Marius Marian Şolea

Pentru tineri, banalități esențiale

în șapte mii de semne.
Jurnal de vacanță
Marius Marian Şolea

Pentru tineri,
banalităţi esenţiale
în şapte mii de semne.
Jurnal de vacanţă

EDITURA CARTEX
Lector: Lucian Pricop

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a

României
ȘOLEA, MARIUS MARIAN
Pentru tineri, banalităţi esenţiale. jurnal de
vacanţă/ Marius Marian Șolea – București :
Cartex, 2020
ISBN 978-606-8893-84-6

821.135.1

© Marius Marian Șolea

Pentru comenzi și informații, vă rugăm să ne

contactați la:
 Tel/fax: 021/323.41.30; 021/323.00.76
 Tel: 0745.069.898; 0729.951.763
 www.edituracartex.ro
 e-mail: comenzi@edituracartex.ro
 O.P. 4, C.P. 184, București
Date biografice

Marius Marian Şolea – născut în 11 octombrie 1974,

în Bucureşti. Licențiat în Drept şi Administrație
Publică, Teologie şi Arte plastice. Din 1994,
colaborator al unor instituții de presă şi reviste
culturale, dintre care TVR Iaşi, Radio Iaşi, Radio
Contact Iaşi, Radio România Cultural, Radio Târgu-Jiu,
Literatorul, Brâncuşi, Scrisul Românesc, Calende,
Convorbiri Literare, Poesis, Hyperion, Viaţa
Românească, Luceafărul, Poezia, Contemporanul.
Între 1996 şi 2000, președinte al secțiunii române a
Mișcării Europene, filiala Iaşi. În 2001, redactor şef al
săptămânalului Gazeta de Gorj; 2002-2004,
editorialist la Radio Tîrgu-Jiu şi Gorjul de azi,
cotidianul.ro.
Volume publicate: Mereu secunda, mereu şi
Dumnezeu, Editura Alexandru Ştefulescu, Tîrgu-Jiu,
1995, cu o prefață de Mihai Ursachi şi o postfață de
George Ţărnea; Universul din piatră, Editura A 92,
Iaşi, 1996; Paşii de sub simţ, Editura A 92, Iaşi, 1997,
cu o prefață de Ioan Holban; Semantice umbre,
Editura Junimea, Iaşi, 1998, cu o prefaţă de Cezar
Ivănescu; Cobiliţa cu furnici şi alte proceduri, Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 1999, cu un argument de
Cătălin Florian Giurma; Lungul poem haiku de o mie
de strofe (prima parte), Editura Albatros, Bucureşti,
2000, cu o postfaţă de Valentin Taşcu; Blestemul

5
bărbăţiei şi alte imagini sociale, Editura Eminescu,
București, 2002, cu o înştiinţare de acad. Matilda
Caragiu Marioţeanu; Un peşchir şi o ţâră dragoste,
Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004,
cu o interfaţă de Valentin Taşcu; Contemporan cu
Dumnezeu, Editura Muzeul Literaturii Române,
Bucureşti, 2005, cu o prefaţă de Liviu Ioan Stoiciu;
Graiul vostru, viziunea ţăranului din Gorj asupra
lumii, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006, cu o
prezentare de Marin Mincu; Crimă şi pace bună,
volumul I, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, cu o
prefaţă de Lucian Chişu şi o prezentare de Tudorel
Urian; Ministerul groazei, demnitarii crimei, Editura
Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2007, cu o
prefaţă de Florin Chilian; Liber, Editura Vinea,
Bucureşti, 2008, cu o prefaţă de Marin Stoian şi o
postfață de Paul Bogdan; Generaţia suspendată,
Editura EDO, Bucureşti, 2010, volum distribuit
împreună cu albumul artistului Florin Chilian,
Autistul, nu-l mai goniţi pe Brâncuşi; Adevărul, pe
înţelesul femeilor, Editura Vremea, Bucureşti, 2011;
Scrisori pentru depărtările din voi – Cărţâ trâ
dipârtărli dit voi, Editura Societăţii Culturale
Aromâne, Bucureşti, 2012; Limita de existenţă,
Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2013; Podul dintre
două distanţe, Editura Timpul, Iaşi, 2013; Singurătăţi
şi oameni, Editura Muzeul Naţional al Literaturii
Române, Bucureşti, 2013; Chipurile omului, Editura
Vremea, Bucureşti, 2014; Evident, adevărul, Editura

6
Pim, Iaşi, 2015; Avertizări, Editura Pim, 2016; Am fost
martor la fabricarea zeului din omul comun, Editura
Cartex, Bucureşti, 2019; Profet mut cu manuscris
rusesc, cu o prefață de Lucian Pricop, Editura Cartex,
Bucureşti, 2020. Din 1998, membru al Uniunii
Scriitorilor din România. În prezent, consilier la
Secretariatul de Stat pentru Culte.
Cărţi coordonate, ediţii îngrijite:
Antologia poezie.ro, Ultima generaţie, primul val,
Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005;
Antologia proza.ro, Editura Paralela 45, Pitesti, 2006;
Gheorghe Mustaţă – Evoluţia prin asociere şi
edificarea organismelor, Editura Vremea, Bucureşti,
2009; Înalt Prea Sfinţia Sa Dirayr Mardichian, o
jumătate de veac ca Întâistătător al Eparhiei Bisericii
Armene din România şi Bulgaria, Editura Zamca,
Bucureşti, 2010, album fotografic cuprinzând activi-
tatea pastorală a înaltului ierarh armean; Kevork
Hintlian – Istoria armenilor din Ţara Sfântă, Editura
Zamca, Bucureşti, 2010; Dimitrie Dan – Armenii orto-
docşi din Bucovina, Editura Zamca, Bucureşti, 2010;
Gheorghe Bezviconi – Manuc-Bei, Editura Zamca,
Bucureşti, 2011; Corneliu Zeana – Umoristice, Editu-
ra EDO, Bucureşti, 2011; Minas Tokatţi – Cânt de
jălire asupra armenilor din ţara vlahă, Editura Zamca,
Bucureşti, 2011; Grigore Goilav – Armenii ca înteme-
ietori de oraşe în partea de răsărit a Europei, Editura
Zamca, Bucureşti, 2011; Gheorghe Hasan – Inciden-
ţele mele cu lumea, Editura Vremea, Bucureşti, 2011;
7
Santa al Culaki al Todi – Yramostea sh Tuduradzlji,
Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2011;
Paul Bogdan – Exerciţii de singurătate, Editura
Timpul, Iaşi, 2012; Corneliu Zeana – Mistuire, Editura
EDO, Bucureşti, 2012; Alexandru Gheorghe – Drumul
românesc al armânilor, Editura Societăţii Culturale
Aromâne, Bucureşti, 2013; Ary Murnu – Mărturia
unei epoci: desene, Editura Societăţii Culturale Aro-
mâne, Bucureşti, 2013; Interzicerea expoziţiei organi-
zate de Societatea Culturală Aromână, Editura
Societăţii Culturale Aromâne, Bucureşti, 2013; Ion
Lucian Murnu – Inscripţii pentru oamenii mei, Editura
Societăţii Culturale Aromâne, Bucureşti, 2013;
Adrian Ioan Popovici – Armenia – o geografie sacră,
Editura Zamca, Bucureşti, 2013; Tatevik Grigorian –
Genocidul cultural, Editura Zamca, Bucureşti, 2013;
Grigore Gafencu şi moştenirea sa, Editura Muzeul
Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013;
Pogromurile comise de Azerbaidjan împotriva
armenilor, 1988 - 1992. Sumqait, Kirovabad, Baku,
Maragha; Dosar de presă al Revistei Nouvelles
d’ Armenie, Editura Zamca, Bucureşti, 2014; Corneliu
Zeana – Rodeo cu Pegas, Editura PIM, Iaşi, 2014;
George Mihalcea – Sacerdotul, Editura Vremea,
Bucureşti, 2014; Gheorghe Tomozei – Tratat asupra
melancoliei, volum facsimilat, Editura Vremea,
Bucureşti, 2014; Corneliu Zeana – Jurnalism – o artă
efemeră?, Editura Laurent, Bucureşti, 2016; Vasile
Joanta – Încercări despre începuturile şi dezvoltarea

8
creştinismului în spaţiul daco-român până la
începutul secolului al XI-lea, Editura Pim, Iaşi, 2017;
Corneliu Vâlceanu – Clipe zidite, Editura Pim, Iaşi,
2018; Alexandru Gica – Timpul unei întâlniri, Andrei
Scrima şi obârşia celui fără de obârşie, Editura Cartex,
Bucureşti, 2020; Mariana Alcoforado – Scrisori
portugheze, traducere în armână de Dumitru Piceava,
Editura Cartex, Bucureşti, 2020.
Referinţe despre volumele publicate:
Mihai Ursachi, Ioan Holban, Ion Popescu, Cezar
Ivănescu, Simion Bărbulescu, Corneliu Ştefanache,
Şerban Alexandru, Constantin Ciopraga, Nicolae
Dragoş, George Ţărnea, Lucian Vasiliu, George
Bădărău, I.D.Sicore, Alexandru Andriescu, Alexandru
Husar, Gloria Lăcătuşu, Nicolae Diaconu, Valentin
Taşcu, Eugen Velican, Adrian Păunescu, acad. Matilda
Caragiu Marioţeanu, Ion Filipoiu, Florin Lăzărescu,
Ioan Adam, Eugen Lucan, Ioan T. Morar, Bogdan
Alexandru Stănescu, Aureliu Goci, Horia Gârbea,
Dumitru Matală, Andrei Milca, Costin Tuchilă,
Victoria Milescu, Daniel Corbu, Eugenia Ţarălungă,
Liviu Ioan Stoiciu, Florea Miu, Călin Cocora, Ion
Bogdan Lefter, George Mihalcea, Marin Mincu,
Ştefania Mincu, Radu Voinescu, Tudorel Urian,
Valeria Manta Tăicuţu, Ioana Bogdan, Mircea
Ghiţulescu, Emilian Marcu, Marin Stoian, Paul
Bogdan, Florin Chilian, Constantin Dram, Vasile
Andru, Felix Nicolau, Grigore Traian Pop, Sorin
Roşca, Octavian Mihalcea, Lucian Pricop.
9
Unii oameni, din felul în care trăiesc,
par să aibă tot timpul,
iar alții par să nu mai știe că-l au.
 Nimic în lume nu este într-o situație mai
gravă de cum sunt copiii și tinerii astăzi. Fără
repere, fără viață reală, cu abilități antrenate
preponderent în spațiul virtual, fără școală,
fără cultură, fără mecanisme de autoreglare,
fără nimic... Și, după cum par a se rândui
lucrurile, nu vor avea nici măcar stabilitate
materială, cea mai la îndemână dintre toate.
Se urmărește obsesiv să fie doar niște piese de
schimb ale unui sistem, concepția de exis-
tență obligatorie a sclavului a revenit violent,
iar omul pleacă din istorie.

12
 Roma, 20 iunie 2020
Niciodată nu mi-am putut provoca dorința
de a scrie. Însăși această idee mă livrează unui
disconfort, am sentimentul că ar trebui să mă
împotrivesc. De-a lungul timpului, am cunos-
cut personal astfel de scriitori şi am observat
ușor în opera lor efectele acestei practici. În
afara exercițiului din care se nasc anumite
abilități de meșteșugar şi a cultivării disci-
plinei, am descoperit mai multe neajunsuri.
Au lungi introduceri, ca şi când ar trebui să își
înece toate ezitările intrării în subiect, textul
este rece, detașat inclusiv de subiectul expus
sau, în ceea ce privește poezia, găsim de cele
mai multe ori sensibilitate redusă, incoerență,
lucruri previzibile. Din punctul meu de vedere,
o atare manieră de abordare literară este mai
suferindă în acest ultim caz, al poeziei. Însă, în
cazul dramaturgilor, al prozatorilor, mai pot
înțelege această bizarerie. Am scris cele de
mai sus pentru că zilele acestea mă încearcă
un gând: să îmi propun să scriu după un anu-
mit program, dimineaţa, pe plajă, şi seara.
13
Posibilitatea de a petrece în singurătate câte-
va zile la mare mă predispune la această încer-
care, ar putea fi un exercițiu, chiar o con-
fruntare cu propria comoditate. Mai ales că
Italia este pentru mine tot ce aș putea să
vreau în materie de artă, peisaj, oameni,
vacanță. Dacă ar trebui să aleg o țară de pe
Pământ în care să-mi construiesc un rai, aici ar
fi, fără nici un fel de nostalgie. Italienii chiar şi
în defecte sunt de o umanitate înduioșătoare.
În Italia aș putea să mor sau să trăiesc cu
aceeași nepăsare.
În plus, aveam un dor uriaș să vin aici, între
toate aceste ruine, care înfruntă timpul în cel
mai prețios mod cu putință şi, totodată, măr-
turisesc că trecutul poate fi şi el important…
Aceste ruine au trecut, de-a lungul timpului,
în mine.
De felul meu, nu am automatisme, nu
repet trasee, însă, pentru Roma, fac această
excepție. Aproape de fiecare dată ies de la
metrou în fața Colosseumului şi de acolo merg
14
la dreapta, spre Roma Traiană, apoi mă duc pe
Corso până la Piazza Del Populo, de acolo
străbat Grădina Borghese şi las la final vizita-
rea galeriei cu același nume.
Astăzi am ieşit în lumina Romei mai dornic
ca niciodată să mă înfrupt din frumusețea ei.
Lipsisem aproximativ un an şi aproape că nu
mai puteam rezista fără acest drum. Este sin-
gurul lucru de care a reușit să mă lipsească
această caricatură de început de dictatură
pandemică. În fața Colosseumului am de fie-
care dată emoţii profunde, ştiu cum a început
de aici întinderea exponențială în lume a creș-
tinismului, o mare lume romană atunci. Aici
vedeau cetățenii şi sclavii cum fiarele înfo-
metate îngenuncheau înaintea celor pe care
ar fi trebuit să îi sfâșie. Ce emoţii şi câtă încăr-
cătură psihică vor fi fost adunate câteva seco-
le la rând între aceste ziduri… Ce mărturii, câți
împărați învinși în ego-ul lor de cei care nu mai
contau pentru nimeni, doar pentru Dumnezeu.
Am plecat mai în dreapta, să pot să privesc in-
sistent, netulburat de cei care circulau dinspre
15
şi înspre stația de metrou, să pot sta singur cu
acea arenă în faţă, să mă pot încărca, aşa cum
se zice acum, cu Forța. Deodată, aud o melo-
die atât de cunoscută; nu înțelegeam de unde
o știam, era fluierată nu foarte corect, însă
suficient cât să mă aspire în realitatea simplă.
Împrejurul meu nu era nimeni, am căutat cu
ochii sursa actului artistic şi am găsit-o pe o
schelă, în apropiere. În dreapta mea, se repa-
ra un zid, probabil tot lucrări care țin de
metrou şi de străzile din jur. Melodia veche, a
unui cântec întâmplător identitar, nu era alta
decât aceea care însoțește popularele versuri
de la noi, din anii ’80: „nu ştiu ce s-a întâmplat,
s-a mărit armata / Bani nu îmi trimit de-acasă
nici mama, nici tata. / Stau în unitate, fac târâș
pe coate / Fac sectoare şi plantoane pân’ la
liberare“. Adică nu a fost nevoie din partea
hazardului de o intervenție mai aplicată mo-
mentului meu de reverie, mi-a arătat într-un
mod magistral că nu are sens să caut să mă
dezvolt într-o sensibilitate ori într-o identitate
străină de aceea căreia îi sunt prizonier prin
16
origini, fără posibilitatea de a mă rupe vreo-
dată. Pe de altă parte, întâmplarea a fost de o
infinită ironie, dacă nu e prea mult spus ori
dacă exagerez în mod ostentativ semnificația
momentului. Am devenit vesel şi chiar am
admirat abilitatea de cățărător a artistului
amator, aflat în câmpul muncii. Bărbatul de pe
schelă era absolut singur în tot ce părea un
șantier întreg; posibil să fi ajuns primul la
serviciu, era dimineață. Solid, cu mustața per-
ciunată a anilor ’70. L-am salutat şi l-am între-
bat de unde este. Mi-a răspuns că e de peste
tot, dar că părinții şi bunicii sunt olteni. Chiar
nu mai avea sens insistența pentru o locali-
zare mai precisă, coincidențele de acest tip
îmi provoacă un disconfort. El m-a întrebat
dacă sunt doctor. De unde până unde habar
nu am. I-am spus că vin des, vacanță, turist. El
mi-a răspuns: ei, vacanță, turism… Sigur mai ai
tu niște învârteli pe-aici. Am râs şi i-am zis că
achiziționez lucrări de artă. Vezi? Ți-am spus
eu că nu e doar vacanță. Ne-am salutat, iar eu
am plecat spre ruinele rămase din ansamblul
17
construit de Traian. Starea de emoție dispă-
ruse. Am privit Columna cum aș fi privit un
baraj de ape, doar că, acum, prin forma ei, era
doar un obiect al străpungerii timpului, care
se prăbușește material, în straturi succesive,
de construcții şi de aspirații, peste tot pe unde
se adună oameni pentru a-şi petrece timpul
lor, cel rămas până la moarte. Apoi, în sfârșit,
am intrat pe Corso, m-am abătut pe la biseri-
cile mele preferate din zona respectivă,
Basilica Sfântul Silvestru şi Basilica San
Lorenzo. Am cunoscut la un moment dat în
Bucovina, în primul an al studenției, un bătrân
uluitor, pe care îl chema Silvestru. Cu siguran-
ță că a contat şi asta atunci când mi-am pro-
pus să caut să vin în această biserică de câte
ori ajung la Roma. De acum încolo, la Tor San
Lorenzo urmează să îmi fac mai toate vacan-
țele marine de vară. Mă bate inclusiv gândul
să cumpăr una dintre proprietățile ale căror
curți ies direct pe plajă.

18
 21 iunie
Am fost în cele două locuri unde este
colecția de artă, de data asta voi cumpăra
loturi, n-au mai vrut să îmi dea icoane, însă
prețurile pentru tablouri au fost cele mai mici
din tot ce am luat până acum. Sunt cel puțin
șase lucrări de minimum 3-5 mii de euro în
România, pe care le iau la o mie. La fiecare lot
de 3 mii, am o lucrare cadou de aproximativ
3-500 euro. Este foarte probabil ca tablourile
din acest moment să fie cele mai convenabile
din tot ce am luat până acum, deşi, cu sigu-
ranță, nu sunt cele mai scumpe. Sper ca măcar
în doi ani să ajung la piesa Brâncuși. Acum trei
ani, ca semn că mi-o vor păstra până după
achiziția întregii colecții, am luat doar posta-
mentul, care este, la rândul lui, o lucrare în
sine: reproduce identic prima varianta a mo-
dulelor Coloanei fără sfârșit. Roberto îmi va
aduce acasă la Nică şi celelalte lucrări. Sper să
rezolv la un moment dat şi această problemă,
a unui transport mai ușor.

19
 22 iunie
Am ajuns aseară în Tor San Lorenzo,
această minune de loc, de cartiere reziden-
țiale la malul Mediteranei, case frumoase și
grădini amenajate cu multă dragoste și bucu-
rie, ambele găsite în lucrurile simple ale vieții.
Italia este şi aici îmbrăcată într-o haină
stranie pentru ea, o haină sumară acum, în
perioada pandemică, perioadă care prezintă,
semiotic vorbind, tot ce pare s-o transforme
într-o epocă pandemică. Oameni puțini şi
aceia care sunt par rătăciți, singurătatea lor
este mai accentuată. Este un contrast mare,
italienii volubili, gălăgioși şi agitați parcă s-au
transformat printr-o minune perversă în
indivizi lenți, taciturni, gânditori, fără grimase
şi zâmbete. Italia nu mai este dezinvoltă, nu
mai face notă discordantă, s-a încadrat lumii
înfrigurate. Eu mă simt bine şi aşa, doar că îmi
este dragă mai mult, dorinței mele de singu-
rătate îi adaug singurătatea ei.

20
 23 iunie
Aseară, am tot trimis câtorva cunoscuți po-
ze cu apusul şi am scris că lumina era atât de
frumoasă de la un medalion al meu, pe care îl
port de puțină vreme, soarele lui Filip al II-lea.
Nu am purtat vreodată lănțișoare, brățări,
inele sau alte bijuterii, doar ceasuri, foarte rar,
ocazional. De dimineață, când m-am trezit, o
fantă nefirească de lumină, mișcată pe tavan,
m-a surprins două, trei secunde. Nu era nici o
sursă de lumină în cameră, doar soarele care
răsărise peste vile şi invada camera. O parte
infimă a luminii lui se odihnea, după drumul
greu prin cosmos, chiar pe medalionul de la gât
şi acesta o ridica pe tavan, ca un alt răspuns
amuzant la gluma mea cu sursa luminii în apu-
sul de ieri. Astăzi, am fotografiat doi copii care
se jucau la malul mării, unul alb şi altul negru,
se jucau ca la începuturile lumii. La marginea
cealaltă a apei lângă care erau, trecând prin
Gibraltar, maturii negrii îi loveau pe cei albi, îi
umileau în compensație cu secolele de sclava-
gism şi le dărâmau statuile.
21
Poem de început
Uneori, pentru sănătatea sufletească
a gânditorului,
ar fi bine să plece chiar de la nisip.
de aici şi până la stâncile
cele mai înalte ale munților
este un drum scurt, un punct,
o particulă, un fir de nisip.
toate sunt părți ale unui întreg.
la fel, forma continentelor,
marginile lor au acea simetrie inversată,
fiind cândva unite,
pământul nefiind pătruns de apă
decât înspre margini.
şi forma oamenilor
aduce mărturie întregului.

22
tot ce apare nou,
tot ce viețuiește are în sine
o tendință de a recupera întregul,
de a răscumpăra fragmentarea.
dacă în cele materiale aceste lucruri se văd,
în cele sufletești toate acestea se simt.
e simplu de înțeles,
iubești cu disperarea de a face parte
din ceea ce iubești.
asta cred eu că ar trebui
să cauți întreaga viață
şi nici măcar bătrânețea
nu trebuie să fie o piedică:
să cauți revenirea la întregul din care ești,
inițiatic, rupt.
altfel, pierdute vor fi toate.

23
 24 iunie, dimineața
Pe plajele de lângă Roma trăiește o specie
de furnică sau o altă insectă asemănătoare,
înzestrată cu aripi prea mari, adică mai mari
decât aș considera eu că este potrivit... Atunci
când vor să urce peste înălțările de nisip, ade-
vărate dune pentru ele, și să treacă dincolo,
un dincolo pe care ele îl au în traseu, o etapă
despre care nu vom putea să știm niciodată
nimic, însă atât de naturală pentru viața aces-
tor mărunte făpturi, cu voință de fier. Adierea
vântului le răstoarnă ușor, fie că vine dinspre
uscat, fie că vine dinspre mare. Tocmai pentru
că suprafața elitrelor este atât de întinsă, ele
nu pot opune nici un fel de rezistență și sunt
întruna răsturnate. Niciodată nu le-am văzut
zburând, însă sunt convins că acest lucru se
întâmplă, natura nu greșește în actul evolutiv
al creației, nu face (dezvoltă) lucruri fără rost.
În adânciturile nisipului, ca niște căușuri de
palme, sunt cimitire mici, tot ce nu a mai pu-
tut să treacă dincolo este acum aici, deși din-
colo, în alte adâncituri de nisip, imaginea se
24
repetă, pe tot cuprinsul plajei. În aceste mici
goluri se află fără însuflețire tot ce a căzut mai
înainte de pe culmi, însă toate merg cu perse-
verență înainte, cu pofta de viață pe care le-a
dat-o natura pentru a-și duce mai departe exis-
tența. Drumul lor nu am de unde să îl știu vreo-
dată; ar putea și n-ar putea să meargă nicăieri.
Acest universal defect al aripilor mari doar mi-
a atras atenția. Ce a fost însă cu adevărat spec-
taculos este că, așa norocos cum sunt, s-a
întâmplat ca exact lângă cearșaful meu să se
desfășoare un adevărat și plin de sens spec-
tacol: un exemplar din această insectă, în urca-
re fiind către culmea dunei sale, s-a prins de o
bucățică de lemn, care îi sporea greutatea și în
care se și sprijinea. Însă a fost de ajuns o pală
de vânt mai puternic și a căzut înapoi. Tenace,
la fel ca semenii ei, a pornit din nou, cu bucata
de lemn, cu tot. Nu ajunsese nici măcar la ju-
mătatea pantei și s-a rostogolit din nou. Lem-
nul a căzut și mai jos, din cauza greutății mai
mari. A fost uluitor să văd cum insecta s-a dus
după el, l-a ridicat și l-a prins altfel, pur și
simplu se sprijinea și mai bine în acel baston
25
improvizat, obținând astfel un punct suplimen-
tar de sprijin, în afara picioarelor, înspre partea
superioară a corpului. Ducea bucata de lemn
puțin mai înainte, apoi urca pe lângă ea, depă-
șind-o ușor și tot așa până a trecut dincolo, în
cealaltă alveolă a spațiului ei vital. La fel, a
trecut în următoarea. Toate adânciturile erau
cu exemplare moarte, la care doar aripile mai
mișcau în bătaia brizei. A trecut câteva, nu am
mai urmărit, mi-a fost de ajuns și, trăind o
bucurie simplă, am plecat să înot în mare, ca un
dumnezeu cu chef de relaxare în bucuriile
aflate în propria lui creație. La un moment dat,
în exercițiul observației, mă gândisem să păs-
trez pentru mine acel exemplar de insectă, să îl
iau pur și simplu de acolo, însă mi-am zis apoi
că nu ar exista o pedeapsă mai mare tocmai
pentru că, într-un fel, își depășise condiția. Ar fi
fost mai mult decât o moarte, acolo, în lumea
ei. În lumea noastră se întâmplă deseori ca unii
dintre semeni să moară tocmai în extraordi-
narele lor reușite, care ulterior devin reușitele
noastre, cu deosebirea că noi vom continua să
trăim mai bine în ele.
26
 24 iunie, seara
Nu poate fi veșnic ceva care, în natura sa,
este pieritor. Însă ar putea să aibă această
particularitate ceva despre care nu știm sigur
că, în natura sa, nu este pieritor. Nici în siste-
mele filosofice și nici în structurile ideologice
construite de om nu apare nicăieri un detaliu
simplu, singura certitudine, de fapt: noi nu pu-
tem poseda trecutul tocmai pentru că aceasta
este și ideea trecerii vremii, implacabilă, nici
măcar în memorie timpul nu poate fi reținut,
decât în fragmente, perisabile și ele. Viitorul
nu ne este permis pentru accesare, nici măcar
în teoriile din legile cunoașterii. El depinde cu
totul de o multitudine de factori exteriori
nouă înșine. Singurul element de reprezenta-
re a timpului rămâne prezentul și, doar în ca-
drul său constrâns, egalitatea dintre noi este
funcțională. Totuși, nu aș vrea să cred că pre-
zentul este doar un segment al timpului,
alături de trecut și de viitor. Mai degrabă, este
viața însăși.

27
 A sta singur pe plajă, a nu trebui să vorbești
sau să asculți ceva, a privi marea și a lăsa pen-
dulării ei întreaga greutate din propria-ți viață
mi se pare a fi pentru mine chiar un înlocuitor
al fericirii. Cred că marea este o prelungire a
mea, o văd, o aud și o simt tactil într-un anu-
me fel, pe care mi l-am imaginat de când eram
foarte mic și a fost întotdeauna întocmai cum
mi-am imaginat atunci.
În copilărie, bucuria era pură. În adolescen-
ță, am ajuns la un moment dat la Năvodari, la
un concurs de racheto-modele și atunci am
avut reprezentarea că tânguirea continuă a
mării este tocmai rezultatul neputinței ei de a
cuceri uscatul, în care tu, dintr-o întâmplare a
naturii, ești liber. Și mai poți avea acces și la
libertatea ei. Resimt căldura solară foarte fa-
miliar, am impresia unei personale dimensiuni
vegetale, am nevoie de soare în exces.
Puținii italieni care sunt la anumite dis-
tanțe de mine se aud ca un murmur, ei au con-
tinuu ceva de spus și teme pe care nu cad
28
niciodată de acord. Sunt atât de pasionali în
lucrurile pe care le fac, încât consensul posibil
pare mai degrabă a căpăta valențele unei
mântuiri colective. Sunt atât de sensibili și
atât de arțăgoși, însă dornici mereu de prie-
tenie și calm. În fond, sunt mereu copii în tot
ceea ce fac, continuu preadolescenți în cău-
tarea propriei validări. Așa ajung să fie negu-
vernabili. Democrația este mai degrabă o pe-
deapsă pentru ei și un spectacol de circ, mă-
runte acrobații amuzante, specifice clovnilor.
Mulți dintre oamenii de rând speră, mai ales
cei mai în vârstă, că va veni, la un moment dat,
o figură măreață, care îi va scoate din micile
lor impasuri naționale. Bărbații din trecutul
lor imperial nu se mai regăsesc decât în legen-
de și în muzee, definitiv pierduți într-un alt
univers, rămas fără acces, încuiat cu o cheie
pe care nu o poate avea nimeni, timpul. Sunt
nevoiți să trăiască și ei acest ev al regulilor,
care nu fac decât să uniformizeze omul, să-i
limiteze manifestarea identitară. Aș vrea să
trăiesc aici, această harță continuu amicală
29
îmi lipsește în România, unde nimeni nu știe
să se certe cu nimeni, unde mai niciodată nu
se nasc mari prietenii din mari conflicte între
oameni. Pe italieni îi văd cum apun, ca un alt
apus al mărețului Imperiu roman.
Mediterana are o respirație, o răsuflare
mai puternică decât a Mării Negre. În timpul
zilei, briza este constantă perioade mai mari
de timp, deși este o mare mai tandră ca a
noastră. Pe de altă parte, Mediterana poate fi
brusc mai rece și, tot brusc, poate fi mai caldă.
Aerul de la țărm, la fel, e schimbător, pale reci
de vânt și pale fierbinți se succed cu o repe-
ziciune bizară. Aici, la malul acestei mări, dacă
aș rămâne nemișcat câteva ore, adâncit în
gânduri confortabile, cu siguranță că aș putea
să fiu acoperit pe de-a întregul cu nisip, un alt
țărm al mării. În fond, cred că asta este și exis-
tența acum, să fii țărmul unor realități pe care
nu le poți evita, să pari că ești acoperit de toa-
te înțelesurile acestui nisip. La Roma am pier-
dut ceva și resimt mai mult decât oriunde
această măreție a singurătății.
30
 Mările, în general, se pot face reci, chiar
dacă e cald. Şi pot să fie calde, chiar dacă afară
e frig. Nu este vorba de vreo temperatură per-
cepută la diferența de mediu. Ele sunt întoc-
mai ca femeile, au foarte puternici curenți
interiori. Apropo de femei... Italiencele încep
să redevină frumoase, după ce luaseră o pau-
ză estetică de vreo jumătate de secol. Nu mă
refer la cele vechi, că timpul le-ar spori frumu-
sețea, ar fi o ironie nemeritată, ci, în mod evi-
dent, la studente și la adolescente. Ca răs-
puns, vizibil și el în mod neîndoios, bărbații se
urâțesc, se feminizează și par a avea traume
preexistente, tatuaje tâmpite, tunsori ridi-
cole, pircinguri. Însă italiencele își trăiesc vârs-
ta frumos, se comportă firesc, se îmbracă po-
trivit vârstei pe care o au, chiar dacă asta poa-
te părea o lipsă de preocupare. Bărbații, din
contră, fac tot ce le stă în putință să pară mai
tineri, se vopsesc, se îmbracă casual, într-un
stil propriu vârstei de 20-25 de ani.

31
 Recunosc și la mine părți din această stare
de spirit, mă lupt și eu cu demonii aceștia ai
tinereții veșnice.
Să fim copii când trebuie și bătrâni când
trebuie, indiferent de vârstă! Pe de o parte, să
cunoaștem prin joc lumea, să dobândim abili-
tăți specifice maturității! Pe de altă parte, să
contemplăm universul din apropierea noastră
și să-i înțelegem legile în timpul specific acelui
moment, corespondent respectivei stări. Ti-
nere, ține cont că, în fiecare zi, timpul rămas e
tot mai puțin, contrar percepției că tu îl des-
coperi a fi tot mai mult, întins, așteptându-te
pe spații tot mai mari. Câmpiile cu timp nu
există, sunt doar niște iluzii. Treptat, în cazul
fericit, capacitățile noastre descresc în mod
natural, după care mai intervine și uzura, spo-
rită de fiecare dintre noi, în funcție de moda-
litatea de irosire pentru care am optat.
Azi, acvila romană mi-a apărut la țărm, sub
forma nisipului ud, rămas în urma unui val. O
acvila udă, care nu se putea înălța. A trebuit
32
să aștept să treacă timpul în care o văzusem,
chiar și fără a putea ieși din prezent. Ajunsă în
trecut, nu a mai trebuit să fac nici o dovadă a
lucrului perceput. În viitor, ar fi fost posibil
chiar și zborul ei.

33
 25 iunie
Sunt câțiva ani de când am simțit că pre-
zenței mele la mare îi lipsește de fiecare dată
ceva. La început nu am identificat ce anume. În
al doilea sau al treilea an, am făcut tot posibilul
să conștientizez. M-am gândit dacă îmi for-
masem vreodată o rutină şi am găsit răspunsul:
absența părintelui Arsenie Papacioc. Niciodată
întâlnirilor cu el nu le-aș fi spus aşa, doar acum,
când îmi lipsesc. Mergeam de fiecare dată la el,
când eram la mare, indiferent de stațiune, nu
cred să nu îl fi văzut de cel puțin două ori pe an
din 1994 încoace, inclusiv iarna. Imediat după
evenimentele din decembrie 1989, venind vor-
ba despre aromâni, într-un context oarecare,
îmi spusese un țărănist din Gorj, fost deținut
politic, despre dârzenia şi vitejia lui Anghel
Papacioc. La început, înainte de a vorbi cu el, în
primele două vizite la Techirghiol, doar l-am
văzut, l-am privit de departe şi l-am privit de
aproape. Pentru a ști cu cine voi avea de a face.
Ulterior, i-am văzut toată îmbătrânirea, cu mi-
cile ei sincope medicale, însă ochii i-au rămas
34
până la sfârșit de copil, în total contrast cu
privirea de vultur. Când erau mulțimile acelea
de oameni adunați acolo, care așteptau zile
întregi pentru a afla de la el ce au de făcut, nu
doream să stau sau nu aveam timp. Așteptam
doar să îl văd o singură dată, când ieșea la
biserică sau să binecuvânteze din pridvorul
căsuței din curtea mănăstirii, în care își avea
chilia. De fiecare dată, sufletul meu pleca de
acolo cu miresmele unui cer care, altfel, era
prea departe. Ochii macedoneanului Anghel,
transformați de Dumnezeu în două eșantioane
de rai, au fost sprijinul meu în multe. În ei
mi-am găsit aprobarea pentru câteva dintre
întreprinderile mele. În ei am găsit îngândura-
rea şi rezerva pentru altele pe care doar le
aveam de gând. Apoi, părintele mi-a deschis
gustul pentru minunile mici, la care oamenii să
poată avea acces întru lămurirea lor, la Putna
învățătura aceasta se baza numai pe discreție.
Dimensiunea socială a binelui era împreună
lucrătoare cu beneficiarii, însă tainic. Părintele
m-a învățat că oamenii acum trebuie
35
impulsionați, aduși în starea de trezvie prin ori-
ce mijloc bun. Doar să fac tot posibilul să nu își
simtă micimea, ci, din contră, să întrezărească
în sine o mare amplitudine, începutul bun să fie
mereu încurajator, ca o trambulină pe care
sportivul își face bătaia înaintea saltului. Şi me-
reu vorbea despre necesitatea de a fi prezent
în propria viață, de a fi activ, trăitor şi căutător
continuu al lui Dumnezeu. Deşi era exigent,
niciodată nu a fost formalist, nu a căutat sprijin
pentru această exigență în legalitate şi în nor-
me, omul era mai important ca regulile. Nu
sunt mulți oameni care îmi lipsesc zi de zi, vreo
3-4 doar; părintele Arsenie este printre aceștia.
Penultima întâlnire a fost când am dus acolo
câțiva armâni pentru binecuvântarea Centrului
Cultural, care trebuia să conțină şi o biserică,
pe care doream să le fac pentru ei; ne-a citit
doar o rugăciune, mi-a spus că vom discuta
separat, probabil știa că nu le voi face, aceasta
fiind şi singura promisiune neonorată, deşi
motivele nu mi-au aparținut câtuși de puțin. În
principal, armânii nu au pus la dispoziție
36
terenul necesar, apoi toată această demență
interioară comunității lor… Când am fost însă
cu ei, din contră, eu eram convins că nimic nu
mă va putea împiedica. Până la urmă, părintele
mi-a spus la final, când am rămas doar noi, că
nu sunt pregătiți pentru asta; a fost cum mi-a
spus el… Într-adevăr, în sinteză, motivul rostit
doar pentru mine, la plecare, a fost cel care a
ratat totul. Însă, şi atunci, când erau cu toții în
genunchi, a ținut să facă o mică minune, mi-a
făcut discret un semn din ochi, după care a
subtilizat total greutatea uneia dintre persoa-
nele prezente. Am adus-o ca pe un fulg lângă
veșmintele sale, rămăsese mai în spate. Părin-
tele mi-a zâmbit poznaș şi a început să se roa-
ge. Ultima noastră întâlnire a fost când m-am
dus împreună cu doctorul Corneliu Zeana pen-
tru o evaluare a stării de sănătate. Totul a fost
foarte succint, devenise greoi, se ridica din
fotoliu cu dificultate, însă când venea vorba
despre cele întâmplate în temnițele comuniste
parcă avea un depozit de energie la care apela
atunci când povestea despre acele lucruri. Au
37
fost cuvinte despre tatăl doctorului, pneu-
mologul Dumitru Zeana, omorât la Aiud de
bestiile comuniste. Dumitru Zeana nu făcuse
nimic, nici măcar nu uneltise împotriva noii
orânduiri comuniste, practica un alt tip de
rezistență la mizeria lumii, făurea spitale, la
Râmnicu Vâlcea, la Brăila. Însă era fratele lui
Ionel Zeana şi asta trebuia plătit. Însă el a
acceptat această pedeapsă, ca şi cum i s-ar
cuvenit cu adevărat, poate şi ca un semn că
odată armânii erau stoici.
Plec să înot. Apoi, până mă ia somnul, aș
vrea să scriu cântecul, măcar să îl schițez. În
urmă cu aproape 25 de ani, m-am plâns în
volumul apărut la Editura Junimea, Semantice
umbre, de singura mea neputință literară con-
știentizată atunci, scrierea măcar a unui vers în
aromână. Impresia mea de acum este că aș
putea să scriu doar cântece. Va trebui însă
tradus, are cine să mă ajute, măcar acest con-
fort mi-a rămas în ceea ce-i privește pe acești
oameni extrem de bizari.

38
Ai scăpat, lună, de soarele tău

Dacă ceasu’ ar avea brațele tale,

aș putea să te aștept cât ţi-ar fi pe plac.
dacă zgomotul lui ar fi bătaia ta de inimă,
aş fi fericit să tac la plecarea timpului.

dacă și cerul ar fi avut ochii tăi,

n-aș mai fi privit nimic altceva.
soarele nu avu nicicând lumina ta –
în nici o noapte n-aș mai fi trăit
singurătatea…

şi dacă lumea aceasta, cu totul,

ar mai conține părți din tine,
aș nădăjdui la încă o atingere,
sufletul meu ţi-ar modela amintirea.

39
refren:

când îți scriu, știu că nu îmi vei răspunde,

mă adresez absenței, îmbrățișez golul
rămas.
nici măcar nu e nevoie de tine
la celălalt capăt al imaginatei mele lumi.

40
Lunâ, ascâpaşi di soarli-a tău
Pri armâneaşti di Yioryi Vrana

Macâ sihatea vai avea braţâli-a tali,

vai puteamu s-ti-aşteptu câtu va ţi-avea
hari.
macâ lava a ľei vai eara inima a ta ţi bati
vai earamu hârsitu s-tacu cându eta si-
astindzi.

macâ ş-ţerlu vai avea ocľiľi a tăľi,

nu mata va mutreamu dipu ţiva.
soarli nu avu vârnâoarâ luńina a ta,
tu vârnâ noapti nu mata va u bânamu
singuramea...

41
ş-macâ tu lumea aestâ tutâ,
va si-afla ninga, sârâmi di tini,
va ńi-u-arcamu nâdia s-ti xana-ahulescu,
suflitlu-a meu va ţi-u scâlisea thimisirea.

refrenu:
cându ţâ scriu, ştiu câ nu va dai apandisi,
u grescu xichea, lu-mbrâţitedzu golu
ţi-armasi.
tu-alantulu capu a lumiľei a meali
fândâxiti,
ananghi di tini nu easti.

42
 26 iunie
Dacă ți-ai pierde memoria și ți-ai putea
aminti doar ceea ce ai trăit și ai asimilat cu o
zi în urmă, doar acea amintire ar conține tre-
cutul, nimic altceva. Adică, trecutul depinde
mai mult de noi decât de el însuși, de spi-
ritualitatea lui sublimată. Umbrele sale mate-
riale, meschine sau maiestuoase, nu te-ar aju-
ta la nimic, le-ai socoti, mai degrabă, părți
stranii și nesigure ale prezentului, a ceea ce
putem percepe.
Fiecare om este o uitare pentru fiecare om.
Pe de altă parte, secvențialele relaționări din-
tre ei se pulverizează într-o clipă în acest uni-
vers. Uitarea, ca o gaură neagră, le absoarbe
pe toate, materiale și spirituale, deopotrivă.
Ar fi ceva dumnezeiesc ca toate aceste lucruri
care nu mai sunt nicăieri, realitate sau me-
morie, să poată fi depozitate undeva.
Tinere, fă în așa fel, încât să trăiești în echi-
libru cu principiile pe care deja le-ai dobândit
sau care ți-au fost insuflate de cei care te au
43
în grijă! Tristețile îți vor fi mai ușoare și bu-
curiile îți vor fi mai înalte! Și nici nu vei fi
surprins atât de dureros de întâmplările lumii.
Fii drept, nesupus lumii, supus numai milei!
Încearcă să îndrepți tot ce ai putea îndrepta,
fie că este vorba de tine, de oameni sau de
cutumele și de legile după care ne desfășurăm
viața! Nu uita niciodată că trupul, prin simțuri,
deși îți oferă cunoașterea cea mai la înde-
mână, este, totodată, corespondent celei mai
limitative dintre toate cunoașterile! Limitarea
la senzații este o comoditate spirituală, te va
ține captiv, nu vei putea fi om, nu te vei putea
desprinde niciodată de biologie, iar omul este
un dumnezeu al acestei biologii! Nu uita că
sufletul ar trebui să fie acela care să îți ceară
să faci atât anumite lucruri în afara fiziologiei
umane, cât și pe cele care țin de dorințe și de
confortul psihic. Sufletul tău trebuie să aibă
mereu o țintă la care să nu renunțe și atunci
dorințele tale nu vor mai fi altele, decât cele
care, odată îndeplinite, te vor apropia de res-
pectiva țintă. Nici mintea nu trebuie să o ții a
44
fi supusă doar lucrurilor pe care deja le cu-
noști, trebuie să fii o particulă, un fir de nisip,
din totalitatea cunoașterii lumii. Nu fi sigur de
nimic din cele pe care le știi, vigilența să fie ca
o continuă vindecare de orbire. În sinele tău,
viața va năvăli în valuri mari și calme. Din alt
punct de vedere, în fiecare dintre noi există o
geneză a viitorului. Tot așa cum se întâmplă în
cele materiale, ceea ce moare devine mediul
de viață în care renasc sau se hrănesc alte
forme de viață, este posibil ca dobândirile spi-
rituale să hrănească alte dobândiri.
Nu socoti dragostea un mijloc de a fi îm-
plinit într-unul dintre cele trei planuri ime-
diate! Nu funcționează așa. Egoismul este
doar una dintre antitezele dragostei. Caută
întregirea, căutarea însăși te va maturiza. Nu
iubi ceea ce detești, nici ceea ce te face să nu
fii în acord cu firescul și naturalețea. Pacea și
echilibrul să fie sprijinul tău atunci când urci
acei munți înalți ai iubirii! Să te lupți cu nerăb-
darea, tinerețea este o sursă în ea însăși a
negării prin comportament a tot ceea ce ține
45
de măsură și prudență. Dacă vei reuși să fii
echilibrat acum, la maturitate vei fi aproape
desăvârșit, un zeu umblător printre oameni.
Ieri am pierdut aproape întreaga seară cu
evenimentul I.C.R., nu am înotat decât spre
miezul nopții. Nu am citit, nu am alergat.
M-am refugiat emoțional doar în semnificația
creștinească a zilei: nașterea Sfântului Ioan
Botezătorul, cel prin care lumea de până
atunci trecea pragul spre cerul promis în
Scripturi. Ioan îl mărturisește pe Hristos și îl
arată mulțimii pe Însuși Dumnezeu, să poată
fi văzut cu ochi lumești, materiali, Dumnezeu
venind în materie.

46
 27 iunie
Încearcă să trăiești tot timpul în dreptate și
în adevăr cât este posibil! La această vârstă,
fericirea este numai bucurie, nu ai încă ceea
ce se numește cunoașterea lucrurilor. Iar ego-
ismul va trebui să-ți descrească odată cu ma-
turitatea, nu uita niciodată că pentru adulți
este una dintre fertilele surse ale răului.
Acum, dacă simți că trebuie să faci neapărat
anumite lucruri, încearcă o formă la îndemână
de autocontrol: autocenzura, adică nu le face.
Cu cât dorința de făptui un lucru este mai
mare, cu atât trebuie să-i opui o rezistență.
Dacă vei reuși inclusiv acest lucru acum, în
adolescență, la maturitate vei fi un înțelept.
Însă, și asta e adevărat, toate ar trebui făcute
la timpul lor… Caută cât mai repede reperele
unei învățături sau cel puțin ale moralei
simple! Dacă acum vei avea principii puter-
nice, deși îți poate părea timpuriu, vei fi liber
la maturitate. Sunt multe forme ale libertății
pe care le vei putea câștiga doar prin limbaj și
comportament. Nu face nici doar ceea ce vrei,
47
încălcarea propriei voințe va clădi în tine omul
care, mai târziu, nu va suferi atunci când va
pierde! Bucuriile și reușitele tale să nu fie
mâhnirile și pierderile altora! Caută continuu
firescul lucrurilor și abia apoi vei fi capabil să
schimbi acele lucruri! Învață să asculți mai
înainte de a învăța să vorbești! Caută în tine
corespondentul celor care ți se întâmplă în
viață! De obicei, noi oferim sursa celor care ne
par întâmplări ori ghinion. Pentru lucrurile
bune e mai simplu, va fi cu mult mai ușor să
crezi că le meriți. Construiește în tine un adă-
post cât mai mare, pentru ca mai apoi să ai
unde te refugia, tu și cei care îți vor semăna.
Doar lucrurile dreptății îți aduc liniștea
când vei trăi epuizarea parcursului până la ele.
Dar nu aștepta ca dreptatea să producă, la
rândul ei, tot dreptate! Dacă ar fi fost clădită
lumea astfel, nu ar mai fi fost nevoie de apor-
tul tău la acest reglaj. Binele ar fi fost o in-
vestiție practică, profitabilă pentru sporirea
binelui personal, nu este așa decât rareori.
Răsplătește și răscumpără bunurile pe care le
48
primești, fie că sunt de natură sufletească sau
trupească! Ține minte, simplificarea tuturor
lucrurilor, a vieții, în general, este Hristos!
Moartea este o despărțire de ceea ce ai
trăit și o simplă unire între sufletul tău și sen-
sul celor pe care le-ai trăit. Nu îi acorda nicio-
dată o importanță mai mare decât are. Gân-
dește-te că viața vine de undeva, nu este un
lucru pe care să îl fi creat tu, dar încearcă să îi
depistezi bucuriile reale, care rămân un timp
îndelungat după ce le-ai consumat!

49
 28 iunie
La această vârstă, prag alungit înainte de
a-ți cuceri întreaga identitate, ia în calcul că
este foarte probabil să nu îți poți imagina cât
de mult se poate adapta un om pentru a trăi,
nici câte lucruri poate realiza. Nu poți înțelege
acum ce forță uriașă reprezintă viața. Pentru
început, observă natura, logica și puterea ei
de a se înălța înspre cer, răsăritul din fiecare
specie și felul lor de a căuta lumina! Învață din
asta și nu te irosi nici măcar acum, când iro-
sirea pare a nu avea efecte, nu te irosi pe căi
care nu au corespondență în lumea vizibilă și
în alte rosturi ale vieții, altele decât cele care
nu te înalță spre cer!
Foarte probabil vei vedea de timpuriu că
lumea s-a stricat, dacă vei fi auzit că altădată
să fi fost altfel. Așa arată acum pentru că este
alcătuită numai din mici lumi personale. Viața
îndreptată cu totul spre sine a descompus
planeta de orice solidaritate și popoarele de
orice proiect. Oamenii își construiesc un alt
50
chip de cum era acesta până în zilele noastre,
omenirea este astăzi mai mult o mașinărie
decât un spațiu în care să trăiască în dialog
ființe superioare cu alte ființe cu care împart
acel spațiu. Dar nu îți construi lumi artificiale,
nici în inimă și nici în minte, până când nu o
vei cunoaște pe aceasta, cea în care trăiești cu
adevărat! Orice îndepărtare, pe parcursul
ameliorării tale, față de lumea reală te va livra
unor handicapuri care, treptat, te vor duce
spre periferie. Acolo vei trăi cu adevărat, nu în
lumea imaginară pe care ți-ai dorit-o a fi
salvatoare pentru sinele tău! Indiferent cât de
performant ești în fuga de realitate, binele
imaginat nu are o viteză corespondentă cu
care să alerge înspre tine.

51
 29 iunie
Când plouă, norii de pe cerul Romei sunt
foarte aproape, trăsnetele cad cu o violență
mai mare decât aceea pe care o cunosc, cu
care sunt familiar. Mă gândesc că în trecut nu
era deloc greu ca romanii să creadă că zeii le
erau foarte aproape...

52
 30 iunie
În cazul în care nu ești născut pentru a fi
conducător, cum este și foarte probabil, în-
cearcă să ai modele dintre cei care îți seamănă
ca oameni! Vei recunoaște mai târziu liderul
în alții, caută bătrâni care să aibă răbdare cu
tine, lucrurile pe care ei le știu sunt urmările
unei experiențe, fiind validate de timp, deja
un fel de a gândi. Aceasta este o abilitate de a
evalua valorile reale ale societății. Acum, lu-
mea este complet pervertită, vei avea o viață
foarte grea dacă vei dori să rămâi om, ci nu o
piesă a unei mașinării sociale.
Este o eroare să imaginezi lumea și faptele
care îi dau aparența existenței, după cum este
o altă eroare să trăiești apoi ceea ce ți-ai ima-
ginat. Acel confort te predispune unui pericol
ale cărui date nu vei fi capabil să le preconi-
zezi. Încearcă, pe cât posibil, să nu existe frac-
tură între ceea ce simți și ceea ce știi sau crezi!
Între suflet și minte. Altfel spus, nu lua decizii
în care să lipsească simfonia dintre cele două

53
părți ale firii tale! În acea fractură, se stre-
coară, mai apoi, suferința, regretul, mâhnirea.
Fă tot posibilul ca lucrurile pe care le știi să fie
în adevăr sau cât mai aproape de acesta!
Dacă aș putea să fac din gândurile mele o
punte între mine și oamenii cărora cândva
m-am adresat sau cărora cândva cuvintele
mele le vor ajunge în inimi ori măcar în minte,
aș putea spune că întreaga istorie poate fi o
curgere de ape, aș putea sugera că întregul
timp nu este decât sentimentul de sete al tu-
turor lucrurilor vii, care vin să bea, indiferent
de anotimp, indiferent de curgere.
Când vrei să întreprinzi un lucru, fă cumva
și nu pierde timpul cu ezitări! Mai înainte de
acel moment ar fi trebuit să te pregătești,
momentul trebuia să te fi găsit deja apt. În
tine sunt obstacole cu mult mai grele decât
sunt obstacolele pe care le afli în lumea de
dinaintea ta, ale cărei mici porțiuni trebuie să
le afli. Dacă în tine nu vei mai găsi piedici, cele
dimprejur sunt chiar un confort, o mulțumire
care se adaugă oricărui pas deja făcut.
54
 1 iulie
Mă gândesc cum ar fi mai potrivit să încep
să scriu al doilea volum din romanul Crimă şi
pace bună: să privesc lucrurile trăite prin pris-
ma sufletului meu sau prin vitalitatea sân-
gelui, adică prin tentațiile forței biologice,
existentă în fiecare dintre noi, de multe ori
dominante umanității noastre? Am dreptul la
literatură, firește... Este un domeniu al refor-
mulării continue a experienței banale, deve-
nită importantă doar pentru că aparține cuiva.
Oare nu suntem sau nu ar trebui să fim inte-
resați mai mult de realitate decât de fan-
tasme? Folosindu-mă de ambele procedee,
mi se pare că nu ar fi tocmai onest. Înțelesul
ar fi decredibilizat de procedeul ficțional, iar
tendința de superficialitate, inclusiv aucto-
rială, antrenată apoi să parcurgă potențiale
trasee estetice, în loc să fie supusă vocației
pedagogice din noi. Apoi, mai am un alint
personal: să scriu cu o nesigură tentă teo-
logică, nepopular şi obositor, sau direct, frust,
neinhibant, aşa cum se cere acum? Să vorbesc
55
despre trup sau despre suflet? Despre carne şi
aspirațiile ei sau despre ezitare? Pentru mine,
de fiecare dată, a fost foarte important ceea
ce mi-am propus de la început şi am bănuiala
că însuși cititorul îmi va aproba acest lux. Nu
voi folosi evenimentul istoric, războiul din
Transnistria, doar ca pretext pentru exhibări.
Realitatea va rămâne lege.
Pe de altă parte, cunosc prea bine ce în-
seamnă astăzi să fii comercial, să alimentezi
un anumit tip de gust, să legitimezi cu pro-
dusul tău, în fond, degradarea. Şi, ca orice
domeniu cu o minimă dependență de public şi
de așteptările sale, cele care nu-i produc dis-
confort şi angoase culturale, morale ori etice,
nici literatura nu a evitat această adaptare
frivolă. Sub pretextul unor emancipări de tot
felul, avem de a face cu o dinamică socială a
păcatului ca normalitate, dinamică extinsă
inclusiv în tot ce înseamnă manifestări artis-
tice ale omului, o dinamică fără precedent.
Trăim într-o încurajare continuă a ușurimii.
Există un tip de presiune pentru a ne asuma o
56
libertate deformată, maimuțărită după mo-
delul libertății în Dumnezeu. În socialul actual,
exhibarea a tot ce este animalic în om deter-
mină o recompensare fără precedent istoric.
Oamenii, mai ales cei tineri, sunt încurajați să
nu semene lui Dumnezeu sau, cel puțin, să nu
rezoneze cu ordinea morală, ci să semene cu
oricare alte viețuitoare ale pământului. Ace-
leași căutări, aceleași aspirații, aceleași conști-
ințe. Așadar, cui o mai folosi literatura între
oameni continuu animalizați? Dincolo de
această devalorizare a sinelui, se caută exer-
cițiul transformării vocației noastre de liber-
tate în căutare obsesivă a „confortului“ cu
sursă în egoismul primar. Efectele acestei pre-
siuni, ca număr şi consistență, sunt diferite, în
funcție de caracteristicile psiho-comporta-
mentale ale fiecăruia.
Eu cred că diversitatea lumii ține mai mult
de diversitatea în care ne putem mântui prin
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu de diver-
sitatea fracturii dintre noi, unii faţă de alții şi a
fracturii dintre noi şi Creator. Ne putem ridica
57
prin mântuire la stadiul în care vom înțelege
deplin creația datorită faptului că, pe de o
parte, avem în sine această promisiune şi, pe
de altă parte, tocmai pentru că suntem depli-
nătatea creației, doar pentru noi existând şi
lumea, şi raiul, şi iadul – noțiuni pentru unii,
realități pentru alții...
Ne situăm deasupra păcatului pentru că
suntem creaturile lui Dumnezeu, atât ca stare
de fapt, din această perspectivă existând şi un
alt punct de vedere, dar şi ca opțiune care ur-
mează respectivei conștiințe. Păcatul n-a fost
creat de Dumnezeu, ci este un efect al stricării
relației noastre cu El, alegerea aparținân-
du-ne întru totul. Omul se poate autopropune
în cea mai firească logică a deciziei atât deasu-
pra păcatului, cât şi sub dominația lui. Argu-
mentul grav şi în același timp conținut în res-
ponsabilitatea unei iubiri absolute al acestui
dialog al nostru cu Dumnezeu este că Hristos
s-a făcut om pentru ca în noi să existe posi-
bilitatea şi promisiunea de a fi ca El, această
minunată condiție fiind dobândită doar prin
58
purtarea de grijă, nu neapărat pentru că ni
s-ar fi cuvenit prin origine. Acest dar absolut
adus umanității, dintotdeauna stabilit, a ge-
nerat recunoștința aceleiași umanități, exis-
tând astfel în noi, din acel moment încoace,
datoria faţă de Hristos pentru această minu-
nată mijlocire între cele două lumi şi între
Creator şi creație. În fond, noi cei de acum
suntem tot un dialog. Şi cum să nu-i fim recu-
noscători pentru curajul pe care astfel ni-L dă?
Nu ne-a condiționat, spunându-ne: găsiți-L
mai înainte pe Dumnezeu şi toate vi se vor
adăuga, ci a spus: „Căutați-l mai înainte pe
Dumnezeu şi toate vi se vor adăuga.“ Ofertă
nenegociabilă.
Eu nu mai pot avea aspirații relative: în
tinerețe, am vrut buna cunoaștere, iar la
bătrânețe îmi doresc mântuirea. Probabil ar
trebui scrise niște note introductive, prin care
să încerc să îmi justific felul în care voi con-
tinua acel roman, poate chiar să-mi motivez
demersul, dacă aspirația nu o fi cumva cam
neadaptată... Ştiu prea bine că lucrurile de
59
acest fel nu mai au rost, că România este un
rest de pământ populat iresponsabil, o mar-
gine de ogor în care se cultivă experimental
tot felul buruieni, plante parazit. Îmi doresc ca
Dumnezeu să existe, chiar dacă astfel risc să
ajung în iad. Însă nu mă mai interesează în
mod fundamental dilema dacă există sau nu
Dumnezeu. Învățătura şi sensurile găsite în
Biblie şi în cărțile despre El m-au impregnat cu
atâta forță şi cu atâta convingere că funcțio-
nalitatea lumii are cele mai eficiente legi în
această religie, încât problema în sine nu îmi
mai aduce nici un fel de provocare. Iar în
Hristos există atâta frumusețe şi atâta confort
al înțelesurilor, încât problema în sine a exis-
tenței lui Dumnezeu este secundară pentru
mine, atât timp cât dumnezeirea mi se relevă
din înțelesuri şi din întâmplările lumii.

60
 Dacă soarele este atât de frumos când
apune, tocmai în acest apus existând pro-
misiunea următorului răsărit, lumina lui fiind
una de natură materială, cu atât mai mult
apusul omului ar trebui să fie mai frumos,
fiind o lumină spirituală, cu promisiunea veș-
niciei, nu doar a unei zile noi.

61
 Am făcut aceste fotografii
pe plaja din Tor San Lorenzo,
cu gândul că fiecare dintre ele
are un înțeles.

62