regimul naţional de activitate al persoanelor juridice străine în Republica Moldova

Persoana juridică străină desfăşoară în Republica Moldova activitate comercială şi altă activitate
reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate
similară a persoanelor juridice ale Republicii Moldova dacă legea Republicii Moldova nu prevede altfel
pentru persoanele juridice străine.

Prevederea articolul 1598 asimilează în condiţiile legii o persoană juridică străină unei persoane juridice autohtone.
De fapt, prevederea acestui articol prezintă o dispoziţie specială a prevederii art. 56 din prezentul cod. Persoana
juridică străină recunoscută în Republica Moldova îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de
legea moldoveană referitoare la exercitarea activităţilor economice, de antreprenoriat, sociale, culturale sau de altă
natură. Prevederile prezentului articol trebuie interpretate în sens îngust.
Prezentul articol recunoaşte capacitatea generală de folosinţă a persoanei juridice străine (vizi comentariu la art.
1598). Cît priveşte capacitatea specială de folosinţă, legislaţia Moldovei, în calitate drept aplicabil actelor juridice pe
care persoana juridică străină le efectuează pe teritoriul Moldovei, poate limita sau interzice persoanei juridice
străine să încheie anumite acte juridice. De asemenea, legea Moldovei, în calitate de lege aplicabilă bunurilor care se
află pe teritoriul Moldovei, poate interzice dobîndirea de către persoana juridică străină a anumitor bunuri.
Aspectele investiţionale ale întreprinderilor străine în Moldova sunt reglementate în mod special de legislaţia cu
privire la investiţii.
Admiterea şi activitatea persoanei juridice străine
Admiterea şi activitatea persoanelor juridice străine în Moldova se poate face doar în condiţiile, formele, limitele,
domeniile de activitate prevăzute de normele de drept public intern. Orice persoană juridică străină care
intenţionează să desfăşoare în Moldova activitate de antreprenoriat (vezi art. 1 al Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr. Nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992) este obligată să înregistreze în Moldova o persoană juridică care
propriu-zis va efectua activitatea de antreprenoriat. Filiala sau reprezentanţa unei persoane juridice străine în
Moldova are personalitate juridică separată în conformitate cu dreptul moldovean (vezi art. 21 alin. 5 din Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi). Înregistrarea se face în conformitate cu Legea cu privire la înregistrarea de
stat a întreprinderilor si organizaţiilor (Legea nr.1265-XIV din 5 octombrie 2000). Înregistrarea se face la locul unde
se află sediul persoanei juridice.
Condiţiile în care societăţile străine pot investi în Moldova sunt reglementate de Legea cu privire la investiţiile în
activitatea de întreprinzător (Legea nr. 81-XV din 18.03.2004).
Condiţiile de activitate a fundaţiilor străine pe teritoriul Moldovei sunt reglementate în Legea cu privire la fundaţii
(Legea nr.581-XIV din 30.07.99). Pentru a activa în Moldova o fundaţie străină trebuie sa se înregistreze în
Moldova ca atare, fie să creeze o filială sau o reprezentanţă (vezi art. 12 din Lege). Filialelor şi reprezentanţelor
străine li se atribuie personalitate juridică. Activitatea organizaţiilor obşteşti străine se reglementează de către Legea
cu privire la asociaţiile obşteşti (Legea nr. 837-XIII din 17 mai 1996).
Drepturile fundamentale ale persoanei juridice străine
Se pune problema, în ce măsură drepturile şi îndatoririle fundamentale constituţionale se aplică persoanelor juridice
şi în mod special persoanelor juridice străine. S-ar părea că drepturile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie, se
aplică doar persoanelor juridice autohtone (de drept moldovean), în măsura în care, reieşind din natura lor, ele pot fi
aplicabile. Se pare că ele nu se aplică persoanelor juridice străine. De asemenea, persoanele juridice care scapă
controlului intern de drept moldovean şi se supun influenţei externe imporante nu pot obţine drepturi subiective
constituţionale. Acesta se referă la societăţile autohtone cu capital integral străin, precum şi la societate autohtone cu
capital mixt, unde străinii deţin controlul (vezi comentariul la art. 1596). Se au în vedere doar drepturile
fundamentale materiale. Persoanele juridice străine au drepturi procesuale de rang constituţional.
O protecţia în conformitate cu drepturile fundamentale constituţionale nu reiese din tratatele interstatale. Tratate
ratificate au rang de legi interne, deşi au prioritate totuşi faţă de legile interne. Aceste tratate nu fac ca persoanele
juridice ale statelor membre la tratat să fie titulari de drepturi constituţionale fundamentale. Însă unele tratate
interstatale pot prevedea în mod expres o protecţie similară celei prevăzute de drepturile fundamentale
constituţionale.
Conform art. 1 a Protocolului adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale (ratificată prin Hotarîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 29 iulie 1997, M.O., 1997, nr. 54-55),
persoanele juridice străine au dreptul la respectul proprietăţii.
Protecţia diplomatică
Dacă un stat afectează în mod ilegal o societate, este la latitudinea statului căruia această societate îi aparţine să
întreprindă măsuri diplomatice pentru ca celălalt stat să înlăture acea ilegalitate. Această procedură se numeşte
protecţie diplomatică. Statul căruia îi aparţine societatea este acel stat, cu care societatea are o legătură suficientă.
Societatea trebuie să fie încadrată în mod real şi legal în structura socială a statului căruia îi aparţine. O legătură
formală a societăţii şi a statului respectiv nu este suficientă. Actul de întemeiere/încorporare nu creează nici măcar o
prezumţie pentru existenţa unei asemenea legături. Un stat a cărui cetăţeni controlează societatea nu este încă un stat
căruia societatea îi aparţine. Teoria controlului nu prezintă o bază de estimare a legăturii suficiente (vezi comentariu
la art. 1596). Pe de altă parte, dacă deţinătorii părţilor sociale aparţin în mod predominant unui anumit stat, aceasta
în sine nu înseamnă că un alt stat nu are o legătură suficientă cu societatea (adică asta nu înseamnă că societatea nu
poate aparţine altui stat).
Dacă societatea comercială în general (ca atare) este afectată de un act ilegal, iar asociaţii sunt afectaţi prin aceasta
doar în mod indirect, statutul căruia îi aparţin asociaţii nu poate în mod principial să ia măsuri de protecţie a
drepturilor lor. În acest caz măsuri de protecţie pot fi luate doar de statul căruia îi aparţine societatea. Altă soluţie ar
duce la avantajarea investitorilor străini faţă de investitorii autohtoni.
Rezoluţia ONU cu privire la drepturile şi obligaţiile economice ale statelor din 12.12. 1974 se pronunţă împotriva
protecţiei diplomatice. Unele tratate internaţionale exclud protecţia diplomatică, spre exemplu art. 27 din Convenţia
cu privire la soluţionarea disputelor cu privire la investiţii între state şi naţionalii altor state (Moldova nu este parte
la această convenţie). Aceste acte nu formează însă dreptul internaţional.
Pentru alte aspecte a prevederii prezentului articol, a se vedea comentariul la art. 1596.

Articolul 1599. Legea naţională a organizaţiilor care, potrivit dreptului străin, nu sînt persoane juridice

Se consideră lege naţională a organizaţiei străine care, potrivit dreptului străin, nu este persoană
juridică legea statului unde este înfiinţată. Activităţii unor astfel de organizaţii se aplică dispoziţiile
prezentului cod care reglementează activitatea persoanelor juridice, ale altor acte normative sau esenţa
raportului juridic dacă legea nu prevede altfel.

Propoziţia 1 a prezentului articol prevede că statutului juridic al unei organizaţii străine, care conform drept străin nu
are personalitate juridică, este reglementat de legea statului unde această organizaţie a fost constituită. Această lege
este considerată lege naţională a organizaţiei străine fără personalitate juridică. Propoziţia 2 a prezentului articol
trebuie înţeleasă în sensul că în cazul în care dreptul aplicabil este dreptul moldovean, cu privire la această
organizaţie se vor aplica prevederile cu privire la persoanele juridice din prezentul cod, dacă altceva nu reiese din
dispoziţiile altor legi, din acte normative sau din natura raportului în cauză.
Asociaţiile de persoane care nu au capacitate de drept sau care au capacitate parţială de drept se supun unui statut
unic, dacă ele au o organizare proprie şi nu sunt reduse doar la unele drepturi şi obligaţii separate. Asemenea
asociaţii de persoane pot fi societăţi comerciale (în unele sisteme de drept societatea în nume colectiv, societatea în
comandită, parteneriatele (partnerships) nu sunt persoane juridice), societăţi simple şi asociaţii obşteşti. Şi aceste
organizaţii de persoane, în mod similar persoanelor juridice, trebuie supuse unui statut unic. Acest statut este
reglementat de legea statului în care asociaţia de persoane a fost înfiinţată.
Dacă dreptul străin competent nu acordă capacitate de folosinţă sau limitează capacitate de folosinţă a unei entităţi
străine, aceasta va fi în mod principial luat în consideraţie. Organizaţia străină nu poate avea mai puţine, dar în mod
principial nici mai multe drepturi decît cele determinate de legea aplicabilă. Totuşi, unei organizaţii fără
personalitate juridică conform dreptului străin aplicabil, i se poate recunoaşte capacitatea procedurală de folosinţă pe
teritoriul Moldovei (vezi art. 456 Codul de procedură civilă).
În mod deosebit trebuie tratat o masă de bunuri cu o organizare proprie, cum ar fi, de exemplu, trust-ul. Asupra
masei de bunuri se aplică dreptul locului aflării acesteia (pentru comparaţie vezi Convenţia de la Haga cu privire la
legea aplicabilă trust-lui şi recunoaşterii lui, de la 1 iulie 1985). În mod deosebit se va trata o societate simplă fără
organizare proprie (care nu s-au dotat cu o organizare proprie), care este redusă doar la unele drepturi şi obligaţii
separate (cum ar fi de exemplu o societate în participaţiune: societate care nu este cunoscută decît de părţile
implicate, neînregistrată din raţiuni de confidenţialitate, în care fiecare parte răspunde în limita obligaţiilor asumate
prin contractul de participaţiune). În acest caz se aplică legea aplicabilă contractului în conformitate cu art. 1610 sau
1611.
Domeniul de aplicare a legii care reglementează statutului asociaţiei de persoane (organizaţiei) este similar celui
reglementat la art. 1596 alin. 2. Comentariul art. 1596 şi 1598 poate fi luat în consideraţie, mutatis mutandis, şi
pentru scopurile prezentului articol.

Articolul 1600. Participarea statului în raporturile de drept civil cu element de extraneitate

Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică pe baze generale şi raporturilor de drept civil cu element de extraneitate
cu participarea statului dacă legea nu prevede altfel.

Articolul 1600 reglementează participarea statului în raporturile juridice cu element străin. Articolul prevede că
statul în calitate de subiect participă la raporturile juridice cu element de extraneitate cu aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi alte subiecte, persoane fizice sau juridice. Anumite excepţii pot fi, totuşi, stabilite de lege.
Statul participă în aceste raporturi în bază generală, în mod similar subiectelor de drept privat. Dacă nu există o
reglementare contrară sau mai îngustă, statul va fi ţinut în calitate de subiect de drept cu aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi subiectele de drept privat. Statul apare în aceste raporturi în calitate de subiect de drept care încheie acte jure
gestionis şi nu în calitate de putere suverană, care face acte jure imperii.
Prezentul articolul conţine o normă specială în raport cu prevederile articolelor 192, 193 şi 194 din prezentul cod. În
domeniul raporturilor private cu element străin la care participă statul, instanţele de judecată se vor conduce de
prevederile prezentei cărţi. Totuşi, răspunderea civilă a statului în raporturile de drept privat cu persoane străine va fi
reglementată conform articolului 194 alineatul (5).

Capitolul III
DREPTURILE REALE SI DREPTURILE
PERSONALE NEPATRIMONIALE

Articolul 1601. Dispoziţii generale cu privire la drepturile reale

(1) Conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi
imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile
dacă nu se prevede altfel.
(2) Apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a
bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile.
Alineatul 1 prevede, că posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, precum şi realizare
şi ocrotirea posesiunii şi a drepturilor reale sînt cîrmuite de legea locului unde bunurile se află sau sînt situate (lex
rei sitae). Acest drept formează statutul bunului. Principiul aplicării dreptului locului aflării bunului este unul
recunoscut de mult timp în dreptul moldovean, precum şi în străinătate. Acesta este principiul în materia bunurilor.
Totuşi, există excepţii de la această regulă, mai cu seamă în domeniul bunurilor mobile. Unele articole ale
prezentului capitol conţin asemenea excepţii. Legea locului situării bunului se aplică din motive de securitate şi
previzibilitate. Prevederea alin. 1 se aplică tuturor drepturilor reale asupra bunurilor, inclusiv asupra garanţiilor
reale, cum ar fi gajul şi ipoteca, precum şi realizării şi ocrotirii acestor drepturi. Legea locului situării se aplică atît
asupra bunurilor imobile, cît şi asupra celor mobile.
Statutul bunului se aplică doar asupra bunului considerat în mod individual (ut singuli), ca un obiect izolat a
circuitului civil. Aparţinerea unui bun la o universalitate, spre exemplu bunurile soţilor, masa moştenitoare a unei
persoane, bunurile societăţii, etc, se va supune unei alt drept stabilit conform altor norme conflictuale. În cazul unei
concurenţe dintre statutul bunului şi statutul universalităţii, apare o problemă de calificare (vezi comentariu la art.
1577).
Statutul bunului se aplică asupra tipurilor drepturilor reale, dacă un drept real se poate naşte în baza legii sau a
actului juridic. Statutul bunului prescrie cercul persoanelor care pot avea drepturi reale asupra bunului. Posesia cade
în mod similar drepturilor reale sub statutul bunului. Statutul bunului va determina formele posesiei, felurile în care
posesia poate fi dobîndită şi transmisă, posesia mijlocită şi nemijlocită, precum şi dacă posesia, în cazul decesului
posesorului, poate trece la moştenitori fără un act translativ.
Statutul bunului se aplică conţinutului drepturilor reale: în ce fel poate fi transmis un drept real, dacă un drept real
este accesoriu, adică dacă acesta este în mod necesar dependent la naşterea, transferul şi stingerea unui alt drept real.
Din conţinutul unui drept real reiese domeniul de protecţie al acestuia. Statutul bunului determină care înrîuriri
asupra dreptului trebuie tolerate şi care pot fi îndepărtate de către titular. Obligaţia de restituire a ceea ce s-a obţinut
prin imixtiune în dreptul real a unei persoane (uzurpare, privare ilicită etc.) se supune statutului bunului . Discutabil
este dacă asupra pretenţiei din îmbogăţirea prin imixtiune în dreptul real al altuia se aplică dreptul statului în care a
avut loc imixtiunea sau dreptul care reglementează statutul bunului.
Felul şi limitele exercitării unui drept real sunt supuse statutului bunului. Prezumţiile sunt la fel supuse legii
statutului bunului (şi nu legii forului) (compară art. 305). Totuşi, prezumţia acordului celuilalt soţ asupra dispunerii
de bunuri se supune statutului familiei (compară art. 21 alin. 2 din Codul familiei).
Legea statutului bunului se aplică protecţiei acestuia. Această lege va reglementa dacă şi în ce condiţii
îndreptăţitului (titularului) îi stau la dispoziţie pretenţii pentru acţiunile (actele) consumate contra drepturilor reale,
precum şi pentru înlăturarea tulburărilor (acţiunea negatorie, etc) drepturilor reale. Legea statutului bunului va
determina ce pretenţii se pot înainta în cazul în care bunul a fost afectat (de exemplu prin imisiune) dintr-un alt stat
decît statul în care se află bunul.
Titularul unui drept real sau posesorul pot avea un interes să caute protecţie juridică înafara statului în care se află
bunul, dacă aceasta este necesar pentru exercitarea unui drept sau pentru înlăturarea tulburării posesiunii. Astfel în
cazul în care imisiunea a avut loc din străinătate, titularul lotului afectat de imisiune poate să caute protecţie juridică
în statul în care a avut loc imisiunea. În cazul unui bun mobil, posesorul ar putea să aibă reşedinţa într-un stat străin
şi să îşi exerseze posesiunea din acel stat. El ar putea să se adreseze în instanţa judecătorească în statul în care el îşi
are reşedinţa cu cerere de restituire a bunului. Decizia cu privire la restituire obţinută în acel stat poate fi utilă pentru
posesor chiar şi pe motiv, că el poate oricînd să transfere bunul în statul de reşedinţă.
Urmărirea drepturilor reale înafara statului în care se află bunul cade sub formele de protecţie a dreptului instanţei
(lex fori), fără a ştirbi aplicarea dreptului locului aflării bunului asupra existenţei şi conţinutului drepturilor reale.
Nici un stat nu va accepta, ca [în acest stat] în baza unui drept real asupra unui bun care se găseşte în străinătate să
se ridice pretenţii mai largi sau să se exerseze drepturi mai largi, decît dacă bunul s-ar fi găsit în interiorul statului.
Pe de altă parte, titularul unui drept asupra bunului aflat în străinătate nu poate fi tratat inferior titularului unui drept
similar asupra unui bun care se află în interiorul statului. Acordarea protecţiei juridice în formele prevăzute de legea
forului este adecvată şi atunci, cînd acţiunea (actul) prin care s-a tulburat dreptul asupra unui bun care a ajuns în alt
stat a fost consumată în trecut în statul forului. Formele de protecţie ale dreptului instanţei se aplică nu numai cu
privire la drepturile reale, ci cu privire la toate drepturile absolute care pot fi legate în mod separat (adică cu privire
la care normele conflictuale pot stabili legături separate cu o anumită lege).
Legea statutului bunului se aplică efectelor legale ale prelucrării, confuziunii şi accesiunii, precum şi condiţiilor şi
efectelor dispoziţiei asupra bunului. Statutul bunului determină ce este o parte componentă a unui bun şi dacă o
parte componentă poate fi obiectul unor drepturi separate. Aceiaşi lege determină ce este accesoriul unui bun.
Efectele prevăzute de legea aplicabilă bunului se aplică asupra accesoriului, indiferent de locul aflării accesoriului.
Alineatul 2 prevede că orice calificare sau clasificare a bunurilor, în mod special a clasificării lor în bunuri imobile
şi mobile, se determină conform legii aflării bunurilor. Alin. 2 consfinţeşte principiul stabilit de prevederea alin. 1,
dar constituie o derogare de la prevederea art. 1577 din prezentul cod (care dispune aplicare legii forului cu privire
la calificare). Pentru că constituie o excepţie de la principiul calificării conform legii forului, prevederea alin. 2 va fi
interpretată restrictiv, în special în partea care ţine de „orice altă calificare juridică a bunurilor”. Normele materiale
ale dreptului determinat conform alin. 1 se vor aplica asupra distincţiei bunurilor între mobile şi imobile. Dreptul
care reglementează statutul bunului se va aplica şi atunci, cînd statutul contractului (sau actului juridic), statutul
bunurilor soţilor şi statutul moştenirii stabilesc norme materiale speciale cu privire la bunuri mobile şi imobile.
Normele conflictuale din acest capitol se vor aplica pentru delimitarea între imobile şi mobile, în măsura în care
acesta este relevant pentru a şti care normă conflictuală se aplică.
Ar apărea o problemă de recunoaştere a unei hotărîri străine în cazul în care bunul în cauză este imobil conform
dreptului moldovean şi, deci, instanţa moldoveană are competenţă exclusivă, iar conform dreptului statului străin, în
care s-a pronunţat hotărîrea, este bun mobil.
Bunuri imobile
Legea de la locul aflării bunului reglementează volumul drepturilor şi obligaţiilor pe care titularul unui drept real le
poate avea asupra acestui bun. Servituţile care au efect transfrontalier se supun dreptului aflării imobilului (de
exemplu, în cazul conductelor de gaz sau petrol internaţionale sau a liniilor electrice internaţionale). Dreptul de
vecinătate internaţională poate naşte probleme care decurg din violarea protecţiei mediului. În cazul unei imisiuni,
de exemplu, este la latitudinea celui lezat să aleagă legea statutul aflării imobilului de unde a avut loc imisiunea sau
legea statului aflării imobilului asupra căruia imisiunea a produs efectele nocive (conform art. 1615 alin. 3). În
asemenea cazuri ar trebui delimitate sferele de drept care se află în concurenţă..
Legea aflării bunului imobil se aplică asupra actului de dispoziţie a bunului. Actul juridic (contractul) va fi
reglementat de legea actului juridic (contractului) în conformitate cu art. 1609, 1610 sau 1611 (vezi art. 1602 alin.
2).
Instanţele de la locul aflării imobilului au de regulă competenţă exclusivă cu privire la aceste bunuri (vezi spre
exemplu art. 461 Codul de procedură civilă). Este dificil (improbabil) de impus o hotărîre judecătorească asupra
unui imobil străin. Între competenţa exclusivă şi principiul aplicării dreptului locului aflării bunului există un raport
strîns din punct de vedere istoric şi funcţional. Este în interesul circuitului civil, ca asupra tuturor imobilelor să se
aplice legea aflării acestora. Oricine poate fi sigur, că asupra imobilului se poate influenţa doar în limitele dreptului
locului aflării lui şi dispune doar conform acestui drept. Aplicare sistemului de drept al ţării asupra registrului
imobiliar (cărţii imobiliare) simplifică şi raţionalizează esenţialmente ţinerea acestuia. În statele care nu ţin un
registru imobiliar, imobilele au titluri asupra cărora se aplică legea aflării imobilelor, care determină drepturile
asupra lor şi titularii de drepturi.
Bunuri mobile
Aplicare dreptului situării asupra bunurilor mobile este, ca şi în cazul imobilelor, în interesul circuitului civil. Totuşi,
datorită mobilităţii acestor bunuri, legătura cu locul aflării bunului este mai slabă şi anumite excepţii se impun (cum
ar fi cele prevăzute de art. 1603, 1605 sau 1606). Un bun mobil poate fi transferat în alt stat şi acest fapt are drept
efect schimbarea statutului bunului. O hotărîre judecătorească cu privire la un bun mobil străin poate fi impusă,
pentru că bunul mobil litigios poate fi ulterior transferat în ţară, fie benevol, fie în baza constrîngerii judecătoreşti,
exersate asupra posesorului în ţara în care s-a pronunţat hotărîrea. Din aceleaşi motive, statul pe teritoriul căruia se
află bunul vă tinde să recunoască o hotărîre străină cu privire la drepturi asupra bunurilor mobile.
Garanţiile reale asupra bunurilor mobile aflate pe teritoriul Moldovei se pot naşte doar în condiţiile prevăzute de
dreptul moldovean. Garanţiile reale constituite valabil în străinătate nu vor avea efecte în Moldova decît dacă se
supun condiţiilor prevederilor cu privire la aceste feluri de garanţii (sau instituţii echivalente) a dreptului moldovean.
Astfel, de exemplu, gajul fără deposedare care nu îndeplineşte condiţiile de apariţie (înregistrare, notificare,
realizare, etc) stabilite de dreptul moldovean, nu are nici un efect în Moldova, chiar dacă a fost înregistrat într-un
registru în străinătate.
Este importantă determinarea momentului legăturii atunci cînd statutul bunului mobil se modifică ca rezultat al
schimbării locului aflării bunului. Deoarece într-un moment determinat bunul se poate afla doar într-un singur loc
asupra lui se poate aplica doar un sistem de drept. Trimiterea se va face totdeauna la sistemul de drept, sub care, în
secvenţa de timp în care a reglementat bunul, s-a consumat acţiunea (actul, fapta) pe care acest sistem de drept o
consideră ca fiind (ţinînd) de drept real.
Convenţii internaţionale
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la vînzarea internaţională de mărfuri (adoptată la Viena la 11.04. 1980) se
aplică doar asupra încheierii contractului şi asupra drepturilor şi obligaţiilor parţilor. Toate chestiunile legate de
drepturile reale, în mod special transferul drepturilor reale sunt excluse din domeniul de aplicare a convenţiei (vezi
art. 4 b al Convenţiei). Determinarea dreptului aplicabil mărfurilor (bunurilor) se face în conformitate cu normele
conflictuale interne.
Restituirea operelor de artă exportate în mod ilegal care aparţin patrimoniului unui stat este supusă dreptului public
al acestui stat şi convenţiilor internaţionale. Art. 7 b) (ii) al Convenţiei cu privire la măsurile pentru interzicerea şi
împiedicare operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer a proprietăţii bunurilor culturale, adoptată de Conferinţa
generală a UNESCO la Paris la 14.11.1970 (Moldova nu este semnatară a Convenţiei) prevede dreptul de repatriere
a bunurilor culturale furate, cu condiţia că statul reclamant despăgubeşte pe titularul de bună credinţă a bunului.
Convenţia UNIDROIT asupra bunurilor culturale furate sau exportate ilicit, adoptată la Roma la 24.06.1995
(Moldova nu este parte la această Convenţie) prevede în mod implicit că transferul proprietăţii asupra bunurilor
culturale a ţării de origine este supus dreptului acestei ţări.
Protecţia transfrontalieră a bunurilor culturale a suscitat şi atenţia Consiliul Europei. În cadrul acestui for a fost
încheiată Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită) la La Valleta la 16.01.1992 (în
vigoare pentru Moldova de la 22.6. 2002). Convenţia nu vizează în mod direct efectele transferului transfrontalier al
bunurilor culturale din patrimoniul arheologic.

Articolul 1602. Dobîndirea şi stingerea drepturilor reale

(1) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului se determină
conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era situat bunul la momentul cînd a avut loc acţiunea
ori o altă împrejurare ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau altor
drepturi reale dacă legislaţia Republicii Moldova nu prevede altfel.
(2) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă
obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului juridic dacă acordul părţilor nu prevede
altfel.
(3) Dobîndirea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului prin uzucapiune se determină
conform legii statului în care se afla acest bun la momentul expirării termenului uzucapiunii.

Alineatul 1 prevede că dobîndirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale sunt reglementate de legea locului
situării bunului la momentul acţiunii care a servit temei pentru dobîndirea sau stingerea drepturilor reale. Această
prevedere se aplică dacă legislaţia moldoveană nu prevede altfel. Alineatul 2 prevede că părţile unui contract pot
supune achiziţionarea şi pierderea drepturilor reale asupra unui bun dreptului unui stat determinat de către parţi sau
dreptului care reglementează actului juridic de bază. Alineatul 3 prevede că dobîndirea dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale în baza uzucapiunii se determină conform dreptului statului în care bunul se găsea la momentul
scurgerii termenului prevăzut pentru a uzucapa. Prevederile prezentului articol se aplică cu privire la bunurile
mobile, dar ar putea exista cazuri în care s-ar aplica şi cu privire la bunuri imobile.
Alineatul 1
Dreptul determinat conform alin. 1 se aplică asupra dobîndirii şi stingerii proprietăţii, altor drepturi reale restrînse,
cum ar fi de exemplu gajul, dreptului de retenţie, etc. Legătura prevăzută în acest alineat este definită în mod exact
în timp şi anume determinant este locul situării bunului în momentul în care dreptul real a fost dobîndit, transferat
sau s-a stins. Astfel, pentru un act de dispoziţie a unui bun, determinant este locul situării bunului la momentul
actului. În cazul unui furt de automobil, de exemplu, în Ucraina şi introdus în mod ilegal în Moldova iar apoi
cumpărat de către un cumpărător de bună credinţă în Moldova, dacă proprietarul ucrainean a pierdut sau nu dreptul
de proprietate se va reglementa de dreptul ucrainean (Codul civil ucrainean), pentru că în Ucraina se afla bunul la
momentul furtului. Bunurile mobile (in exemplu de mai sus, automobilul) care îşi schimbă locul situării lor trecînd
dintr-un stat în altul produc un conflict mobil de legi. Principiul în domeniul conflictelor mobile de legi este acela că
un drept real dobîndit în mod valabil într-un stat trebuie recunoscut în statul noii situări a bunului de la momentul
schimbării statutului ulterior. Dacă proprietarul ucrainean al automobilului nu a pierdut dreptul de proprietate (aşa ar
fi probabil în conformitate cu art. 388 Codul civil ucrainean), el va fi considerat proprietar şi în Moldova. Dar aşa
cum prevede art. 1601 alin. 1, posesiunea, conţinutul drepturilor reale, realizarea şi ocrotirea lor se determină
potrivit legii statului unde se află bunul. Bunul se află în Moldova (dreptul moldovean este deci aplicabil) şi
proprietarul autovehiculului nu va putea exercita drepturile sale decît în condiţiilor prevăzute de art. 331 şi 375 al
prezentului cod. El îşi va putea recupera automobilul (posesiunea asupra automobilului) în conformitate cu art. 331
alin. 2, cu excepţia cazului în care cumpărătorul de bună credinţă îi va putea opune o excepţie, cum ar fi cumpărarea
automobilului la licitaţie, posesiunea de bună-credinţă a automobilului pe parcursul a 5 ani (vezi art. 333), etc.
Termenul în care proprietarul poate să-şi revendice este determinat de legea locului aflării bunului şi este de 3 ani,
conform art. 308. În cazul proprietarului ucrainean, termenul începe să curgă de la momentul cînd automobilul a fost
furat şi nu de la momentul dobîndirii cu bună credinţă de către cumpărător. Dacă statul noii situări a bunului nu
cunoaşte un drept real similar celui care a fost creat în mod valabil în străinătate, va fi necesară o transpoziţie a
acestui drept real în categoriile echivalente a dreptului acestui stat.
O garanţie reală, chiar dacă a fost constituită valabil în străinătate, nu va avea efecte în Moldova decît dacă va
satisface exigenţele dreptului moldovean cu privire la acest fel de garanţie (sau o instituţie echivalentă). Astfel gajul
fără deposedare, care nu îndeplineşte condiţiile de apariţie, etc. (înregistrare, etc.) stabilite de dreptul moldovean, nu
va avea efecte în Moldova, chiar dacă a fost înregistrat într-un registru în străinătate.
Se pune problema dreptului aplicabil rezervei de proprietate (care face obiectul unei clauze/pact de rezervă a
proprietăţii) constituite în străinătate asupra unui bun care este ulterior introdus în Moldova. În cazul în care s-ar
aplica dreptul moldovean, care nu cunoaşte o asemenea instituţie, s-ar pune problema aplicării unei instituţii similare
existente în dreptul moldovean. Instituţia similară ar fi cea a gajului, deoarece rezerva de proprietate îi asigură
vânzătorului garanţii similare celora pe care gajul le asigură creditorului gajist. Dat fiind faptul că gajul constituit în
străinătate nu are efecte în Moldova, dacă nu corespunde condiţiilor dreptului moldovean (de înregistrare, etc), nici
rezervarea proprietăţii constituită în străinătate asupra unui bun transportat ulterior pe teritoriul Moldovei nu va
produce efecte în Moldova. În orice caz, terţilor de bună credinţă nu li se va putea opune existenţa unei asemenea
clauze de rezervare a proprietăţii constituite în străinătate.
Alineatul 2
Alineatul 2 prevede posibilitatea alegerii dreptului aplicabil de către părţile contractului (actului juridic) cu privire la
dobîndirea şi stingerea drepturilor reale a bunurilor mobile, dar nu şi asupra conţinutului drepturilor reale (cu privire
la conţinutul drepturilor reale, vezi art. 1601). Această prevedere tinde să faciliteze determinarea dreptului aplicabil,
în mod special atunci cînd locul situării bunului este fortuit (întîmplător) sau incert. Cu privire la dreptul aplicabil
bunurilor în tranzit (res in transitu) se aplică prevederea art. 1605. De fapt prevederea art. 1605 trebuie tratată ca
fiind o normă specială (lex specialis) faţă de prevederea prezentului articol. Alegerea dreptului aplicabil este utilă în
cazul în care bunul este livrat dintr-un stat care aplică principiul tradiţiunii (cum este Moldova) într-un stat care
aplică principiul consensual (de exemplu, România). Într-un asemenea caz, dacă părţile vor alege dreptul român,
cumpărătorul român va dobîndi proprietatea bunului vîndut chiar de la momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul se află încă în posesiunea vînzătorului moldovean. Alegerea legii actului juridic de bază pentru a se aplica şi
asupra dobîndirii şi stingerii drepturilor reale permite o armonizare a dreptului aplicabil statutului actului juridic şi
statutului real.
Alegerea dreptului aplicabil presupune că bunul îşi va schimba situarea, că nu va rămîne în locul în care se află la
moment. De aceea, obiect al prevederii acestui alineat pot doar drepturile reale asupra bunurilor mobile. Alegerea
dreptului aplicabil se poate face cu privire la toate drepturile reale şi retenţiei.
Prevederea prezentului alineat se limitează însă doar la părţile contractului, alegerea dreptului aplicabil nu poate fi
opozabilă terţilor. Terţii pot să îşi fondeze poziţia lor pe legea situării sau aflării bunului în conformitate cu alin. 1.
Ei pot însă să se refere şi la legea aleasă de părţile contractului, dacă este în interesul lor. Pentru scopurile
prezentului alineat, terţi sunt toate persoanele de bună sau rea credinţă care nu sunt parte la contract, inclusiv
creditorii înstrăinătorului şi dobînditorului. Astfel, dacă un exportator moldovean vinde un bun unui cumpărător
român şi părţile acestui contract au ales dreptul român în calitate de drept aplicabil drepturilor reale asupra bunului,
contractul de vînzare este translativ de proprietate, înainte ca bunul să fie transferat. În cazul insolvabilităţii
vînzătorului moldovean, creditorii lui pot să execute asupra bunului vîndut, atît timp cît el se află în Moldova,
deoarece alegerea de către părţi a dreptului aplicabil nu li se poate opune creditorilor, iar conform dreptului
moldovean, transferul dreptului de proprietate încă nu a avut loc în lipsa predării bunului.
O altă limitare: dreptul părţilor de a alege dreptul aplicabil în condiţiile acestui alineat este limitat la constituirea,
transmiterea şi stingerea drepturilor reale prin act juridic. Dobîndirea sau pierderea unui drept real prin lege nu poate
face obiectului unei alegeri a părţilor.
Prevederea prezentului alineat se aplică şi asupra alegerii de către părţi a dreptului aplicabil asupra gajului
creanţelor, valorilor mobiliare (hîrtiilor de valoare), altor drepturi (de exemplu, drepturi de proprietate intelectuală),
precum şi oricărei operaţiuni de gaj. Această alegere a dreptului nu este însă opozabilă terţilor, de bună sau de rea
credinţă, inclusiv asupra creditorilor şi debitorilor părţilor. Asupra bunurilor cărora li se aplică dreptul moldovean,
gajul se poate constitui doar în conformitate cu prevederile legale din legislaţia internă cu privire la gaj sau ipotecă.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede aplicarea legii locului aflării bunului asupra unuia din modurile de dobîndire a dreptului de
proprietate, uzucapiunea. Din textul alineatului 3 reiese că se are în vedere mai cu seamă uzucapiunea mobiliară. Un
drept real poate fi dobîndit prin uzucapiune la momentul scurgerii termenului prevăzut de normele materiale ale legii
aplicabile (vezi art. 333). Termenul pentru dobîndirea bunului prin uzucapiune este diferit de termenul în care
proprietarul bunului îl poate revendica (vezi art. 308), deşi acesta este reglementa la fel de legea locului aflării
bunului, în conformitate cu alin. 1.

Articolul 1603. Drepturile reale asupra mijloacelor de transport

(1) Constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor de transport sînt guvernate
de:
a) legea pavilionului navei sau aeronavei;
b) legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi
autovehiculele care îi aparţin.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi:
a) bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică;
b) creanţelor care au drept obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a mijlocului de transport.

Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sînt supuse legii
pavilionului pe care îl arborează nava sau aeronava şi legii aplicabile statutului juridic al întreprinderii de transport
pentru vehiculele feroviare şi rutiere care fac parte din patrimoniul întreprinderii. Dispoziţia articolului 1603 se
aplică şi bunurilor aflate în mod durabil la bordul navei sau a vehiculului şi formează dotarea tehnică a acestuia,
precum şi creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa tehnică, întreţinerea, repararea sau
renovarea mijlocului de transport.
Doctrina modernă consideră că mijloacele de transport nu trebuie să fie supuse pe plan internaţional principiului lex
rei sitae care guvernează drepturile reale (legea locului aflării bunurilor), ci dreptului aplicabil pavilionului, portului,
întreprinderii de transport, etc. Statutul întreprinderii de transport se va determina în conformitate cu art. 1596. Cu
privire la alte bunuri care se înregistrează în registrele de stat, vezi art. 1604. Prevederea prezentului articol trebuie
interpretată ca o normă specială (lex specialis) faţă de prevederea articolului 1604.
Cu privire la dreptul de retenţie se aplică legea statutului pe teritoriul căruia se află mijloacele de transport. Aceiaşi
lege s-ar putea aplica cu privire la transformarea, prelucrarea, confuziunea pe care o poate suferi nava sau vehiculul
în locul aflării lui. Cu privire la sechestrarea mijloacelor de transport, se aplică regulile legii forului şi a legii aflării
bunurilor.
Garanţiile reale asupra mijloacelor de transport aflate pe teritoriul Moldovei se pot naşte doar în condiţiile prevăzute
de dreptul moldovean. Garanţiile reale constituite valabil în străinătate nu vor avea efecte în Moldova decît dacă se
supun condiţiilor prevederilor cu privire la aceste feluri de garanţii (sau instituţii echivalente, în cazul în care dreptul
moldovean nu cunoaşte felul de garanţie constituită în străinătate) a dreptului moldovean. Astfel, de exemplu, gajul
fără deposedare (asupra unei nave sau vehicul) care nu îndeplineşte condiţiile de apariţie (înregistrare, notificare,
realizare, etc) stabilite de dreptul moldovean, nu are nici un efect în Moldova, chiar dacă a fost înregistrat într-un
registru în străinătate.
Convenţii internaţionale
În privinţa navelor aeriene, mai multe state aplică Regulile cu privire la recunoaşterea drepturilor reale asupra
navelor aeriene. Un stat semnatar al Convenţiei cu privire la recunoaşterea internaţională a drepturilor reale asupra
aeronavelor (semnată la Geneva la 19.06.1948; Moldova nu este parte la această Convenţie) aplică aceste Reguli în
relaţiile cu alte state membre.
Convenţia cu privire la aviaţia civilă internaţională (Convenţia de la Chicago) de la 7.12.1944 (Moldova a aderat la
Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr.97-XIII din 12.05.94) prevede că nava are naţionalitatea statului în care
este înregistrată. Este însă discutabil în ce măsură această înregistrare are efecte asupra drepturilor reale cu privire la
aeronavă.

Articolul 1604. Drepturile reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat

Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat se determină
conform legii statului pe al cărui teritoriu drepturile asupra acestor bunuri sînt înscrise în registrul de stat.

Prevederea articolului 1604 determină legea aplicabilă statutului bunului înscris într-un registru de stat. Prevederea
prezentului articol trebuie interpretată ca o normă generală (lex generalis) faţă de prevederea articolului 1603. Sub
prevederea prezentului articol cad, spre exemplu, vehiculele private, pentru care constituirea drepturilor reale trebuie
să se supună legii înmatriculării. Totuşi asupra acestora se va aplica legea locului aflării lor pentru dreptul de
retenţie. Modificările (transformare, prelucrare, confuziune) vehiculului ar putea fi supuse legii aflării acestuia. Cu
privire la sechestrarea unui vehicul se aplică prevederile legii forului şi a legii aflării bunurilor. Cu privire la formele
de publicitate, vezi art. 1608.

Articolul 1605. Drepturile reale asupra bunurilor mobile aflate în curs de transport

Apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale în baza actului juridic cu privire la
bunurile mobile aflate în curs de transport se determină conform legii statului de unde aceste bunuri au fost
expediate, cu excepţia cazurilor în care:
a) prin acordul părţilor s-a stabilit altfel;
b) bunurile sînt bunuri personale ale pasagerului, în acest caz fiind supuse legii sale naţionale.

Articolul 1605 prevede posibilitatea alegerii dreptului aplicabil de către părţile contractului (actului juridic) cu
privire la dobîndirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra bunurilor aflate în tranzit (res in transitu), dar
nu şi asupra conţinutului drepturilor reale (cu privire la conţinutul drepturilor reale, vezi art. 1601). Prevederea
prezentului articol stabileşte în calitate de drept aplicabil achiziţiei şi pierderii, prin intermediul actelor juridice, a
drepturilor reale asupra bunurilor în tranzit dreptul ales de către părţile actului juridic (a nu se confunda cu legea
aplicabilă actului juridic însuşi care stă la baza dobîndirii, transmiterii sau încetării drepturilor reale). În cazul în care
părţile actului juridic nu au ales dreptul aplicabil asupra apariţiei, transmiterii sau stingerii drepturilor reale asupra
bunurilor în tranzit, se va aplica legea de unde au fost expediate bunurile (statului locului de origine a bunului), cu
excepţia cazului cînd bunurile în tranzit sunt bunuri personale ale pasagerului (care se supun legii sale naţionale).
Prevederea prezentului articol trebuie interpretată ca o normă specială (lex specialis) faţă de prevederea articolului
1602 alin. 2 (vezi comentariu). Această prevedere tinde să faciliteze determinarea dreptului aplicabil atunci cînd
bunul se află în tranzit, are deci o situare fortuită sau incertă.
Prevederea acestui articol face excepţie de la regula aplicării dreptului locului aflării bunului şi stabileşte o legătură
cu legea locului de unde bunul a fost expediat (legea locului originii bunului). Părţile contractului pot însă să
determine ele însele legea aplicabilă unor asemenea bunuri mobile (de exemplu legea locului unde bunul va fi
transferat, legea actului juridic, etc). De exemplu, doi întreprinzători ucraineni dispun între ei la Chişinău asupra
unor mărfuri care sunt transportate sau depozitate în portul Constanţa. Alegerea legii aplicabile asupra bunurilor
mobile va avea efecte doar între co-contractanţi. În măsura în care însă trebuie protejată încrederea unui terţ în
valabilitatea dispoziţiei bunului, se va aplica dreptul aflării actuale a bunului (adică principiul general stabilit de
1602 alin. 1), chiar dacă părţile contractului au ales o altă lege aplicabilă asupra bunului aflat în tranzit (în curs de
transport).
Prevederea prezentului articol se aplică asupra bunurilor mobile care nu pot fi legate de un loc a unei situări precise
a acestor bunuri la momentul cînd se pune problema legii care le este aplicabilă, pentru că ele sunt în curs de
transportare dintr-un stat în altul. Locul situării acestor bunuri ar putea să fie inexistent, imposibil de determinat sau
accidental. Se consideră că bunurile se află încă în tranzit, chiar dacă transportarea lor este întreruptă în mod
temporar pentru a fi transbordate, supuse procedurilor vamale, sau depozitate temporar într-un antrepozit. Nu sunt
bunuri în tranzit acele bunuri care sunt destinate transportării, dar încă nu au început călătoria.
Gajul şi retenţia bunurilor în tranzit nu se supune prevederilor acestui articol, ci prevederii art. 1602 alin. 1 şi 1601
alin. 1 (vezi comentariile acestor articole). Prevederea prezentului articol nu se aplică cu privire la drepturile reale
asupra mijloacelor de transport (vezi art. 1603) şi nici cu privire la titlurile reprezentative ale mărfurilor (vezi art.
1606).
Dacă bunul aflat în curs de transport este un bun care face parte dintre cele personale ale unui pasager, legea
aplicabilă statutului acestui bun este legea naţională a pasagerului (cu privire la determinarea legii naţionale a
persoanei fizice, vezi art. 1587). Alineatul 3 face astfel expresie regulii mobilia sequuntur personam (bunurile
mobile urmează persoana). Prevederea dată este o excepţie de la principiul aplicării legii locului aflării bunului. Ea
nu ia în considerare bunul particular, considerat în individualitatea sa (ut singuli), ci îl considera ca făcînd parte
dintr-o universalitate (ut universi) şi leagă această universalitate de naţionalitatea pasagerului (persoanei fizice).

Articolul 1606. Titlurile de valoare

(1) Emiterea titlurilor de valoare este supusă legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente.
(2) Condiţiile şi efectele transmiterii titlurilor de valoare sînt supuse:
a) legii locului de plată a titlului la ordin;
b) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii;
c) legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente a titlului nominativ.

Nu există titluri de valoare (valori mobiliare, hîrtii de valoare) „internaţionale” şi nici o noţiune specială a acestora
pe planul dreptului conflictual. Mai curînd fiecare hîrtie de valoare (titlul de valoare) este o creatură a unui sistem de
drept naţional şi este definită de acesta.
Cu privire la hîrtiile valoare este de deosebit între statutul hîrtiei de valoare (statutul titlului de valoare), care
determină drepturile reale asupra hîrtiei de valoare, şi statutul dreptului încorporat în hîrtia de valoare. Statutul
dreptului incorporat în hîrtia de valoare se determină în mod independent de către dreptul aplicabil acestui drept
incorporat. El nu depinde de statutul hîrtiei de valoare, cu excepţia cazului în care el se supune acestuia, ceea ce este
important mai ales în cazul hîrtiilor de valoare la purtător. Statutul dreptului incorporat în hîrtia de valoare
reglementează actul de incorporare, din care reiese, dacă în general se poate vorbi despre o hîrtie de valoare şi ce
caracter ea are, in mod special, dacă este vorba de o hîrtie de valoare la purtător, la ordin sau nominală.
Cu privire la orice titlu se va determina, mai întîi, dacă acesta constituie un titlu de valoare (hîrtii de valoare) şi, de
asemenea, ce drepturi sunt incorporate în el.
Statutul titlului de valoare (alin. 2)
Cu privire la statutul titlului de valoare la purtător şi la ordin se aplică, în mod general, legea locului aflării titlului
(lex cartae sitae). În mod special, conform alineatului 2 lit. a), condiţiilor şi efectelor transmiterii titlului la ordin se
aplică legea locului de plată a acestuia. Cu privire la un titlu la ordin transmis prin andosament, legea locului de
plată va determina dacă andosamentul operează transferarea proprietăţii asupra titlului (în favoarea celui care
achiziţionează). Conform alineatului 2 lit. b), condiţiilor şi efectelor transmiterii titlului de valoare la purtător li se
aplică legea locului aflării acestuia la momentul transmiterii. Această lege se va aplica şi în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi terţele persoane.
În cazul titlurilor nominative, trebuie, din contra, să se aplice statutul dreptului incorporat nu numai asupra acestui
drept, dar şi cu privire la drepturile reale asupra certificatului titlului de valoare. Conform alineatului 2 lit. c),
condiţiile şi efectele transmiterii titlului nominativ se reglementează de legea aplicabilă statutului persoanei juridice
emitente.
Cu privire la aşa numitele titluri reprezentative de mărfuri (adică titluri în care sunt incorporate drepturi asupra unor
mărfuri), se va determina, mai întîi, dacă acestea constituie titluri de valoare (hîrtii de valoare) şi, în mai apoi, dacă
reprezintă marfa. Dacă titlul constituie un titlu de valoare, dreptul aplicabil asupra lui, în conformitate cu alin. 2,
reglementează drepturile reale atît cu privire la titlu, cît şi cu privire la marfă. Legea aplicabilă titlului are prioritate
fată de legea aplicabilă locului situării mărfurilor.
Statutul dreptului incorporat în titlul de valoare (alin. 1)
Statutul dreptului incorporat se determină conform regulilor generale de drept internaţional privat cu privire la
raporturile incorporate. Drepturile din acţiuni sau alte hîrtii de valoare, care incorporează un drept de membru într-o
societate comercială, se reglementează de către statutul personal al unei societăţi (alin. 1). Dacă este vorba, de
exemplu, de o acţiune la purtător, dobîndirea dreptului de membru se reglementează de către statutul hîrtiei de
valoare (alin. 2), iar drepturile conferite de această acţiune se reglementează, din contra, de către dreptul aplicabil
statutului societăţii (alin. 1). Cu privire la delimitarea între domeniul de aplicare ale statutului titlului de valoare şi
statutul dreptului incorporat în titlu de valoare pot apărea probleme. De exemplu, indiferent de locul (ţara) de unde
un acţionar a procurat acţiuni la purtător (adică indiferent de dreptul aplicabil asupra procurării acţiunilor la purtător)
(alin. 2 b)), drepturile lui din aceste acţiuni la purtător se supun statutului societăţii (alin. 1) şi el îşi va putea exersa
drepturile sale din acţiunile la purtător doar după înregistrarea în registrul acţiunilor/acţionarilor. Dreptul care
reglementează statutul societăţii nu poate să reglementeze însă, din ce moment acţionarul devine proprietar al
acţiunii la purtător, aceasta este reglementat de legea locului unde titlu a fost transmis. La incorporarea în titlul de
valoare a drepturilor asupra unui bun, statutul dreptului incorporat este determinat de legea statului unde se află (este
situat) bunul.
Aşa numitul titlu reprezentativ al mărfurilor incorporează dreptul de revendicare a mărfurilor, nu însă şi proprietatea
asupra lor. Transferarea proprietăţii va fi reglementată de către legea statului care reglementează statutul mărfurilor
(statutul bunului), care va determina, de asemenea, dacă titlul reprezentativ de mărfuri poate fi transmis prin
tradiţiune.
Dacă titlul de valoare este o acţiune sau o obligaţiune şi dreptul aplicabil determinat în conformitate cu alin. 1 este
dreptul moldovean, emiterea va fi reglementată Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare (nr.199-XIV din
18.11.1998), Legea cu privire la societăţile pe acţiuni (nr. 1134-XIII din 02.04.1997), alte legi şi actele normative
elaborate în baza acestor legi, în mod special cele ale CNVM.
În cazul unui titlu reprezentativ al mărfurilor, dacă mai multe persoane revendică drepturi reale asupra mărfurilor,
dintre care unul revendicîndu-şi dreptul din posesiunea mărfurilor, iar altul în virtutea unui titlu reprezentativ (de
exemplu, în cazul în care există un conflict între cumpărătorul de bună credinţă a titlului şi cumpărătorul de bună
credinţă a mărfurilor (de exemplu, atunci cînd expeditorul a vîndut în mod ilegal mărfurile unui terţ)), dreptul
aplicabil mărfurilor însăşi va determina care lege prevalează. Această soluţie se impune, deoarece dreptul de la locul
aflării bunului dispune de mai bune posibilităţi de realizare. În cazul în care mărfurile se află în Moldova (adică se
aplică dreptul moldovean), cumpărătorul de bună credinţă a mărfurilor are preferinţă în conformitate cu art. 310 din
prezentul cod.
Cu privire la alte aspecte ale titlurilor de valoare în calitatea lor de bunuri mobile, a se vedea comentariul la art.
1601, 1602, 1605.

Articolul 1607. Drepturile personale nepatrimoniale

(1) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de autor asupra unei opere de creaţie sînt guvernate de legea
statului pe al cărui teritoriu această operă a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului prin
expunere, difuzare, publicare, reprezentare sau în orice alt mod.
(2) Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie care nu a fost adus la cunoştinţa publicului este guvernat de
legea naţională a autorului.
(3) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate intelectuală sînt guvernate de legea statului pe
al cărui teritoriu a fost înregistrat acest drept.
(4) Cererea de obţinere a despăgubirilor materiale sau morale este guvernată de legea statului pe al cărui
teritoriu a fost încălcat dreptul de autor sau de proprietate intelectuală.
(5) Cetăţenilor străini şi apatrizilor se acordă, pe teritoriul Republicii Moldova, regim naţional în ceea ce
priveşte drepturile de autor şi drepturile de proprietate intelectuală.

Drepturile de proprietate intelectuală sunt teritoriale după natura lor. Drepturile de proprietate intelectuală sunt
valide pe teritoriul statului pentru care ele au fost acordate şi doar dreptul acestui stat are efecte cu privire la aceste
drepturi.Ca rezultat al principiului teritorialităţii, dreptul statului protector este aplicabil asupra obligaţiilor non-
contractuale care se nasc din violarea unui drept de proprietate intelectuală. De notat, că dreptul proprietăţii
intelectuale este în mare parte unificat pe plan internaţional şi, în această măsură, impactul normelor conflictuale ale
dreptului internaţional privat este diminuat. Prezentul articol nu se aplică în materie de denumiri comerciale sau
denumiri de firmă. Acestea sunt protejate conform art. 1596 alin. 2, 1616 şi 1618.
Alineatul 1
Alineatul 1 prevede că asupra naşterii, conţinutului şi stingerii drepturilor de autor asupra unei opere de creaţie
intelectuală se aplică legea statului unde aceasta a fost pentru prima oară adusă la cunoştinţa publicului prin
publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat. Întinderea protecţiei drepturilor de autor nu
este reglementată de legea ţării de origine, ci de fiecare stat în conformitate cu dreptul său, deci fiecare stat acordă
un anumit nivel de protecţie în conformitate cu sistemul său de drept. Deci, drepturile de autor sunt drepturi
naţionale şi în conformitate cu principiul teritorialităţii, un drept de autor are efecte doar în limita hotarelor
sistemului juridic al statului care îl acordă. Întinderea protecţiei, precum şi mijloacele de redresare acordate
autorului pentru a-şi proteja drepturile sunt guvernate în mod exclusiv de legea ţării unde protecţia este revendicată,
în cazul Moldovei, de Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293-
XIII din 23.11.1994, republicată în M.O. 18-19 din 08.02.2003).
În domeniul dreptului de autor, Convenţia de la Berna cu privire la protecţia operelor literare şi artistice de la
9.09.1886 (revizuită prin Actul de la Paris din 24.07.1971) este fondată pe aceleaşi principii ca şi Convenţia de la
Paris pentru protecţia proprietăţii industriale. Chiar dacă Convenţia de la Berna stipulează ca un drept de autor nu
este un drept înregistrat, ci proprietate care curge în mod natural şi fără formalităţi din actul de creaţie, ea se bazează
pe principiul protecţiei teritoriale. De asemenea, ea este are la bază ideea, că întinderea protecţiei este reglementată
de dreptul statului unde protecţia este cerută.
Vezi şi Convenţia internaţională privind protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, producătorilor de fonograme şi
organismelor de radiodifuziune, adoptată la Roma la 26.10.1961.
Alineatul 2
Alineatul 2 prevede că asupra operelor de creaţie intelectuală nedivulgate se aplică legea naţională a autorului.
Operele nedivulgate sunt acelea care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere,
difuzare sau în alt mod adecvat.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede că naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industrială ţine de legea statului
unde a fost efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cerere de depozit sau de înregistrare. Brevetul
naţional (acordat într-un stat) este supus principiului teritorialităţii. Brevetul este acordat ca un drept de monopol
pentru teritoriul statului care l-a acordat şi acest monopol încetează la hotarul statului în cauză. De exemplu, un
brevet moldovean nu poate fi violat prin producerea şi distribuirea unor bunuri în Ucraina. Aceasta este valabil şi
pentru alte drepturi de proprietate industrială înregistrate (mărci comerciale, desene şi modele industriale, etc).
Legea ţării protectoare se aplică şi cu privire la drepturile neînregistrate. O marcă bine cunoscută poate în anumite
circumstanţe să fie protejată fără înregistrare (vezi Convenţia de la Paris, articolul 6bis). Nu este totdeauna clar ce
este o marcă bine cunoscută şi Convenţia nu serveşte ca ghid în această privinţă. Dacă, de exemplu, marca este larg
recunoscută, are o largă folosinţă, de o lungă durată, pe o arie geografică extinsă asupra unei regiuni, se poate
considera că este bine cunoscută. Proprietatea industrială şi violarea acesteia sunt vizate de legislaţia ţării unde
protecţia este revendicată. Dacă depozitul ori înregistrarea sau cererea pentru depozit sau înregistrare s-a făcut în
Moldova, se vor aplica prevederile Legii privind brevetele de invenţie (Legea nr.461-XIII din 18.05.95, M.O.nr.53-
54 din 28.09.1995). În domeniul proprietăţii industriale, vezi şi Legea privind protecţia soiurilor de plante (nr.915
din 11.07.96), Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor (nr. 588-XIII din 22.09.1995), Legea
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale (nr. 991-XIII din 15.10.96), Legea privind protecţia topografiilor
circuitelor integrate (nr.655-XIV din 29 octombrie 1999), precum şi alte legi şi acte normative. Convenţiile
internaţionale în domeniul proprietăţii industriale au afirmat autoritatea principiului teritorialităţii. În această
privinţă vezi Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20.3.1883 (în redacţia de la 14.7.
1967), deşi ea nu prevede în mod explicit principiul teritorialităţii. Vezi şi alte tratate şi acorduri la care Moldova
este parte:
− Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţionala a mărcilor
− Tratatul de cooperare in domeniul brevetelor (Patent Cooperation Treaty)
− Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţionala a depozitului de microorganisme in scopul
asigurării protecţiei prin brevete
− Tratatul de la Nairobi privind protecţia simbolului olimpic
− Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional de desene si modele industriale
− Aranjamentul de la Haga privind înregistrarea internaţională a desenelor şi modelelor industriale
− Convenţia privind brevetul eurasiatic
− Tratatul privind dreptul mărcilor
− Protocolul la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţionala a mărcilor
− Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţionala a produselor si serviciilor in vederea
înregistrării mărcilor
− Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor figurative ale mărcilor
− Aranjamentul de la Lucarno privind instituirea clasificării internaţionale a desenelor si modelelor
industriale
− Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţionala de brevete
− Convenţia internaţionala pentru protecţia noilor soiuri de plante
− Aranjamentul de la Madrid privind sancţiunile pentru indicaţiile false sau înşelătoare de provenienţa a
produselor
− Acordul privind masurile de protecţie a proprietarii industriale si crearea Consiliului Interstatal pentru
problemele protecţiei proprietăţii industriale
− Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuala (TRIPs)
− Acord de colaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor in domeniul proprietăţii intelectuale
− Tratatul privind dreptul brevetelor (Patent Law Treaty)
− Aranjamentul de la Lisabona privind protecţia indicaţiilor locului de origine a produselor si înregistrarea lor
internaţionala
 − Acordul privind asigurarea reciproca a integrităţii secretelor interstatale in domeniul protecţiei juridice a
invenţiilor
− Acordul privind masurile de prevenire si combatere a utilizării mărcilor si indicaţiilor geografice false
− Convenţia privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale
Alineatul 4
Alineatul 4 prevede că revendicarea drepturilor de proprietate intelectuală, adică a dreptului de autor şi de
proprietate industrială, este supusă dreptului statului pe teritoriul căruia a avut loc încălcarea. Nu se poate vorbi însă
de o violare a unui drept de proprietate intelectuală pe teritoriului unui stat atîta timp cît nu există o protecţie a
dreptului în cauză pe teritoriul acelui stat. Deci cu privire la violarea dreptului de autor şi dreptului de proprietate
industrială se aplică legea statului protecţiei (lex loci protectionis). Această lege va determina dacă se acordă
protecţie şi, în caz afirmativ, dacă dreptul protejat a fost violat.
Domeniul de aplicare teritorial a legii străine este acela definit în această lege străină şi în cazul în care această lege
revendică o extensiune excesivă (nemoderată) a domeniul ei de aplicare teritorial, aceasta ar putea eventual să fie
înlăturată de la aplicare în baza clauzei de ordine publică (vezi art. 1581). În cazul în care se cere protecţia
proprietăţii intelectuale în Moldova, domeniul de aplicare teritorial a dreptului moldovean a protecţiei proprietăţii
intelectuale rămîne valabil aşa cum este definit. Protecţia va fi acordată în acest caz, doar dacă locul încălcării a fost
în Moldova sau dacă dreptul exclusiv asupra brevetului care a fost violat în mod concret se află în Moldova. Este
relevant doar locul unde a avut loc rezultatul şi nu locul unde a avut loc actul (de exemplu, locul încheierii
contractului). Aceasta înseamnă că utilizarea invenţiei trebuia să fi avut loc în Moldova (folosirea, executarea,
punerea în vînzare sau punerea în alt mod în circulaţie, vînzarea). Legea locului încălcării se va aplica asupra
existenţei, titulaturii, conţinutului şi violării dreptului de proprietate intelectuală, precum şi asupra reparaţiei
prejudiciilor legate de violarea dreptului.
Se pune problema, dacă prezentul articol se aplică asupra violării dreptului de autor sau a dreptului mărcilor în
reţeaua internaţională de transmitere de date numerice (Internet) deschis publicului, atunci cînd comunicarea vizează
recepţionarea în mai multe ţări. S-ar părea că în acest caz caracterul principiului teritorialităţii stabilit în acest alineat
nu se acordă cu caracterul transfrontalier a reţelei, cu natura dematerializată a informaţiei şi cu faptul că ea este
accesibilă de la orice computer. Într-un asemenea caz ar putea fi considerate aplicabile următoarele legi:
1. Legea statului pe teritoriul căruia a survenit prejudiciul din violarea dreptului de autor, prejudiciul fiind
prezumat a fi produs în statul în care cel lezat are reşedinţa sau sediul principal; sau
2. Legea statului în care a avut loc actul de emisie a comunicării pentru cazul în care survenirea prejudiciului
la locul determinat conform punctului 1 nu este previzibilă pentru autor prejudiciului (de exemplu în cazul
în care mai multe persoane sunt lezate şi acestea au reşedinţa în state diferite); sau
3. Legea statului în care pîrîtul are reşedinţa obişnuită sau sediul principal pentru cazul în care nu este posibil
de determinat legea aplicabilă conform punctelor 1 şi 2.
Este greu de presupus că autorul prejudiciului nu prevede apariţia efectelor în state diferite (vezi punctul 2).
„Previzibilitatea” poate fi deci prezumată şi în acest caz punctul 2 nu va fi aplicabil. Deşi ar plauzibil ca într-un caz
concret să nu existe „previzibilitate” şi atunci punctul 2 devine relevant. Înafara celor trei soluţii propuse, s-ar putea
pune problema aplicării legii statului ţării de origine, adică a ţării unde opera a fost încărcată electronic pentru prima
oară şi unde se găseşte baza de date şi prima memorie.
Dacă Internet-ul a fost folosit pentru violarea dreptului personalităţii, se va aplica art. 1618. De asemenea, s-ar putea
pune problema aplicării dreptului concurenţii neloiale, art. 1616.
Alineatul 5
Conform principiului tratamentului naţional, străinii sunt trataţi în domeniul dreptului proprietăţii intelectuale, în
condiţiile legii naţionale, în acelaşi fel ca şi naţionalii. Mai multe convenţii internaţionale în domeniul protecţiei
intelectuale conţin prevederi cu privire la tratamentul naţional acordat de statele membre naţionalilor altor state
membre.

Articolul 1608. Formele de publicitate

(1) Orice formă de publicitate referitoare la bunuri este guvernată de legea aplicabilă la data şi în locul unde
se realizează.
(2) Formele de publicitate indicate la alin.(1), care au ca efect constituirea drepturilor referitoare la bunuri
imobile, sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul juridic al
dobîndirii, transmiterii sau stingerii dreptului real ori al garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte
legi.

Prevederea alineatului supune formele publicităţii, indiferent de modul de realizare a acestora, referitoare la bunuri
legii locului unde formele de publicitate se îndeplinesc la momentul respectiv. Prevederea alineatului 2 supune
formele de publicitate, indiferent de modul de realizare a acestora, care au efect constitutiv de drepturi referitoare la
un bun imobil, legii statului în care bunul imobil este situat. Această lege se aplică indiferent de care lege se aplică
temeiului juridic al naşterii, transmiterii, limitării sau stîngerii dreptului real sau garanţiei reale. Prevederile
prezentului articol fac expresie principiului aplicării dreptului locului situării (aflării) bunului asupra drepturilor
reale şi publicităţii lor.
Legea aplicabilă conform alin. 1 reglementează care este forma de publicitate necesară pentru naşterea, transmiterea,
încetarea unui drept asupra unui bun. Pentru unele bunuri legea poate impune necesitatea înregistrării lor într-un
anumit registru, pentru altele poate prevedea că este suficientă simpla tradiţiune a bunului. Legea aplicabilă
reglementează condiţiile (de exemplu, documentele care trebuie prezentate, etc) şi efectele publicităţii (cum ar fi,
constituirea dreptului real, opozabilitatea faţă de terţi) asupra bunului. Legea aplicabilă va reglementa efectele
publicităţii dreptului real asupra cursului prescripţiei.
Publicitatea gajului (înregistrarea gajului) şi efectele ei se reglementează de legea statului situării actuale a bunului
mobil grevat cu gaj.
În conformitate cu alin. 2, legea locului situării imobilului va reglementa care este forma de publicitate pentru
constituirea, achiziţia, modificarea, transmiterea, stingerea unui drept real asupra imobilului. Legea aplicabilă
publicităţii bunului imobil va determina condiţiile publicităţii, efectele publicităţii (cum ar fi constituirea drepturilor
reale, opozabilitatea lor faţă de terţi, stabilirea rangului drepturilor), precum şi dacă între părţile unui raport
drepturile produc efecte în lipsa formei de publicitate prevăzută de lege.
Dacă este vorba de un contract de vînzare-cumpărare a unui imobil, acesta poate fi supus legii alese de către parţi în
conformitate cu voinţa lor. Transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în baza acestui contract poate
avea loc doar în forma reglementată de legea locului situării imobilului (cel mai adesea prin înscrierea în registrul
bunurilor imobile). Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la transmiterea altor drepturi reale asupra imobilelor.
Cu privire la înregistrarea ca formă de publicitate a drepturilor reale, vezi şi art. 1603, 1604.

Capitolul IV
ACTUL JURIDIC

Articolul 1609. Legea aplicabilă actului juridic

(1) Condiţiile de formă ale actului juridic sînt stabilite de legea statului care guvernează fondul actului
juridic. Actul juridic încheiat în afara teritoriului Republicii Moldova se consideră valabil din punctul de
vedere al formei dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
este respectată legea locului unde a fost întocmit;
sînt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;
este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit;
este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
(2) Condiţiile de fond ale actului juridic sînt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu
care actul juridic are cele mai strînse legături, sau de legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit.
Dacă legea aplicabilă fondului actului juridic impune o anumită formă autentică, această cerinţă nu poate fi
înlăturată, chiar dacă actul juridic a fost întocmit în străinătate.
(3) Actul juridic accesoriu este guvernat de legea statului care guvernează fondul actului juridic principal
dacă acordul părţilor nu prevede altfel.

Articolul 1609 determină legea aplicabilă formei şi fondului unui act juridic. Alin. (1) stabileşte o legătură
independentă pentru forma actului juridic şi prin aceasta, statutul formei actului juridic. Alin. (2) determină dreptul
aplicabil actului juridic, sau statutul actului juridic sau lex causae. Propoziţia a doua din alineatul (2) ar trebui
considerată totuşi ca precizînd statutul formei şi mai puţin statutul actului juridic şi, deci, trebuie folosită (aplicată)
în contextul alineatului (1). Între statutul formei şi statutul actului juridic există o concordanţă, deoarece statutul
actului este folosit în primul rînd pentru determinarea statutului formei. Specificul statutului formei constă în faptul
că, pe lîngă legătura cu statutul efectelor (alin. (1) propoziţia 1), se face în mod alternativ legătura cu locul întocmirii
actului juridic (alin. (1) a)), spaţiul aplicării dreptului Republicii Moldova (alin. (1) b)), naţionalitatea sau domiciliul
persoanei care a întocmit (consimţit) actul juridic (alin. (1) c)), autoritatea care examinează validitatea actului juridic
(alin. (1) d)). Scopul acestor legături alternative este (favor negotii) favorizarea validării formei actului juridic.
Alineatul 1
II. Dispoziţii generale
În raport cu articolul 1613 alin. (2), propoziţia a doua din alin. (1) al prezentului articol conţine dispoziţii generale
(lex generalis) (Articolul 1623 alin.(2) prezintă o normă specială (lex specialis) vizavi de alin. (1) al prezentului
articol). În contractele încheiate la distanţă, adică între persoane care se află în state diferite, este dificil a stabili,
spre exemplu, care este locul încheierii contractului. Articolul 1613 alin. (2) lit. (a) rezolvă această problemă prin
stabilirea unei legături alternative. Altă legătură alternativă este prevăzută în articolul 1613 alin. (2) lit. (b) pentru
contractele încheiate prin reprezentat.
Dispoziţia ce se conţine propoziţia a doua din alin. (1) al prezentului articol nu se aplică cu privire la forma unui act
juridic unilateral sau bilateral (contract) prin care se constituie (creează, întemeiază) un drept asupra unui bun sau
prin care se dispune asupra unui drept cu privire la un bun, precum şi cu privire la forma unui contract de societate.
Cu privire la aceste acte juridice se aplică doar propoziţia 1 din alin. (1) al prezentului articol.
Alineatul 1 al prezentului articol se aplică asupra formei unui contract matrimonial şi contract privind plata pensiei
de întreţinere. Alineatul 2 al prezentului articol nu se aplică asupra fondului unui contract matrimoniale şi contract
privind plata pensiei de întreţinere. Cu privire la fondul acestor contracte se aplică art. 157 din Codul Familiei.
Rămîne deschisă întrebarea, dacă alin. (1) se aplică asupra formei unui contract încheiat cu un consumator care are
domiciliul sau reşedinţa în Moldova. Astfel în contractele cu privire la furnizarea unui bun mobil sau prestarea unui
serviciu, ori în contractele de finanţare a unei asemenea contract, care nu ţine de activitatea profesională sau
antreprenorială a beneficiarului (consumatorului), în cazul în care consumatorul a efectuat în Moldova acţiunile
necesare încheierii contractului, sau cealaltă parte la contract ori reprezentantul acesteia a acceptat (primit) comanda
în Moldova, sau, într-un contract de vînzare-cumpărare de mărfuri, consumatorul (din Moldova) a călătorit într-un
stat străin şi acolo a făcut comanda, dacă călătoria a fost determinată (organizată, cauzată) de către vînzător cu
scopul de încheia contractul cu consumatorul, ar trebui aplicate normele imperative cu privire la formă ale
Republicii Moldova. Deschisă rămîne şi întrebarea cu privire la aplicarea alin. (2) asupra fondului contactelor
încheiate cu consumatorul care are domiciliul sau reşedinţa în Moldova. Se pare că se va aplica legea aleasă de părţi,
iar în lipsă unei asemenea legi, se vor aplica normele imperative materiale ale Republicii Moldova. Aceste precizări
se impun datorită caracterului imperativ al normelor (materiale) cu privire la protecţia consumatorilor prevăzute în
prezentul cod şi alte legi (vezi art. 1582 alin. (1) şi comentariul la acest articol).
Trebuie făcută diferenţa între condiţiile de formă (forma exterioară) şi condiţiile de publicitate ale actului juridic
(vezi comentariile art. 1602, 1604, 1608). Formele de publicitate sunt condiţii necesare pentru a conferi validitate
sau opozabilitate actului (contractului), care se supun doar legii aplicabile fondului actului (lex causae), pot fi
instrumente de protejare a circuitului civil sau folosite pentru probă. Cea mai răspîndită formă de publicitate este
înregistrarea (înscrierea, înmatricularea, intabularea) în registru. De exemplu, în dreptul moldovean este obligatoriu
înregistrarea actului juridic prin care se constituie, se modifica, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor
imobile (vezi art. 214 alin. (1)), precum şi asupra altor bunuri corporale (mijloace de transport, etc.), prin care se
constituie sau modifică o societate comercială, o cooperativă, o organizaţie necomercială, prin care se constituie sau
se modifică starea civilă a persoanelor fizice, etc.
Este de făcut diferenţă între forma actului juridic şi forma alegerii dreptului aplicabil actului juridic (adică forma
declaraţie de voinţă cu privire la alegerea dreptului aplicabil). Alegerea dreptului aplicabil actului juridic nu necesită
forma pe care dreptul ales (statutul actului juridic) o prescrie pentru actul juridic însăşi. În cazul în care actul juridic
este nul pentru că nu a fost respectată forma prescrisă, alegerea dreptul aplicabil rămîne valabilă. Dreptul astfel ales
se aplică asupra efectelor nulităţii actului juridic. Este însă de considerat art. 220 alin. 3. Conforma acestei prevederi
dacă o parte a actului juridic este nul, atunci întregul act juridic este nul, dacă nu este de presupus, că actul juridic ar
fi fost consimţit/încheiat şi fără partea nulă. În asemenea caz, nulitatea actului juridic pentru nerespectarea formei va
atinge şi valabilitatea alegerii dreptului aplicabil. În aceste caz asupra efectelor nulităţii actului juridic se va aplica
dreptul, care are fi fost aplicat actului juridic nul în lipsa alegerii dreptului aplicabil.
Dispoziţia care se conţine în propoziţia 1 din alin. (1) se aplică asupra formei actelor juridice consimţite (încheiate)
în Republica Moldova sau în străinătate. Deşi propoziţia 2 din alin. (1) se referă doar la forma actelor juridice
încheiate în străinătate, este evident că legiuitorul a dorit implicit să extindă prevederea şi asupra formei actelor
juridice încheiate în Republica Moldova. Legiuitorul nu a dorit să creeze două regimuri diferite cu privire la forma
actelor juridice încheiate în Moldova, pe de o parte, şi încheiate în străinătate, pe de altă parte. În nici un caz nu a
dorit legiuitorul moldovean să îngusteze aplicarea dreptului moldovean în favoarea dreptului străin. De exemplu, în
alin. (1) propoziţia 2 litera (b), dreptul moldovean, recunoscînd validitatea formei unui act încheiat oriunde în
străinătate dacă sunt respectate condiţiile stabilite de el, nu poate să îşi refuze competenţa proprie cu privire la forma
unui act juridic atunci cînd acesta este încheiat chiar pe teritoriu unde dreptul moldovean se aplică în mod direct.
Conflictele de legi in timp aplicabile fondului unui act cu executare succesivă în timp pînă la şi după intrarea în
vigoare a prezentului cod sunt soluţionate de către prevederile articolului 6. Forma unui act cu executare succesivă
încheiat în mod valabil sub dispoziţiile legii vechi de drept internaţional privat, rămîne validă în continuare, chiar
dacă sub dispoziţiile prezentei cărţi (lege nouă) ar fi invalidată.
Contractele de vînzare-cumpărare internaţională de mărfuri care cad sub incidenţa Convenţiei Naţiunilor Unite
asupra contractelor de vînzare internaţională a mărfurilor (Moldova a aderat la această Convenţie prin Hotărîrea
Parlamentului din Nr.115-XIII din 20.05.94, Monitor nr.6, 1994) pot fi încheiate în orice formă convenită de părţile
contractului şi dovedite prin orice mijloace, inclusiv cu martori, cu excepţia cazului în care o parte la asemenea
contract îşi are reşedinţa într-un stat semnatar care a făcut o declaraţie în sensul art. 96 al Convenţiei. Moldova nu a
făcut o asemenea declaraţie şi, deci, prevederile art. 11 (forma liberă a contractului) şi art. 29 al Convenţiei sunt
aplicabile pentru contractanţii cu reşedinţa în Moldova.
În conformitate cu art. 4 al Convenţiei cu privire la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe şosele
(CMR) din 19.05.1956 (Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93),
“proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură”, iar “absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii
de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de transport, care rămîne supus dispoziţiilor
prezentei Convenţii”. Art. 5 şi 6 reglementează în detaliu forma scrisorii de trăsură. Scrisoarea de trăsură are funţii
de probare a condiţiilor contractului (art. 9). Dacă forma scrisorii de trăsură nu este respectată, survin consecinţe
asupra puterii de dispoziţie a expeditorului şi destinatarului mărfii (art. 12), precum şi răspunderea în conformitate
cu contractul de transport (art. 7, 8, 11, 24, 30, 34, 35).
În Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, forma clauzei de arbitraj este reglementată în art. 1 alin.
2 (Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr.1331-XIII din 26.09.97, Monitorul Oficial nr. 67-
68 din 16.10.1997). În Convenţia cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, forma clauzei
de arbitraj este reglementată în art. II (Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr. 87-XIV din
10.07.98, Monitorul Oficial nr. 71 din 30.07.1998). În cazul în care forma clauzei de arbitraj nu corespunde
condiţiilor convenţiei (în cauză, unei sau alteia), clauza de arbitraj nu va fi considerată [în mod simplu] ca
nevalabilă, ci doar ca fiind nerecunoscută conform convenţiei. Valabilitatea clauzei de arbitraj se va determina în
asemenea caz în conformitate cu alin. 1 al prezentului articol.
La formele clasice pe care actele juridice pot să le îmbrace este de adăugat şi forma electronică. Legea cu privire la
documentul electronic şi semnătura digitală (Legea nr. 264-XV din 15 iulie 2004, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.132-137/710 din 06.08.2004) şi Legea privind comerţul electronic (Legea nr. Nr.284-XV din 22 iulie 2004)
reglementează forma electronică a actelor juridice, care demult a devenit o realitate cotidiană în circuitul actelor
juridice intrastatal şi interstatal, în special în domeniul comerţului cu mărfuri şi servicii. Cu privire la forma
electronică a actelor se aplică prevederile art. 5 – 8 ale Legii cu privire la documentul electronic şi semnătura
digitală. Conform art. 6 alin. (5), „documentul electronic este echivalat, după valoarea sa probantă, dovezilor scrise.
Documentul electronic nu poate fi respins în calitate de probă pentru motivul că are o formă electronică.” De
asemenea, art. 6 alin. (1) al Legii cu privire la comerţul electronic prevede că contractul în comerţul electronică pot
avea „formă de contract electronic”.
Autentificarea
Competenţele unui notar moldovean sunt limitate la teritoriul Moldovei, orice autentificare făcută în străinătate de
către un notar moldovean este în mod principal nevalabilă (vezi art. 3 al Legii cu privire la notariat). Nu dreptul
internaţional, ci legislatorul moldovean interzice notarului să facă acte notariale în străinătate. De aceea, în cazul în
care un notar ar autentifica în străinătate, acest act ar contraveni dreptului intern şi nu s-ar pune problema încălcării
dreptului internaţional (cel puţin, nu în primul rînd). Nici chiar o parte a actului notarial nu poate fi efectuat de către
notar în străinătate, pe acelaşi motiv că îi lipsesc competenţele necesare. Consulii moldoveni îndeplinesc acte
notariale pe teritoriul statelor străine.
Forma procesului verbal al unei adunări generale ale societăţii pe acţiuni se supune dreptului moldovean.
Autentificarea acestui poate fi făcută doar de un notar moldovean (vezi art. 64 al Legii cu privire la societăţile pe
acţiuni). Hotărîrile adunării generale a acţionarilor pot fi de două feluri: care necesită înregistrare şi care nu necesită
înregistrare. Cu privire la forma hotărîrilor adunării generale a acţionarilor care necesită înregistrare se aplică dreptul
moldovean. Se pare că şi forma celorlalte hotărîri ale adunării generale sunt supuse dreptului moldovean.
A. Actul juridic
Art. 1609 alin. (1) se aplică asupra formei actelor juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale (prin trimiterea de la
art. 1613 alin. (1)). Alin. (2) se aplică asupra fondului actelor juridice unilaterale. Cu privire la forma actelor juridice
bilaterale se aplică art. 1613, iar cu privire la fondul acestora se aplică art. 1610 şi 1611. Se pune problema, dacă
alin. (2) al prezentului articol se aplică şi asupra actelor juridice multilaterale. Art. 1611 alin. (2) lit. (c) ar conţine un
indiciul, ca mai curînd asupra fondului actelor juridice multilaterale se aplică art. 1610 şi 1611. În cazul în care, însă,
se va aplica alin. (2) al prezentului articol asupra actelor juridice multilaterale, alternativa 3 din acest alineat nu se va
aplica.
Atît alin. (1), cît şi alin. (2) se aplică asupra actelor juridice din toate domeniile dreptului civil, inclusiv domeniul
obligaţiilor, dreptului moştenirii şi dreptului familiei, cu excepţiile stabilite de regulile speciale.
Calificarea actului juridic se face conform legii forului (lex fori), se va porni deci de la noţiunea actului juridic
folosită în dreptul moldovean. Conform acestuia, actul juridic constă din cel puţin o manifestare de voinţă, de care
sistemul de drept moldovean leagă, dacă sunt prezente condiţiile suplimentare, efectul juridic dorit. Noţiunea de
drept internaţional privat a actului juridic trebuie însă concepută mai larg decît cea prevăzută în dreptul intern, astfel
încît ea să includă şi acţiunile similare actului juridic, fără ca el să necesite o aplicare analogică. Aceasta reiese din
interesul de a lega toate chestiunile conexe actului juridic la acelaşi statut (statutul formei sau statutul actului). În
măsura în care nu există o excepţie (o normă specială), art. 1609 se aplică tuturor actelor juridice din toate domeniile
dreptului civil în sens larg.
a) Procura
Art. 1609 se aplică asupra procurii. Se pune problema, dacă forma unei procuri întocmită în străinătate prin care
reprezentantul este împuternicit să transmită drepturi reale asupra unui bun imobil sau mobil care se află sau este
situat în Moldova trebuie să corespundă formei actului juridic prin care se transmit drepturile reale asupra unui
asemenea bun. Deoarece prin procura propriu-zisă nu se întemeiază şi nu se transmite un drept real asupra unui bun,
nu este necesar ca forma procurii să corespundă formei actului juridic de transmitere a unui drept asupra bunului,
astfel că forma procurii rămîne reglementată de alin. (1) al prezentului articol. (Alternativă: Deoarece dreptul
material moldovean (art. 252 alin. (2)) face dependentă forma procurii de forma actului juridic pentru încheierea
căruia procura este eliberată, se pare că forma procurii eliberată în străinătate pentru transmiterea unui drept real
asupra unui bun imobil sau mobil aflat în Moldova trebuie să fie reglementată de către dreptul moldovean, ca
dreptul locului aflării bunului).
b) Cesiunea
Cesiunea unei creanţe este un act juridic şi este supusă în mod indirect (prin art. 1613 alin. (1)) statutului formei
prevăzut în alin. (1) al prezentului articol. Cu privire la fondul cesiunii se aplică art. 1619 alin. (1). Este de făcut
deosebirea între statutul contractului de cesiune (art. 1619 alin. (1) propoziţia 3) şi statutul creanţei cedate (art. 1619
alin. (1) propoziţia 1). Articolul 1619 alin. (1) supune cesiunea statutului creanţei (care stabileşte cesibilitatea,
raportul dintre noul creditor şi debitor, condiţiile în care cesiunea este opozabilă debitorului şi condiţiile în care
prestaţia debitorului îl eliberează pe acesta de datorie), iar obligaţiile dintre cedent şi cesionar sunt supuse statutului
contractului de cesiune (în baza căruia se produce cesiunea). Forma contractului de cesiune constituie una din
condiţiile de opozabilitate a cesiunii faţă de debitor.
Dacă statutul cesiunii este dreptul moldovean, atunci forma cesiunii de creanţă trebuie să fie similară formei actului
juridic în baza căruia s-a născut creanţa cesionată (vezi art. 556 alin. (5)).
Statutul notificării este determinat de prevederile alin. (3), iar statutul formei notificării de alin. (1) al prezentului
articol.
c) Fidejusiunea
Contractul de fidejusiune nu este supus alin. (3), el este un contract independent şi are deci un statut independent.
Totuşi, în cazul în care pentru contractul de fidejusiune este parte componentă a unui alt contract, forma lui va fi
determinată de către condiţiile de formă a acelui contract. De exemplu, în cazul unui contract de vînzare-cumpărare
a unui imobil, forma contractului de fidejusiune va trebui să se supună condiţiilor de formă a contractului de
vînzare-cumpărare a imobilului.
d) Actele de drept public
Actele de drept public, actele unilaterale ale autorităţilor nu sunt acte juridice de drept privat în sensul prezentului
articol. Forma şi fondul lor este reglementat de către prevederile corespunzătoare de drept public.
B. Forma şi fondul (conţinutul) actului juridic
În unele cazuri specifice poate fi dificil în a determina dacă o condiţie anumită ţine de fond sau de forma actului
juridic. În general, pentru delimitarea între fond şi formă trebuie luat în consideraţie scopul normei în cauză. Funcţia
de probă, publicitate, prevenire (punere în alertă) apare în prim-planul normelor cu privire la formă. Din contra, dacă
predomină funcţia de protecţie a libertăţii exprimării voinţei, a autonomei părţilor, etc., norma în cauză se referă la
fondul actului juridic.
Reprezentarea se referă la naşterea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii pentru reprezentat (vezi art.
242 alin. (2)), cu alte cuvinte, ea are de a face cu efectele manifestării de voinţă pentru sau contra reprezentatului.
Reprezentarea este astfel o chestiune de fond. Altfel se prezintă însă interzicerea reprezentării. Dispoziţiile cu privire
la interzicerea reprezentării prevăd încheierea actului juridic în mod nemijlocit de către persoana contractantă, adică
declararea în mod nemijlocit de către persoana contractantă a voinţei sale faţă de cealaltă parte contractantă (art. 242
alin. (5)). Condiţia impusă persoanei contractante de a-şi declara voinţa în mod personal relevă importanţa actului
juridic pentru această persoană. Scopul normelor care conţin asemenea condiţii este de a alerta (a atrage atenţia)
persoana contractantă. Este vorba în acest caz de o normă cu privire la forma actului juridic. În dreptul internaţional
privat interzicerea reprezentării este deci o chestiune de formă.
C. Forma şi procedura
Dacă o condiţie ţine de forma actului juridic sau de procedură este dificil de delimitat în unele cazuri.
Se referă la forma unui act juridic atît configurarea exterioară a manifestării de voinţă a parţilor (autorului) actului
juridic, cît şi contribuţia prevăzută de lege a unui oficial (funcţionar, judecător, notar).
Interzicerea probei (art. 211 alin. (1) din prezentul cod sau instituţii similare in alte sisteme de drept) este o
chestiune care ţine de forma actului juridic (şi deci se aplică legea care reglementează forma actului juridic) şi nu de
procedura (pentru care ar fi competentă legea forului).
D. Forma şi limba
Validitatea unei manifestări de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte are ca premisă faptul înţelegerii
acelei manifestării de voinţă de către cel (cealaltă parte) cui îi este adresată. Pentru aceasta el (cealaltă parte) trebuie
fie să aibă cunoştinţe suficiente a limbii în care este făcută declaraţia de voinţă, fie să se găsească în situaţia de a-şi
procura (de a-şi face rost de) o traducere pe costuri rezonabile. O asemenea traducere este luată în consideraţie doar
în cazul declaraţiei de voinţe făcută în mod scris. Declaraţia de voinţă făcută în mod oral într-o limbă în care cel
căruia îi este adresată declaraţia nu are cunoştinţe suficiente este doar atunci validă, dacă ea este corect tradusă de
către un interpret în momentul exteriorizării ei. Riscul traducerii false îl poartă, de obicei, cel care face declaraţia de
voinţă. Partea căruia îi este adresată manifestarea de voinţă are însă obligaţia fie să întrebe (să insiste asupra) despre
sensul noţiunilor, pe care ea nu le-a înţeles, fie să respingă declaraţia de voinţă făcută în limba contractului ca fiind
neînţeleasă. Persoana care acceptă manifestarea de voinţă fără a lăsa în mod vizibil să se înţeleagă, ca ea nu înţelege
din raţiuni lingvistice manifestarea de voinţă, va trebui, de obicei, să înfrunte efectele ei. În această situaţie sau în
situaţii similare nu este vorba de forma contractului, ci despre atingerea unui consens asupra conţinutului lui, care
constituie o condiţie necesară a actului juridic. Asemenea situaţii cad sub incidenţa alin. 2 propoziţia 1, precum şi a
articolelor 1610 sau 1611.
O chestiune distinsă este aceea cu privire la alegerea limbii contactului. De asemenea, pot exista situaţii în care
folosirea unei anumite limbi este prescrisă de anumite reguli. Asemenea situaţii cad mai curînd sub incidenţa
statutului formei contractului.
II. Dispoziţiile speciale
Alin. (1) propoziţia 1
Conform alin. (1) propoziţia (1), legea statului care guvernează fondul (conţinutul, efectele) actului juridic se aplică
şi formei actului juridic. Această lege se stabileşte în conformitate cu alin. 2 propoziţia 1 al prezentului articol.
Alin. (1) propoziţia 2 litera (a)
Determinarea locului întocmirii (consimţirii) actului juridic are loc prin intermediul calificării, care va fi făcută
conform legii forului (lex fori). Actul juridic în sensul alin. (1) propoziţia 2 litera (a) este efectuat acolo unde a avut
loc manifestarea de voinţă. Deşi, conform art. 200 alin. (1), manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de
adresat este validă din momentul intrării acesteia la adresat, nu acest moment este important în sensul alin. (1)
propoziţiei 2 lit. (a) al prezentului articol. Se vor aplica prevederile legale cu privire la formă de la locul unde
acţionează cel care îşi manifestă voinţa şi nu de la locul unde el îşi transmite declaraţia de voinţă. Legiuitorul a avut
în vedere aplicarea legii locului unde s-a manifestat voinţa şi nu a legii locului unde ea a fost recepţionată,
altmintrelea el ar fi introdus în alin. (1) şi locul recepţionării declaraţiei de voinţă.
Declaraţia de voinţă trimisă prin scrisoare este făcută în locul, unde autorul declaraţiei de voinţă a transmis
scrisoarea poştei sau transportatorului pentru a fi plasată mai departe adresatului. Declaraţia de voinţă transmisă prin
mijloace de comunicare orală la distanţă (telefon) sau de comunicare scrisă la distanţă (telefax) este făcută la locul
unde autorul ei acţionează.
Declaraţia de voinţa trimisă prin e-mail este făcută la locul, de unde ea este expediată. Comanda de trimitere se face
la computerul autorului declaraţiei de voinţă prin click-ul mouse-ului sau prin apăsarea tastei respective a tastaturii.
În calitate de loc de expediere a e-emailului poate servi atît locul aflării computerului autorului emailului, de unde se
face comanda de trimitere, cît şi locul aflării server-ului de trimitere (adică serverul autorului emailului). Dacă
comparăm declaraţia de voinţă trimisă prin email cu cea trimisă prin telefon, atunci locul aflării computerului este
decisiv. Dacă, însă, comparăm declaraţia de voinţă trimisă prin email cu cea trimisă prin scrisoare, atunci locul
aflării serverului de trimitere devine relevant. În anumite circumstanţe, locul de unde autorul se leagă cu serverul său
şi de unde el îşi expediază e-mailul (adică locul aflării computerului) poate fi unul cu totul accidental (spre exemplu,
un locuitor al Chişinăului se odihneşte la Mamaia şi se leagă în acest timp prin laptop şi modem cu serverul său de la
MoldData din Chişinău) şi nu are sens să se aplice legea acelui loc pentru a şti dacă forma declaraţiei de voinţă este
valabilă. Din contra, locul aflării serverului de trimitere a e-mailului este stabil şi sigur. Cu atît mai mult cu cît,
pentru adresant, e-mailul vine de la locul aflării serverului autorului e-mailului, a cărui adresă apare pe e-mail.
Pentru că trebuie luat în consideraţie şi interesul adresantului de a cunoaşte locul expedierii emailului şi, astfel, de a
putea determina legea aplicabilă formei, determinarea locului expedierii se va face în dependenţă de funcţia
serverului de a expedia e-mailuri şi nu de click-ul mouse-ului sau apăsării tastei respective a tastaturii, deci locul
expedierii va fi locul aflării serverului de trimitere (vezi şi Legea cu privire la documentul electronic şi semnătura
digitală).
În cazul documentului care conţine o manifestare de voinţă, locul eliberării documentului este relevant.
În cazul contractelor bi- şi multilaterale se aplică alin. (1) propoziţia 2 litera (a) doar în cazul în care toate părţile îşi
declară voinţa în acelaşi loc. Dacă ele se găsesc în state diferite, se va aplica dispoziţia art. 1613 alin. (2).
În măsura în care ele servesc scopurile diplomatice şi consulare, clădirile ambasadelor şi consulatelor statelor străine
nu se supun puterii statului gazdă. Pe acest motiv ele sunt considerate a se bucura de extrateritorialitate. Totuşi, ele
nu sunt exclave ale statutului străin, ci aparţin teritoriului statutului gazdă. Dreptului statului gazdă se aplică de
aceea în mod principial asupra acestor clădiri extrateritoriale. Forma actului juridic încheiat într-o ambasadă străină
în Moldova este supus dreptului moldovean în calitate de lex loci actus (lege a locului).
Alin. (1) propoziţia 2 litera (b)
Actul juridic se consideră valabil din punct de vedere a formei, dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de dreptul
moldovean. Dispoziţiile generale cu privire la forma actelor juridice sunt reglementate de art. 208 - 215 din
prezentul cod. Art. 209 alin. (1) stabileşte regula generală, conform căreia actul juridic se consimte sau se încheie în
mod verbal, dacă o altă formă nu este stabilită de lege, consimţită de autorul actului unilateral sau convenită de
părţile unui act juridic bi- sau multilateral. Se vor consulta de fiecare dată normele speciale cu privire la actul juridic
în cauză pentru a vedea dacă nu sunt stabilite excepţii de la regula generală. Forma electronică a actului juridic se
reglementează de către Legea cu privire la documentul electronic şi semnătura digitală şi Legea privind comerţul
electronic.
Alin. (1) propoziţia 2 litera (c)
Conform prevederilor propoziţiei 2 literei (c), condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de legea naţională
sau legea domiciliului autorului actului juridic. Actul juridic este valid din punct de vedere a formei, dacă se
conformează condiţiilor prevăzute de una din cele două legi. Legea naţională a persoanei fizice se determină
conform art. 1587, iar a persoanei juridice, filialelor şi organizaţiilor fără personalitate juridică se determină conform
art. 1596, 1597 şi 1599 respectiv. Redacţia propoziţiei 2 literei (c) pare să fie aplicabilă doar actelor juridice
unilaterale.
Alin. (1) propoziţia 2 litera (d)
Problema care se pune în contextul literei (d) este dacă legea aplicabilă autorităţii este doar legea materială sau
include şi normele conflictuale. Se pare că noţiunea de „lege aplicabilă autorităţii” din litera (d) include şi normele
legii conflictuale. Instanţa care examinează validitatea actului juridic cu elemente de extraneitate va trebui să ia în
considerare în primul rînd normele sale de drept internaţional privat şi să aplice dreptul competent determinat
conform acelor norme. În cazul în care este vorba de o instanţă moldoveană, asta ar însemna de fapt consultarea
normelor conflictuale a prezentului alineat, fără a ţine seama de litera (d). Fiind că în conformitate cu art. 1583
retrimiterii nu este posibilă, se va ajunge la aplicarea legilor deja prevăzute la propoziţiile 1 şi 2 ale prezentului
alineat.
Rangul egal al statutelor formei
Statutele formei prevăzute în alin. 1 au rang egal în ce priveşte forma actelor juridice unilaterale. Deşi din redacţia
alin. (1) s-ar putea deduce subsidiaritatea statutelor formei enumerate în propoziţia 2 faţă de statutul formei
reglementat în propoziţia 1, toate statutele formei au acelaşi rang. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la forma
actelor juridice bi- şi multilaterale (contractelor), deşi s-ar putea pune problema, în ce măsură ar putea fi aplicabil
statutul formei prevăzut în propoziţia 2 lit. (c), acesta fiind mai curînd specific actelor juridice unilaterale.
Consecinţele violării legii formei
O problemă deosebită apare în cazul în care există mai multe statute ale formei, nici unul nu este respectat şi fiecare
prevede pentru cazul violării formei diferite sancţiuni. În acest caz trebuie de determinat, care statut al formei va
decide asupra consecinţelor nerespectării formei. Se va aplica acel statut al formei, care prevede sancţiunea ce mai
blîndă. (În cazul în care statutul formei este reglementat de legea moldoveană, trebuie considerate prevederile art.
211 şi 213. Art. 209 alin. (1) stabileşte principiul libertăţii formei actului juridic, cu excepţia cazurilor în care legea
prescrie o anumită formă).
Unele deficienţe cu privire la formă pot fi remediate. Se aplică legea mai blîndă. Această lege decide dacă este
posibilă remedierea („repararea”) formei actului juridic, precum şi cu privire la condiţiile acesteia. În unele situaţii,
acţiunea necesară pentru remedierea deficienţei formei poate fi efectuată sub imperiul altui statut. (Trebuie de avut
în vedere, că deficienţa formei şi reparabilitatea acesteia nu prezintă un act succesiv, ele trebuie văzute ca două
chestiuni separate).
Alineatul 2.
Precizări preliminarii
Alin. 2 se aplică fondului actelor juridice unilaterale. De fapt este de făcut o tranşantă deosebire între propoziţia 1 şi
propoziţia 2 ale alineatului 2. Propriu-zis, se referă la fondul actului juridic doar dispoziţiile propoziţiei 1 a alin. 2.
Dispoziţia propoziţiei 2 se referă la forma actului juridic şi trebuie înţeleasă şi aplicată în contextul alin. 1 al
prezentului articol.
Propoziţia 1 conţine trei alternative cu privire la legea aplicabilă. Alternativa 1 (legea aleasă de parţi) şi alternativa 2
(legea cu care actul prezintă cele mai strînse legături) nu se referă în mod explicit la actul juridic unilateral, aşa cum
o face alternativa 3 (locul unde actul unilateral este întocmit). Totuşi, atît alternativa 1 cît şi alternativa 2 a
propoziţiei 1 trebuie înţelese ca referindu-se în mod implicit la actele juridice unilaterale. Comentariul acestui
alineat va fi de aceea axat pe actul juridic unilateral, dar în anumite cazuri se va referi şi la cele bi- sau multilaterale.
Legea aplicabilă fondului actului juridic bilateral se determină conform dispoziţiilor art. 1610 - 1612.
Conform propoziţiei 1, statutul actului juridic unilateral poate fi reglementat în mod alternativ fie de legea aleasă de
către autorul actului juridic, fie de legea statului cu care actul juridic unilateral prezintă cele mai strînse legături, fie
de legea locului unde actul juridic unilateral este consimţit (întocmit). Redacţia propoziţiei 1 pare să considere toate
trei alternative ca egal aplicabile. Totuşi apare întrebarea cu privire la raţiunea (valoarea) alegerii de către autorul
actului juridic unilateral a dreptului aplicabil (alternativa 1), dacă instanţa oricum poate să îi neglijeze această
alegere şi să aplice legea care are cele mai strînse legături (alternativa 2) sau legea locului unde actul a fost întocmit
(consimţit). Din această cauză, în realitate, alternativele 1, 2 şi 3 nu pot fi considerate ca avînd rang egal. Alternativa
1 va avea totdeauna prioritate (rang mai înalt) faţă de alternativele 2 şi 3. În cazul în care autorul actului juridic a
ales dreptul aplicabil actului juridic unilateral, acest drept se va aplica. Şi doar în cazul în care autorul nu a făcut nici
o alegere a dreptului aplicabil, explicită sau implicită, instanţa va aplica alternativa 2 sau alternativa 3, care pot avea
acelaşi rang. Legea legăturii celei mai strînse se aplică în egală măsură atunci cînd legea desemnată de parţi ţine
actul juridic invalid. Deoarece, în anumite situaţii, legea care are cele mai strînse legături poate fi greu de determinat
(deşi trebuie folosite toate mijloacele pe care judecătorul le are la dispoziţie pentru determinare acestei legi, vezi
comentariul la art. 1586), instanţa va aplica legea locului unde actul juridic a fost întocmit (consimţit).
În condiţiile alternativei 1, dreptul aplicabil actului juridic poate fi desemnat în mod expres în actul juridic însuşi. De
asemenea, desemnarea lui poare rezulta cu certitudine din dispoziţiile actului juridic în cauză. În ambele cazuri
instanţa va considera alegerea făcută de către autorul actului juridic. Alegerea dreptului aplicabil este o expresie a
principiului autonomiei de voinţă a părţilor (autorului) actului.
Pentru determinarea legii care are cele mai strînse legături (alternativa 2) se va ţine cont de natura actului şi de
circumstanţe care înconjoară acest act, de exemplu, locul încheierii actului, locul principal de executare, situaţia
obiectului actului, domiciliul, reşedinţa, naţionalitatea, centrul de afaceri al părţilor (autorului), forma redactării
actului, moneda de plată, limba folosită, conţinutul legilor în conflict, clauza de arbitraj sau atributivă de jurisdicţie
şi în sfîrşit, atitudinea părţilor (autorului). Importanţa relativă a acestor indicii şi clasamentul lor este lăsat la
aprecierea instanţei şi a părţilor (autorului).
Actul juridic de administrare sau de dispoziţie a unui bun imobil este reglementat de legea statutului unde bunul
imobil se găseşte, autorul (părţile) unui asemenea act neavînd dreptul să aleagă o legea aplicabilă conform
autonomiei de voinţă.
Domeniul de aplicare a legii actului
Alin. 2 propoziţia 1 determină legea care guvernează statutul actului juridic (lex actus). Statutul actului juridic
cuprinde întregul fond (toate condiţiile de fond) al actului juridic. Alin. 2 nu permite deosebirea între legea care se
aplică încheierii actului juridic şi legea care se aplică efectelor actului juridic. Legea actului juridic se aplică în mod
special asupra interpretării, executării obligaţiilor consimţite, consecinţelor neexecutării, stingerii obligaţiilor,
prescripţiei şi desuetudinii, consecinţelor nulităţii actului juridic. Doar cu privire la aspectele tehnice ale
modalităţilor de executare a actului juridic ar putea fi inevitabilă aplicarea legii locului executării.
Legiuitorul nu a stabilit în mod expres, dacă anumite condiţii ale fondului actului juridic pot fi supuse de către
autorul actului juridic unei legi, în timp ce altele să fie supuse unei alte legi (vezi alternativa 1). Prezentul articol nu
conţine o normă expresă similară celei din art. 1610 alin. (2), care admite posibilitatea unei legături parţiale sau
speciale. În practică se va tinde spre un statut unitar aplicabil întregului fond (tuturor condiţiilor actului juridic).
Doar în cazuri speciale autorul poate supune diferite condiţii ale actului juridic unor legi diferite. Atunci cînd legea
aplicabilă se determină în baza legăturii cele mai strînse (alternativa 2) sau în baza locului consimţirii actului
(alternativa 3), se va tinde de asemenea la aplicarea doar a unei singure legi asupra întregului fond. Doar în
circumstanţe deosebite pot fi aplicate diferite legi (se va devia deci de la statutul unitar al actului juridic, vezi
comentariu mai jos).
Statutul actului determină condiţiile exterioare ale validităţii manifestării de voinţă, cum ar fi necesitatea
exteriorizării (declarării) voinţei sau a intrării acesteia la adresant. Cu privire la aceasta din urmă condiţie, statul
actului determină dacă declaraţia voinţei trebuie înţeleasă de adresant (1), fie doar percepută de acesta (2) sau doar
să fie parvenită adresantului (3). Ţine de acest context şi riscul neînţelegerii limbii în care s-a declarat voinţa.
Statutul actului determină şi condiţiile interne ale validităţii manifestării de voinţă, dacă voinţa a fost viciată şi
consecinţele acesteia. Voinţa şi manifestarea acesteia sunt nucleul actului juridic, de aceea ele nu pot fi eliminate din
sfera statutului actului juridic (şi de aceea asupra voinţei viciate nu se aplică statutul personal).
Interpretarea actului juridic este reglementată de legea statutului actului juridic. Interpretarea actului se face în
scopul descoperirii sensului acestuia. Fiecare sistem de drept are reguli cu privire la interpretare, care diferă de la un
sistem de drept la altul. Între normele de interpretare şi normele dispozitive ale unui sistem de drept nu există un
hotar strict, ele se interferează, de aceea normele dispozitive de asemenea au o influenţă substanţială asupra sensului
declaraţiei de voinţă. Legea aplicabilă va determina scopul interpretării. În acest context este important, dacă se va
lua în consideraţie voinţa reală sau valoarea declaraţiei obiective. În cazul ultimei este de văzut, dacă se va lua în
consideraţie cea ce a înţeles adresantul concret, ţinîndu-se cont de circumstanţele cazului dat, sau dacă se va
determina conform unei înţelegeri (perceperi) tipizate a unui participant mijlociu la circuitul civil. În conformitate cu
legea aplicabilă statutului actului juridic se va determina şi cu privire la mijloacele de interpretare, metoda
interpretării, rangul diferitor norme (în mod special în cazul în care acestea au un conţinut contradictoriu) şi
rezultatul interpretării.
Limitele autonomiei de voinţă
Toate sistemele de drept conţin dispoziţii cu privire la felurile actelor juridice permise, astfel limitînd libertatea de
încheiere sau consimţire a unor acte juridice. Sistemele de drept pot conţine norme care interzic în mod expres
anumite acte, cum ar fi de exemplu art. 720 din prezentul cod, sau norme care limitează tipurile actelor juridice doar
la cele prevăzute în mod expres, cum este adesea cazul în domeniul dreptului real, dreptului familiei şi dreptului
moştenirii, şi interzicând deci alte acte neprevăzute în mod expres. Interzicerea unor acte poate fi absolută sau
relativă. În sfîrşit, actele juridice care contravin normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule
(a se compara cu art. 220 alin. (1) şi (2)). Interzicerea sau nulitatea unui act juridic sau unei clauze a acestuia nu
înseamnă în mod neapărat lipsa oricărui efect juridic. Astfel, nulitatea unei clauze nu atrage în mod neapărat
nulitatea întregului act (a se compara cu art. 220 alin. (3)). De asemenea, pot exista efecte juridice din însuşi faptul
negocierii actului ( a se compara cu art. 515) sau din prestările efectuate (a se compara cu art. 219 alin. (2). Mai
mult, partea care a acţionat cu bună credinţă poate cere despăgubiri (a se compara cu art. 219 alin. (3)).
Limitează autonomia de voinţă şi obligaţia de a contracta. Obligaţia de a contracta îşi poate avea izvorul direct în
lege (a se compara cu art. 669) sau în antecontract, opţiune, sau, eventual, chiar într-o scrisoare de intenţii (letter of
intent). Obligaţia legală de a contracta este reglementată de către legea domiciliului, reşedinţei sau sediului părţii
care se obligă şi nu de legea aplicabilă contractului viitor. Obligaţia de a contracta în cazul deţinerii unei poziţii
monopoliste se reglementează de legea aplicabilă pieţii dominate. Trebuie întotdeauna de verificat, care este
întinderea obligaţiei de a contracta conform normelor materiale. Concurenţa neloială este supusă regulilor actului
ilicit.
Obligaţia de a contracta în baza antecontractului sau opţiunii (sau scrisorii de intenţii) poate fi supusă unui alt drept
decît viitorul contract. Pretenţia din neexecutarea antecontractului sau a opţiunii se va reglementa de legea, căreia
acestea îi sunt supse.
De asemenea, legiuitorul intervine foarte des în raporturile de drept privat, limitînd autonomia de voinţă. Motivele,
scopurile şi metodele unor asemenea intervenţii pot fi multiple. Pentru scopurile dreptului internaţional privat, se
face deosebirea între interzicerile făcute în interes public, de politică socială sau politică economică şi interzicerile
care urmăresc scopul unei echilibrări echitabile a intereselor parţilor unui contract. Fac parte din primele prevederile
legale cu privire la activitatea economică externă, operaţiunile în valută străină, protecţia concurenţei şi limitarea
activităţii monopoliste. Fac parte din a doua categorie prevederile cu privire la clauzele contractuale generale (clauze
contractuale standard) şi altele.
Statutul actului juridic determină permisibilitatea actului, precum şi limitele autonomiei de voinţă. Interzicerea unui
act juridic este, de asemenea, determinată de statutul actului juridic. Există însă cazuri cînd se deviază de la
principiul unităţii statutului actului juridic (adică aplicarea aceluiaşi sistem de drept asupra tuturor condiţiilor de
fond). Cel mai des întîlnite sunt următoarele două cazuri:
Statutul unui act juridic este reglementat de un anumit sistem de drept, dar se iau în consideraţie şi normele care
interzic acest act juridic ale unui alt sistem de drept. Aceasta se întâmplă în cazurile în care actul juridic vizează
raporturi juridice care nu pot fi legate în mod unitar (doar de un sistem de drept). Spre exemplu, statutul unui act
juridic este reglementat de un sistem de drept străin oarecare, iar o altă normă specială de drept internaţional privat
moldovean supune în mod imperativ acest act juridic unui alt sistem de drept. (Ar fi de menţionat aici actele juridice
prevăzute la art. 21 din Codul Familiei. Permiterea sau interzicerea unor asemenea acte juridice se va stabili
conform legii moldovene sau uneia străine determinată conform art. 157 din Codul Familiei. Alte aspecte ale acestor
acte juridice, precum şi efectele vor fi reglementate de către legea aplicabilă statutului actului juridic. Ar fi de
asemenea de menţionat şi art. 1587 din prezentul cod, cînd limitarea capacităţii poate fi văzută ca o îngrădire a
autonomiei de voinţă). În acest caz este vorba de un cumul de statute. Este însă întotdeauna de verificat dacă nu
cumva actul juridic cade în întregime sub un singur sistem de drept (sau altul). Dacă actul juridic nu care sub
incidenţa unui singur sistem de drept, atunci se va determina conform legii indicată în mod imperativ de normele
conflictuale dacă actul juridic interzis atrage nulitatea absolută, nulitatea relativă, posibilitatea aprobării ori
acordului ulterior sau remedierea. Pe de altă parte, restituirea a tot cea ce a fost prestat fără temei juridic, precum şi
răspunderea se reglementează de statutul actului juridic (lex actus).
Statutul unui act juridic este reglementat de un anumit sistem de drept, dar se aplică şi normele imperative
moldovene în conformitate cu art. 1582 alin. (1). Nu există nici o problemă în aplicarea normelor imperative
moldovene, atunci cînd şi statutul actului juridic este reglementat de dreptul moldovean. În cazul în care statutul
actului juridic este un drept străin, normele moldovene de drept sunt în mod normal eliminate de la aplicare, cu
excepţia celor „imperative” care se aplică în virtutea art. 1582 alin. (1). Art. 1582 alin. (1) stabileşte doar principiul
aplicării normelor imperative moldovene, nu defineşte însă care sunt aceste norme. Care sunt aceste norme materiale
ale dreptului moldovean care se aplică în mod imperativ se va decide în dependenţă de conţinutul şi scopul acestora
(de regulă, care servesc scopuri statale şi economice publice; sau care au fost adoptate din motive de politică socială,
cum ar fi protecţia consumatorului). Cu cît norma juridică protejează mai puţin interesele publice şi cu cît mai mult
stă în prim planul acesteia echitatea intereselor parţilor unui act juridic, cu atît mai diminuată este posibilitatea că o
asemenea normă are caracter imperativ internaţional. Condiţia aplicării imperative a unei norme de drept moldovean
este ca aceasta să cuprindă situaţia sau raportul juridic cu element străin în cauză. În nici un caz art. 1582 alin. (1) nu
trebuie să constituie o bază pentru o aplicare „masivă” a normelor imperative moldovene de către instanţele de
judecată. Se va tinde la încadrarea în noţiunea de „norme imperative” moldovene doar a acelor norme, a căror
echivalenţă străină de asemenea ar fi aplicată sau permisă de către instanţele moldovene. Excepţii sigur se fac acolo
unde, de exemplu, prin normele cu privire la activitatea economică externă, statul urmăreşte scopuri politice faţă de
alte state. În unele cazuri legiuitorul moldovean prevede în mod expres aplicarea internaţională a normelor
imperative, fie în însuşi conţinutul normelor imperative, fie în alte norme.
Viciile de consimţămînt
Aspectele cu privire la viciile de consimţămînt sunt supuse legii actului juridic. Acestea nu se supun legii naţionale a
persoanei. Regulile cu privire la capacitatea persoanei (care se supune legii naţionale) protejează persoana ca atare,
pe cînd regulile cu privire la viciile de consimţămînt se aplică echităţii unui act juridic separat a unei persoane cu
capacitate de exerciţiu şi a încheierii (consimţirii) acestuia. Efectele viciilor de consimţămînt se reglementează la fel
de legea aplicabilă actului juridic.
Reprezentarea
Normele conflictuale ale prezentei cărţi nu conţin o normă specială cu privire la dreptul aplicabil reprezentării.
Legea determinată conform alin. 2 nu este potrivită a se aplica procurii şi împuternicirilor de reprezentare. Cu toate
acestea, acesta este locul cel mai potrivit pentru a comenta asupra reprezentării.
Generalităţi
Se face deosebirea între reprezentarea contractuală, reprezentarea legală şi reprezentarea organică (se poate de
asemenea diferenţia doar între reprezentarea contractuală şi reprezentarea legală, deoarece reprezentarea organică
(care se referă doar la persoanele juridice/organizaţii) îşi are izvorul de asemenea în lege). Acestea se deosebesc şi
din punctul de vedere al legii aplicabile. Reprezentarea organică este supusă în mod normal legii aplicabile statutului
organizaţiei (societăţii), reprezentarea legală se supune, de exemplu, statutului copilului. În cazul reprezentării
contractuale, determinarea legii aplicabile (asupra procurii sau împuternicirilor de reprezentare) este un subiect
complex. Reprezentarea contractuală cere o legătură independentă de raportul intern între reprezentat şi
reprezentant, precum şi de actul juridic pentru care ea a fost exercitată. De regulă, procura sau împuternicirea de
reprezentare sunt reglementate de către legea aplicabilă raportului dintre reprezentat şi reprezentant. Dar procura
poate fi reglementată şi de legea actului juridic încheiat între reprezentat şi terţ, precum şi de alte legi. Este de
menţionat, că pe plan internaţional Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractelor de intermediere şi
reprezentării de la 14 martie 1978 a încercat o unificare a dreptului conflictual privitor la reprezentarea
contractuală1. Ea este însă ratificată de puţine state şi nu a intrat în vigoare, deşi multe state au luat în considerare
prevederile ei în legislaţia internă. Nu a intrat în vigoare nici Convenţia UNIDROIT de la Geneva cu privire la
reprezentarea în vînzarea internaţională de mărfuri de la 17 februarie 1983. În cele ce urmează vor fi tratate mai cu
seamă aspecte ale determinării legii aplicabile în cazul reprezentării contractuale.

1
Vezi http://hcch.e-vision.nl/index_fr.php?act=conventions.status&cid=89 (vizitată la 10 octombrie 2004).
Calificarea chestiunilor care ţin de reprezentare este diferită, după cum este vorba de reprezentare contractuală (1),
legală (2) sau organică (3). Diferenţierea între acestea se face în dependenţă de faptul, dacă reprezentatul a devenit
parte la contractul încheiat de către reprezentant în temeiul propriei determinări (auto-determinări) sau în temeiul
determinării unui altuia. Reprezentarea contractuală presupune transmiterea împuternicirilor de către reprezentat şi
capacitatea acestuia de a acţiona el-însuşi.
(1) În cazul reprezentării contractuale se va decide conform statutului actului juridic, dacă reprezentarea
este admisibilă pentru acest act juridic ori dacă împuternicea trebuie să fie expresă sau implicită. Reprezentarea în
baza funcţiei (serviciului, postului) deţinute cade de asemenea sub statutului actului juridic. Ar fi de menţionat
contractul de muncă, care conţine sarcini de reprezentare în baza legii. De asemenea poate fi menţionat contractul de
contractul de reprezentare comercială. În contractele de intermediere lipseşte, de obicei, sarcina de reprezentare
pentru intermediar, dar dacă legea o prevede, atunci ea este reglementată de legea contractului.
(2) Reprezentarea legală a celor inapţi, precum şi reprezentarea moştenitorilor de către executorul
testamentar sau de către administratorul masei moştenitoare nu se va supune statutului actului juridic. Nici puterea
de reprezentare a unui soţ de către celălalt în cazul bunurilor în devălmăşie nu se supune statutului actului juridic. La
fel e şi cu împuternicirile de reprezentare a unui căpitan de navă maritimă (care cad sub incidenţa legii pavilionului).
Gestiunea fără mandat a afacerilor altuia nu se supune statutului actului juridic.
(3) Deşi sub multe aspecte reprezentarea organică ar părea similară celei contractuale, temeiul şi scopul
acesteia este însă diferit. Reprezentarea organică îşi are izvorul nemijlocit în contractul de societate/statut. De abia
existenţa organului şi întinderea împuternicirilor acestuia pun baza capacităţii de a acţiona a societăţii sau
organizaţiei. Deci nu există, aşa cum este cazul în reprezentarea contractuală, un reprezentat, care ar da
împuterniciri. Aceasta este evident în cazul persoanelor juridice, pentru care în caz de necesitate instanţa de judecată
poate desemna organul care să acţioneze din partea persoanei juridice (vezi art. 61). Mai dificil este cazul
asociaţiilor, grupurilor sau altor asemenea care nu au personalitate juridică. Legea aplicabilă asociaţiei sau grupului
va determina dacă există o reprezentare organică (ori similară) sau dacă asociaţii sau membrii pot să-şi acorde
împuterniciri doar între ei (ca împuterniciţi în comun sau separat). În cazul în care există o reprezentare organică,
aceasta se va supune legii aplicabile statului asociaţiei sau grupului. În cazul în care împuterniciţii se pot autoriza
doar în mod reciproc, legea aplicabilă se va determina conform normelor conflictuale privind procura. Nu cad sub
incidenţa statutului societăţii (organizaţiei) împuternicirile de reprezentare a angajaţilor, chiar dacă aceştia au funţii
de conducere, cu excepţia cazului în care legea care determină statutul societăţii (organizaţiei) acordă în mod expres
împuterniciri unui asemenea angajat.
b)Alegerea dreptului aplicabil
Din motive de protejare a terţului şi a reprezentantului, alegerea dreptului aplicabil în cazul procurii se întîmplă rar.
Reprezentatul este îndreptăţit să aleagă dreptul aplicabil procurii, pentru că procura este un act juridic unilateral.
Trebuie însă să fie de acord cu această alegere atît terţul, cît şi reprezentatul. Este însă important, ca dreptul aplicabil
să îi fie adus la cunoştinţă terţului în mod clar şi la timp sau să îi fie cunoscut acestuia în alt mod, astfel încît el să
aibă posibilitatea să refuze actul juridic. Dovada faptului că terţul cunoaşte sau a acceptat dreptul aplicabil este
faptul că el a intrat în contract cu reprezentantul, atunci cînd el cunoaşte sau i-a fost în mod clar adus la cunoştinţă
propunerea aplicării unor sisteme de drept diferite asupra procurii şi actului juridic pentru încheierea căruia a fost
acordată procura. Pentru că dreptul aplicabil procurii ar putea influenţa răspunderea reprezentantului, acestuia la fel
trebuie să îi fie adus la cunoştinţă dreptul aplicabil procurii. Dovada cunoaşterii de către reprezentant a alegerii
dreptului aplicabil procurii poate servi faptul că el a acţionat în baza procurii. În cazul în care procura este limitată în
mod expres pentru la anumit stat, aceasta ar putea servi dovada alegerii dreptului acestui stat. Totuşi şi în acest caz
reprezentantul şi terţul trebuie pus la cunoştinţă din timp.
Alegerea dreptului aplicabil procurii poate fi şi implicită. Orientarea împuternicirilor la un anumit sistem de drept
poate fi considerată ca o alegere implicită. Alegerea implicită trebuie însă să fie considerată doar în cazuri în care
aceasta apare evident. Nu trebuie prezumată alegerea unor sisteme de drept diferite pentru actul juridic principal şi
procură. Folosirea unor noţiuni speciale caracteristice pentru un sistem de drept oarecare nu este de ajuns pentru a
implica alegerea acelui drept.
c)Dreptul aplicabil procurii în lipsa alegerii dreptului aplicabil
Deşi nu în mod explicit, prevederile normelor conflictuale moldovene fac expresie principiului unei legături
independente a reprezentării, adică a posibilităţii aplicării asupra reprezentării a unei alte legi decît legea aplicabilă
actului juridic pentru încheierea căruia este împuternicit reprezentantul. În cazul în care nu s-a stipulat altfel, trebuie
aplicată legea de la locul unde reprezentantul exercită împuternicirile. În caz de dubiu, aceste loc este acolo unde
reprezentantul şi-a desfăşurat activitatea preponderentă în cazul dat, unde şi-a manifestat sau a acceptat voinţa care
angajează pe reprezentat. În cazul actelor între prezenţi, relevant este locul unde s-a acţionat; în cazul actelor între
absenţi, relevant este locul unde reprezentantul şi-a manifestat sau a acceptat voinţa preponderantă; în cazul actelor
încheiate prin Internet, relevant este locul unde reprezentantul a introdus (a tipărit) în reţea declaraţia de voinţă.
Dacă încă nu s-a acţionat, relevant este locul unde trebuie să aibă loc acţiunea. Aplicarea legii de la locul unde
reprezentantul exercită împuternicirile este bazată pe faptul că terţul poate să se informeze uşor şi sigur cu privire la
existenţa împuternicirilor şi cu privire la volumul acestora, pentru că acest loc îi este de regulă cunoscut terţului.
Terţului îi va fi dificil să facă cunoştinţă cu un alt drept aplicabil decît cel de la locul exercitării de cîte reprezentant
a împuternicirilor, mai ales să verifice care este volumul împuternicirilor conform acestui drept. Aplicarea legii
locului unde reprezentantul îşi exercită împuternicirile este deci în interesul terţului şi a circuitului civil. Excepţii de
la această regulă pot exista atunci, cînd din circumstanţele cazului, interesele îndreptăţite a reprezentatului sau a
reprezentantului prevalează.
Ca excepţie de la regula deschisă mai sus, în cazul în care reprezentantul îşi exercită funcţiile de reprezentare cu
titlul profesional/comercial (agent, comisionar, etc.), trebuie de aplicat legea de la sediului profesional al acestuia.
Condiţiile aplicării legii sediului reprezentantului sunt ca reprezentantul să fie cunoscut în circuitul civil sub nume
propriu (1) şi să îşi facă cunoscut sediul (2). În cazul în care reprezentantul nu are sediul profesional/comercial
propriu, nu îl face cunoscut, sau cînd terţul nu îl cunoştea şi nici nu trebuia să îl cunoască, dreptul aplicabil va fi
acela de la locul executării împuternicirilor sale. În cazul în care reprezentantul are mai multe sedii profesionale în
diferite state, se va aplica legea tării sediului care are cea mai strînsă legătură cu actul efectuat de către reprezentant.
Modalitatea tehnică a executării împuternicirilor de către reprezentant trebuie să corespundă condiţiilor prevăzute de
legea locului executării.
În cazul procurii înregistrate terţul nu are totuşi obligaţia să cerceteze registrul străin. Dacă procura este înregistrată
în statul terţului, atunci ţine de obligaţia terţului să se informeze, procura va produce efectele obişnuite create de
înregistrare. Înregistrarea în străinătate a procurii şi efectele acesteia pot produce efecte faţă de terţ doar în cazul în
care acesta avea cunoştinţe destule cu privire la înregistrare şi cu privire la efectele înregistrării.
Procura sau împuternicirile de reprezentare în actele juridice de administrare sau de dispoziţie a oricărui imobil este
întotdeauna supusă legii aflării bunului imobil (chiar dacă este exercitată în alt loc). Procura sau împuternicirile de
reprezentare în actele juridice privitoare la vînzare, cumpărare, înstrăinare, dobîndirea bunului se supun, conform
regulii generale, legii unde reprezentantul trebuie să exercite sau a exercitat împuternicirile.
Procura sau împuternicirile de reprezentare în proces judiciar/arbitral sunt în totalitate supuse legii forului (lex fori).
Alegerea dreptului aplicabil asupra procurii de reprezentare procesuală nu este permisă. Dacă un reprezentant sau un
organ al unei organizaţii (societăţi) are dreptul să elibereze o procură de reprezentare în proces se va determina
conform legii reprezentantului sau a organizaţiei (societăţii). Şi în cazul altor procese, dreptul aplicabil procurii este
cel de la locul procesului. Dacă un avocat are o procură de participare în procese în mai multe state, procura lui se va
supune în mod separat dreptului fiecărui stat în care procesul are loc.
Procura aparentă este supusă legii locului unde reprezentantul dispune împuternicirile bazate de aparenţă.
Consecinţele reprezentării fără împuterniciri, răspunderea reprezentantului fără împuterniciri (falsus procurator)
cade sub legea aplicabilă procurii.
a) Delimitarea domeniilor de aplicare a legilor
O problemă care apare în practică este aceea a delimitării între domeniul de aplicare a legii procurii şi domeniul de
aplicare a legii actului juridic pentru care procura a fost conferită. În mod general, este de făcut diferenţierea între
chestiunile care ţin de procură însăşi şi chestiunile care ţin de reprezentarea în actul juridic. Sunt atribuite legii
aplicabile procurii felul acordării împuternicirilor (ex. prin declaraţie de voinţă unilaterală sau prin contract), cui
trebuie să îi parvină declaraţia (în raportul intern, cît şi în raportul dintre reprezentant şi terţ), validitatea actului de
acordare, terminarea procurii prin expirarea termenului pentru care au fost acordate împuternicirile, efectele
decesului reprezentatului, efectele deschiderii procedurii de insolvabilitate faţă de reprezentat, revocabilitatea şi
revocarea procurii, interpretarea procurii, conţinutul procurii, volumul împuternicirilor, permisibilitatea unei
subprocuri şi altele. Ar putea ţine tot de domeniul acestei legi permisibilitatea împuternicirii unui minor, chestiunea
dacă pentru un anumit act juridic se cere o procură specială sau este suficientă o procură generală, dacă şi în ce
cazuri poate fi acordată în mod valabil o procură generală, permisibilitatea contrapartidei (actului încheiat cu sine)
sau a dublei reprezentări, atribuirea reprezentatului a faptului cunoaşterii de către reprezentant a unor fapte (ex. în
cazul dobîndirii cu bună credinţă sau acceptării bunurilor defectuoase), relevanţa erorii proprii a reprezentatului
pentru anularea actului juridic şi altele.
Alineatul 3
Asemenea acte juridice cum ar fi rezilierea, determinarea prestaţiei, somaţia, notificarea defectelor, şi altele similare
nu au de obicei o existentă separată de un raport juridic determinat. Principiul stabilit în alin. (3) este că părţile
(autorul) pot alege legea aplicabilă actului juridic accesoriu. Această lege poate fi diferită de legea care
reglementează actul juridic principal. (În acest sens, alin. (3) conţine în mod implicit expresia principiului care se
conţine în art. 1610 alin. (2) cu privire la posibilitatea supunerii părţilor (adică clauzelor) actului juridic unor legi
diferite). În cazul în care părţile nu au prevăzut supunerea actului juridic accesoriu unei legi alese de ei, asupra
actului juridic accesoriu se aplică legea aplicabilă actului juridic principal. În practică se va tinde către păstrarea
unităţii statutului juridic al actului principal şi deci actul juridic accesoriu va fi supus efectelor actului juridic
principal. Dacă părţile nu pot (nu le este permis) alege dreptul aplicabil asupra actului juridic principal (ca excepţie
de la principiul stabilit în alin. (2)), atunci ele nu pot alege nici legea aplicabilă asupra actului juridic accesoriu.
Printre condiţiile de validitate ale actului juridic se numără frecvent aprobarea acestuia de către un terţ îndreptăţit să
acorde aprobarea. Aprobarea prezintă în exterior un act juridic separat, trebuie însă considerat ca un act juridic
accesoriu. Asupra necesităţii şi acordării (prezentării) aprobării se aplică statutul actului care necesită aprobare, dacă
altceva nu este prevăzut de normele speciale.

Capitolul V
OBLIGATIILE CONTRACTUALE
SI EXTRACONTRACTUALE
 Art.1610

Capitolul VI
RAPORTURILE DE SUCCESIUNE
CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

Articolul 1621. Legea aplicabilă succesiunii

Legea aplicabilă succesiunii se referă la:

a) momentul deschiderii succesiunii;
b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală;
c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă;
d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.

a.) Deschiderea succesiunii se determină prin dată şi loc. Legea succesorală se aplică numai în ceea ce priveşte
data deschiderii succesiunii, nu şi în ceea ce priveşte locul. Locul deschiderii succesiunii nu prezintă interes
pentru determinarea legii aplicabile succesiunii, deoarece aceasta se rezolvă potrivit normei conflictuale a
forului.În sensul celor arătate, art. 1621 lit. a) prevede că legea aplicabilă moştenirii stabileşte momentului
deschiderii acesteia, deci nu se referă la locul deschiderii moştenirii.
b.) În acest sens, art. 1621 lit. b) prevede că legea succesorală stabileşte categoriile de persoane cu vocaţie
succesorală, precum şi calităţile cerute pentru a putea moşteni. Capacitatea succesorală ca şi nedemnitatea
succesorală este supusă legii succesorale, deoarece nu este o problemă de capacitate de exerciţiu. Legea
personală se aplică în ce priveşte prezumţia timpului legal al concepţiei copilului.
c.) Legea succesorală se aplică în ce priveşte condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă.
d.) Art. 1621 lit.d prevede că exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct este
supusă legii succesorale. Dar regimul juridic al posesiei este supus legii situaţiei bunului atît mobil, cît şi
imobil.
e.) Legea succesorală stabileşte, conform prevederilor art. 1621 lit. e, condiţiile şi efectele opţiunii
succesorale.Dar există unele aspecte, ce interesează opţiunea succesorală, ce nu sînt supuse legii
succesorale, de exemplu, regula „locus regit actum” reglementează formele exterioare ale acceptării sau ale
renunţării, regula „lex rei sitae” se aplică în ce priveşte întocmirea inventarului bunurilor succesorale,
formelor de publicitate referitoare la aceste bunuri, actelor de conservare cu privire la bunurile succesorale.
Conmdiţiile de formă ale opţiunii succesorale vor fi guvernate de legea aplicabilă formei actului.
f.) Prin întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul înţelegem, succesorii obligaţiei la pasiv
succesoral, conţinutul pasivului succesoral etc., aspecte reglementate de legea succesorală.
g.) În privinţa drepturilor statelor asupra succesiunilor vacante (bona vacantia) se face distincţie între bunurile
mobile şi bunurile imobile. Statul culege succesiunea mobiliară vacantă în baza unui drept de moştenire
( de jure hereditas) pentru ale cărui cetăţean a fost defunctul la data decesului , iar bunurile imobile se cuvin
statului pe teritoriul căria se găsesc, în temeiul suveranităţii sale (de jure imperii). Dreptul statului de a
culege bunurile vacante poate fi calificat diferit fie ca drept de moştenire, fie ca drept originar de a culege
bunurile fără stăpîn aflate pe terotoriul său.
Legea succesorală nu poate fi aplicată dacă contravine ordinii publice în dreptul internaţional privat

Articolul 1622. Legea aplicabilă bunurilor succesorale

(1) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sînt guvernate de legea naţională în vigoare
la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea.
(2) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sînt guvernate de legea statului pe al cărui
teritoriu se află aceste bunuri.

(I) Regimul juridic al bunurilor se stabileşte prin normele materiale şi conflictuale desemnate drept
competente. Normele în cauză sînt adoptate de către state, prin intermediul acestor norme statul tinde să-şi asigure
interesele majore în materie de bunuri mobile şi imobile
Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile şi imobile sunt supuse normelor materiale ale
Republicii Moldova în măsura în care normele conflictuale fac trimitere la totalitatea normelor juridice aparţinînd
acestui sistem de drept.
 Calificarea bunurilor în mobile şi imobile se face potrivit legii statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile
respective.
Referitor la bunurile mobile, oriunde s-ar afla acestea, moştenirea este supusă legii naţionale ( „lex patriae”)
pe care persoana decedată o avea la data morţii.
(II) Dreptul de succesiune asupra bunurilor imobile este determinat de legea statului pe al cărei teritoriu se
află bunurile, operează regula tradiţională „lex rei sitae”, norma conflictuală are un caracter unilateral.
Deschiderea succesiunii, procedura succesorală, precum şi litigiile succesorale privind bunurile imobile sunt
de competenţa autorităţilor statului pe teritoriul cărora se află bunurile. Competenţa exclusivă a instanţelor de
judecată ale Republicii Moldova operează în cazul în care „acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri
imobiliare de pe teritoriul Republicii Moldova”, text prevăzut de art, 461 lit. a) CP Civilă.
În privinţa statelor care cunosc în materie de administrare a succesiunilor două sau mai multe sisteme de
drept aplicabile categoriilor diferenţiate de persoane, orice referinţă la legea acestui stat va fi interpretată ca vizînd
sistemul legislativ desemnat de dreptul acestuia.

Articolul 1623. Legea aplicabilă succesiunii testamentare

(1) Testatorul poate supune transmitarea prin succesiune a averii sale unei alte legi decît cea prevăzută
la art. 1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative. Legea aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la
art. 1621.
(2) Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt considerate valabile dacă actul respectă
condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului
testatorului, conform oricărei din următoarele:
a) legea naíonală a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;
e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii
succesorale.

(I) Articolul 1623 al. 1, permite testatorului de a supune transmitarea prin moştenire a bunurilor sale altei
legi decît, după caz, legii naţionale a testatorului sau legii situaţiei fiecărui bun imobil, fără a avea dreptul să înlăture
disăpziţiile ei imperative. Prin „dispoziţii imperative” ale legii aplicabile putem înţelege ordinea publică şi frauda la
lege în dreptul internaţonal privat. În acest caz, legea aleasă de testator se aplică în calitate de lege succesorală avînd
domeniul de aplicare prevăzut de articolul 1621.
(II) În ce priveşte condiţiile de formă ale testamentului, se aplică art. 1623 al. 2, potrivit acestui text,
întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă
aplicabile, fie la data cănd a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului conform legilor
indicate la al. 2:
- legea naíonală a testatorului ( „lex patriae”);
-legea domiciliului acestuia ( „lex domicilii”);
-legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat ( „locus regit actum”);
-legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare ( „lex rei sitae”);
-legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale
( „auctor regit actum”).
Reglementarea adoptată de legiuitor are un caracter facultativ şi alternativ.

Capitolul VII
TERMENUL DE PRESCRIPTIE EXTINCTIVA

Art.1624