UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Georgeta Niculescu

GIMNASTICĂ RITMICĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

 CUPRINS

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Bibliografie

2
 Capitolul 1

1.1.

      
                     
    

       

Acumulând experienţă, omul a inventat, în toate treptele evoluţiei sale,

diferite exerciţii, jocuri, dansuri şi toate sporturile existente. Dar, până la acest pas
evolutiv, exerciţiile de gimnastică simple, naturale, aplicative au fost cele pe care
le-a utilizat, la început ca mişcare spontană, apoi cu un scop bine determinat, sub
formă de exerciţii fizice. Putem astfel afirma că gimnastica de bază, cu elementele
ei cele mai simple, a fost forma de organizare cea mai veche a educaţiei fizice.
                  !    " #  $  %    % %   & ' &      %   (    ) !  $ %   * 

  +  ! (  %   % (  !     & ,   ! $    *   -

Exerciţiul fizic sub formă de gimnastică este semnalat în documentele istorice

din cele mai vechi timpuri.
Egiptul antic. Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie impunătoare încă
din mileniul IV î.e.n. Picturile murale şi bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă
preocupările egiptenilor pentru educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan
reprezintă o multitudine de mişcări cu caracter sportiv din gimnastică, atletism,
sporturi de luptă.
India antică. Poemul reprezintă a hinduşilor, în care se
   (  %    % ) 0   &

. /

găsesc instrucţiuni pentru viaţa de toate zilele şi preocupări pentru educaţia fizică.
Exerciţiile fizice s-au constituit într-un sistem naţional de educaţie fizică
denumit . Mai târziu, apare sistemul , bazat pe poziţii prelungite,
 %  % 2 % $ % ! # %

1 3

suspendarea respiraţiei, meditaţie. Yoga este unirea cu sine, reprezentând drumul

spre autoeducaţie.
China antică. Filozoful chinez Confucius (551-479 î.e.n.) a subliniat pentru
prima dată importanţa exerciţiilor fizice, pe care le-a inclus în cele şase
%   

care stau la baza educaţiei: muzica, ceremonialul, caligrafia, scrima,

(  '   % ( 

aritmetica şi arta de a conduce carul.

Medicul Kong-Fu a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost
introdus în ritualul religios şi se baza pe exerciţii de respiraţie, întindere şi relaxare.
Grecia antică. Grecii au acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice
ca parte integrantă a educaţiei, sistemul educativ creat de ei având ca obiectiv
dezvoltarea trupului şi a minţii.
 !
Grecii au creat cuvântul gimnastica, pentru a desemna cu un nume generic
 % (   %   %  4     ,   ( !  )  +      %     %      !   (   %  !     '   ( % 5     ,      %

” (Kiriţescu,
&  &  & ,   " ( % 5   &     %  !    (   *  ( % 5  )   $   , %   %    ,         % ( 

C.,1964).
Concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice a evoluat în trei direcţii:
igienică, militară, armonioasă.
Concepţia igienică. Reprezentanţii acestei concepţii au fost medicii, care au
scos în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice, în general, şi a gimnasticii, în
special, pentru îngrijirea sănătăţii. Reprezentanţii au fost: Herodikos din Selimbria,
Hipocrate, Galen, Filostrat din Lemnos, Antilus, Theon din Alexandria.
Concepţia militară. Reprezentanţii acestei concepţii au fost spartanii, care
practicau exerciţiile fizice în vederea pregătirii pentru război.

3
 Concepţia idealului armonic. Aparţine educaţiei fizice din Atena, cetate a
Greciei antice. Pentru atenieni, fiinţa umană perfectă reprezenta idealul de viaţă,
ideal concretizat în formula (om frumos şi bun). Atingerea
% ( !
%  % # %  !

perfecţiunii era idealul de viaţă al atenienilor, idealul armonic la care se putea

ajunge printr-o dezvoltare armonioasă, sănătate trupească, bărbăţie, putere, dibăcie.
Unul dintre exponenţii de seamă ai acestei concepţii a fost Platon (437-347
î.e.n.). Concepţia idealului armonic este susţinută şi de Aristotel (384-322 î.e.n.),
cel mai mare gânditor al antichităţii, savant, filozof, pedagog. El includea, în
educaţia tineretului, gimnastica, gramatica, muzica şi desenul.
Grecii şi-au format o concepţie asupra exerciţiilor fizice, creând o
terminologie proprie, precum şi termenul de gimnastică.
Gimnastica în Evul Mediu. Evul Mediu este caracterizat prin doctrine reli-
gioase, care consideră orice preocupare pentru sănătatea şi frumuseţea trupească.
 &  % 

Renaşterea. Apare ca un fenomen determinat de condiţiile economice

obiective ale epocii, fiind un fenomen istoric complex. Conţinutul epocii poartă
numele de umanism, deoarece pune în valoare omul, personalitatea umană.
Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei, cel al formării omului complet.

1.2.
  
     
        

Secolul al XVII-lea este considerat secolul realismului, iar secolul al XVIII-

lea cel al raţionalismului.
Jan Amos Komenski (1592-1670) cel mai mare gânditor al secolului al
XVII-lea (de origine cehă), a adoptat ideea
      &  &  !    ! %    4   %    0 

- , considerând valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci

5       !   &  &  !

ca o condiţie a valorii lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii.

J. J. Rousseau (1712-1778) este omul cel mai reprezentativ al secolului al
XVIII-lea în materie de educaţie. Principiul educaţiei sale era „întoarcerea la
natură”, susţinând că natura l-a creat pe om bun, dar societatea l-a stricat.
Întemeietorii de şcoli cei mai reprezentativi au fost:
Johann Cristoph Guts-Muths (1759-1839), profesor de gimnastică – a
experimentat 8 ani efectele exerciţiilor fizice în şcoala în care profesa. După Guts-
Muths, gimnastica este un sistem de exerciţii ale corpului, care are ca scop
perfecţionarea acestuia.
Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1826), pedagog elveţian, a căutat prin
concepţiile sale să ajute masele populare sărace, creând, pentru ele, un învăţământ
popular, la baza căruia să stea o educaţie morală caracterizată printr-o iubire activă
faţă de om.
Creatorii de sisteme pedagogice în educaţia fizică au apărut în acelaşi timp în
mai multe ţări: în Franţa – Amoros; în Germania – Jahn; în Suedia – Ling; în
Anglia – Arnold.
Sistemul francez. Amoros (pedagog teoretic) a creat o serie de instituţii în care
se preda gimnastica după principiile sale, tipărind numeroase cărţi în care şi-a fixat
sistemul şi metoda sa pedagogică. El şi-a constituit întreg sistemul bazându-se pe legi
biologice, dar şi ţinând cont de condiţiile în care trăiau cei pentru care le-a elaborat.
În concepţia lui Amoros, gimnastica avea un ţel multilateral: fizic, psihic, social.
Sistemul german. Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost
Friedrich Ludwin Jahn (1778-1852), considerat părintele gimnasticii. Jahn
a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la câmp,

4
 la pădure, ca să facă exerciţii în aer liber, organizând primul teren de exerciţii
gimnastice lângă Berlin, numit Turnaplatz.
Cartea de bază a sistemului său, , a apărut în 1816.
  % #  $  %      #   $ %  

Sistemul suedez. Creatorul gimnasticii suedeze a fost Per Henrik Ling

(1776-1839). Alegerea exerciţiilor de gimnastică avea la bază câteva principii: a)
principiul dezvoltării armonioase; b) principiul selecţiei exerciţiilor; c) principiul
gradării exerciţiilor; d) principiul preciziei mişcărilor.
Gimnastica lui Ling conţine mişcări care se bazează pe criteriul utilităţii,
mişcarea fiind eminamente analitică, iar coloana vertebrală o consideră organul cel
mai de seamă al mişcărilor omului, axa de sprijin a tuturor pârghiilor corpului.
Sistemul englez. Inventatorul spiritului sportiv în educaţia engleză a fost
Thomas Arnold (1795-1842), care a realizat o educaţie prin sport prin practicarea
jocurilor sportive, care au dus la dezvoltarea spiritului de echipă, prin introducerea
acelei trăsături de caracter moral numită de englezi fair-play, adică jocul loial în
raporturile nu numai cu membrii aceleaşi echipe, ci mai ales faţă de adversar.

1.3.
  
    
      

  

Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat importanţa

şi valoarea sistemelor vechi, formulând o concepţie nouă asupra gimnasticii.
De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de gimnastică şi
educaţie fizică la locul cuvenit.              
       
                 
              

 
                         
  
                               -

        $ %  %  & "    $    (       % ,   )  +   & 5 ( 5  ( !     *       (   #  $  %    & "

 % '  (       "  !  !  %  & " *   !  ,      ( )    &       $   -

În anul 1881, ia naştere Federaţia Internaţională de Gimnastică, în Belgia.

Întrebări pentru verificare:

Enumeraţi izvoarele antichităţii (Răspuns: 1, p.27);

Prezentaţi concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice (Răspuns: 1, p.27);

Care au fost întemeietorii de şcoli (Răspuns: 1, p.28);

Care sunt creatorii de sisteme (Răspuns: 1, p.28).

Capitolul 2

2.1. Evoluţia gimnasticii în România

Începuturile gimnasticii în şcolile româneşti datează din timpul domniei lui
Alexandru Ipsilante Vodă, în anul 1776, când aceasta se preda în şcoala
domnească de la Sf. Sava. 

     (   !    (     !  # %   + %   % 5   & , & $ 0    (   " %  %  &       !    &  

          !       % 5  *  ! (  %     % ,    )  +    -   % !  &  0  !  (  %      +    % 

Legea instrucţiei din 1864 art.113

       $  % (         "  %   %     !  

 

   
   *             % 5   & , &     ! ' (  # %  !    5  (     "  %  "    (   &  

perioada eroică
   !  % ( "     %   % #  $  %        % 5   0 $  ( &  ! %   - ) !  %

    % ,    )  +        ! $ 0   % -

Ardeleanul Gh. Moceanu (1831-1909) începe o nouă etapă a organizării

învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de profesori, a creării de
societăţi, fiind considerat pe drept cuvânt „părintele educaţiei fizice româneşti”.

5
 Adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost , care prin
   
%   

reforma învăţământului primar a introdus gimnastica în şcolile primare, s-au

alcătuit programe, regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, stabilind
obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoală, despărţind-o de instrucţia militară şi
atribuindu-i o oră pe săptămână pentru fiecare clasă.
În anul 1922, s-a înfiinţat
       (      !        % ,     +   &   

, pentru pregătirea cadrelor didactice de specialitate.

      *  

La noi în ţară, prin Legea învăţământului din anul 1928, se schimbă

termenul de gimnastică cu cel de educaţie fizică.
În planul performanţei, rezultatele şcolii româneşti au fost remarcabile. Fede-
raţia Română de Gimnastică s-a înfiinţat în anul 1906, iar în 1907 s-a afiliat la F.I.G.
Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată, încă de la primele
apariţii în competiţiile internaţionale de mare anvergură (J.O. de la Melbourne
(1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la fete.
Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica mondială,
devenind o figură legendară a secolului, prin performanţele sale fără precedent,
fiind prima gimnastă care a obţinut nota 10 în concurs.
La 14 ani, a fost campioană olimpică absolută la Olimpiada de la Montreal.
De trei ori consecutiv, a fost campioana absolută a Europei (1975,1977,1979),
câştigând şi alte numeroase medalii de aur şi argint la CM, CE, JO.
Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa
unui sistem şi a unei şcoli de gimnastică românească, care a creat o tradiţie şi care
se bucură de recunoaşterea unanimă pe plan mondial.

2.2.

              
      

                    

  

  
    

„Gimnastica constituie un sistem de exerciţii aplicat analitic sau global, care

influenţează selectiv şi cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării
mişcărilor corpului omenesc, a formării ţinutei corecte” (Podlaha R. şi Stroescu
A.,1974).
Gimnastica este disciplina de bază a educaţiei fizice, având o teorie şi o
metodică proprie de predare, mijloace şi forme proprii de organizare. Ea se bazea-
ză, totodată, pe datele ştiinţelor conexe (anatomia, fiziologia, biochimia, biome-
canica, psihologia, pedagogia).
În cadrul sistemului de educaţie fizică din ţara noastră, gimnastica se
regăseşte în:
a) Învăţământul de toate gradele: preşcolar; primar; preuniversitar;
profesional; special; superior şi este cuprinsă în toate planurile de învăţământ.
b) Activităţi de masă – neincluse în planul de învăţământ: gimnastica
zilnică; gimnastica compensatorie în ateliere; gimnastica de înviorare; minutul de
educaţie fizică.
c) Activităţi în timpul liber al elevilor – Sportul pentru toţi:
necompetiţionale (serbări şcolare, tabere, activităţi turistice); competiţionale
(campionatul şcolii, cupe tradiţionale).
d) Activitatea sportivă de performanţă: în şcoli şi licee cu clase speciale;
în cluburi şi asociaţii sportive.

2.3.
            
    

 

6
 • dezvoltarea fizică armonioasă, a corpului întreţinerea şi dezvoltarea
marilor funcţii ale organismului, care constituie baza sănătăţii organismului;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă),
coordinative (capacitatea de orientare spaţio-temporală, capacitatea de echilibru,
capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor), psihice, supleţii articulare şi
elasticităţii musculare;
• formarea priceperilor şi deprinderilor specifice;
• formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice;
• formarea unei baze motrice şi a suportului fizic necesar practicării
ramurilor sportive;
• educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii;
• formarea obişnuinţei de a practica independent şi sistematic exerciţiile de
gimnastică în scop sanogen, recuperator, compensator, recreativ la orice vârstă.

2.4.
      
         
    

• conţinut bogat, variat, specific de mijloace, ce permite diferenţierea precisă

a gradului de dificultate şi efortului solicitat;
• posibilitatea selectării exerciţiilor în funcţie de vârstă, grad de pregătire,
sex, stare de sănătate, solicitări;
• caracter analitic cu influenţare precisă asupra diferitelor grupe musculare şi
articulaţii;
• executarea mişcărilor cu maximum de corectitudine, amplitudine şi
stabilirea riguroasă a formei de execuţie;
• stăpânirea elementară şi multilaterală a aparatului locomotor, în condiţii
obişnuite şi neobişnuite, prin folosirea mişcărilor naturale şi artificiale special
create de om, dezvoltând coordonarea şi simţul de orientare în spaţiu;
• gimnastica dezvoltă calităţi psihice volitive ca: dârzenia, perseverenţa,
voinţa, stăpânirea de sine, curajul;
• dezvoltă capacitatea de colaborare, de întrajutorare, de autoapreciere,
precum şi simţul răspunderii colective;
• foloseşte, pe scară largă, acompaniamentul muzical, dezvoltând simţul
ritmului şi expresivitatea mişcării.

2.5.

         
    

Mijloacele gimnasticii au evoluat permanent, fiind sistematizate în mai multe

grupe de exerciţii: • Exerciţii de organizare şi ordine; • Exerciţii de dezvoltare
fizică generală; • Exerciţii aplicative; • Exerciţii acrobatice; • Exerciţii de
gimnastica artistică; • Exerciţii de gimnastica ritmică; • Exerciţii de sport aerobic; •
Exerciţii la plasa elastică (trampoline).

2.6.

         
    

Îmbogăţirea permanentă a conţinutului gimnasticii prin apariţia unor noi

exerciţii a dus la diversificarea unor ramuri independente în cadrul acestei disci-
pline. Aceste ramuri au un conţinut propriu, mijloace comune şi proprii, păstrând,
însă, orientarea generală a gimnasticii ca disciplină sportivă.
Gimnastica se împarte în:
I. gimnastica de bază
II. gimnastica de performanţă

7
 III. gimnastica aplicată.
I. Gimnastica de bază: organizatorică; pentru dezvoltare fizică; aplicativă.
II. Gimnastica de performanţă: gimnastica artistică (individual, echipe
masculin şi feminin); gimnastică ritmică (individual, echipe, ansamblu, feminin);
gimnastica acrobatică (individual, echipe masculin şi feminin); sport aerobic
(individual, cuplu, trio, grup masculin şi feminin); trampoline (individual, echipe
masculin şi feminin).
III. Gimnastica aplicată
1. Gimnastica profilactică – are ca obiectiv păstrarea şi îmbunătăţirea stării
de sănătate, asigurând creşterea normală şi dezvoltarea fizică armonioasă a
corpului şi cuprinde:
a) Gimnastica de întreţinere: gimnastica de dimineaţă; minutul de gim-
nastică; gimnastica vârstelor şi sexelor; loisir-ul.
b) Gimnastica compensatorie: pentru activităţi profesionale şi activităţi
sportive cu solicitare unilaterală.
2. Gimnastica recuperatorie (medicală) are ca obiectiv ameliorarea capa-
cităţii generale de mişcare a corpului şi a marilor funcţiuni, ameliorarea funcţiei
segmentului sau segmentelor afectate şi cuprinde: a) Gimnastica posttraumatică; b)
Gimnastica postoperatorie; c) Gimnastica persoanelor cu nevoi speciale.
3. Gimnastica aplicată în alte sporturi – asigură o dezvoltare fizică armonioasă
şi o pregătire specială, necesară practicării ramurilor sportive şi se realizează prin:
programe de încălzire; programe de pregătire fizică; gimnastica sport comple-
mentar.
2.7.
              
    

Terminologie = totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o disciplină

sau într-o ramură de activitate ( ,1996)
   ,  !  %   (  4  (   %    % (  $ '    ! $ 0  

Descrierea terminologică a exerciţiilor are o mare importanţă în formarea

imaginii corecte şi clare despre mişcare, în înţelegerea conţinutului, precum şi în
procesul formării deprinderilor motrice.
O contribuţie majoră la evoluţia terminologiei gimnasticii au avut Gheorghe
Moceanu, reputat profesor de gimnastică, Ion Bucovineanu, adept al sistemului de
gimnastică suedez, profesorul Dumitru Ionescu, care a elaborat prima terminologie
de specialitate în limba română, intitulată „Terminologia exerciţiilor de ordine,
libere, cu instrumente şi la aparate”, şi profesorul Virgil Roşală, care i-a adus
îmbunătăţiri în concordanţă cu procesul de înnoire şi perfecţionare a limbii române.
În anul 1974, apare lucrarea de referinţă , elaborată
  $   ! ( ! #  % #  $  %     

de A. Stroescu şi R. Podlaha, care devine oficială, impunându-se ca un titlu de

referinţă în rândul lucrărilor de specialitate. Este bine sistematizată, a eliminat
gerunziul din descrierea poziţiilor fundamentale, a adus precizări privind regulile
de descriere a exerciţiilor de gimnastică, sistematizând exerciţiile în grupe
structurale.
2.7.1. Cerinţele terminologiei
a) privind termenii utilizaţi folosind
&         %      ( %    & ,  (    (  $ ' &

cuvintele din fondul lexicului principal şi să respecte particularităţile gramaticale

ale limbii;

8
 b) , dar Clasificarea exerciţiilor pe criterii
& )   *     ,  )   & %     '  ( & -

morfologic, funcţional, biomecanic nu trebuie să constituie o greutate în înţelegerea

corectă a efectului produs de un exerciţiu;
c) . O noţiune dacă exprimă acelaşi conţinut, să aibă acelaşi înţeles,
& )       %  &

indiferent dacă este vorba de gimnastica de bază sau gimnastica de performanţă;

d) pentru a elimina interpretările;
& )        & "

e) , să creeze imaginea reală a elementului respectiv;

& )    ( %  &

f) , să nu conţină elemente suplimentare.

& )    !    &

Între precizie, claritate şi concizie trebuie să existe un echilibru. Pentru a

evita lipsa de claritate sau precizie şi pentru a respecta cerinţa conciziei, se pot
folosi şi termeni convenţionali: podul, sfoara, sărituri ca mingea, roata, dar numai
atunci când aceste denumiri sugerează structura mişcării;
g) . Această cerinţă se
&     %  &      $  ( !     ! $     %         % ,  !  % ( &

referă la gimnastica de performanţă. Limba oficială a FIG este franceza, iar toate
elementele se regăsesc în codul de punctaj.

Întrebări pentru verificare:

Care au fost iniţiatorii gimnasticii în România (Răspuns: 3, p.24);

Prezentaţi locul gimnasticii în sistemul de educaţie fizică în România
(Răspuns: 3, p.27);

Enumeraţi obiectivele gimnasticii (Răspuns: 1, p.28);

Prezentaţi caracteristicile gimnasticii (Răspuns: 1, p.33);

Care sunt cerinţele terminologiei (Răspuns: 1, p.39).

Capitolul 3

3.1.
  
      

 

Gimnastica de bază, prin însăşi denumirea ei, constituie prima ramură a

gimnasticii, cea fundamentală, cu caracter formativ, care foloseşte exerciţii naturale
şi nou create, ce stau la baza celorlalte ramuri ale gimnasticii, având o largă
aplicabilitate în învăţământul de toate gradele, în celelalte ramuri sportive, la
persoanele de vârsta a II-a şi a III-a, dar şi la persoanele cu nevoi speciale.
3.1.1. Obiectivele gimnasticii de bază
• dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea funcţiilor vitale ale organis-
mului şi menţinerea lor la indici superiori;
• formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale, coordinative şi psihice;
• formarea bazelor generale ale mişcărilor;
• formarea deprinderilor de organizare prin folosirea mijloacelor simple şi a
exerciţiilor de organizare şi ordine;
• asigurarea bazei de deprinderi motrice necesare practicării unor ramuri sportive;
• asigurarea suportului motric pentru recuperarea şi refacerea după accidente;
• formarea obişnuinţei de a practica independent programe de gimnastică în
scop sanogen şi de plăcere.
3.1.2. Caracteristicile gimnasticii de bază

9
 • puternic caracter formativ ce se adresează tuturor oamenilor, indiferent de
vârstă, sex, nivel de pregătire fizică, deoarece dispune de mişcări naturale, dar şi
special concepute.
• se poate practica oriunde, respectând regulile de igienă individuală şi
colectivă;
• asigură o bună pregătire a practicanţilor pentru activităţile viitoare;
• permite localizarea precisă şi prelucrarea analitică a articulaţiilor
segmentelor, grupelor musculare;
• este accesibilă şi atractivă;
• creează suportul fizic necesar practicării ramurilor sportive;
• poate fi practicată individual sau colectiv, cu muzică sau fără;
• are caracter necompetitiv.
3.1.3. Mijloacele gimnasticii de bază
• Exerciţii de organizare şi ordine
• Exerciţii de dezvoltare fizică generală
• Exerciţii aplicative
3.1.4. Termeni de bază
Termenii de bază cu care operăm în gimnastică sunt:
Comanda – reprezintă exprimarea verbală a acţiunilor ce urmează a fi
executate. Este folosită de profesor pentru a organiza şi conduce colectivul.
Trebuie să fie precisă, energică, mobilizatoare, adaptată condiţiilor în care se
desfăşoară activitatea. Intensitatea sau tonalitatea comenzii trebuie să imprime
ritmul corespunzător de execuţie în concordanţă cu caracterul mişcării.
Comanda are două părţi distincte: prevestitoare şi executivă.
Formaţia – reprezintă dispunerea colectivului în vederea realizării diferitelor
acţiuni şi activităţi în colectiv şi este de mai multe feluri:
a. de adunare – forma de organizare a colectivului pentru începutul
activităţilor (raport), pentru demonstrarea sau explicarea exerciţiilor în anumite
momente ale lecţiei şi poate fi:
• linie pe un rând

• linie pe două rânduri

• linie pe mai multe rânduri

• careu

• unghi

• semicerc

• cerc

10
 • grup

b. de deplasare – forma de organizare a colectivului pentru diferite acţiuni în

deplasare (încălzire, schimbarea aparatelor sau a atelierelor de lucru). Formaţia cea
mai utilizată este:
• coloană câte unul

• coloană câte 2,3 sau mai multe şiruri

c. de lucru – forma de organizare a colectivului pentru executarea exerciţiilor de

dezvoltare fizică din veriga „influenţarea selectivă a aparatului locomotor”. Executanţii
sunt aşezaţi în ordine rărită, cu un interval şi o distanţă adecvate executării diferitelor
mişcări. Formaţia de lucru se alege în funcţie de numărul executanţilor şi de spaţiu, şi
poate fi: în linie, în trepte, în şah, în cocor, în cerc, în grup.
Particularităţile formaţiei:
• în ordine strânsă – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, unul lângă altul;
• în ordine rărită – executanţii sunt dispuşi pe linia frontului, la un interval
de o lungime de braţ, două lungimi de braţ (un pas sau mai mulţi paşi) sau distanţa
şi intervalul se iau în funcţie de spaţiul existent de lucru;
• adâncimea formaţiei – depărtarea dintre primul şi ultimul rând al unei
formaţii;
• lăţimea formaţiei – depărtarea dintre flancul drept şi cel stâng;
• schimbarea formaţiei – acţiunea de trecere dintr-o formaţie în alta,
precizată prin comandă.
Frontul – direcţia spre care sunt orientaţi executanţii din formaţie.
Flancul – reprezintă extremitatea dreaptă sau stânga.
Rândul (linie) – dispunerea executanţilor umăr la umăr pe linia frontului.
Coloana (şir) – dispunerea executanţilor unul înapoia celuilalt.
Intervalul – spaţiul (depărtarea) dintre executanţii dispuşi pe linia frontului.
Distanţa – spaţiul (depărtarea) dintre executanţii dispuşi în coloană.
Capul (baza) coloanei – este reprezentat de primul executant din şir.
Coada coloanei este reprezentată de ultimul executant din şir.

Întrebări pentru verificare:

Prezentaţi obiectivele gimnasticii de bază (Răspuns: 1, p.27);

Care sunt termenii de bază (Răspuns: 1, p.83);

De câte feluri sunt formaţiile (Răspuns: 1, p.82).

Capitolul 4

11
 4.1. Exerciţii de organizare şi ordine
Exerciţiile de organizare şi ordine (front şi formaţii) cuprind o diversitate de
acţiuni şi exerciţii executate cu întreg colectivul, în mod unitar, sub comanda
directă a profesorului şi vizează următoarele obiective:
• Organizarea colectivului în vederea desfăşurării activităţii;
• Captarea atenţiei şi crearea unei emulaţii optime;
• Disciplinarea colectivului;
• Formarea simţului de orientare în spaţiu şi aprecierea distanţei şi utilizarea
eficientă a spaţiului de lucru;
• Formarea capacităţii de autoconducere;
• Realizarea unei uşoare încălziri generale a organismului.
 4     ,   (    !  # %   + %   *  !            

• Acţiuni pe şi de pe loc;
• Acţiuni din deplasare;
• Alcătuiri şi schimbări de formaţii: a) de pe loc, din linie, şir; b) din deplasare.
4.1.1. Acţiuni pe şi de pe loc
Aceste acţiuni sunt: Stând controlat; Repausul; Adunarea; Alinierea;
Numărătoarea; Raportul; Întoarcerile pe loc; Acţiuni complexe; Ruperi de rânduri.
4.1.2. Acţiuni din deplasare
Deplasarea reprezintă mişcarea executanţilor într-un anumit spaţiu şi se poate
realiza înainte, lateral, înapoi, prin: mers, alergare, săltări, prin sărituri, simple sau
variante acestora.
În ceea ce priveşte acţiunile din deplasare, le-am sistematizat şi prezentat
într-o succesiune logică. Astfel avem: • Pornire; • Pornire cu schimbarea frontului;
• Oprirea; • Oprire cu schimbarea frontului; • Trecerea de la mers la alergare;
• Trecerea de la alergare la mers; • Ocolire; • Întoarceri din deplasare.
4.1.3. Deplasări în figuri
Deplasările în figuri sunt acţiuni în deplasare, folosite cu scopul captării atenţiei
executanţilor şi eliminării monotoniei din lecţie. Ele se realizează din coloană, câte
unu, din mers, din alergare sau din diferite variante de mers, alergare şi sărituri.
Aceste deplasări în figuri sunt:

Bucla deschisă

Bucla închisă

Zig-zag

12
 Şerpuirea

Cercul

Arcul de cerc

Arcul dublu

Contraarcul

Optul

Spirala

4.1.4. Alcătuiri şi schimbări de formaţii

Pentru buna organizare şi desfăşurare a lecţiilor de educaţie fizică, se folosesc
schimbări şi alcătuiri de formaţii, ce pot fi realizate: de pe loc: din linie, din şir; din
deplasare.
 !  $ % ,      (    

1 2 1 2 1 2
Din linie pe un rând, în linie pe două rânduri
2 2 2

1 1

1 2 3 1 2 3
13
3 3
Din linie pe un rând, în linie pe 3 rânduri

1 2 3 4

Din linie pe un rând, în formaţie câte 3,4,5 în trepte 1

2
3
4

1 2 3 4 5 6 7 8
Din linie pe un rând, în coloană câte 3,4,5,
prin arc de cerc 2 6

3 7

4 8

Din linie pe un rând, în cocor închis 1 2 3 4 5 4 3 2 1

1 1
2 2
3 3
4 4
5

5 4 3 2 1 2 3 4 5
1
Din linie pe un rând, în cocor deschis 2 2
3 3
4 4
5 5
Din linie pe un rând, în cerc

Din linie pe două rânduri, în linie pe 4 rânduri 2 2 2

1 2 1 2 1 2
1 2 1 2 1 2

2 2 2

Din linie pe două rânduri, în linie pe şase rânduri

1 2 3 1 2 3
1 2 3 1 2 3

3 3

1 2 3 1 2 3

1 1

3 3

1 2 3 1 2 3

1 1
14
 !  $ % ,      *  

2 2

1 2 1 1
Dintr-un şir, în coloană câte doi
2 2

1 2 1 1

2 2

1 2 1 1

3 3
Dintr-un şir, în formaţie câte trei, în trepte
2

1 1

3 3

1 1

Dintr-un şir, în formaţie câte patru, în trepte 4 4

3 3

2 2

1 1

4 4

3 3

2 2

1 1

5 5
Dintr-un şir, în formaţie câte cinci, în trepte
4 4

2 2

1 1

4 4 15
3

2 2
 2 2 2 2

1 1 1 1

Din două şiruri, în formaţie câte patru, în şah 2 2 2 2

1 1 1 1

2 2 2 2

1 1 1 1

3 3 3 3

2 2
Din două şiruri, în formaţie câte şase, în şah
1 1 1 1

3 3 3 3

2 2

1 1 1 1
 !  $ % ,         ( % %  

Trecerea din coloană câte unu în coloană câte doi 1 2

2 1 2

1 2

1 2
Desfacere 2 1

2 1 1

1 1 2 2
Apropiere
1 1 2 2

1 2

1 2 2

1 1 2
16
1 2 2

1
 Contopire

Încrucişare

Întrepătrundere

Trecere

Trecerea din coloană câte unu în coloană câte

„n” pe centru
1 4 3 2 1

4.1.5. Indicaţii metodice privind utilizarea exerciţiilor de organizare

şi ordine în lecţie
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, în predarea exerciţiilor de organizare şi
ordine, profesorul trebuie să ţină seama de:
• utilizarea denumirilor corecte, precise şi unitare a tuturor acţiunilor;
• principiul gradării efortului;
• comenzile să fie adaptate particularităţilor de vârstă ale elevilor;
• poziţiile statice să nu fie folosite abuziv;
• schimbarea permanentă a capilor de coloană, pentru a stimula participarea
activă şi conştientă a elevilor;
• folosirea acompaniamentului muzical.

Întrebări pentru verificare:

Care sunt acţiunile pe şi de pe loc (Răspuns: 1, p.86);

17

Enumeraţi acţiunile din deplasare (Răspuns: 1, p.97);

Enumeraţi deplasările în figuri (Răspuns: 1, p.105);

Prezentaţi formaţiile din linie (Răspuns: 1, p.88);

Prezentaţi formaţiile din şir (Răspuns: 1, p.93).

Capitolul V

5.1.

                              

 4     ,   (      +  ! (  %   )  +   & ) !  $  % + &  %   # !   %   % $ %    $   ! % &      

$  ( ! %   (  #  $  %       %   %  ,  !   % + &       %    %   +  ! (  &    )  +    %  $ !   ! % 

% !  # %   $  (   -

„Prin aceste exerciţii înţelegem acele complexe de mişcări gândite şi alcătuite

de om, cu ajutorul cărora prelucrăm majoritatea articulaţiilor, a grupelor musculare,
a diferitelor segmente corporale, în vederea asigurării unei dezvoltări fizice
armonioase a organismului, pregătindu-l mai bine pentru efort” (N. Băiaşu,1984).

5.1.1. Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală
4     ,   (      +  ! (  %   )  +   &       $ %   + %   5  )    ,     $ %  $  (  

       

1. Din punct de vedere al formelor de practicare: a) exerciţii libere (fără

obiecte); b) exerciţii cu partener; c) exerciţii cu şi la aparate speciale (bănci de
gimnastică, scară fixă, helcometru, bancă cu cărucior rulant, banca curbată);
d) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, cercuri,
corzi, eşarfe, măciuci, gantere, sandouri, extensoare).
2. Din punct de vedere segmentar şi articular: a) exerciţii pentru cap şi
gât; b) exerciţii pentru braţe; c) exerciţii pentru trunchi; d) exerciţii pentru picioare;
e) exerciţii pentru articulaţia scapulo-humerală; f) exerciţii pentru coloana verte-
brală; g) exerciţii pentru articulaţia coxo-femurală; h) exerciţii pentru articulaţia
mâinii şi gleznei.
3. Din punct de vedere al caracterului activităţii musculare: a) exerciţii
pentru dezvoltarea forţei musculare; b) exerciţii pentru dezvoltarea elasticităţii
musculare şi mobilităţii articulare; c) exerciţii cu caracter de relaxare.
4. După poziţiile de plecare: a) exerciţii din stând; b) exerciţii din pe
genunchi; c) exerciţii din aşezat; d) exerciţii din culcat; e) exerciţii din atârnat.
5. După felul cum se execută, pot fi: a) individuale; b) pe perechi; c) în
grup; d) pe loc; e) din deplasare.  4     ,   (      +  ! (  %   )  +   & #     % ( &   +  % + &                  % ( 

    % ,    )  +    *  "  $  (     " % (  #  $  %        ' % + &

  +  ! (  %   )  +   & %  $ !   ! % &  %  $ !    5            ! $ %     *  )    ,  !  % (   

• ) !  $ %   % ,        !      *           %    % ( &      )      ,  ( !  )  +    

•   +  ! (  %   % %          ( !   !    ,  !  % (   -  -   *   ! !     %     

•   % (  + %   % 5   & ( +     
.

•   +  ! (  %   % *  5   &     % %  %  %   (    %    !  %   ( %  *       %  !  

• 5 $ '   &  & ,    %  !      & ,   *    ! )     & ,   $    ( %   

• ) !  $ %   % ' % +  ( !  #     % (  % (  $  *  &    -

•
Folosirea sistematică a exerciţiilor de dezvoltare fizică generală are
următoarelor influenţe:
• asupra musculaturii şi a articulaţiilor, realizând încălzirea generală a
organismului;

18
 • formarea priceperii de a dirija mişcările segmentelor corpului;
• formarea ţinutei corecte;
• dezvoltarea calităţilor motrice;
• asigurarea suportului fizic şi psihic pentru desfăşurarea diferitelor activităţi.
Reglarea efortului în executarea exerciţiilor de dezvoltare fizică se
realizează prin:
• alegerea adecvată a exerciţiilor;
• numărul de repetări şi pauzele între exerciţii;
• modificarea tempoului de execuţie;
• schimbarea poziţiilor iniţiale.
5.1.2. Bazele generale ale mişcărilor
Bazele generale sunt însuşiri ale mişcărilor care asigură realizarea acestora la
nivel optim, în conformitate cu cerinţele specifice de execuţie. Ne referim la:
• direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi intermediare pe
care se deplasează corpul sau segmentele lui (înainte, lateral jos, sus, lateral sus);
• amplitudine maximă – se realizează prin folosirea la maximum şi în mod
treptat a gradului optim de mobilitate articulară şi elasticitate musculară a
segmentului care participă la efectuarea exerciţiului asigurând o execuţie corectă şi
estetică (mişcările executate cu braţele întinse măresc gradul de amplitudine);
• repere temporale (ritm şi tempou) – ritmul de execuţie reprezintă
succesiunea temporală repetată a părţilor componente, iar tempoul reprezintă
frecvenţa acţiunilor motrice pe unitatea de timp, fiind legat de intensitate, viteză
(mişcări lente, moderate, rapide);
• grad de încordare şi relaxare necesare execuţiei – este definit de
intensitatea contracţiei musculare care realizează mişcarea, adică de numărul de
unităţi neuro-musculare care participă la contracţie, şi este asigurat de corelarea
raţională a forţelor interne şi externe, a celor active şi de inerţie şi reprezintă
nivelul tonusului muscular în timpul poziţiilor, mişcărilor corpului determinând
consumul de energie;
• capacitatea de coordonare a sistemului neuromuscular – constă în
colaborarea dintre sistemul nervos şi cel muscular care duce la executarea cu
uşurinţă a mişcărilor. Ea presupune transmiterea influxului nervos fără întreruperi
la grupele musculare solicitate în acţiunea respectivă;
• ţinută corectă – specifică gimnasticii, oferind, în acelaşi timp, mişcării,
cursivitate, expresivitate, eficienţă (Dragnea A., Bota, A.,1999).
Planuri: sagital, frontal şi orizontal.
Axe: longitudinală, transversală şi sagitală.
5.1.3. Noţiuni legate de „poziţie”
Poziţia reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor acestuia în
desfăşurarea mişcării şi este o stare de moment.
Poziţia corpului faţă de sol poate fi:
• verticală (ortostatică);
• orizontală (clinostatică);
• înclinată.
În gimnastică, precizarea poziţiilor are o importanţă tehnico-metodică
deosebită, deoarece pot determina chiar gradul de dificultate al unui element tehnic.
Poziţiile se împart în:
1) poziţie iniţială – poziţia din care începe orice mişcare;
19
 2) poziţie finală – poziţia corpului la terminarea mişcării.
Amândouă necesită un grad mare de stabilitate.
Ca structură, ele pot fi: simple; compuse; complexe.
3) poziţie fundamentală – este o poziţie a corpului stabilită în mod
convenţional, după natura reazemului faţă de sol sau aparate: stând, pe genunchi,
aşezat, culcat, sprijinit, atârnat.
Aceste poziţii se pot diversifica prin combinarea între ele, şi avem:
• poziţie derivată – rezultă dintr-o poziţie fundamentală, prin modificarea
poziţiei segmentelor unele faţă de altele;
• poziţie compusă – însumează mai multe poziţii ale segmentelor corpului,
situate în planuri şi direcţii diferite;
• poziţie specifică – poziţie cu structură complexă, cu caracter de forţă,
echilibru sau mobilitate cu un anumit grad de dificultate în execuţie, fiind
considerată element tehnic (stând pe mâini, cumpănă, pod, sfoară).
5.1.4. Prescurtări terminologice
Pentru a descrie rapid exerciţiile la aparate, cât şi exerciţiile de dezvoltare
fizică, se utilizează prescurtările de termeni, care se fac după anumite reguli.
Poziţiile fundamentale, părţile corpului, denumirea mişcării şi aparatele din
gimnastică se scriu cu litere mari; direcţia mişcării şi alţi termeni se scriu
prescurtat, cu literă mică. După fiecare prescurtare, se pune punct. Exemple:

Poziţiile fundamentale
Stând= St.
Pe genunchi = Pe G.
Aşezat = Aşez.
Părţile corpului
Abdomen= Abd.
Antebraţ= Ab.
Braţ= B.
Denumirea mişcării
Alergare= Alerg.
Arcuire= Arc.
Aplecare= Aplec.
Aparate de gimnastică
Bancă= Bnc.
Bară= Br.
Bârnă= Brn.
Direcţia mişcării
Înainte = înai.
Înapoi = înap.
Diagonal= diag.
Alţi termeni
Alternativ= alt.
Aplecat= apl.
Apropiat= apr.
5.1.5. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică
Pentru descrierea exerciţiilor în gimnastică, trebuie respectată următoarea
ordine:

20
 1. Poziţia iniţială (plecare) este poziţia din care începe mişcarea şi poate fi
fundamentală sau derivată, iar la aparate se specifică şi poziţia faţă de aparat.
: stând depărtat, cu mâinile pe şolduri: St. Dep. cu M. pe Ş.
 4  $  ( 

2. Denumirea mişcării ce urmează a fi executată.

Exemplu îndoire (Îndoi.), ridicare (Ridic.), aplecare (Aplec.), ducere (Duc.).
3. Segmentul care execută mişcarea.
: braţ (B), trunchi (T), picior (P).
 4  $  ( 

4. Direcţia pe care segmentul execută mişcarea.

: înainte (înai.), lateral (lat.), înainte sus (înai. sus).
 4  $  ( 

5. Poziţia finală poate fi una din poziţiile fundamentale sau derivate.

Un rol important în folosirea eficientă a exerciţiilor de dezvoltare fizică
generală îl are poziţia de plecare (iniţială), aleasă în funcţie de scopul, structura şi
conţinutul exerciţiului.
Poziţiile de plecare urmăresc: • asigurarea condiţiilor optime de execuţie;
• uşurarea execuţiei; • îngreunarea execuţiei; izolarea anumitor articulaţii sau seg-
mente în timpul execuţiei; • angrenează în efort simultan mai multe segmente.
În legări, poziţia iniţială se descrie doar la început, deoarece poziţia finală a
mişcării anterioare poate fi identică cu poziţia iniţială a mişcării următoare.
După poziţia iniţială, se pun două puncte „:”, iar în cazul mişcărilor compuse,
între elementele componente, se foloseşte „cu”, „şi” sau „ ,” (virgulă).
: îndoirea braţelor la ceafă, cu aplecarea trunchiului înainte şi
 4  $  ( 

răsucirea capului spre dreapta (Îndoi.B.la Cf.cu Aplec.T.înai.şi Răsuc.C.drp.).

În descrierea exerciţiilor, timpii sunt puşi înaintea mişcărilor, iar când o
mişcare durează mai mulţi timpi, sunt legaţi cu linioară (–).
: 1-2.
 4  $  ( 

! %    4     ,   (     5 $  &  ,     !    %   % 5    $    %    "
"  "     $      -  "

  ! %     "  0    (     % + &   $  +   & "   $ &  &  ! %   %    '    &  !       & )  % +  

$  +   % (  -

Exemple: Prescurtat:
P. I. :
 0      &   %    $ 0    (    * ! (      -    -  -    -

1. Aplecarea trunchiului înainte Aplec.T.înai.

2. Revenire Rev.
3. Îndoirea trunchiului spre dreapta Îndoi.T.spre drp.
4. Revenire Rev.
5. Îndoirea trunchiului spre stânga Îndoi.T.spre stg.
6. Revenire Rev.
7. Extensia trunchiului Exten.T.
8. Revenire în poziţia iniţială. Rev.
P. I. St.dep.cu M.pe Ş.
 0      &   %    $ 0    (    * ! (    

1-2. Îndoirea trunchiului spre dreapta, 1-2 Îndoi.T.spre drp.cu arc.

cu arcuire
3-4. Îndoirea trunchiului spre stânga, 3-4 Îndoi.T.spre stg. cu arc.
cu arcuire
5.1.6. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică
Un rol important în gimnastică îl are crearea imaginii mişcării, obţinută cu
ajutorul desenului liniar.
Pentru realizarea desenului liniar, vor fi respectate anumite reguli:
• reprezentarea solului se face printr-o linie orizontală continuă

21
 • reprezentarea aparatelor se realizează din lateral

scară fixă

Corpul se desenează din lateral, din faţă sau din spate; lungimea picioarelor
trebuie să fie jumătate din înălţime.

lateral faţă spate

Capul este reprezentat de un cerc gol, văzut din faţă , cu un cerc plin ,
văzut din spate şi cu o linie în dreptul nasului, din profil , şi de sus , şi
reprezintă a 7-a parte din înălţime.
Segmentul aflat în plan apropiat se desenează cu o linie continuă, iar cel aflat
în plan îndepărtat, cu o linie întreruptă.

Pentru înţelegerea desenului (citirea), se folosesc semne ajutătoare:

• direcţia de deplasare a segmentului se realizează cu ajutorul săgeţilor;

• întoarcerile se realizează printr-o săgeată arcuită şi numărul de grade

corespunzător întoarcerilor;
 
"  

• arcuirea se realizează printr-o linie frântă, iar numărul de arcuiri este

reprezentat de o cifră care se scrie deasupra liniei; 2x

22
 • mişcare cu revenire se realizează printr-o săgeată cu două capete;

• mişcarea executată simetric se marchează cu semnul plus (+)

• cifra scrisă înaintea mişcării reprezintă numărul de repetări ( 3 X).
Putem spune, în concluzie, că desenele reprezintă succesiunea mişcărilor într-
un exerciţiu.

5.2. Poziţiile fundamentale şi derivate ale corpului

A. Stând
Poziţie ortostatică bipedă şi plantigradă, cu călcâiele apropiate, vârfurile uşor
depărtate, genunchii întinşi, pieptul uşor ridicat, braţele întinse pe lângă corp, cu
degetele apropiate şi întinse, palmele orientate spre coapse, capul drept, privirea
înainte.
Poziţii derivate:
1. pe ambele picioare:
• depărtat – frontal
– anteroposterior cu piciorul stâng înainte (sagital)
– anteroposterior cu piciorul drept înainte
• încrucişat – cu piciorul stâng peste
– cu piciorul drept peste
• cu genunchii semiîndoiţi
• cu genunchii îndoiţi (ghemuit)
• fandat – înainte
– lateral
– înapoi
2. pe vârfuri:
• depărtat – frontal
– anteroposterior cu piciorul stâng înainte (sagital)
– anteroposterior cu piciorul drept înainte
• încrucişat: cu piciorul stâng peste, cu piciorul drept peste
• cu genunchii semiîndoiţi
• cu genunchii îndoiţi (ghemuit)
3. pe un picior:
• cu celălalt picior întins şi ridicat: înainte, lateral, înapoi
• cu celălalt picior îndoit şi ridicat: înainte, lateral, înapoi
• cu celălalt picior întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi
• cumpănă: facială, dorsală, laterală, asimetrică
4. pe un picior îndoit:
• cu celălalt picior întins ridicat: înainte, lateral, înapoi
• cu celălat picipor întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi
B. Pe genunchi

23
 Baza de susţinere este pe gambe, cu vârfurile întinse, călcâiele apropiate,
braţele întinse pe lângă corp.
Poziţii derivate:
1. pe genunchi:
• cu genunchii apropiaţi: cu călcâiele depărtate
• cu genunchii depărtaţi: cu călcâiele apropiate, cu călcâiele depărtate
• pe călcâie aşezat: cu călcâiele depărtate, cu genunchii depărtaţi
2. pe un genunchi
• celălalt picior întins sprijinit: înainte, lateral, înapoi
• celălalt picior îndoit sprijinit: înainte, lateral
• celălalt picior întins ridicat: înainte, lateral, înapoi (cumpăna pe genunchi)
• celălalt picior îndoit ridicat: înainte, lateral, înapoi
C. Aşezat
Corpul se sprijină pe şezută, cu picioarele întinse pe sol, braţele pe lângă corp.
Fără sprijin
1. apropiat: cu picioarele îndoite
2. depărtat: cu picioarele întinse, cu picioarele îndoite
3. echer: cu picioarele apropiate, picioarele depărtate4. încrucişat: cu piciorul
drept peste stângul, cu piciorul stâng peste dreptul
5. pe o coapsă: stânga-dreapta, celălalt picior îndoit lateral
D. Culcat
Corpul se găseşte în totalitate cu partea dorsală în contact cu suprafaţa de
reazem, axa lui longitudinală fiind paralelă cu această suprafaţă.
1. dorsal – picioarele: îndoite şi ridicate
– cu picioarele depărtate: întinse, îndoite, ridicate
2. facial – depărtat
3. costal – dreapta, stânga
E. Atârnat
Corpul este întins şi se menţine suspendat de un aparat, apucat cu mâinile,
axa umerilor fiind sub punctele de sprijin.
1. simplu (de mâini)
a) pe verticală – cu braţele întinse
– cu braţele îndoite
– echer
– dorsal
– cu genunchii îndoiţi
b) pe orizontală
– planşa – înainte (facială)
– înapoi (dorsală)
c) răsturnat – cu picioarele întinse
– îndoit
– călare
2. agăţat de o altă parte a corpului
– de genunchi
– de un genunchi
– de vârfuri
3. mixt
– la un genunchi

24
 – la genunchi
– de vârfuri
– cuib
4. combinat – atârnările combinate sunt specifice paralelelor inegale, corpul
venind în contact cu ambele bare.
F. Sprijinit
Corpul este întins pe verticală şi se sprijină pe mâini, iar axa umerilor se află
deasupra punctelor de reazem.
1. simplu
a) cu corpul pe verticală – cu braţele întinse
– pe antebraţe (paralele)
– pe braţe (paralele)
– echer (închis, depărtat)
– lateral (cruce) – spre stânga, spre dreapta
– dorsal
– călare
b) cu corpul pe orizontală – cumpănă, pe un cot, pe coate, liberă
c) cu corpul răsturnat – stând pe braţe (paralele)
– stând pe cap
– stând pe omoplaţi
– stând pe mâini
– stând pe o mână
– stând pe antrebraţe
– sprijin lateral răsturnat (inele)
2. mixt
a) sprijin stând – apropiat
– depărtat

b) sprijin pe genunchi
c) sprijin aşezat – apropiat
– depărtat
– pe o coapsă
d) sprijin culcat – facial
– dorsal
– costal

5.2.1. Poziţiile şi mişcările segmentelor corpului

Capul ! +  ,     *  &  

1. aplecat – înainte 1. aplecare – înainte

– lateral (drp.-stg.) – lateral (drp.-stg.)
– înapoi (extesie) – înapoi (extensie)
2. răsucit – dreapta 2. răsucire – dreapta
– stânga – stânga
3. rotare – spre dreapta
– spre stânga
Braţele
Poziţiile braţelor întinse: • pe direcţii principale: înainte, sus, lateral, jos; • pe
direcţii intermediare: înainte jos, înainte sus, înapoi jos, lateral jos, lateral sus; • pe
25
direcţii oblice: oblic înainte jos, oblic înainte sus, oblic înapoi jos, diagonal (sagital,
frontal).
Poziţiile braţelor îndoite: • cu mâinile pe şolduri; • cu mâinile la piept; • cu
mâinile pe umeri; • cu mâinile la ceafă; • cu mâinile pe creştet.
Poziţiile braţelor îndoite la 90º: cu antebraţele sus; cu antebraţele înainte; cu
antebraţele în jos.
Mişcările braţelor: • ridicare; • coborâre; • îndoire; • întindere; • rotare; • balan-
sare; • răsucire; • forfecare; • ducere (se efectuează numai în plan paralel cu solul).
Trunchiul
! +  ,   5   (   %  5  %    

a. aplecat: înainte (la orizontală).

b. îndoit: înainte; lateral (dreapta-stânga); înapoi (extensie).
c. răsucit: dreapta; stânga.

d. îndoit răsucit
 *  &    0  # % "    %   %

a. înclinare înainte
b. aplecare înainte
c. îndoire: înainte; laterală (dreapta-stânga); înapoi (extensie).
d. întindere: mişcarea opusă îndoirii, se execută la revenirea trunchiului după
îndoire
e. răsucire: dreapta; stânga.
f. îndoire răsucită: spre dreapta; spre stânga.
g. rotare: spre dreapta; spre stânga.
Picioarele
picioarelor decurg din poziţiile fundamentale ale corpului (stând, pe
! +  ,   ( 

genunchi).
: ridicare; coborâre; îndoire; întindere; rotare; balansare; răsucire;
  *  &  

forfecare; ducere.
Cerinţe metodice privind structura şi predarea complexelor de dezvoltare fizică:
• structurile să fie grupate în complexe de 8-12 exerciţii;
• exerciţiile se execută în 4 sau 8 timpi, în funcţie de complexitate, cu
numărătoare sau cu acompaniament muzical;
• structurarea corespunzătoare a exerciţiilor în cadrul complexelor, prin
angrenarea segmentelor corpului, într-o succesiune logică (de sus în jos), începând
cu prelucrarea grupelor musculare ale gâtului şi braţelor, apoi ale trunchiului şi, în
final, cu cele ale picioarelor, simultan cu prelucrarea articulaţiilor scapulo-hu-
merală, coloana vertebrală, articulaţia coxofemurală;
• creşterea gradată a efortului prin folosirea la început a exerciţiilor simple,
accesibile, cu amplitudine moderată şi viteză redusă; apoi se urmăreşte creşterea
treptată a amplitudinii mişcărilor, intensitatea execuţiei ajungând la maximum spre
finalul complexelor, când se execută structuri de sărituri;
• exerciţiile se aleg în funcţie de nivelul de pregătire, sex şi vârstă ale
executanţilor;
• obligativitatea lucrului simetric;
• continuitate în aplicarea complexelor de exerciţii prin exersarea lor pe
parcursul a 6-8 lecţii.
Vom prezenta, în continuare, complexe de exerciţii de dezvoltare fizică
generală sistematizate după criteriul formelor de practicare.
Complex de exerciţii libere
26
I. P.I. Stând
1. pas lateral cu piciorul drept, mâini pe umeri;
2. ridicare pe vârfuri, simultan cu întinderea braţelor lateral şi extensia capului;
3. coborâre pe toată talpa, mâini pe umeri;
4. revenire;
5-8. idem, partea stângă.
II. P.I. Stând depărtat, mâinile pe şold
1. aplecarea trunchiului înainte, cu întinderea braţelor sus
2. revenire
3. extensia trunchiului cu mâinile la ceafă
4. revenire
III. P.I. Stând depărtat, mâinile la ceafă
1-2 răsucirea trunchiului spre dreapta, arcuire
3-4 răsucirea trunchiului spre stânga, arcuire
IV.P.I. Stând depărtat
1-2. ridicarea braţelor prin înainte sus, arcuire
3-4. îndoirea trunchiului înainte la piciorul stâng, arcuire
5-6. ridicarea trunchiului cu braţele sus, arcuire
7-8. îndoirea trunchiului înainte la piciorul drept, arcuire
V. P.I. Stând cu mâinile pe şold
1. fandare înainte, cu piciorul drept, întinderea braţelor lateral
2. revenire
3. fandare înainte, cu piciorul stâng, întinderea braţelor lateral
4. revenire
5. fandare laterală cu piciorul drept, cu întinderea braţelor înainte
6. revenire
7. fandare laterală cu piciorul stâng, cu întinderea braţelor înainte
8. revenire
VI. P.I. Stând
1. sprijin ghemuit
2. ridicare în extensie, cu braţele sus şi balansarea piciorului drept, înapoi
3. sprijin ghemuit
4. ridicare în extensie, cu braţele sus şi balansarea piciorului stâng, înapoi
VII.P.I. Stând, braţele lateral
1. balansare pe piciorul drept înainte, cu bătaia palmelor sub picior
2. revenire
3. balansarea pe piciorul stâng înainte, cu bătaia palmelor sub picior
4. revenire
VIII.P.I. Stând, mâinile pe şold
1. săritură în stând depărtat, cu întinderea braţelor sus şi bătaie din palme
2. săritură în stând, cu bătaia palmelor la spate
3. idem, 1
4. idem, 2
5-8. 4 sărituri ca mingea

Complex de exerciţii cu partener

27
 I. P.I. Stând faţă-n faţă, braţele înainte, sprijin pe palme
1. îndoirea braţului drept, cu opunere de rezistenţă
2. revenire
3. îndoirea braţului stâng, cu opunere de rezistenţă
4. revenire
II. P.I. Stând spate la spate, de mâini jos apucat
1. fandare înainte cu piciorul drept
2. revenire
3. fandare înainte cu piciorul stâng
4. revenire
III.P.I. Stând umăr la umăr, cu faţa în aceeaşi direcţie, braţele dinspre interior
jos, cel exterior sus de mâini apucat
1. fandare laterală (spre exterior, cu îndoirea trunchiului spre interior)
2. revenire
3. idem, 1
4. revenire
5-8. idem, cu întoarcere în partea opusă
IV. P.I. Stând depărtat, trunchiul aplecat, braţele sus, mâinile pe umerii partenerului
1-2. arcuire cu apăsare pe umeri
3-4. răsucirea trunchiului spre reperul A
5-6. arcuire cu apăsare pe umeri
7-8. răsucirea trunchiului spre reperul B
V.P.I. Stând depărtat, spate la spate, de mâini sus apucat
1. partenerul A îndoaie uşor trunchiul înainte, ridicând partenerul B în spate,
care are trunchiul în extensie
2-3. arcuire
4. revenire
5-8. idem, cu partenerul B
VI. P.I. Culcat dorsal, cap la cap, braţele lateral, de mâini apucat
1. ridicare simultană în stând pe omoplaţi
2. menţinere
3-4. revenire lentă
VII.P.I. Culcat facial, faţă-n faţă, braţele sus, de mâini apucat
1. ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie
2. întoarcere 180º, prin rulare laterală (A) spre dreapta (B) spre stânga în
culcat dorsal
3. întoarcere 180º, în sens opus, prin rulare laterală în culcat facial cu corpul
în extensie
4. revenire
5-8 idem, spre partea opusă
VIII. P.I. Stând faţă-n faţă, piciorul drept ridicat întins înainte, apucat la
nivelul gleznelor, cu mâna stângă a partenerului, mâna liberă pe şold
1-4. sărituri ca mingea pe loc, pe piciorul stâng
5-8. sărituri cu întoarcere 180º, spre dreapta
1-8. idem pe piciorul opus

Complex de exerciţii cu bastoane

28
 I. P.I. Stând cu bastonul jos, de ambele capete apucat
1. pas lateral cu piciorul drept, cu ridicarea braţelor înainte
2. apropierea piciorului stâng, cu ridicarea braţelor sus
3. pas lateral cu piciorul stâng, cu coborârea braţelor înainte
4. apropierea piciorului drept, cu coborârea braţelor jos
5-8 idem, spre stânga
II.P.I. Stând depărtat, bastonul jos, de ambele capete apucat
1. ridicare pe vârfuri, simultan cu ridicarea braţelor sus
2. coborârea bastonului la ceafă, revenire pe toată talpa
3. întinderea braţelor sus, cu ridicare pe vârfuri
4. revenire
III. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat
1. aplecarea trunchiului înainte
2. răsucirea trunchiului spre dreapta
3. aplecarea trunchiului înainte
4. revenire
5-8. idem, spre stânga
IV. P.I. Stând depărtat, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat
1. îndoirea trunchiului spre dreapta cu bastonul la omoplaţi
2. revenire
3. îndoirea trunchiului spre stânga cu bastonul la omoplaţi
4. revenire
5. aplecarea trunchiului înainte
6. îndoirea trunchiului înainte
7. aplecarea trunchiului înainte
8. revenire

V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, cu bastonul jos, de capete apucat

1-3. ridicare pe genunchi, cu extensie mare de trunchi
4. revenire
VI. P.I. Culcat dorsal, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat
1. ridicarea trunchiului simultan cu piciorul drept
2. revenire
3. ridicarea trunchiului simultan cu piciorul stâng
4. revenire
5. ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor
6. revenire
7. idem, pct.5
8. revenire
VII.P.I. Culcat facial, braţele lateral sus, cu bastonul de ambele capete apucat
1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie
2-3. menţinere
4. revenire
VIII. P.I. Stând, mâini pe şolduri, bastonul aşezat vertical pe sol
1-8. sărituri ca mingea de-o parte şi de alta a bastonului, cu avansare şi
revenire.

Complex de exerciţii cu mingea medicinală

29
 I. P.I. Stând cu mingea ţinută jos, cu ambele mâini
1. îndoirea uşoară a picioarelor, cu ridicarea braţelor înainte
2. întinderea picioarelor cu ridicarea braţelor sus
3. îndoirea uşoară a picioarelor cu coborârea braţelor înainte
4. revenire
II. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută jos cu ambele mâini
1-2. rotarea braţelor spre dreapta, în plan frontal
3-4. idem, 1-2
5-6. rotarea braţelor spre stânga, în plan frontal
7-8. idem, 5-6
III. P.I. Stând depărtat, mingea ţinută la ceafă, cu ambele mâini
1. aplecarea trunchiului înainte
2. întinderea braţelor sus
3. îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă
4. revenire
IV. P.I. Stând depărtat, cu braţele sus, mingea ţinută cu ambele mâini
1. îndoirea trunchiului spre stânga
2. revenire
3. îndoirea trunchiului spre dreapta
4. revenire
V. P.I. Pe genunchi, pe călcâi aşezat, mingea ţinută cu ambele mâini
1-3. ridicare pe genunchi şi extensia mare a trunchiului, cu braţele sus
4. revenire
VI. P.I. Culcat dorsal, cu braţele sus, mingea ţinută între glezne
1. ridicarea picioarelor peste cap şi aşezarea mingii în mâini
2. revenire în culcat dorsal
3. ridicarea trunchiului şi îndoirea lui înainte, cu aşezarea mingii între glezne
4. revenire în culcat dorsal
VII. P.I. Sprijin culcat înainte pe minge
1. îndoirea braţelor
2. revenire
VIII. P.I. Stând cu mingea ţinută între glezne
1-8. sărituri pe loc

Complex de exerciţii la scară fixă

I. P.I. Stând pe prima şipcă a scării fixe, braţele îndoite cu mâinile apucat la
nivelul pieptului
1. întinderea braţelor
2. revenire
3. întinderea braţelor cu îndoirea trunchiului înainte
4. revenire
II. P.I. Stând cu spatele la scara fixă, apucat de şipcă la nivelul bazinului
1. fandare înainte cu piciorul drept
2. revenire
3. fandare înainte cu piciorul stâng
4. revenire

30
 III. P.I. Stând lateral cu umărul drept lipit de scara fixă, cu mâna dreaptă
apucat de şipcă la nivelul coapsei, cu mâna stângă apucat de şipcă la nivelul bărbiei
1-2. fandare laterală cu piciorul drept, cu îndoirea trunchiului spre stânga
3-4. revenire
Acelaşi exerciţiu se repetă şi cu umărul stâng, la scară fixă.
IV. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, piciorul drept întins sprijinit pe scară, la
înălţimea bazinului, braţele sus
1-2. extensia braţelor, cu arcuire
3-4. îndoirea trunchiului înainte, cu arcuire
5-6. ridicarea trunchiului cu extensia braţelor şi arcuire
7-8. îndoirea trunchiului la piciorul de bază, cu arcuire
Acelaşi exerciţiu se execută şi cu piciorul stâng întins sprijinit pe scara fixă.
V. P.I. Stând cu piciorul drept sprijinit întins pe scara fixă, mâini pe şolduri
1-3. îndoirea piciorului stâng cu arcuire
4. revenire
5-8. idem, cu celălalt picior.
VI. P.I. Aşezat cu spatele la scara fixă, genunchii îndoiţi şi depărtaţi, braţele
sus, cu mâinile de şipcă apucat
1-3. ridicare în stând cu trunchiul în extensie
4. revenire
VII. P.I. Atârnat dorsal
1. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept
2. întinderea picioarelor înainte
3. îndoirea picioarelor cu genunchii la piept
4. revenire

VIII. P.I. Stând cu faţa la scara fixă, mâinile apucat la nivelul pieptului
1. săritură pe prima şipcă
2. revenire
3. săritură pe şipca a doua
4. revenire
Se pot executa sărituri din şipcă în şipcă şi apoi coborâre prin sărituri din
şipcă-n şipcă.

Complex de exerciţii pe şi la banca de gimnastică

I. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă
1. pas cu piciorul stâng pe bancă, mâini pe umeri
2. ridicare în stând pe bancă, prin întinderea piciorului stâng şi apropierea
piciorului drept, braţele întinse sus
3. păşire înapoi cu piciorul stâng, mâini pe umeri
4. revenire
5-8. idem, cu piciorul drept
II. P.I. Stând cu umărul stâng la bancă, piciorul stâng întins sprijinit pe bancă,
mâini pe şolduri
1-2. îndoirea trunchiului spre bancă, cu arcuire
3-4. aceeaşi mişcare, spre exterior
Se repetă şi cu piciorul drept pe bancă.

31
 III.P.I. Aşezat transversal pe bancă, picioarele îndoite, braţele înainte, pe
umerii partenerului.
1-2. rotarea braţului drept pe jos în plan sagital
3-4. rotarea braţului stâng pe jos în plan sagital
5. răsucirea trunchiului spre dreapta, cu ducerea braţului drept lateral
6. revenire
7. idem, spre partea stângă
8. revenire
IV. P.I. Aşezat sprijinit longitudinal pe marginea depărtată a băncii
1. îndoirea picioarelor în aşezat ghemuit sprijinit
2. întinderea picioarelor în aşezat echer
3. idem, 1
4. revenire în P.I.
V. P.I. Sprijin culcat facial, longitudinal, cu mâinile pe bancă
1. îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului drept înapoi
2. întinderea braţelor în sprijin culcat facial şi apropierea piciorului
3. idem, cu piciorul stâng
4. revenire în P.I.
VI. P.I. Aşezat longitudinal, cu spatele la bancă, braţele îndoite, cu mâinile
sprijinite de marginea apropiată a băncii
1. întinderea braţelor cu extensia trunchiului în sprijin culcat dorsal
2. revenire
VII. P.I. Culcat facial longitudinal pe bancă, vârfurile picioarelor sprijinite pe
sol, braţele întinse sus, sprijinite pe sol
1. ridicarea trunchiului şi a picioarelor în extensie
2-3. menţinere
4. revenire
VIII. P.I. Stând depărtat transversal, mâini pe şolduri
1. sărituri în stând pe bancă
2. revenire în stând depărtat

Întrebări pentru verificare:

Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică (Răspuns: 3, p. 86);

Care sunt obiectivele de dezvoltare fizică (Răspuns: 1, p. 110);

Prezentaţi bazele generale ale mişcărilor (Răspuns: 4, p. 12);

Enumeraţi regulile privind descrierea exerciţiilor în gimnastică (Răspuns:
3, p. 47);

Enumeraţi 6 poziţii din stând (Răspuns: 1, p. 58);

Enumeraţi mişcările trunchiului (Răspuns: 1, p. 74);

Care sunt cerinţele metodice privind structura şi predarea complexelor de
dezvoltare fizică (Răspuns: 3, p. 84).

Capitolul 6

6.1.

      
      

32
 Exerciţiile aplicative sunt mişcări naturale şi utilitare care ajută la rezolvarea
situaţiilor concrete apărute în practicarea unor ramuri de sport sau în viaţă şi
angrenează în efort toate grupele musculare, având ca obiective:
• dezvoltarea fizică generală a organismului şi formarea ţinutei corecte;
• corectarea deficienţelor fizice;
• dezvoltarea aptitudinilor condiţionale şi coordinative;
• însuşirea unor deprinderi specifice ramurilor de sport;
• dezvoltarea aptitudinilor psihice, morale şi intelectuale (dezvoltă curajul,
perseverenţa, voinţa, spiritul de întrecere, capacitatea de decizie şi acţiune
independentă).
6.1.1. Caracteristicile exerciţiilor aplicative
• sunt mişcări naturale, atractive;
• le întâlnim în viaţa cotidiană;
• oferă posibilităţi de gradare a efortului;
• se execută în sală şi în aer liber.
6.1.2. Sistematizarea exerciţiilor aplicative
Aceste exerciţii se împart în:
a) exerciţii aplicative specifice gimnasticii: târâre; căţărare; excaladare;
ridicare şi transport de obiecte şi persoane.
b) exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii: mers; alergare; aruncare-
prindere; sărituri.
c) parcursuri aplicative
Cerinţe metodice în utilizarea exerciţiilor aplicative:
• condiţii optime de lucru (spaţiu, verificarea aparatelor);
• organizarea colectivului adecvat;
• angrenarea treptată în efort;
• exerciţiile alese în funcţie de nivelul de pregătire al executanţilor;
• realizarea unei încălziri a organismului;
• structurarea exerciţiilor să fie logică, variată, să alterneze momentele de
încordare cu cele de relaxare;
• după executarea unui număr de repetări să se introducă pauze.
6.1.3. Exerciţii aplicative specifice gimnasticii
     

Este un mijloc de deplasare cu ajutorul braţelor şi picioarelor, în care centrul

de greutate se află cât mai aproape de sol. Exerciţiile de târâre angrenează în
mişcare grupele musculare ale membrelor superioare, inferioare şi ale trunchiului,
favorizând o acţiune complexă asupra sistemelor circulator şi respirator.
Exerciţiile de târâre sunt folosite în scop corectiv, contribuind la formarea şi
menţinerea atitudinii posturale a corpului. Ele pot fi combinate cu exerciţii de trans-
port de obiecte şi partener, aruncare, prindere, cu trecere pe sub sau peste obstacole.
Procedee de târâre
a) târâre pe braţe şi picioare: târâre pe genunchi şi mâini; târâre pe genunchi,
cu sprijin pe antebraţe.
b) târâre din culcat: târâre din culcat facial, cu sprijin pe antebraţe; târâre din
culcat facial fără ajutorul braţelor şi picioarelor (şarpelui); târâre din culcat dorsal,
cu ajutorul picioarelor; târâre din culcat dorsal, cu ajutorul braţelor şi picioarelor.
c) târâre laterală:

33
 d) târâre cu transport de obiecte şi partener;
e) târâre cu treceri peste, pe sub şi cu ocolirea obstacolelor;
f) târâre pe bancă, cu tracţiune simultană sau alternativă.
Târârile se pot executa pe direcţiile: înainte; înapoi; lateral.
      

Este modalitatea de deplasare a corpului în diferite direcţii, executată în

poziţia de atârnat simplu sau combinat, cu sprijin (cu ajutorul braţelor şi al
picioarelor sau numai al braţelor).
Exerciţiile de căţărare ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi centurii scapulo-hu-
merale, precum şi a coordonării.
Căţărările pot fi executate la:
• scară fixă;
• scară marinărească/de gimnastică;
• prăjină (verticală, oblică, orizontală);
• scara orizontală;
• la frânghie: în doi timpi; în trei timpi.
2 timpi – din atârnat cu un braţ întins, celălalt îndoit:
• ridicarea genunchilor, cu fixarea frânghiei între labele picioarelor:
• întinderea picioarelor, îndoirea braţului, întins şi mutarea braţului de jos pe
deasupra;
3 timpi – din atârnat cu braţe întinse:
• ridicarea genunchilor şi fixarea frânghiei între labele picioarelor;
• împingerea cu întinderea picioarelor, braţele se îndoaie, prin tracţiune;
• mutarea braţelor alternativă până în atârnat cu braţele întinse: trunchi de
copac; gard; perete artificial pentru pregătirea alpiniştilor.

Sistematizare:
• căţărări în atârnat mixt;
• căţărări în atârnat simplu (numai cu braţe);
• căţărări cu opriri;
• căţărări cu trecere de pe un aparat pe altul;
• căţărări în grup.

    

Este modalitatea de trecere peste aparate (ladă, capră, bârnă) şi obstacole naturale
şi au rol important în dezvoltarea cu prioritate a forţei braţelor şi a picioarelor.
Escaladarea se realizează cu ajutorul:
• braţelor şi picioarelor;
• braţelor şi un picior;
• un braţ şi ambele picioare;
• un braţ şi un picior.
În predarea exerciţiilor de escaladare, trebuie ca profesorul să adapteze
înălţimea obstacolelor în funcţie de nivelul de pregătire, vârsta şi sexul execu-
tanţilor.
Complexitatea exerciţiilor poate creşte prin combinarea lor cu exerciţii de
transport de obiecte.

         

           
 
  

Exerciţiile de ridicare şi transport au o influenţă deosebită asupra sistemelor

respirator şi circulator, contribuind la dezvoltarea capacităţii generale de efort,
mărind rezistenţa organismului. Ele permit o dozare judicioasă a efortului, solici-
34
tând toate grupele musculare. Ridicările se execută de pe loc, iar transportul în
deplasare.
Sistematizare:
Exerciţiile de ridicare şi transport se împart în două grupe:
 -      %   % *    %   !    ( ! '      ( !  *  %  %  %   ( !    #  $  %    &

Aceste exerciţii constituie mijloace importante de organizare în cadrul lecţiei

de educaţie fizică. Încă din ciclul primar, elevii trebuie să posede deprinderi de
transport al obiectelor şi aparatelor, care pot fi efectuate de o singură persoană, de
două, trei sau în grup.
-      %   % *    %   !    (  %        (  

Sunt cele mai des utilizate în lecţiile de educaţie fizică, formele cele mai
simple intrând în conţinutul exerciţiilor de dezvoltare fizică generală în perechi, cu
caracter de forţă şi sunt sistematizate. Astfel:
• transportul unei persoane de către alta;
• transportul unei persoane de către doi;
• transportul unei persoane de către trei;
• transportul în grup;
• tracţiuni şi împingeri – se păstrează permanent contactul picioarelor cu
suprafaţa de sprijin, au caracter de întrecere;
 4     ,     (    & 5        *  5  #    -

•
6.1.4. Exerciţii aplicative nespecifice gimnasticii
Din această grupă, fac parte mersul, alergarea, aruncarea şi prinderea, săriturile.
. Este un mijloc simplu de deplasare naturală, o mişcare ciclică
 
 

executată fără o solicitare fizică deosebită, angrenând în efort musculatura trenului

inferior şi activitatea sistemului cardio-vascular şi respirator.
În timpul mersului, greutatea corpului se află când pe un picior, când pe
celălalt, contactul piciorului cu solul păstrându-se permanent, iar braţele se mişcă
liber pe lângă corp, evitând oscilaţiile laterale şi verticale ale trunchiului.
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, profesorul va acorda o atenţie deosebită
însuşirii corecte a mersului, atât sub aspectul ţinutei, cât şi a esteticii corpului,
uşurinţei în mişcare şi a economiei de efort.
Variantele de mers se folosesc în partea de pregătire a organismului pentru
efort în combinaţie cu mişcările de braţe şi trunchi, având ca scop realizarea unei
încălziri generale.
: • mers obişnuit; • mers pe vârfuri; • mers pe călcâie; • mers
%   %      $  

pe partea externă şi internă a labei piciorului; • mers cu genunchii uşor îndoiţi;

• mers ghemuit; • mers fandat; • mers cu balansarea unui picior întins (înainte,
lateral); • mers cu paşi încrucişaţi; • mers cu paşi adăugaţi (înainte, lateral); • mers
cu genunchii sus; • mers cu trunchiul aplecat, mâinile pe genunchi; • mers cu
mâinile sprijinite de glezne, pe sol; • mers în echilibru cu mărirea înălţimii şi
micşorarea suprafeţei de sprijin; • mersul păianjenului (culcat dorsal, cu sprijin pe
mâini şi tălpi); • mers înapoi (cu spatele pe direcţia de înaintare); • mers în ritm
lent; • mers în ritm rapid; • mers cu transport de obiecte (greutăţi, mingi, partener);
• mers cu ocoliri şi treceri peste obstacole; • combinaţii de mers pentru dezvoltarea
ritmului.
. Constituie un mijloc simplu de deplasare naturală, mai rapid decât
      

mersul bazat pe mişcări ciclice, cu efecte deosebite asupra aparatului locomotor şi

sistemului cardio-vascular şi respirator. Alergarea constituie mijlocul cel mai
35
important pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei, fiind folosită pentru angrenarea
treptată a organismului în efort, în combinaţie cu exerciţiile de mers.
• alergare obişnuită; • alergare cu genunchii sus; • alergare
%   %      % (   # %  

cu pendularea gambelor înapoi, înainte; • alergare cu picioarele întinse înainte-înapoi;

• alergare laterală cu paşi adăugaţi; • alergare laterală cu paşi încrucişaţi; • alergare cu
spatele pe direcţie; • alergare cu schimbări de direcţie; • alergare cu joc de glezne;
• alergare peste obstacole; • alergare ritmată; alergare cu schimbarea tempoului.
. Exerciţiile de aruncare şi prindere constituie mijloace
       
      

adecvate pentru dezvoltarea coordonării generale a mişcărilor, a musculaturii

centurii scapulare şi a braţelor, a vitezei de execuţie şi reacţie, aprecierea distanţei
şi a preciziei în execuţie.
Prinderea este mai dificilă decât aruncarea din punct de vedere al coordonării,
deoarece trebuie apreciată viteza de deplasare, volumul, forma şi greutatea
obiectului aruncat.
Exerciţiile de aruncare şi prindere se pot executa de pe loc, din deplasare şi
săritură, atât cu mâna stângă, cât şi cu mâna dreaptă, pentru dezvoltarea ambi-
lateralităţii.
De asemenea, trebuie avut în vedere spaţiul unde se desfăşoară activitatea,
greutatea obiectelor, nivelul de pregătire, vârsta şi sexul executanţilor.
Materiale folosite: mingi de oină, de cauciuc, de tenis, medicinale, bastoane,
cercuri, măciuci.
Sistematizare
• aruncări la distanţă
• aruncări la ţintă: fixă; mobilă;
• aruncări şi prinderi: individuale; în perechi; în grup.
Procedee folosite la aruncare:
• cu o mână;
• cu două mâini (de deasupra capului, de la şold, de la umăr, de la piept).
Poziţiile de aruncare vor fi variate (din stând, din pe genunchi, din aşezat).
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică, exerciţiile de aruncare a mingiilor mici
(de oină sau a mingiilor medicinale) se va face sub comanda şi sub supravegherea
directă a profesorului.
. Sunt desprinderi singulare sau succesive efectuate rapid, pe un
        

picior sau pe ambele picioare.

Săriturile reprezintă un mijloc aplicativ natural cu efecte în dezvoltarea fizică
generală a celor care le practică, angrenând în activitate un număr mare de grupe
musculare şi de articulaţii, cu influenţă asupra aparatului circulator şi respirator.
Ele sunt atractive, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor condiţionale, a capa-
cităţii de orientare spaţio-temporală, a echilibrului, a curajului, a încrederii în
forţele proprii.
Săriturile se împart în două grupe: sărituri fără sprijin – libere; sărituri cu
sprijin.
Săriturile fără sprijin – libere – se împart în:
a. sărituri simple: dreapta; cu îndoirea genunchilor; cu depărtarea picioarelor;
în echer; ca mingea;
b. sărituri aplicative: în lungime: de pe loc; cu elan; în înălţime: de pe loc; cu
elan; în adâncime: de pe diferite aparate; peste obstacole.

36
 c. sărituri artistice – folosite în exerciţiile de la bârnă şi sol şi în toate probele
din gimnastica ritmică.
Variante de sărituri:
• sărituri ca mingea, pe loc şi deplasare (înainte, înapoi, lateral, cu întoarcere
180º,360º);
• sărituri pe un picior, cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu întoarcere 360º;
• sărituri de pe un picior pe celălalt (pas sărit);
• pe acelaşi picior (pas săltat);
• sărituri cu genunchii sus;
• sărituri din ghemuit în ghemuit;
• sărituri cu obiecte;
• sărituri pe aparate (bancă, capacul de ladă);
• sărituri pentru dezvoltarea simţului ritmului;
• sărituri în adâncime de pe bancă, de pe ladă (simple, cu întoarcere 180º, 360º);
• sărituri peste obstacole (partener, bancă).
Sunt combinări de exerciţii aplicative specifice,
   
  
      

nespecifice şi acrobatice, aranjate într-o ordine logică. În alcătuirea parcursurilor

aplicative, sunt respectate particularităţile de vârstă şi nivelul de pregătire al
executanţilor, iar elementele care-l alcătuiesc trebuie să fie cunoscute, permiţând
alegerea celui mai potrivit procedeu de rezolvare a sarcinii concrete impusă de parcurs.
Parcursurile aplicative din punct de vedere al desfăşurării se împart în:
• treceri peste obstacole, într-o anumită ordine (elevii parcurgând traseul
unul după celălalt sau sub formă de torent), contra cronometru;
• parcursuri sub formă de ştafetă (colectivul de elevi fiind împărţit în grupe).
Pentru realizarea optimă a parcursurilor aplicative, trebuie respectate
următoarele cerinţe metodice:
• parcurgerea traseului să se facă cursiv;
• asigurarea aparatelor şi a spaţiului de desfăşurare, pentru a evita
accidentele;
• condiţiile de concurs să fie identice pentru toate grupele de participanţi;
• câştigătorii să fie stabiliţi cu obiectivitate.
Exemplu:
Stând în spatele liniei de start: alergare, săritură depărtat peste capra joasă,
alergare, târâre pe sub un obstacol, alergare, căţărare pe scara fixă, deplasare
laterală cu ajutorul braţelor şi picioarelor pe 2 scări fixe, coborâre, alergare,
rostogolire înainte, alergare până la linia de sosire.

Întrebări pentru verificare:

Prezentaţi obiectivele exerciţiilor aplicative (Răspuns: 3, p. 110);

Prezentaţi sistematizarea exerciţiilor aplicative (Răspuns: 3, p. 110);

Care sunt procedeele de târâre (Răspuns: 1, p. 97).

BIBLIOGRAFIE

1. Culda, C., Dungariu P., , Editura Fundaţiei
       

      
    

   , Bucureşti, 1998.
2. Kiriţescu, C., Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964
        

3. Niculescu, G., , Editura Printech, Bucureşti, 2001.


          

37
 4. Tudusciuc, I., 
           , Editura Fundaţiei  
    
   ,
Bucureşti, 2000.

38