Sângele și elementele figurate

Difuzia (mișcarea aleatorie a moleculelor unei substanțe din zonele cu concentrație mare în
zonele cu concentrație mică) nu este suficient de rapidă pentru a asigura necesitățile
metabolice ale celulelor, în cazul unor distanțe mari (de exemplu o distanță de câteva celule).
De aceea organismele multicelulare au dezvoltat alte mecanisme pentru a transporta rapid
molecule pe distanțe lungi, între celule interne și suprafața corpului și între diversele țesuturi
și organe ale corpului. În lumea animală, acest rol îl are sistemul circulator, alcătuit din sânge,
sistemul vascular (sistemul de vase interconectate prin care circulă sângele) și inima (pompa
care determină curgerea sângelui). Împreuna, inima și vasele sangvine formează sistemul
cardiovascular.

Sângele
Sângele este constituit dintr-o componentă lichidă, plasma sangvină și o componentă solidă,
reprezentată de elementele figurate. Sângele îndeplinește două funcții majore: transportul în
organism al: oxigenului și dioxidului de carbon, moleculelor nutritive, ioni (Na+, Ca2+,
HCO3-, etc), produșilor de excreție (uree, bilirubină etc), hormoni și apărarea organismului,
proces în care sunt implicate toate celulele albe ale sângelui.

Plasma sangvină conține apă (în proporție de peste 90%) în care sunt dizolvate substanțe
anorganice (în special ioni) și substanțe organice (proteine, substanțe nutritive, produși de
metabolism, hormoni etc). Plasma sangvină din care au fost îndepărtate proteinele de
coagulare reprezintă serul. Elementele figurate se pot clasifica în: celule roșii sau
hematii/eritrocite, celule albe (leucocite) și plachete sangvine sau trombocite.

Hematiile
Sunt cele mai numeroase elemente figurate, în jur de 4.8 x 106/mm3 la femei și 5.5 x
106/mm3 la bărbați. Aceste valori pot varia în funcție de factori precum starea de sănătate,
vârstă, altitudine (peruvienii care trăiesc la altitudini de peste 5.400 m pot avea până la 8.3 x
106 hematii/mm3. Sunt celule anucleate, cu formă de disc biconcav. RBC se dezvoltă în
hematopoieza din celule progenitoare eritroide. Pe parcursul procesului de maturare, celulele
produc hemoglobină până ce aceasta ajunge să reprezinte 90% din greutatea uscată a celulei.
Celulele se maturează în apropierea unui macrofag care va ingera nucleul eritrocitului.
Eritrocitele mature nu se divid (sunt celule diferențiate terminal). Trăiesc aproximativ 120
zile, după care sunt distruse de celule fagocitare din ficat și splină. În fiecare secundă, în
organismul uman sănătos, mor aproximativ 3.000.000 hematii. Majoritatea fierului din
structura hemoglobinei este reciclat iar gruparea hem a hemoglobinei este degradată și
formează pigmenții biliari (bilirubina, biliverdina). Celulele roșii sunt responsabile cu
transportul oxigenului și dioxidului de carbon în organism. Transportul oxigenului: molecula
de hemoglobină este constituită din 4 polipeptide (două lanțuri alfa și două lanțuri beta),
fiecare dintre acestea fiind atașată la o grupare prostetică, denumită grupare hem. Fiecare
grupare hem conține un atom de fier care va lega o moleculă de oxigen și se va forma
oxihemoglobina. Reacția este reversibilă.

În condiții de temperatură scazută, pH ridicat și presiune crescută a oxigenului,

condiții care se regăsesc în capilarele din plămâni se formează oxihemoglobina. Sângele care
transportă oxigenul (sângele arterial) are o culoare roșu deschis, datorită prezenței
oxihemoglobinei. La nivelul țesuturilor, temperatura crește, pH scade, iar presiunea
oxigenului este scazută, iar în aceste condiții, hemoglobina eliberează oxigenul și leaga CO 2.
Din acest motiv, sângele venos are o culoare roșu închis. Transportul CO 2: dioxidul de carbon
se combină cu apa și formează acidul carbonic care disociază în protoni și anioni bicaronat.
95% din CO2 generat în țesuturi este transportat de hematii. Gazul pătrunde și iese din celule
probabil prin difuzie, prin canalele din membrana plasmatică. În interiorul celulei,
aproximativ 50% din cantitatea de CO2 se leagă la hemoglobină (la alt situs decât cel de
legare al oxigenului), iar restul este convertit în ioni bicarbonat care ies din celula și protoni
(H+) care se leagă de partea proteică a hemoglobinei (în acest fel pH nu este modificat). Doar
5% din cantitatea de CO2 din țesuturi este dizolvat și transportat direct în plasmă. Scăderea
numărului de hematii sub limita normală poartă denumirea de anemie. Anemia poate
reprezenta, însă, și o scădere a cantității de hemoglobină din hematii. Cel mai adesea,
principala cauză a anemiei o reprezintă un aport alimentar de fier insuficient. Creșterea
numărului de celule roșii peste valoarea normală poartă denumirea de policitemie.

Leucocitele (celulele albe)

Sunt mult mai puțin numeroase decât hematiile (4000-8000 /mm3). Sunt celule nucleate, care
participă la apărarea imună a organismului. În funcție de prezența sau absența granulațiilor
din citoplasmă se clasifică în celule fără granulații (limfocite și monocite) și granulocite
(celule cu granulații): neutrofile, eozinofile și bazofile.
Limfocitele
Toate limfocitele sunt produse în măduva osoasă (un organ limfoid primar). Dacă devin
imunocompetente în măduva osoasă, se numesc limfocite B (sintetizează anticorpi și
limfokine), iar dacă devin imunocompetente în timus (un alt organ limfoid primar), se numesc
limfocite T (sintetizează doar limfokine). Există mai multe tipuri de limfocite T, cele mai
comune fiind:

 limfocitele T inflamatorii care recrutează macrofage și neutrofile la situsul unei

infecții sau al unei leziuni tisulare;
 limfocite T citotoxice (CTL) care ucid celule infectate cu virusuri și (probabil) celule
tumorale
 celule T helper - stimulează producerea de anticorpi de către limfocitele B.

Monocitele
Monocitele circulă prin sângele periferic înainte de a emigra în țesuturi, unde se transformă în
macrofage. În funcție de organul în care sunt localizate, au denumiri specifice. Astfel
macrofagele din ficat se numesc celule Kupfer, în creier se numesc celule microgliale, în os -
osteoclaste etc. Macrofagele sunt celule mari, fagocitare care înglobează materiale străine
organismului sau celule și fragmente de celule ale organismului.

Neutrofile
Neutrofilele sunt elemente sangvine care răspund la semnale chemotactice și părăsesc
capilarele printr-un proces complex care implică marginația celulelor (apropierea de
endoteliul vaselor sangvine), atașarea la peretele vasului și ieșirea din capilar prin spațiul
dintre celulele endoteliale (proces denumit extravazare sau diapedeză). Migrarea este
determinată de mai mulți factori: substanțe produse de microorganisme, semnale emise de
celule participante la procesul inflamator etc. De exemplu, interleukina 1 (IL-1) este eliberată
de macrofage în caz de infecții sau leziuni tisulare; histamina este produsă de bazofilele
circulante, celule mastocite și plachete sangvine și are ca efect dilatarea capilarelor și a
venelor. Neutrofilele sunt cele mai abundente celule albe. La nivelul țesuturilor infectate,
neutrofilele anihilează organismele invadatoare (ex. bacterii) și apoi le ingeră prin fagocitoză.
Acest proces are loc în permanență, chiar și la persoanele sănătoase. Neutofilele țin sub
control populațiile de bacterii comensale existente în mod normal în organismul uman în
colon, cavitatea bucală sau la nivelul gâtului. În cazuri patologice, când numărul de neutrofile
scade (radiații, chemoterapie, stres), aceste bacterii scapă de sub control, proliferează excesiv
și apar infecțiile oportuniste.

Eozinofilele
Numărul de eozinofile este, în mod normal, cuprins între 0 și 450/mm3. Numărul lor crește în
anumite boli, în special în cazul parazitozelor, mai ales în cazul paraziților mari. Granulele
eozinofilelor conțin substanțe citotoxice, care sunt eliberate asupra parazitului. Printre
substanțele din granule se numără proteina bazică majoră (MBP - major basic protein),
proteine cationice, peroxidaza, arilsulfataza B, fosfolipaza D si histaminaza. Acest amestec
este capabil să distrugă membranele parazitului.

Bazofilele
Bazofilele sunt celule nefagocitare care, atunci când sunt activate, eliberează numeroși
compuși din granulele bazofile din citoplasma lor. Joacă un rol major în răspunsurile alergice,
în special în cazul reacțiilor hipersenzitive de tip I. Bazofilele sunt implicate în răspunsul
anafilactic. Anafilaxia este o reacție de hipersensibilitate specifică, care apare la a doua
expunere la același antigen. Forma cea mai gravă este șocul anafilactic. O bună definiție
clinică a reacției anafilactice tțne cont de prezența a două manifestări severe: dificultatea
respiratorie (prin edem laringian sau criză de astm) și hipotensiunea. Numărul bazofilelor
crește și în timpul infecțiilor. Granulele conțin o serie de mediatori: histamină, serotonină,
prostaglandine și leukotriene, cu rol de a crește fluxul sangvin în zona lezată.

PlacheteleSangvine
Plachetele sunt fragmente de celule produse din megacariocite și sunt implicate în procesul de
coagulare. În cazul lezării unui vas de sânge, plachetele sangvine se dispun într-o rețea de
fibrină insolubilă, formând cheagul sangvin. În mod normal sunt în număr de 150.000-
350.000 / mm3. Numărul lor este reglat prin mecanisme homeostatice (feedback negativ).
Atunci când numărul plachetelor scade sub 50.000 apar probleme de coagulare.

TROMBOCITE

  Trombocitele, numite şi plachete sangvine sunt cele mai mici elemente figurate (au
diametrul de 2- 5μ). Ele nu au o structură celulară propriu-zisă (nu prezintă nucleu şi
corpusculi cu capacitatea de a realiza un metabolism activ), reprezentând mai degrabă
fragmente citoplasmatice (organite), care prezintă activitate electrică (sunt purtătoare de
sarcini). Ele îndeplinesc un rol activ în procesul de coagulare a sângelui şi în retracţia
cheagurilorFormate.
  Forma trombocitelor este rotundă sau rotund-ovală şi plată.

Trombopoieza

  Trombopoieza reprezintă una din laturile hematopoiezei, în urma căreia se formează

trombocitele.
  Din hemohistoblast, prima celulă  care se dezvoltă în seria trombocitară este
megacarioblastul. Megacarioblastul, care se formează în măduva roşie a oaselor, este o
celulă mare şi uninucletă, din care prin mitoză se formează megacariocitul. Megacariocitul
reprezintă o celulă mai mare decât cea de origine, fiind uninucleată la început (stadiu de
premegacariocit) şi polinucleată la maturitate. Megacariocitul complet matur este o celulă
gigantică, având diametrul de 40-75μ.
  Megacariocitul prezintă o citoplasmă abundentă, cu un pH slab alcalin, în care nucleii, în
timpul creşterii celulare, se divid simultan. Megacariocitele sunt elemente fixe ale măduvei
osoase. Ele îşi elimină în curentul sanguin, la maturitate, numai mugurii citoplasmatici, care
reprezintă de fapt trombocitele (Th. C. Ruch şi J. F. Fulton).
Rolul antihemoragic al trombocitelor

  Trombocitele îşi exercită funcţia antihemoragică pe trei căi principale:

  - iniţierea coagulării,
  - vasoconstricţie locală,
  - formarea unui tampon mecanic.
  Suprafaţa trombocitelor poartă o sarcină electrică negativă, astfel încât, în mod normal, ele
sunt respinse de endoteliul vascular, încărcat cu aceeaşi sarcină. Trombocitele, în acelaşi
timp, se resping şi între ele. De asemenea ele sunt în corelaţie cu tensiunea oxigenului din
sânge (aşa se explică numărul mai mare de trombocite în sângele arterial şi în sângele
pulmonar). Prin lezarea unui ţesut, pereţii interni din vasele sanguine afectate, îşi reduc cu
mult potenţialul electric. Într-o astfel de situaţie, trombocitele sunt atrase spre locul lezat şi
datorită suprafeţei lipicioase, aderă de peretele vascular. Odată cu aderenţa are loc şi
aglutinarea (alipirea) trombocitelor între ele. Aglutinarea conduce cu sine la dezintegrarea
trombocitelor, care pun în libertate o substanţă, numită tromboplastina, care în prezenţa
calciului, declanşează mecanismul coagulării. Tot din dezintegrarea trombocitelor, care, pe
parcursul acestui proces, pun în libertate enzime reunite sub denumirea de tromboplastină
sau trombokinază. Trombokinaza acţionează asupra protrombinei, care trece în trombină.
Trombina reprezintă un ferment care  transformă, în prezenţa calciului,  fibrinogenului în
fibrină. În acest mod se  declanşează mecanismul coagulării.

  Tot din dezintegrarea trombocitelor,  rezultă serotonina, hormon tisular cu o puternică

acţiune vasoconstrictoare locală. Înainte de dezintegrarea totală, între  trombocitele
aglutinate, se depune fibrină, care provin din plasmă. Aderarea trombocitelor la locul leziunii
şi impregnarea lor cu fibrină, acţionează ca un tampon mecanic pentru vasele rupte,
prevenind hemoragia prelungită.
  După iniţierea procesului de coagulare, reţeaua de fibrină, prinde ca într-un năvod
prelungirile trombocitelor, formându-se cheagul (trombusul). Trombocitele prin aderarea şi
aglutinarea în zonele endoteliului lezat al vaselor de sânge formează aşa numitele plăci sau
plachete albe. Pe aceste plăci albe se depune ulterior cheagul (Th. C. Ruch şi J. F. Fulton).

Rolul trombocitelor în retracţia cheagurilor

  În absenţa trombocitelor, cheagul format nu se desprinde de vasul care îl conţine. Înainte de
dezintegrarea finală, placa trombocitară se desprinde de pe endoteliu, împreună cu întreg
cheagul. În această situaţie, reţeaua de fibrină devine mai compactă strângând cheagul.
Tromboza, anticoagulantele şi antiagregantele plachetare

  Dacă numărul, aderenţa sau răspunsul trombocitelor este exagerat, mai ales în prezenţa şi a
altor factori (încetinirea locală a circulaţiei) se produce o tromboză intravasculară (un cheag
care astupă (înfundă) vasul de sânge).
  Instalarea trombozei este împiedicată de către antiagregantele plachetare, care inhibă
formarea plăcilor albe, precum şi de către anticoagulante, care inhibă procesul de coagulare
(antiagregantele plachetare şi anticoagulantele sunt principii antitrombozice). Rezultă deci,
că formarea trombusului, atât de des implicat în infarcte şi în accidentele cerebrale, are 2
principale cauze; conglomerarea excesivă a trombocitelor şi vâscozitatea prea mare a
sângelui, care prezintă o încărcătură mare de fibrine.
  Principiile antiagregante plachetare, faţă de anticoagulante,  prezintă avantajul de a nu
fluidifica excesiv sângele şi deci, de a nu predispune la hemoragii.

Numărul trombocitelor

  Numărul trombocitelor, raportat la un volum constant de sânge, dă indicaţii în legătură cu

starea de sănătate, Numărul normal de trombocite este cuprins între 100000 -
500000/microlitru (mm3). Deoarece trombocitele nu sunt repartizate uniform (în sângele
pulmonar ele sunt mai numeroase iar în sângele venos mai puţine) la analizele obişnuite se
vor calcula numărul de trombocite din sângele arterial al unui membru superior. Valoarea 
normală în acest caz este cuprinsă între 150000 - 300000 (400000 - după alte evaluări).

Valoare scăzutăValoare normală Valoare crescută

(trombocitopenie) (trombocitoză)

  sub 100000   150000 - 300000  peste 450000

  • Valoarea mică a numărului de trombocite

  Numărul trombocitelor scade când se trece brusc de la poziţia orizontală la cea ortostatică,
la începutul fluxului menstrual (scade uneori cu 50%), în urma transfuziilor, în caz de
radioterapie sau chimioterapie, la expunerea la raze ultraviolete, dar şi în unele afecţiuni ca:
anemie hemolitică, hepatită, leucemie, prezenţa unor anticorpi care distrug trombocitele.
Când numărul de trombocite scade sub nivelul de 100000/mm 3 (trombocitopenie), creşte
riscul apariţiei unor hemoragii.

  • Valoarea mare a numărului de trombocite

  Valoarea numerică a trombocitelor creşte mai mult sau mai puţin, în urma unui efort fizic
intens, odată cu creşterea altitudinii şi cu scăderea temperaturii ambientale, în caz de
deshidratare, în stres, în urma unor traumatisme, la sfârşitul perioadei menstruale, în timpul
travaliului. De asemenea, această valoare apare crescută în unele stări deteriorate ale
organismului,  ca: anemia feriprivă, anumite cancere, infecţii, reumatism, inflamaţii de orice
natură,  leucemie mieloida cronica, posthemoragie, splenectomie. Valoarea prea ridicată a
numărului de trombocite (trombocitoză), dacă se menţine mai mult timp, poate conduce la
apariţia de cheaguri, cu posibile consecinţe grave (tromboflebită, infarct, accidente
cerebrale).

TROMBINA

  Trombina este o enzimă sanguină, de origine hepatică, care în prezenţa calciului,  realizează
transformarea fibrinogenului în fibrină. Prin această acţiune, trombina se dovedeşte a fi un
factor important în coagularea sângelui.

Protrombina şi trombina

  În sânge, în condiţii normale, trombina nu este prezentă. În schimb circulă precursorul ei;
protrombina. Trecerea protrombinei în trombină se realizează doar când în flux apar anumite
enzime, reunite sub denumirea de Trombokinază sau tromboplastină. Trombokinaza este
elaborată de către trombocitele aflate în curs de dezintegrare, reprezentând principala
iniţiatoare a coagulării.
  Schema coagulării sângelui este redată mai jos.
Timpul de trombină

  Timpul de trombină, reprezintă o măsurătoare, prin care se stabileşte durata coagulării

sângelui, exprimată în secunde, în prezenţa trombinei. Această analiză se efectuează în
scopul depistării disfibrinogenemiilor  sau disfibrinemiilor (boli în care se constată defecte
ale fibrinogenului sau ale fibrinei).

Hematopoieza

  Hematopoieza este un ansamblu de procese succesive prin care se formează şi se dezvoltă

elementele figurate (celulele sanguine) (vezi imaginea 7). Deoarece celulele sanguine
mature circulante au o viaţă limitată, înlocuirea lor în mod continuu, necesită existenţa unor
celule precursoare capabile să se multiplice, să se diferenţieze şi să se maturizeze până la
dobândirea funcţiilor caracteristice.
  Toate elementele figurate, îşi au originea primordială în hemohistoblast (celula stem
multipotentă), celulă capabilă să se multiplice şi apoi să se diferenţieze în celule stem
unipotente (celule orientate către una din seriile sanguine), aşa cum sunt celulele stem
eritropoietică, granulo-monocitopoietică, trombociopoietică şi limfopoietică.
  În primul trimestru de viaţă intrauterină, chiar din a III-a săptămână, începe să se formeze
celulele sanguine primitive, iar apoi, din luna a II-a, activitatea hematopoietică este preluată
de către ficat şi de splină. Din luna a VI - a, măduva osoasă preia treptat această funcţie
generatoare.
  La adult, hematopoieza se realizează aproape în totalitate, în măduva vertebrelor, a
coastelor, în interiorul oaselor late şi în extremitatea celor lungi. Doar monocitele şi
limfocitele au o altă origine; sistemul reticulo-endotelial, respectiv ganglionii limfatici (vezi
imaginea 8)
  Întregul proces hematopoietic se află sub control neuroendocrin.
  Principiile capabile să stimuleze hematopoieza, se  numesc hematopoietice.
  Dintre  laturile hematopoiezei, aceea prin care se formează globulele roşii, poartă
denumirea de eritropoieză, iar aceea prin care se formează trombocitele, se numeşte
trombopoieză.