Prezentare generala

După scurtele perioade în care au fost la putere Andropov şi Cernenko, în fruntea statului
sovietic a venit reformistul Mihail Gorbaciov. El a introdus politicile de referinţă a glasnostului
(transparenţei) şi a perestroikăi (restructurării), într-o încercare disperată de modernizare a
comunismului sovietic. Glasnostul era destinat reformării cadrului foarte restrictiv în care trebuia
să se manifeste libertatea cuvântului. Cenzura, care fusese o caracteristică predominantă a vieţii
în Uniunea Sovietică încă de la înfiinţarea ei, a fost desfiinţată, iar discursul politic liber şi
criticile aduse guvernării au devenit din nou posibile. Perestroika trebuia să asigure
descentralizarea planificării rigide a economiei sovietice. Aceste reforme au trezit însă
resentimente puternice printre elementele conservatoare ale regimului, ducând în cele din urmă
la o tentativă de lovitură militară de stat, prin care s-a încercat îndepărtarea lui Gorbaciov, dar
care a dus, în schimb, la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Boris Elţîn a fost personajul care a ajuns la
putere în Rusia, fiind cel care a proclamat sfârşitul domniei politice exclusive a comuniştilor şi
unul dintre cei care au provocat dizolvarea, în decembrie 1991, a Uniunii Sovietice.

Consecintele prabusirii regimului sovietic

Prabusirea regimului sovietic a schimbat radical mediul economic si politic din intreaga
lume. Nici un alt conflict de interese a dominat perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial,
asa cum s-a intamplat cu razboiul rece. Unui singur om I se atribuie faptul ca razboiul rece a
incetat – Mihail Gorbaciov. Insa, acest fapt nu a fost cel mai mare eveniment pentru care
Gorbaciov a fost responsabil. Sfarsirea razboiului rece a fost doar o urmare a altui important
eveniment in care acesta a fost implicat. Si anume, caderea comunismului in URSS si prabusirea
URSSului in sine. Au existat persoane care au prezis caderea Uniunii Sovietice inca din
noiembrie 1989, odata cu caderea Zidului Berlinului.
Evenimentele epocale din anii 1989-1990 au adus Naţiunile Unite, după decenii
de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale. Consiliul de Securitate a dobândit o
capacitate de decizie şi acţiune necunoscută până atunci1. Iniţiativa a fost luată de Uniunea
Sovietică, aşa cum vom vedea în textul lui Helmut Volger:

“Până la sfârşitul anilor optzeci, posibilităţile Naţiunilor Unite - şi mai ales cele în
domeniul menţinerii păcii şi a soluţionării conflictelor - fuseseră relativ limitate, pentru că
organul decizional al ONU, Consiliul de Securitate, fusese practic în imposibilitate de a lucra din
pricina deficitului de colaborare dintre super-puterile SUA şi URSS. Chiar dacă după criza din
Cuba, cele două mari puteri reuşiseră să coopereze într-o mică măsură, această cooperare a fost
mereu întreruptă de tot felul de alte probleme.”

De exemplu, Consiliul de Securitate nu a fost în stare să medieze în mod eficient în

conflictul din Afganistan sau în Războiul din Golf între Irak şi Iran, pentru că în cele două
conflicte erau implicate ambele mari puteri: în conflictul din Afganistan, URSS-ul era agresorul
iar SUA, ţara care livra arme grupărilor de rezistenţă afgane, iar în războiul dintre Iran şi Irak,
cele două state erau în egală măsură furnizori de armament. Iniţiativa a fost luată de Uniunea
Sovietică:

“Până la sfârşitul anilor optzeci, posibilităţile Naţiunilor Unite - şi mai ales cele în
domeniul menţinerii păcii şi a soluţionării conflictelor - fuseseră relativ limitate, pentru că
organul decizional al ONU, Consiliul de Securitate, fusese practic în imposibilitate de a lucra din
pricina deficitului de colaborare dintre super-puterile SUA şi URSS. Chiar dacă după criza din
Cuba, cele două mari puteri reuşiseră să coopereze într-o mică măsură, această cooperare a fost
mereu întreruptă de tot felul de alte probleme. De exemplu, Consiliul de Securitate nu a fost în
stare să medieze în mod eficient în conflictul din Afganistan sau în Războiul din Golf între Irak
şi Iran, pentru că în cele două conflicte erau implicate ambele mari puteri: în conflictul din
Afganistan, URSS-ul era agresorul iar SUA, ţara care livra arme grupărilor de rezistenţă afgane,
iar în războiul dintre Iran şi Irak, cele două state erau în egală măsură furnizori de armament. De
abia modificarea radicală a cursului politicii ONU faţă de URSS în contextul apariţiei noului
concept de politică externă a lui Gorbaciov, la care s-a răspuns după o iniţială ezitare, a făcut
posibilă şi o schimbare fundamentală a activităţilor Naţiunilor Unite. Cea mai puternică expresie
a noului curs politic al URSS s-a regăsit într-un discurs ţinut de Gorbaciov la 7 decembrie 1988

1 Sven Bernhard Gareis, Johannes Varwick, “Natiunile Unite”, Macmillan, 2005

în faţa Adunării Generale a ONU. El s-a pronunţat în favoarea unei consolidări a ONU,
subliniind noile provocări şi posibilităţi.”2

După ezitările iniţiale ale SUA conduse de Reagan, cooperarea a devenit intensă, mai ales
după ce George Bush a devenit preşedinte: "Numărul veto-urilor a devenit nul, iar cel al
rezoluţiilor şi al măsurilor adoptate în consens au cunoscut o creştere explozivă"3. Primul Război
din Golf dintre Iran şi Irak a luat sfârşit, la fel şi conflictul din Afganistan.
În ambele zone de conflict au fost trimise misiuni de menţinere a păcii, misiuni care între
timp deveniseră extrem de numeroase: Căştile Albastre s-au transformat dintr-o apariţie
marginală în politica internaţională într-un instrument central al acesteia. În 1988 ele au primit
Premiul Nobel pentru Pace. În plus au mai fost mediate cu succes şi conflictele din Angola,
Namibia, Cambogia şi vestul Saharei. Aşa cum se întâmplase şi în etapa de constituire a
Naţiunilor Unite, optimismul părea să nu mai aibă limite. George Bush vorbea despre o noua
ordine mondiala, în care Naţiunilor Unite le revenea un rol însemnat.
“Extinderea treptată a competenţelor Consiliului de Securitate asupra unor
procese, care cu doar puţini ani înainte ar fi căzut sub incidenţa prevederilor Cartei care
interziceau implicarea ONU, a fost urmarea şi în acelaşi timp şi premisa pentru crearea unei noi
generaţii de misiuni de menţinere a păcii. Între anii 1988 şi 1992 au fost constituite 14 noi
misiuni, mai multe decât în toate cele patru decenii de existenţă a Organizaţiei. Doar în anul
1993 au existat şase intervenţii de menţinere a păcii şi, în ciuda unui moratoriu de la mijlocul
anilor 90, numărul misiunilor ONU de menţinere a păcii a crescut până în 2001 la 54.”4

Probleme de securitate

La inceput, perioada de dupa razboiul rece a fost considerata de multi o oportunitate de a

dizolva sau transforma aliantele militare reprezentate de Blocul Este-Vest, in principal de Pactul

2 Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995,
Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 9

3 Sven Bernhard Gareis, Johannes Varwick, “Natiunile Unite”, Macmillan, 2005

4 Sven Gareis, Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale
für politische Bildung Schriftenreihe Band 403 (Natiunile Unite. Teme, instrumente si reforme), Bonn, 2003, p. 125
de la Varsovia si de NATO. Tratatul de Varsovia a fost desfiintat intr-adevar, dar in loc ca
NATO sa lase calea libera unei alte institutii europene sau nord-atlantice ca sa se ocupe de
securitate, aceasta a considerata de cuviinta sa se reinventeze ca rol si functie. Statele ce au facut
parte din blocul est-european au vrut sa fie acceptate in European si sa aiba aceleasi beneficii
economice precum natiunile din vest, pentru a le ajuta sa se stabilizeze din punct de vedere
democratic si pentru a se distanta de Rusia. Pentru majoritatea, intrarea in Uniunea Europeana a
fost o optiune mai atractiva decat NATO, sperand chiar ca aceasta va fi inlocuita de o institutie
de securitate europeana cu o viziune diferita.Discrepanţele dintre statele Uniunii Europene şi
cele foste comuniste sunt importante din raţiuni istorice şi politice, Consiliul European s-a
angajat în 1993 la Copenhaga să stabilească un calendar riguros de aderare. Condiţiile pe care
statele aspirante trebuie să le îndeplinească au fost stabilite precis şi s-a trecut la monitorizarea
lor.
Uniunea Europeană s-a confruntat cu o nouă realitate, după ce sistemul comunist s-a
prăbuşit în 1990. Statele Europei Centrale şi Răsăritene aspiră să intre în UE, atrase de
prosperitate şi năzuind la regimuri democratice stabile.
Noile state vor acţiona în direcţia integrării în structurile europene, dar drumul s-a
dovedit anevoios, îndeosebi datorită obstacolelor economice (nivel de viaţă scăzut, economii
necompetitive). Statele candidate şi-au pregătit baza de negociere mai întâi în plan legislativ
(asigurarea drepturilor omului, protecţia minorităţilor), al învăţământului şi al culturii.
Fostele state comuniste care au avut o economie mai sănătoasă şi şansa de a
consolida democraţia mai repede au început procesul de aderare la UE, în 1998 (Polonia, Cehia,
Ungaria, Slovenia, Estonia). România a semnat în 1993 acordul de asociere la UE, iar în 1995 a
dobândit statutul de stat asociat la UE. Uniunea Europeană interesată la rândul ei în extinderea
procesului de integrare, sprijină statele prin asistenţă, consultanţă şi finanţarea unor proiecte care
corespund standardelor europene. Obiectivul vizat este ca toate zonele să aibă un nivel
asemănător de dezvoltare, pentru a nu mai exista dezechilibre regionale.
Monitorizarea folosirii liniilor de finanţare precum şi a modului în care statele
candidate aderă la principiile care stau la baza UE şi le aplică în practica democratică, în
legislaţie, în măsurile financiare sunt sub pârghii prin care UE evaluează periodic stadiul atins de
potenţialii candidaţi la integrarea europeană5. Candidaţii trebuie să îndeplinească anumite
condiţii şi criterii de aderare:

5 Edward Kolodziej, Securitatea si Relatiile Internationale, editura Polirom, 2007

 • armonizarea legislaţiei interne cu cea europeană;
• democratizarea reală şi nu numai declarativă a regimului politic;
• respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor;
• economie performantă.

Concluzii

Cea mai mare provocare a securitatii este reprezentata de raspandirea armele de

distrugere in masa, cresterea nationalismului etnic si a extremismului, a terorismului
international, a infractiunilor si a traficului de droguri.

Trebuie mentionat ca prabusirea Uniunii Sovietice in 1991 a fost determinata, intre altele,
dar in chip decisiv, de epuizarea capitalului simbolic a ceea ce am numit mitocratia bolsevica.
Deci, domnia miturilor. S-a naruit mitul partidului comunist, s-a naruit mitul lui Lenin, au fost
distruse miturile legate de rolul lui Stalin, drept conducator militar, mare strateg, corifeu al artei
razboiului si asa mai departe in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
A fost suprimat, a fost naruit, de altfel, si mitul colectivizarii agriculturii ca o
actiune semipasnica, fara constringeri si asa mai departe.Pe scurt, a fost vorba de o explozie a
adevarului, in toata perioada intre 1985 - 1986 cind Mihail Gorbaciov a venit la putere si 1991
cind Uniunea Sovietica s-a dezintegrat .
Cuprins

• Prezentare generala
• Consecintele prabusirii regimului sovietic
• Probleme de securitatea
• Concluzii

Bibliografie
Bibliografie

– Sven Bernhard Gareis, Johannes Varwick, “Natiunile Unite”, Macmillan, 2005

– Edward Kolodziej, Securitatea si Relatiile Internationale, editura Polirom, 2007

– Rebecca Johnson, Post-cold war security: Lost Opportunities, 1999
– www.wikipedia.com
 Prăbuşirea URSS-ului – consecinţă a războiului rece

Roşu Eugen

Facultatea de Relatii Internationale si Studii Europene, Univeristatea

Danubius