Sunteți pe pagina 1din 2099

RADU CINAMAR

Colectie

Cuprins

VIITOR CU CAP DE MORT…2


12 ZILE – O INITIERE SECRETA…286
MISTERUL DIN EGIPT…504
PERGAMENTUL SECRET…757
IN INTERIORUL PAMANTULUI…984
GENEZA UITATĂ…1315
CRISTALUL ETERIC…1702

[mb]
Viitor cu cap de mort

In culisele puterii
Capitolul l

În vizorul securităţii statului

Nu vreau să prelungesc şi nici să dramatizez


relatarea evenimentelor din această carte,
îmbrăcând-o în haina poleită a unui stil literar
elegant şi, tocmai de aceea, nu doresc recunoaşterea
unei ipotetice valori artistice a textului. Intenţia mea
este să exprim cât mai simplu şi concis anumite fapte
şi evenimente care au o însemnătate covârşitoare
pentru această ţară şi pentru acest popor, deoarece
există deja numeroase semnale şi dovezi că o „otravă”
ascunsă tinde să macine tot mai mult şi mai repede
conştiinţa şi sufletul neamului românesc. De altfel,
aceeaşi părere este susţinută de numeroase alte
persoane cu funcţii înalte în aparatul administrativ,
economic, religios şi cultural al ţării. Am putut să mă
conving şi să văd personal o parte din ceea ce, în
prezent, este considerat cel mai mare secret de stat
în România şi, datorită naturii legăturilor şi
întrevederilor care au fost realizate cu reprezentanţii
de frunte ai principalei puteri statale a lumii, poate
chiar cel mai teribil secret de pe planetă. Implicaţiile
sunt colosale, însă intuiţia îmi spune că, în mod
necesar, cunoaşterea aspectelor care vor fi
prezentate în această carte va constitui în timp, prin
ea însăşi, un salt calitativ remarcabil pentru existenţa
oamenilor, care va anihila în cele din urmă zidul gros
al disimulării, tăinuirii şi minciunii întreţinute de
factorii de răspundere şi de interesele oculte ale
anumitor organizaţii şi persoane din ţară şi din afara
ei.
De aceea este posibil ca relatarea mea să aibă
uneori un caracter aproape brut, necizelat, să
abordeze un stil gazetăresc sau chiar cazon, însă
consider această modalitate de exprimare ca fiind cea
mai potrivită pentru a face cunoscute cititorilor
anumite aspecte inedite, chiar de „culise” în lumea
secretă a politicii, a fostei Securităţi a Statului şi a
Serviciului Român de Informaţii (SRI) actual. Scopul
meu este acela de a dezvălui astfel în mod gradat si
cronologic un şir complex de evenimente, fapte,
realităţi şi corelaţii care, în opinia mea şi a altor
persoane competente, prezintă o mare importanţă
pentru viitorul ţării, în fapt, este o biografie
(actualizată până în anul 2003) a unui personaj care
este real, dar pe care mulţi, poate, îl vor crede
desprins dintr-o legendă sau dintr-o carte de
aventuri SF. Îmi permit să atenţionez cititorul încă
de la început să nu cadă în plasa ieftină a îndoielii şi
a neîncrederii, ci mai întâi să judece temeinic faptele
şi adevărurile pe care le voi prezenta si abia la sfârşit
să tragă concluziile pe care le crede de cuviinţă.
Am avut şansa extraordinară să-l cunosc pe eroul
relatărilor mele si trebuie să mărturisesc cu
sinceritate că nu aş fi luat hotărârea să scriu această
carte dacă el însuşi nu m-ar fi impulsionat de multe
ori în această direcţie. Lungile discuţii pe care le-am
avut cu el în anumite locaţii secrete m-au convins de
existenţa anumitor realităţi nebănuite pe care ulterior,
în diferite situaţii, am avut ocazia să le verific eu
însumi. Dar ceea ce a determinat în cel mai înalt grad
hotărârea de a relata toate acestea a fost
descoperirea cutremurătoare care a fost făcută în
Munţii Bucegi, cu un an în urmă (în luna august,
2003), la care am avut şi eu acces parţial, datorită unui
extraordinar concurs de împrejurări care mi-a fost
facilitat de intervenţia eroului cărţii. Probabil că, prin
aceasta, el a dorit să spulbere şi ultimele reticenţe pe
care le-aş mai fi putut avea. Acum ştiu, am văzut, am
atins ceea ce există acolo. Acum pot spune că am o
privire de ansamblu, dar corectă asupra istoriei
adevărate, încă din genunile timpului, a României şi
chiar a întregii planete. Va fi relativ greu să vă redau
în mod adecvat uluirea, bulversarea şi chiar panica
puţinilor oameni care au avut acces acolo. Ceea ce
pot spune acum este că acela a fost doar începutul
descoperirii, deoarece eu nu am avut acces la toate
elementele, nu mi s-a permis să văd chiar totul acolo,
însă cel care a ghidat toate investigaţile şi care, de
asemenea, mi-a oferit nesperata şansă de a putea
vedea locul în care a fost făcută epocala descoperire,
mi-a povestit despre acea parte enigmatică a locului
respectiv, la care nu am avut însă acces din raţiuni de
securitate extremă.
Dar să nu ne grăbim şi să nu anticipăm. Voi descrie
totul, la timpul potrivit, exact aşa cum s-a petrecut.
Pot să afirm însă fără rezerve că acela a însemnat, fără
îndoială, un moment de cotitură majoră atât în
concepţiile mele cât si în cariera pe care o urmam. Rog
cititorul să aibă răbdare şi să îmi permită mai întâi să
prezint firul călăuzitor care a condus la evenimentul
descoperirii extraordinare din Munţii Bucegi.
În esenţă, acest fir reprezintă chiar existenţa profund
misterioasă şi tulburătoare a eroului cărţii, de care
complicatul angrenaj al destinului m-a legat într-un
mod cel puţin straniu. Din raţiuni lesne de înţeles,
voi folosi un nume de cod în ceea ce-l priveşte.
Îl cunosc pe Cezar Brad de aproape cinci ani, timp în
care m-am întâlnit şi am vorbit cu el de mai multe
ori, convingându-mă cu prisosinţă de forţa şi
caracterul extraordinar al acestui om. Poziţia sa cu
totul specială în complicatul angrenaj al puterii statale
îl face cu atât mai credibil în ceea ce el mi-a expus
fragmentat, dar totuşi foarte concis şi coerent, în cele
câteva întâlniri pe care le-am avut chiar dacă, uneori,
din diverse motive, acele întâlniri au fost aproape „pe
fugă”.
Rămâne însă un mister de ce m-a ales tocmai pe mine
pentru a descrie faptele şi a le prezenta celorlalţi
oameni. Poate că acest lucru s-a datorat, în mare
parte, seriozităţii şi interesului pe care le-am
manifestat mereu faţă de ceea ce el îmi povestea. Sunt
aspecte care cu greu pot fi „digerate” de mintea unui
om obişnuit. Dar timpurile pe care le trăim sunt ele
însele foarte speciale, astfel încât ceea ce înainte mi se
părea un vis sau un act al imaginaţiei debordante, se
dovedeşte acum perfect posibil.
La sfârşitul ultimei noastre întâlniri, Cezar mi-a pre-
cizat cu mult calm şi detaşare că hotărârea de a scrie
şi a publica informaţiile pe care mi le oferise îmi
aparţinea în exclusivitate. Simţeam cu toată fiinţa că
aceasta era o mare responsabilitate care apăsa pe
umerii mei şi mărturisesc faptul că a trebuit să treacă
aproape un an din acel moment până când să
reuşesc să-mi clarific toate aspectele, să sintetizez
faptele în ordinea în care mi-au fost prezentate şi mai
ales să le înfăţişez cât mai clar cu putinţă. Am urmărit
să redau cât mai fidel şirul de evenimente şi explicaţiile
lui Cezar Brad, aproape cu aceleaşi cuvinte cu care el
mi le-a relatat mie.
Îndemnul de a publica această carte mi-a fost făcut cu
un aer simplu şi cât se poate de firesc; am avut
atunci impresia clară că, chiar şi în cazul în care - din
frică sau din alte motive - eu nu aş fi făcut ceea ce am
fost rugat şi nu aş fi scris cartea, Cezar ar fi privit acest
lucru cu o perfectă detaşare şi fără îndoială că,
ulterior, ar fi găsit o altă modalitate de a-şi împlini
intenţia.

O naştere ciudată
La maternitatea din oraşul F... era de gardă doar doc-
torul Nenu. Cele două asistente de serviciu
pregăteau grăbite masa pentru naşteri. O femeie
tânără, cu înfăţişare simplă, dar plăcută, fusese adusă
cu câteva minute înainte în camera de operaţie,
deoarece începuseră contracţiile. Nu ţipa, dar era
destul de speriată. Plictisite oarecum de rutina
activităţii şi cam obosite după o noapte lungă pe care
zorii începeau să o biruie, cele două asistente nu o
prea băgau în seamă. De altfel, în anii 70' ne aflam
în plină „dezvoltare multilaterală” comunistă, când
totul era „cu poporul” şi „pentru popor”, când totul era
„egalitate” şi „echitate” demagogică de aşa manieră,
încât nu mai făceai prea bine deosebirea dintre un
scaun şi un om.
Chemat într-un târziu, după câteva ore de travaliu
care păruseră nesfârşite secole pentru viitoarea
mamă, doctorul Nenu cercetă obosit fişa pacientei:
motivul internării - ruperea pungii cu lichid amniotic;
stare generală bună; tensiune normală; contracţii
uterine rare; dilataţie mică. Totul părea să urmeze
cursul firesc al unei naşteri obişnuite.
Dându-şi seama că se uita mai mult în fişă decât la
pacientă, doctorul s-a apropiat de masa de naştere,
clătinând din cap la gândul că oboseala îi juca feste,
făcându-l neatent. Nu bănuia atunci cât de repede
urma să i se spulbere orice somnolenţă şi apatie.
Aruncă o privire rapidă, edificându-se imediat asupra
stadiului naşterii; era iminentă. Dilataţia crescuse
corespunzător şi doctorul Nenu se bucură în sinea lui
că nu va fi necesar bisturiul.
O dată cu ultimele şi cele mai dureroase contracţii ale
mamei, apăru mai întâi capul copilului, apoi
trupuşorul gingaş şi ascultător. Doctorul îl prinse cu
atenţie de mâini, ajutându-l să iasă. Prima problemă a
fost aceea a lungimii cordonului ombilical. Nenu văzuze
multe în viaţa lui, dar atunci a rămas pentru câteva
clipe ţintuit de uimire, deoarece lungimea
cordonului depăşea cu mult standardele obişnuite:
măsura aproape 1,5 m. Timpul era însă preţios şi
naşterea trebuia să să termine cu bine. Îşi reveni din
uimire, luă foarfecele din mâinile asistentei şi tăie
cordonul; mai bine zis, el a vrut să taie acel cordon
ombilical, aşa cum mai făcuse de sute de ori înainte
în cariera lui de medic, dar lamele foarfecelui alunecau
ca pe metal! Doctorul se holba nevenindu-i să creadă,
în timp ce asistentele rămăseseră încremenite, în cele
câteva secunde care au urmat el a schimbat două
perechi de foarfeci, însă cu acelaşi rezultat: cordonul
nu putea fi tăiat. Era foarte elastic, ca o piesă din cel
mai rezistent cauciuc.
Doctorul Nenu avea ani întregi de experienţă me-
dicală şi ştia să-şi stăpânească emoţiile. Cu mişcări
precise, el a apucat atunci bisturiul şi a apăsat cu el
în mod repetat şi cu putere pe cordon, în cele din
urmă acesta a cedat şi s-a auzit primul ţipăt al vieţii.
Bebeluşul era un băiat durduliu, cu trăsăturile feţei
neobişnuit de clare şi relaxate şi cu un cordon
ombilical foarte ciudat. Erau zorii unei zile de
primăvară, în anul 1970. După aceea, evenimentele s-
au precipitat.
— Amalia, sună-l imediat pe colonel şi spune-i să
vină cât se poate de repede la spital, a ordonat
doctorul. Apoi se întoarse către cealaltă asistentă şi îi
zise:
— Tu pune cordonul ombilical la conservat; de
femeie mă ocup eu. Adu-mi fişa ei.
Colonelul Datcu a sosit la spital după aproximativ
douăzeci de minute. A avut o scurtă discuţie cu
doctorul Nenu, după care a vorbit mult la telefon cu
unul din şefii ierarhici de la Bucureşti. La ora
prânzului, în faţa maternităţii din F... a apărut o
limuzină neagră cu număr guvernamental, din care au
coborât doi indivizi sobri şi tăcuţi. Unul dintre ei ţinea
în mână o geantă diplomat. Doctorul Nenu, colonelul
Datcu şi cei doi civili au discutat aproximativ o
jumătate de oră într-un birou din interiorul spitalului.
Nenu a completat un formular care i-a fost înmânat de
securişti, după care a fost rugat să aştepte puţin
afară. După câteva minute indivizii au plecat, iar
colonelul s-a adresat doctorului, care era destul de
tulburat:
— Chestia asta ne depăşeşte, Nenule. Acestea au fost
unele dintre primele directive secrete pe care le-am
primit la înaintarea mea în funcţie, în astfel de cazuri
trebuie să îndeplinesc un protocol foarte strict şi
secret. Pentru tine în mod special, azi nu s-a petrecut
nimic deosebit şi nu ai văzut nimic straniu; m-ai
înţeles, nu-i aşa?
Gânditor, colonelul Datcu şi-a aprins o ţigară. După
câteva clipe, fără să-l privească pe doctor, a spus:
— Încă ceva. Băiatul nu are fişă medicală personală.
O vei distruge imediat. Nu trebuie să existe nimic
în arhivă, referitor la această naştere! Restul, crede-
mă ce-ţi spun, este prea complicat să ne intereseze.
Şi, bătându-l prieteneşte pe umăr, colonelul Datcu
părăsi spitalul. În urma lui, doctorul Nenu a rămas
privind năuc în gol, în timp ce în salon o mamă
neştiutoare îşi strângea la piept, cu iubire, copilaşul
nou-născut.

Nişte capacităţi extraordinare


Micul Cezar nu ştia nimic despre atenţia specială care
i se acorda şi nu cunoştea, bineînţeles, nici maniera
în care era supravegheat de către Securitate. La
vârsta fragedă pe care o avea nu putea să înţeleagă
motivul pentru care el constituia un important subiect
de interes şi, de altfel, acelaşi lucru se putea spune şi
despre părinţii săi, care nu bănuiau nimic în această
direcţie. Copilul se născuse normal (mamei nu i s-a
spus ceea ce s-a întâmplat la maternitate), iar lunile
care au urmat nu au adus nimic neobişnuit în casa
simplă şi modestă a familiei Brad.
Totuşi, cu timpul, în comportamentul bebeluşului au
început să apară unele mici bizarerii, cum ar fi de
pildă faptul că nu plângea aproape deloc şi că îşi ţinea
degetele de la mâini în anumite poziţii curioase,
atingându-le sau îndoindu-le în diferite moduri, care
se repetau identic după un anumit timp. Părinţii îl
urmăreau cu mirare, dar fără să se alarmeze, deoarece
bunul simţ pe care îl aveau i-a făcut să înţeleagă faptul
că, în definitiv, nu putea fi nimic rău în legătură cu
preocupările oarecum stranii ale copilului. Dimpotrivă,
de la un timp era chiar o adevărată încântare pentru ei
să urmărească „jocul” degetelor lui micuţe, un joc care
de altfel era foarte elegant şi pe care Cezar îl realiza cu
multă naturaleţe. Uneori, copilul rămânea nemişcat
minute în şir, menţinând aceeaşi structură a degetelor,
care fie formau un cerc, ori se încâlceau, ori erau atinse
succesiv de degetul mare, în poziţii bine determinate.
Părinţii lui Cezar erau însă foarte mulţumiţi că micuţul
nu plângea şi nu le crea probleme noaptea, dar mai ales
că nu suferise încă de nici o boală.
Cu timpul, însă, în sufletul lor se strecură germenele
unei suferinţe ascunse, umbrindu-le puţin liniştea
traiului cotidian. Micul Cezar împlinea peste puţin timp
un an şi încă nu articulase nici un cuvânt. Problema nu
era totuşi prea gravă, deoarece se mai întâlniseră astfel
de cazuri, dar părinţii se gândeau deja să-l ducă pe copil
la consultaţie, la un medic logoped.
Exact în luna în care Cezar împlinea un an, la uşa
casei au sunat doi indivizi spilcuiţi, înalţi, cu ochi de
culoare gri, reci ca oţelul, în spatele manierelor elegante
şi a tonului voit amabil pe care l-au abordat. În discuţia
cu părinţii lui Cezar se putea surprinde totuşi cu
uşurinţă intoleranţa faţă de orice posibilă împotrivire,
dublată de o surdă dar evidentă ameninţare cu
represalii, în cazul în care „ordinele de sus” nu ar fi fost
ascultate. S-au prezentat ca fiind membrii unui
Departament Special al Securităţii Statului; aparent,
gesturile lor erau nonşalante dar totuşi ele impuneau în
mod straniu un gen de teamă în cei care îi ascultau. În
acele timpuri, Securitatea comunistă avea deja un trist
renume în ceea ce privea modalităţile de acţiune şi
intimidare, dar în cazul familiei Brad metoda aplicată a
îmbrăcat o haină oarecum mai umană.
Întrevederea a fost scurtă şi a constat, practic, dintr-
un monolog susţinut de cei doi indivizi, în timp ce
părinţii lui Cezar rămăseseră stânjeniţi în picioare.
Ideea principală era aceea că ei trebuiau să urmeze fără
greşeală indicaţiile care le erau date. Sărmanii
oameni au fost înştiinţaţi că fiul lor se afla în atenţia
anumitor factori de resort, care priveau mari interese de
stat, pe care ei nu trebuiau să le cunoască. Misiunea lor
era aceea de a informa imediat, direct şi fără nici un alt
intermediar (cei doi au insistat mult asupra acestei
condiţii) orice aspect neobişnuit, straniu sau ieşit
din comun, care putea să apară sau să se dezvolte în
comportamentul copilului. Li s-a dat un formular să-l
completeze, apoi au scris fiecare câte o declaraţie de
acord cu cele solicitate, în aceeaşi declaraţie se cerea
obligativitatea unui raport pe care trebuiau să-l prezinte
lunar colonelului Datcu. Nu li s-a dat voie să pună vreo
întrebare şi nici nu li s-a permis să cunoască motivele
acelor cereri. Totuşi, la sfârşit, ca un fel de
„compensaţie” pentru situaţia ciudată care, practic, le-a
fost impusă cu forţa, li s-a oferit o „indemnizaţie specială”
în bani, destul de consistentă pentru acele timpuri, care
urma să fie primită regulat, în fiecare lună. Imediat
după aceea cei doi indivizi au plecat.
Aici trebuie să menţionez unele aspecte care vor
putea arunca o anumită lumină asupra
comportamentului părinţilor lui Cezar. Nicolae Brad
avea peste 30 de ani, fiind cunoscut mai ales ca un om
liniştit, relativ retras şi conştiincios la locul de muncă
(era funcţionar la primăria oraşului). Obedient în cele
mai multe dintre cazuri, era totuşi capabil să facă şi
anumite compromisuri, care vădeau unele
ascunzişuri şi refulări ale psihicului său. Probabil că
Serviciul Secret de Informaţii avea deja o fişă psihologică
a sa şi îi evaluase corect tendinţele lăuntrice, deoarece
ulterior s-a dovedit că oferirea indemnizaţiei în bani a
avut ca scop principal liniştirea unor eventuale
nemulţumiri şi asigurarea unei colaborări sincere
din partea domnului Brad. Într-adevăr, psihologii i-au
evaluat corect profilul emoţional, deoarece el s-a dovedit
a fi sensibil la tipul de siguranţă materială, chiar în
favoarea unor aspecte de natură morală. Acesta a fost
„compromisul” lui Nicolae Brad, „cucerirea” lui
pentru cauza Securităţii fiind relativ uşoară.
La polul opus se afla Smaranda, tânăra mamă a lui
Cezar, a cărei fire romantică şi temperamentală nu
punea prea mare preţ pe aspectele vieţii materiale.
Încă din copilărie, pasiunea ei fusese desenul astfel
încât îşi petrecea multe ore schiţând amuzată sau,
dimpotrivă, profund transpusă, o gamă largă de
subiecte care o inspirau în mod spontan, pornind de la
peisaje şi până la jocurile neînţelese ale copilului ei.
Din nefericire, nu avea energia necesară pentru a face
faţă situaţiilor contradictorii din viaţă, care îi
provocau suferinţă. Ori, situaţia din familia ei
devenise relativ tensionată deoarece ea era obligată,
într-un anume fel, să-şi „spioneze” propriul copil. Ar fi
dorit, în refuzul ei mut dar neputincios, să-l simtă
atunci alături şi pe soţul ei, însă acesta optase repede
pentru varianta practică a problemei, care era lipsită
de complicaţii.
— În fond, nu ni se cere să facem nimic rău, îi repeta
Nicolae, pentru a o linişti. Nici măcar nu ştim la ce să
ne aşteptăm. Timpul le va rezolva pe toate, încheia el
de obicei într-un stil filosofic.
Sufleteşte vorbind, acela a constituit de fapt momentul
începutului unei rupturi între cei doi soţi, nu
neapărat lumească, ci mai mult având implicaţii de
ordin afectiv.
Cezar Brad nu a rostit nici măcar un singur cuvânt
până la vârsta de trei ani şi două luni. O anumită
perioadă de timp părinţii l-au crezut mut, dar au
realizat repede că nu aceasta era cauza, deoarece
copilul râdea, uneori ţipa şi chiar gângurea, e drept,
destul de rar, însă era o dovadă certă că afecţiunea -
dacă într-adevăr exista vreuna - nu era patologică.
Pe colonelul Datcu l-au cunoscut în prima lună după
întâlnirea cu cei doi securişti, când - conform
angajamentului semnat - trebuiau să-l viziteze şi să-
i prezinte un raport. Li s-a părut un bărbat amabil,
serios, chiar înţelegător, dând impresia că face ceea
ce face doar pentru a respecta o obligaţie. Misiunea şi-
o îndeplinea însă în mod conştiincios, discutând
amănunţit cu părinţii despre comportamentul
copilului şi notând cu atenţie tot ceea ce i se spunea
în legătură cu aceasta. Banii pentru indemnizaţia
specială îi înmâna el personal lui Nicolae Brad, în
fiecare lună. La sfârşitul fiecărei întrevederi nu uita
niciodată să adauge:
— Nu vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri, dar mai
ales nu frecventaţi nici un medic pentru consultul
copilului. Dacă apar probleme, pe mine mă sunaţi
primul, iar eu voi lua măsurile necesare.
Până la vârsta de trei ani, copilul nu a avut nici o
boală, caz rarisim, dar aceasta uşura oarecum sarcina
care era impusă părinţilor lui de a nu merge la spital,
ci de a anunţa mai întâi organele de Securitate.
Cam la acea vârstă a intervenit prima modificare
majoră în raporturile dintre părinţii lui Cezar. Acesta
mi-a povestit că mama lui avea o mare pasiune pentru
desen, talentul ei fiind evident în acest sens. În
adâncul sufletului, ea ar fi dorit chiar să picteze, însă
aceasta ar fi însemnat complicaţii financiare, o cameră
de lucru specială, timp şi încă multe altele. Se
limitase, aşadar, la simple crochiuri, schiţe,
amuzamente care îi mai înveseleau clipele de
singurătate. Foile cu desene le păstra prin casă sau,
uneori, pe cele mai reuşite le prindea pe perete, până
când acestea cădeau singure sau le înlocuia chiar ea.
Smaranda avea însă o predilecţie pentru desenul
abstract, desenând combinaţii de linii, cercuri sau
curbe într-o succesiune care aparent nu avea o idee
precisă. Ea îi spunea soţului că în felul acesta se
simţea foarte spontană şi liberă, ceea ce o reconforta
mult.
În una din zile, Smaranda Brad a desenat o serie de
cercuri simple, concentrice, în mijlocul unei foi albe
de caiet de desen. Se amuza, comparându-şi
creaţia cu aspectul unei ţinte. Deoarece cercurile îi
reuşiseră aproape perfect, ea a lipit foaia pe perete,
într-o cameră. Totul a început câteva ore mai târziu,
când l-a găsit pe Cezar aşezat în faţa acelui desen,
privindu-l fix, fără să se mişte deloc şi fără să
clipească. Deşi nu era ceva firesc, totuşi mama lui nu
a dat o importanţă prea mare evenimentului,
continuând să-şi vadă de treburi prin casă. Dar atunci
când Nicolae Brad a sosit de la serviciu, copilul se afla
tot în faţa desenului, perfect tăcut şi nemişcat. Faptul
era destul de straniu: un copilaş de trei ani, aşezat pe
pat şi privind fix, ore în şir, un desen enervant prin
simplitatea lui, în timp ce mama îşi frângea mâinile
alături de el, plângând încet şi neştiind ce să facă. Ea
încercase să-l ia cu forţa din faţa desenului, chiar
dezlipise desenul de pe perete, însă în zadar; cum era
deranjat, copilul începea să ţipe foarte tare.
Cei doi părinţi s-au privit îndelung, cuvintele fiind de
prisos, într-un târziu, tatăl a spus:
— E timpul să-i anunţăm. Cine ştie ce va mai urma?!
— Stai, aşteaptă! se agită Smaranda. Să mai lăsăm
timpul să treacă. Poate nu este decât o toană de copil.
Cu greu l-a convins să nu dezvăluie încă nimic.
Preocupaţi, şi-au petrecut restul zilei încercând
diferite metode pentru a-i abate atenţia lui Cezar de la
acel desen. Sperau că în acest fel băiatul avea să
revină la normal, însă totul a fost în zadar, Îndată ce
era deranjat, Cezar începea să ţipe, să plângă şi nu
se mai puteau înţelege cu el în nici un fel. Au renunţat
şi l-au urmărit apoi îndelung, aproape nevenindu-le să
creadă că aşa ceva era posibil: copilul lor privea fix
desenul, fără o vorbă, fără nici o mişcare, fără să
clipească. Nu mâncase nimic şi nu dădea semne că ar
vrea să o facă; tot ceea ce se petrecea în jurul lui nu
reuşea să-l distragă de la efortul concentrat în care
era implicat.
Pe la orele zece seara, Nicolae Brad l-a sunat pe
colonelul Datcu şi i-a povestit situaţia. Acesta le-a
transmis să nu intre în panică şi să nu acţioneze în
vreun fel până când nu va sosi el însuşi acolo,
împreună cu nişte persoane autorizate. Într-adevăr,
în jurul lui şase dimineaţa au sosit trei indivizi, care
erau însoţiţi de colonel. Doi dintre aceştia erau
securişti, purtând aceeaşi marcă inconfundabilă: feţe
rigide, costum îngrijit, privire glacială. A treia
persoană i-a uimit pe părinţi, deoarece era un om în
vârstă, cu trăsături asiatice, care avea o barbă scurtă,
albă şi mersul oarecum aplecat. Vorbea în limba
engleză cu unul dintre securişti. Colonelul Datcu l-
a prezentat ca fiind „un om de ştiinţă din China”
expert în astfel de cazuri, sfătuindu-i pe cei doi
părinţi să nu se îngrijoreze.
Doctorul chinez l-a urmărit cu atenţie pe Cezar, i-a
luat pulsul, i-a pipăit într-un mod aparte palma, i-a
pus o mână pe creştet şi două degete în mijlocul
frunţii, având însă grijă să nu intre în raza vizuală a
copilului. La toate acestea, Cezar a rămas complet
nemişcat şi profund absorbit de desenul din faţa lui.
Doctorul a spus ceva în limba engleză şi apoi a ieşit
cu paşi mici şi repezi din casă.
— Totul este foarte bine, dar nu trebuie să-l deranjaţi,
a tradus unul dintre cei doi securişti. Ţinem legătura
prin colonelul Datcu. Imediat după aceea au plecat
cu toţii. Cei doi părinţi se simţeau simple marionete
într-un joc neînţeles, dar conjuncturile nu le ofereau
deocamdată o altă variantă. Îngrijoraţi şi evident
marcaţi de comportamentul straniu al propriului
lor copil, ei au rămas lângă acesta, picotind de
oboseală. Abia a doua zi la prânz, după aproape 24
de ore, Cezar a dat primele semne că ar vrea să se
ridice. Copilul continua să rămână absorbit în el
însuşi, dar cel puţin a mâncat cu poftă. Părinţii au
răsuflat uşuraţi şi l-au înştiinţat pe colonel.
Acesta avea să fie începutul unui şir de evenimente
deosebite, care au marcat pentru totdeauna viaţa
lui Cezar. Nicolae şi Smaranda Brad au trecut într-
un plan secundar al interesului său, deoarece viaţa
lăuntrică şi experienţele extraordinare pe care
Cezar le-a trăit - unele dintre ele mi le-a relatat
personal, pentru a le menţiona aici - aveau să
marcheze într-un mod profund destinul lui viitor.
După acel eveniment neobişnuit. Cezar rămânea ade-
seori interiorizat şi nemişcat minute în şir, cu ochii
închişi. Aceasta se petrecea în cele mai neaşteptate
momente ale zilei, chiar şi atunci când se juca.
Odată, când mama lui îl hrănea, brusc el a închis
ochii şi a rămas astfel mai bine de 10 minute, după
care a continuat să mănânce ca şi când nimic nu s-
ar fi întâmplat.
Aceste aspecte se integraseră deja în firescul cotidian
iar părinţii copilului se obişnuiseră cu ele, fără să
înţeleagă însă cauzele lor şi fără să primească
explicaţii sau lămuriri în această direcţie, pentru că
Cezar nu rostise până atunci nici un cuvânt.
Evenimentul s-a produs însă la două luni după
întâmplarea cu desenul, când Cezar a rostit primele
cuvinte din viaţa lui. El i-a lăsat perplecşi pe toţi cei
care se aflau atunci în casă, atât prin uşurinţa şi
claritatea cu care a vorbit, cât şi prin maturitatea
ideilor sale.
În acea zi, la familia Brad veniseră în vizită nişte
rude, care îl iubeau mult pe copil. Acesta, fiind mai
retras, căuta un loc unde să rămână singur câtva
timp. Închise ochii, dar în jurul lui erau prea multe
vorbe, prea mult zgomot, prea multe întrebări. Toţi
se agitau şi, deşi nu el era în centrul atenţiei,
pregătirea mesei implica multă mişcare, discuţii,
râsete, gălăgie. Când au venit să-l ia în camera în care
era pusă masa, alintându-l în tot felul, Cezar a rostit
foarte limpede:
— Vreau să mă gândesc!
Voi trece repede peste surpriza de proporţii, dar şi
peste bucuria celor din casă, pentru a spune că din
acel moment Cezar a început să vorbească fluent si
fără nici o dificultate, dând dovadă de multă
maturitate în tot ceea ce spunea. La vârsta de patru
ani el discuta despre subiecte care îi puneau în
încurcătură şi pe cei maturi. Una dintre problemele
asupra căreia îi plăcea să insiste era cea a minţii.
„De unde vin gândurile?”, „Unde se duc ele?”, „Din
ce sunt făcute gândurile?”, „De ce nu toţi oamenii
gândesc la fel?”, erau doar unele dintre întrebările
cele mai frecvente cu care Cezar reuşea să-i pună în
încurcătură pe cei din jurul lui. Bieţii părinţi nu mai
ştiau ce să-i răspundă, îl trimiteau la joacă,
schimbau vorba, dar de cele mai multe ori Cezar era
ferm; în locul activităţilor obişnuite ale unui copil de
vârsta lui, el prefera să se adâncească în gânduri.
Fapt straniu, deşi era adeseori rugat să povestească
ce simte şi ce gândeşte în acele momente, el refuza
cu încăpăţânare să explice sau chiar să răspundă
ceva. Totuşi, foarte rar, spunea că după ce închidea
ochii simţea cum părăsea brusc camera, dar despre
locul unde ajungea nu ştia cum să vorbească şi nu
putea să-l descrie prin cuvinte.
Până la şase ani, Cezar a fost vizitat o dată pe an de
doi securişti care erau însoţiţi de misteriosul doctor
chinez. Acesta îl examina sumar, dând mereu din cap
cu un aer mulţumit şi uneori îşi aţintea privirea ca de
foc în ochii băiatului. Cezar mi-a povestit că ţinea
minte foarte bine privirea aceea aproape impersonală,
dură şi profund enigmatică a omuleţului din faţa lui,
care avea atunci un zâmbet abia schiţat. Urma să-l
întâlnească mai târziu, peste câţiva ani, şi să înveţe
de la el nebănuit de multe taine ale vieţii, pentru că
destinul le îmbinase vieţile într-un mod foarte
complex. Nu vom şti probabil niciodată ce gândea
doctorul Xien atunci când îl privea pe Cezar sau cum
interpreta el capacităţile neobişnuite ale acestuia.
Dar ştim cu siguranţă că el a jucat ulterior un rol
extrem de important în existenţa băiatului şi că a
intuit corect forţele şi dotările excepţionale ale
acestuia. Este de altfel foarte posibil ca el însuşi să fi
avut capacităţi şi puteri supranormale, deoarece
rezultatele obţinute de Cezar, ca elev al lui, sunt de
natură să confirme aproape fără dubiu acest lucru.
Doctorul Xien avea să intervină decisiv, câţiva ani
mai târziu, în pregătirea specială a băiatului. Nu
deţin informaţii suplimentare în legătură cu acest
personaj enigmatic, dar din puţinele date care mi-au
fost furnizate de Cezar am înţeles că, în acea
perioadă, Ceauşescu era foarte interesat de un
anumit program de pregătire parapsihologică şi de
utilizarea subiecţilor respectivi în cazurile foarte
secrete de interes naţional. Se pare că el a fost
influenţat de anumite informaţii din domeniul
spionajului, care îi atrăgeau atenţia asupra
cercetărilor intensive şi a experimentelor
parapsihologice efectuate de SUA şi URSS în acea
perioadă. În calitatea sa de Şef Suprem al Statului,
Ceauşescu a dat ordin ca în cadrul Serviciului de
Securitate să se înfiinţeze un departament special
pentru descoperirea, educarea şi dezvoltarea unor
subiecţi umani care prezentau capacităţi neobişnuite.
Acest ordin implica de asemenea un secret la vârf,
care depăşea cu mult pe scară ierarhică secretul
simplu de serviciu. Dacă în privinţa menţinerii
secrete a departamentului nu au fost întâmpinate
greutăţi deosebite, datorită utilizării metodei
blocajului ierarhic de informaţie, în ceea ce privea
personalul şi dotarea tehnică rămâneau încă multe
lucruri de făcut. Ca aproape orice iniţiativă
comunistă, când era vorba de investiţii - mai ales
într-un domeniu în care nimeni nu ştia şi nu putea
prea multe - lucrurile avansau cu greutate. Nu se ştie
clar în ce scop dorea Ceauşescu să folosească noua
direcţie de acţiune parapsihologică, dar putem bănui
că el viza în mare parte procedurile de manipulare
psihică a maselor populare şi de influenţare a lor mai
ales în scopul menţinerii puterii dictatoriale, iar într-
o mai mică măsură pentru capacitatea de apărare
naţională sau pentru rezolvarea diferitelor conflicte
externe.
Ceauşescu a dispus înfiinţarea acelui departament în
anul 1968, la puţin timp după venirea lui la putere,
dorind astfel să exploateze la maxim popularitatea
sa în Occident, care în acea perioadă înregistra o
cotă de apreciere în ascensiune. Succesul lui
diplomatic, de mare anvergură, a apărut ca urmare a
două aspecte principale: ostilitatea aproape făţişă în
ceea ce privea colaborarea cu Moscova şi refuzul
acţiunii armate în celebra „primăvară de la Praga”, din
1968.
Dispoziţia lui Ceauşescu de înfiinţare a departamen-
tului special de studii şi experimente pe subiecţi cu
dotări excepţionale prezenta însă, în acei ani, unele
aspecte curioase şi chiar contradictorii, ceea ce ne
poate duce la concluzia că el însuşi mai mult cocheta
cu ideea respectivă, că aceasta mustea promiţător
undeva în mintea sa, dar că nu se afla neapărat pe
lista lui de priorităţi. Totuşi, ca orice personalitate
vicleană şi cu înclinaţii paranoice, Ceauşescu dorea
cu orice preţ să se înconjoare de cât mai multe
certitudini şi modalităţi care să-i asigure o hege-
monie de necontestat, lipsită de probleme. Desigur,
nu avea cum să dezvolte în aceeaşi măsură toate
ideile pe care le avea dar de obicei revenea mai
târziu asupra fiecăreia dintre ele, făcând ca mugurele
abia ivit cu mult timp în urmă să înflorească ulterior
plin de energie.
Astfel, în 1968, Securitatea Română s-a confruntat cu
un ordin ultrasecret, care nu respecta obişnuitele
canoane de emitere; el era datat în 28 august, cu
semnătura personală a lui Ceauşescu şi - fapt extrem
de rar - cu o adnotare proprie a acestuia. Decretul
impunea înfiinţarea unui departament special,
numit Departamentul Zero, independent de
activitatea celorlalte departamente şi Direcţii din
Securitatea de atunci, cu informare directă doar la
Şeful Securităţii şi la Preşedintele ţării (această
precizare constituia chiar nota scrisă de Ceauşescu,
ceea ce atrăgea atenţia atât asupra secretului foarte
înalt al ordinului, cât şi asupra modalităţilor în care el
trebuia respectat), însă în afară de o foarte scurtă
grilă de personal şi de minime indicaţii cu privire la
direcţiile principale de acţiune - care implicau, la
început, metodele de descoperire şi observare a
viitorilor subiecţi - , decretul nu oferea alte informaţii.
De aceea, el a pus în mare încurcătură conducerea
de atunci a Securităţii Statului, deoarece pe de o parte
se referea la un domeniu de acţiune relativ nou şi
neexperimentat, iar pe de altă parte nu putea să se
încadraze în sistemul de finanţare obişnuită, deoarece
se solicita secretul absolut.
În acea perioadă de început a Departamentului Zero,
lui Ceauşescu i s-a cerut acordul pentru colaborarea
cu un alt stat, care avea o anumită tradiţie în
domeniu: China. Relaţiile diplomatice erau relativ
bune şi în 1972 autorităţile celor două ţări au
convenit la un „schimb” oarecum straniu: doctorul
Xien avea să conducă şi să ordoneze din punct de
vedere tehnic structura Departamentului din
România pe o perioadă de 15 ani, pe când Ceauşescu
se obliga să suporte bursele de şcolarizare a 100 de
studenţi chinezi în România, pe aceeaşi perioadă de
timp. China se oferea, de asemenea, să pună la
dispoziţia lucrătorilor din Departamentul Zero
(cunoscut sub prescurtarea DZ) unele dintre
rezultatele experienţelor sale în domeniul
parapsihologic, precum şi alte modalităţi utile de
desfăşurare a activităţii. Astfel au fost puse bazele
uneia dintre cele mai secrete şi teribile acţiuni umane
în România: metoda parapsihologică.
Cezar Brad a fost unul dintre primii subiecţi remar-
caţi, care au fost luaţi în evidenţa DZ. Totuşi, nici
chiar doctorul Xien sau cei cu funcţii de răspundere
în cadrul departamentului, care primeau rapoartele
scrise de la părinţii săi, nu cunoşteau detaliile sau
experienţele subtile ale copilului, adică cele care
aveau un caracter lăuntric, despre care Cezar nu
vorbea cu nimeni. Sistemul adoptat de echipa de
acţiune a DZ implica mai întâi o perioadă de „tatonare”
şi ţinere sub observaţie a subiectului şi numai după
ce acesta făcea într-adevăr dovada unor capacităţi
psihice de excepţie, el era integrat în structura
departamentului.
Uneori, această „tatonare” şi verificare putea să
dureze ani în şir, aşa cum a fost cazul lui Cezar,
alteori însă subiectul era integrat imediat după ce se
verificau informaţiile primite.
Cezar îşi formase un câmp propriu de experimentare
mentală, în care îi plăcea să se cufunde tot mai adânc
şi din care revenea îmbogăţit cu senzaţii şi percepţii
extraordinare. Nu era o lume a lui proprie, pentru că
atunci s-ar putea crede că Cezar căuta un anumit
refugiu, datorită unor ipotetice dificultăţi de adaptare
psihică sau chiar a unui anumit gen de alienare
mentală. Adevărul, însă, era altul. Simplul fapt că noi
nu putem înţelege ceea ce ne depăşeşte cu mult
capacităţile noastre actuale nu înseamnă că acel lucru,
fiinţă, comportament sau experienţă constituie un
aspect negativ şi condamnabil sau că, mai grav, el nu
există. Cazul lui Cezar Brad era straniu şi cel puţin la
acea vreme el era puţin înţeles şi acceptat chiar de
către cei din structura DZ. Situaţia se încadra, totuşi,
în tiparul solicitat pentru racolarea subiecţilor care să
facă parte din Departamentul Zero.
Trebuie să mărturisesc faptul că nici eu însumi nu
cunosc decât unele dintre acele uluitoare realizări şi
experienţe pe care le-a avut Cezar în anii fragezi ai
copilăriei sale. În general vorbind, mă consider un
om stăpân pe sine, pe cunoştinţele şi emoţiile lui, dar
cele relatate de Cezar întreceau cu mult posibilităţile
mele de imaginaţie. Desigur, atunci când ascultam
relatările sale nu aveam în faţa ochilor un om
dezechilibrat psihic, nici un creator de literatură SF şi
nici o persoană paranoică. Pentru cei care cunosc
anumite aspecte ezoterice şi iniţiatice, care mai
ocupă încă unele funcţii-cheie în aparatul de stat sau
care deţin puterea de a avea acces la unele informaţii
şi arhive strict secrete, probabil nu ar fi prea greu să
identifice rapid elementele principale ale relatărilor din
această carte. Dar pentru ceilalţi, adică pentru cei
mai mulţi oameni care sunt practic lipsiţi de
informaţia corectă şi care sunt supuşi aproape
mereu unui adevărat bombardament de date şi
relatări contradictorii, este relativ dificil să mai aibă
o opinie personală coerentă şi de bun simţ.
Prin puterea funcţiei de consilier guvernamental pe
care o deţineam în urmă cu câţiva ani, am făcut
unele cercetări discrete şi m-am convins, bazat fiind
şi pe propriile mele observaţii şi intuiţii, că Cezar Brad
era un personaj de excepţie. Modestia cu care mi-a
relatat principalele experienţe şi activităţi ale sale,
precum şi unele mici „incidente” edificatoare cu care
m-am confruntat eu însumi în prezenţa lui, m-au
convins treptat de o realitate care nu putea fi negată,
aceea că există unele fiinţe umane care depăşesc cu
mult standardele noastre conceptuale, mentale,
precum şi pe cele de eficienţă în acţiune. Prin
puterile şi capacităţile lor superioare, aceşti oameni
au forţa, dacă doresc aceasta, de a transforma chiar
destinul altor persoane.
Una dintre dovezile de necontestat asupra capa-
cităţilor sale le-am avut chiar de la prima întâlnire pe
care el a solicitat-o în urmă cu câţiva ani. Întâlnirea
a fost rezultatul unor complexe aranjamente între
anumite persoane de încredere, dar scopul ei principal
constituia încă, la acea vreme, un mister pentru
mine. Eu auzisem vag despre existenţa
Departamentului Zero în cadrul Serviciului
Român de Informaţii (SRI) actual, dar nu
cunoşteam alte aspecte suplimentare. Venisem la
punctul de întâlnire direct de la serviciu, cu maşina
instituţiei. Afară era noapte şi ploua cu găleata, astfel
că am rămas înăuntru, discutând relaxat cu
şoferul. După câteva minute, uşa maşinii s-a
deschis brusc şi Cezar s-a aşezat dezinvolt lângă
mine, pe bancheta din spate, începând să discute
amabil cu mine, calm şi abordând direct motivul
întâlnirii. Am fost repede atras de subiectul
discuţiei, astfel încât abia după câteva minute am
realizat faptul că şoferul pornise deja maşina,
conducând tăcut spre o ţintă necunoscută, fără ca eu
sau Cezar să-i fi cerut aceasta. După ce am ajuns în
faţa hotelului Sofitel, unde Cezar avea o cameră, mi-
am exprimat nedumerirea în legătură cu acţiunea
şoferului, căruia nu i se spusese nimic. În timp ce
ne îndreptam spre camera sa, Cezar mi-a explicat că,
în unele cazuri, a vorbi se dovedeşte inutil şi funcţia
mentală, atunci când este bine controlată şi
purificată de perturbaţiile exterioare, poate acţiona cu
aceeaşi eficienţă ca şi cuvintele rostite prin viu grai. Cu
alte cuvinte, el îmi spunea atunci despre principiile
telepatiei. Iniţial am crezut că glumeşte, dar imediat
după aceea mi-a explicat modul în care a procedat: în
chiar momentul în care mă saluta şi se aşeza lângă
mine în maşină, el a transmis mental şoferului, foarte
precis, destinaţia călătoriei precum şi comanda
pornirii. Şoferul, convins că auzise replica verbală, se
conformase întocmai.
— Când antrenamentul în această direcţie este inten-
siv şi perseverent, transmiterea telepatică a
gândurilor nu mai devine o problemă, îmi spuse Cezar
zâmbind uşor.
După ce am ajuns în camera lui, a desenat pe o hârtie
următoarea schemă, dându-mi simultan explicaţiile
necesare:
— Să presupunem că un om, A, se află într-o comu-
nitate de alţi oameni. Gândurile sale, care nu sunt
puternice, amestecându-se cu gândurile celorlalţi,
formează un fel de „ceaţă” mentală, pentru că acele
gânduri sunt de obicei slabe, nu au nimic precis şi
bine definit; sunt doar frânturi de idei superficiale,
care nu sunt aprofundate. Putem spune că atunci
fiecare dintre indivizi trăieşte relativ izolat, într-o lume
mentală care îi este proprie, dar care totuşi este
influenţată într-un grad mai mare sau mai mic - în
funcţie de receptivitatea pe care o manifestă persoana
respectivă - de gândurile celor din jur.

„Ceaţa” mentală

Cel mai adesea ei percep aceste influenţe exterioare


în mod inconştient, ca pe nişte schimbări de
dispoziţie psihică sau de stare lăuntrică. De aceea
am folosit termenul de „ceaţă” mentală, pentru că
la acest nivel oamenii nu se „văd” unii pe alţii,
întocmai ca o corabie plutind pe o mare ceţoasă, fără
să aibă nici un punct de reper.
Cezar a tăcut un timp, desenând încă o schemă.
— Dacă însă un om va emite un gând foarte concen-
trat, acesta va fi întocmai precum un fascicul de
lumină concentrată, ca un „laser”, mi-a explicat el
mai apoi. În plus, dacă acel om îşi direcţionează
fasciculul mental foarte precis către un alt individ, B,
atunci acesta îl va percepe şi îl va „vedea” mental ca o
lumină puternică prin „ceaţa” înconjurătoare, ca
raza luminoasă a unui far pe ţărm, ca o lumină
puternică ce ghidează vapoarele spre mal. Aşadar,
procesul e simplu, dar necesită un antrenament
asiduu.

Alţi indivizi

FOCALIZAREA MENTALĂ

— Dar ce ai vrut să spui prin „purificare” mentală? l-


am întrebat eu cu o inocenţă justificată, deoarece
explicaţiile pe care mi le oferea erau atunci cu totul
inedite pentru mine.
— Ceea ce noi numim mental sau minte este în realitate
un angrenaj foarte complex şi subtil, care comportă
multe diviziuni sau funcţii şi este totodată structurat
pe diferite frecvenţe energetice de vibraţie, îmi
răspunse Cezar cu bunăvoinţă. Unii numesc
aceste benzi de frecvenţă „capacităţi” sau „puteri”.
De aceea, nu toţi oamenii pot să realizeze aceleaşi
lucruri, pentru că nu toţi oamenii au aceleaşi „puteri”.
De pildă, A are capacitatea să se concentreze repede
atunci când învaţă, B îşi stăpâneşte bine emoţiile,
C are o memorie mult mai bună faţă de memoria
celorlalţi, dar toate nu reprezintă totuşi decât infime
posibilităţi din cele pe care le avem la dispoziţie. Chiar
şi aşa, ele se evidenţiază în mediocritatea mentală
înconjurătoare, dar încă nu sunt cizelate şi nici
educate în mod corespunzător. Prin anumite metode
de antrenament, capacităţile mentale ale omului pot
fi dezvoltate foarte mult, ceea ce va face ca, ulterior,
el să acţioneze cu o mare eficienţă. Aceasta numesc eu
„purificare”, întrucât atunci gândirea, metaforic
vorbind, lasă în urmă un „balast” nefolositor, care este
reprezentat de gândurile secundare, adeseori viciate
de intenţii rele, care fie nu au un conţinut real, fie sunt
slabe şi lipsite de forţă. Cel care reuşeşte să „cureţe”
astfel mintea, dobândeşte o forţă mentală
extraordinară. Mintea lui poate să pătrundă atunci
cu uşurinţă prin „ceaţa” mentală a maselor de
oameni, la fel cum o săgeată străbate fumul. Doar de
la acel nivel încolo omul află şi experimentează în
acelaşi timp faptul că mintea, ca formă energetică
subtilă, are întâietate asupra materiei şi, ca urmare, o
supune şi o controlează. Aşa apar puterile
paranormale, însă ele implică deopotrivă şi un înalt
grad de trezire a conştiinţei individuale, pentru că
atunci responsabilitatea este foarte mare. Puterile
supranaturale pe care le are un individ îl pot face pe
acesta să acţioneze în mod egoist şi orgolios, com-
plicând mult destinul său. Este ca atunci când arunci
cu o minge în perete: ea se întoarce la tine şi te
loveşte cu aceeaşi forţă. Trebuie să acţionezi deci cu
maturitate şi discernământ în folosul celor din jur,
şi nu doar pentru tine însuţi. Din nefericire, unii
oameni îşi dezvoltă astfel de puteri pentru a sluji
anumite interese egoiste, individuale sau de grup
restrâns. În unele cazuri problema este chiar mult mai
gravă, deoarece se urmăreşte influenţarea maselor de
oameni în scopul dobândirii puterii şi controlului
absolut asupra lor. Tocmai de aceea te-am chemat aici;
vreau să dezvălui aceste adevăruri şi tu poţi să ajuţi
mult la cunoaşterea lor publică.
Eram cu totul uluit de ceea ce auzeam. Într-o
perioadă de doar cîteva zeci de minute mă
confruntasem deja cu idei şi noţiuni despre care nici
măcar nu îmi închipuiam că există. O parte din
mine se revolta, spunându-mi că, fără îndoială, eram
ţinta unor minciuni sau a bătăii de joc. Întregul
scenariu mi se părea oarecum fantasmagoric: prea
repede, prea mult, prea neaşteptat. Cu toate acestea,
impulsul dominant era acela de a avea încredere
deplină în Cezar Brad şi chiar dorinţa de a colabora
necondiţionat cu acesta. Suspiciunile mele, fireşti
într-o asemenea situaţie, nu reuşeau să înfrângă
intuiţia profundă că ceea ce făceam era bun şi nobil.
Omul din faţa mea îmi inspira o tainică încredere şi
siguranţă interioară, care elimina aproape orice
tendinţă de divagaţie şi revoltă a raţiunii mele
„normale”, deschizându-mi calea spre un teren
misterios şi totodată fascinant prin atracţia pe care
o exercita asupra mea.
Cezar nu dorea să piardă nici o clipă cu discuţii
inutile sau introduceri complexe şi îndelungate. El
îmi dădea astfel impresia certă a hotărârii de
nestrămutat în ceea ce şi-a propus, mergând direct la
ţintă, fără ocolişuri, fără amânări. Cu toate acestea,
nu am simţit nici măcar o clipă sentimentul unei
obligaţii sau a presiunii pentru a accepta
propunerea lui. Acesta a fost un factor decisiv
pentru mine. Cezar Brad avea, printre altele,
uimitoarea capacitate de a-ţi induce entuziasmul
debordant într-o anumită direcţie, de a-ţi capta fără
efort atenţia şi interesul, însă aceasta era o influenţă
în mod evident spontană şi perfect naturală din partea
lui, era chiar radiaţia lui subtilă care te cuprindea în
mod foarte plăcut.
Sunt nerăbdător să înfăţişez cât mai repede aspectele
uluitoare care au urmat, dar totuşi „misiunea” mea
trebuie să se desfăşoare gradat, deoarece altfel risc să
dau naştere la anumite suspiciuni în mintea
cititorului, care s-ar confrunta atunci cu o încâlceală
de fapte şi relatări expuse haotic şi aparent fără
legătură între ele. Voi reveni, deci, la expunerea
cronologică a principalelor evenimente din viaţa lui
Cezar Brad, pentru ca cititorul să înţeleagă cât mai
bine felul în care el a reuşit să pătrundă dedesubturile,
scopurile şi modalităţile de acţiune ale anumitor
personaje şi organizaţii oculte care acţionează la nivel
mondial şi care într-un mod insidios şi-au întins
tentaculele şi în România. Aşa după cum se va vedea,
însă, aceasta avea să ducă la o spectaculoasă
schimbare de situaţie al cărei protagonist principal a
fost Cezar.
După cum am mai spus, punctul culminant l-a consti-
tuit uluitoarea descoperire din Munţii Bucegi, care
în prezent implică mai multe state şi regiuni ale
globului terestru, dar mai ales puterea statală şi
diplomaţia americană. Cunoştinţele mele despre
acest subiect mă determină să afirm că, imediat
după marea descoperire din munţi, în 2003, relaţiile
diplomatice între România şi Statele Unite ale
Americii au devenit foarte complexe iar echilibrul lor
era destul de delicat. Situaţia se datora unor tensiuni
cauzate de anumite intenţii divergente care au
rezultat după extraordinara descoperire făcută în
munţi. Printre altele, aceste intenţii vizau chiar
condiţia actuală a omenirii, însă în lunile care au
urmat după acel eveniment epocal, tensiunile au fost
aplanate datorită unui plan comun de acţiune care
a fost stabilit la cel mai înalt nivel al diplomaţiei celor
două state. Voi prezenta însă în mod amănunţit
aceste aspecte la timpul cuvenit. Deocamdată voi
preciza că înţelegerea dintre România şi SUA nu a
convenit anumitor factori politici din ţara noastră, care
au vederi mult mai progresiste, creând astfel noi
tensiuni şi provocând chiar o schimbare de opinie
pe eşichierul politic din România. Informaţiile de
ultimă oră pe care le deţin, care mi-au parvenit chiar
înainte ca această carte să intre la tipar, îmi confirmă
o viitoare întrevedere cu Cezar Brad (la aproape un an
de la ultima întâlnire) în care voi afla alte aspecte
fulminante şi foarte secrete în legătură cu „marea
expediţie” pe care acesta, împreună cu o echipă
mixtă româno-americană, a făcut-o pornind de la
realitatea descoperirii din Munţii Bucegi. Deşi
cunosc deja datele principale ale acestei călătorii,
prefer să nu anticipez, ci să prezint totul într-un
mod coerent şi în detaliu, după ce voi intra în
posesia altor informaţii preţioase. Consider acest
demers necesar mai ales pentru că oamenii au dreptul
să ştie adevărul istoric şi, de asemenea, să cunoască
cine şi de ce a urmărit să manipuleze acest adevăr
de-a lungul timpului. Acesta este firul călăuzitor al
relatării din această carte. Fie că el va avea răsunet
în conştiinţa oamenilor, fie că, dimpotrivă, va fi
întâmpinat cu ironie şi neîncredere, eu îmi exprim
totuşi convingerea că demersul pentru scrierea si
publicarea acestei cărţi este unul profund benefic şi
pozitiv, pentru că cel puţin va naşte anumite întrebări
în conştiinţa oamenilor şi va emula interesul spre
dimensiunile oculte, subtile, ale cunoaşterii de sine.
La vârsta de şapte ani Cezar a fost dat la şcoală, dar
acolo el nu a excelat la nici o materie. Era un elev
normal, cu o activitate şcolară medie. Nimic nu lăsa
să se înţeleagă ceva despre preocupările şi gândurile
sale, iar notele pe care le avea reflectau mai mult
ceea ce el auzea şi înţelegea în clasă, deoarece acasă
nu învăţa aproape niciodată. Totuşi, prin clasa a treia,
părinţii lui au fost chemaţi la şcoală de învăţătoare,
care era profund tulburată şi nedumerită. Ea dorea
să ştie dacă aceştia au observat ceva neobişnuit în
comportamentul băiatului, însă atât Nicolae cât şi
Smaranda Brad au negat cu hotărâre, aşa cum li se
ceruse de către reprezentnţii Securităţii. Învăţătoarea
le-a relatat atunci ceea ce se petrecuse; întrucât
trebuia să corecteze nişte lucrări scrise, ea le
dăduse elevilor să înveţe pe de rost o poezie de câteva
strofe, pe care în prealabil o citise cu voce tare în faţa
clasei. La scurt timp după aceea, însă, a avut
surpriza să constate că Cezar se uita absent pe
fereastră, în timp ce toţi ceilalţi învăţau poezia.
Atunci i-a atras atenţia, dar după câteva minute l-a
surprins în aceeaşi atitudine.
— Cezar! Ridică-te în picioare! se răsti ea la copil. De ce
nu înveţi poezia ca toţi ceilalţi?
Băiatul nu părea deloc intimidat de tonul ameninţător
al învăţătoarei, rămânând calm şi stăpân pe sine.
— Dar eu o ştiu deja, răspunse el încet.
— Cum adică o ştii deja? De ce minţi?
—Nu mint. Am auzit-o când aţi citit-o dumneavoastră.
Indignată de curajul copilului, dar şi curioasă să afle
adevărul, învăţătoarea îi ceru să recite pe de rost poezia
în faţa clasei. Cezar spuse fără nici o greşeală
întreaga poezie.
— Am crezut că o învăţase înainte, acasă. Dar aceea
era o lecţie nouă şi în plus, aşa după cum ştiţi, el nu
prea face exces de zel cu învăţatul, a explicat în
continuare femeia, surescitată. L-am pus mai apoi să
recite alte două poezii, la fel de lungi, care nu erau în
manual şi pe care eu i le citeam înainte o singură
dată; după ce mă asculta atent, le recita apoi fără
nici o greşeală sau pauză. De aceea v-am chemat să
discutăm, pentru că eu nu am mai văzut aşa ceva.
Curând, însă, incidentul a fost uitat. Cezar mi-a spus
că a înţeles foarte repede utilitatea faptului de a nu ieşi
cu nimic din comun, atunci când se afla printre
ceilalţi oameni, deoarece în felul acesta evita
tracasările, curiozitatea sau chiar răutăţile sau
invidiile care proveneau mai ales din partea colegilor
săi.
— Simţeam, chiar la acea vârstă fragedă, că era foarte
important să nu atrag atenţia asupra mea. Erau
alte lucruri, mult mai importante, care îmi solicitau
din plin atenţia şi interesul atunci când mă
întorceam acasă, în camera mea, îmi povestea el
zâmbind enigmatic.
Se referea, bineînţeles, la misterioasele experienţe de
natură subtilă pe care le avea atunci când se cufunda
în el însuşi, profund abstras de la influenţele mediului
exterior. Părinţii renunţaseră demult să-l mai
deranjeze cu diverse întrebări despre atitudinea lui.
Aceasta li se părea chiar normal şi se obişnuiseră, de
asemenea, cu rapoartele pe care le făceau lunar şi cu
vizitele inopinate ale celor de la Securitate. Până să
împlinească zece ani, cei din jur au mai avut doar o
singură dată ocazia să-l privească pe Cezar ca pe o
fiinţă umană „stranie”, atunci când el a avertizat-o
în mod special pe mătuşa lui, care venise în vizită la
familia Brad.
Cezar nu ştia de sosirea mătuşii, însă când a intrat în
casă şi a văzut-o, a rămas pironit, privind parcă prin
trupul femeii care se afla în faţa lui. Cu toţii au
observat că ceva nu este în regulă şi l-au întrebat dacă
s-a întâmplat ceva rău sau dacă nu se simte bine,
însă băiatul nu a răspuns nimic şi a plecat în camera
sa. Abia spre seară, tulburat şi neliniştit, el a întrebat-
o pe mătuşa lui când se va întoarce acasă, în
Bucureşti. Aflând că ea îşi cumpărase bilet la tren
pentru a doua zi, păru să se mai liniştească. Totuşi, el
a rugat-o să nu călătorească cu maşina, ceea ce nu a
prea fost luat în seamă de nimeni din cei prezenţi.
Emilia, mătuşa lui Cezar, urma să plece a doua zi la
Bucureşti împreună cu fratele ei, Nicolae Brad,
pentru rezolvarea unor probleme de ordin familial. În
mod paradoxal, însă, ei nu s-au trezit la timp a doua
zi dimineaţă, deoarece soneria ceasului nu a
funcţionat şi au pierdut trenul. Prezenţa Emiliei era
însă imperios necesară la Bucureşti în acea
dimineaţă, astfel încât ea a luat o maşină de ocazie,
ocupând ultimul loc rămas liber în aceasta. Tatăl lui
Cezar s-a întors acasă, urmând să sosească şi el în
capitală cu următorul tren.
Vestea năpraznică a sosit cu puţin timp înainte ca el
să plece la gară. Maşina în care se urcase Emilia
avusese un accident grav în apropiere de Bucureşti;
dintre toţi ocupanţii maşinii, doar ea a murit, ceilalţi
fiind răniţi, dar totuşi în afara oricărui pericol.
Smaranda Brad a fost singura care şi-a amintit de
comportamentul ciudat al lui Cezar, precum şi de
sfatul pe care el i l-a dat mătuşii Emilia. Ea a
menţionat acest fapt în raportul lunar, dar chiar şi
acel incident notabil a pălit ca importanţă în faţa
imensei surprize pe care ea a trăit-o la puţin timp
după aceea, o dată cu evenimentul care avea să-l
îndepărteze pe Cezar pentru totdeauna de familia lui.
Desprinderea

Cezar avea zece ani, dar nivelul său de percepţie,


judecată şi comportament depăşea cu mult această
vârstă. Era foarte puţin cunoscut de ceilalţi copii care
locuiau pe aceeaşi stradă, pentru că se juca foarte rar
cu ei. Aceştia îl priveau ca pe un ciudat, inventând
diferite poveşti răutăcioase despre el. Cezar nu le
dădea nici o atenţie. Pasiunea lui era aceea de a
rămâne timp îndelungat, chiar ore în şir, cu ochii
închişi, absorbit profund asupra unor realităţi despre
care părinţii lui nu aveau nici cea mai mică idee.
Ascultându-l cum îmi vorbea despre aceste aspecte,
am considerat că este momentul potrivit să-l întreb
eu însumi despre experienţele pe care le trăia în
acele momente cu totul speciale, dar complet
neînţelese de ceilalţi.
Cezar s-a gândit câteva clipe, căutându-şi în mod evi-
dent cele mai potrivite cuvinte.
— Este foarte dificil să explici în termeni obişnuiţi
anumite realităţi care nu se încadrează în tipologia
standard de logică şi raţiune, care domină în prezent
mai ales viziunea occidentală despre viaţă. Mai
curând, aceste lumi subtile au afinităţi cu descrierile
misticilor hinduşi care prezintă experienţele lor
spirituale, foarte asemănătoare cu cele pe care le-am
trăit eu însumi.
Aceea a fost singura dată când Cezar mi-a relatat pe
scurt unele dintre misterioasele lui stări şi trăiri
profunde, care erau atât de stranii şi neobişnuite
pentru oamenii comuni.
— Odată am revenit în realitatea fizică înconjurătoare
complet buimăcit, fără să recunosc minute în şir locul
în care mă aflam, a continuat el să-mi povestească.
Deşi aveam ochii deschişi, vedeam ca prin ceaţă sau,
mai bine zis, nu-mi dădeam seama de existenţa
contururilor obiectelor din jur. Treptat, foarte încet,
am început să mă readaptez la condiţia mea
obişnuită; atunci am înţeles foarte clar că între minte
şi simţuri există o anumită legătură. Fusesem atât de
profund absorbit în anumite dimensiuni subtile, încât
depăşisem cu mult această conexiune. De obicei este
relativ dificil să te desprinzi de lumea obiectivă,
adică să te focalizezi lăuntric cât mai bine, ignorând
senzaţiile exterioare care provin de la simţuri, ceea ce
pentru mine nu mai constituia însă o problemă. În
mod paradoxal, atunci dificultatea mea consta în a
reface legătura dintre minte si simţuri, pentru ca în
felul acesta să mă integrez din nou în ciclul
informaţional extern. Fără îndoială, vederea îmi era
foarte bună, ochii îi aveam deschişi dar, cu toate
acestea, îmi era greu să mă adaptez la condiţiile
obişnuite din exteriorul meu. Ca să înţelegi mai bine,
imaginează-ţi că ai trăit mai mulţi ani într-o
metropolă a lumii, având acces la un nivel de trai
foarte înalt. Printr-un anumit concurs de împrejurări,
ajungi apoi pe o insulă mică şi pustie, în mijlocul
oceanului, unde domină peisajul stâncos iar condiţiile
de viaţă sunt primitive. Saltul involutiv este uriaş şi îţi
va fi necesar un anumit timp pentru a te acomoda
corespunzător.
Mi-am dat seama cu această ocazie că mintea umană
este strâns asociată cu senzaţiile corporale, dar cu
toate acestea ea poate, de asemenea, să fie şi liberă de
ele atunci când este ferm controlată şi stăpânită
printr-o practică perseverentă. Uneori alunecam în
stări de transă atât de profunde, încât mama era
nevoită să-mi dea câteva palme pentru a mă face să
revin la realitatea obiectivă. Câteodată, cuprins de
bucuria euforică pe care o resimţeam la ieşirea din
meditaţie, mă străduiam în mod sincer să le explic
părinţilor mei ce trăiam eu de fapt în acele momente,
care erau asociate unor stări foarte rafinate de
conştiinţă. Din nefericire, cuvintele sunt prea limitate
pentru a surprinde bogăţia stărilor nuanţate care
sunt proprii unor manifestări subtile, superioare
planului fizic. Lumile subtile foarte înalte şi elevate
sunt de multe ori inconceptibile pentru standardele
de reper ale unei conştiinţe gregare din planul fizic.
Odată am făcut totuşi o tentativă să explic prin cuvinte
percepţiile pe care le-am avut într-o astfel de
experienţă meditativă, deoarece părinţii mei au
insistat foarte mult să le descriu aceasta. Le-am spus
că singura asociaţie de forme şi culori care îmi venea
în minte şi care s-ar fi potrivit cel mai bine pentru
descrierea acelei lumi subtile foarte rafinate la care
avusesem acces, era ca un cadrilaj de benzi neregulate
ca grosime, de culoare roşie şi galbenă pe un fond
indigo. Eram foarte bucuros că fusesem inspirat şi
găsisem această imagine plastică prin care redam cât
mai bine caracteristicile acelei lumi, însă
entuziasmul meu a pierit aproape imediat atunci cânt
le-am observat privirea lungă şi compasivă la adresa
mea. Am realizat atunci că orice strădanie în
această direcţie nu ar avea nici un rezultat notabil.
Ignoranţa este un factor teribil de limitare a
evoluţiei omului. Am renunţat deci o dată pentru
totdeauna să mai încerc să exprim ceea ce era
practic cu neputinţă de redat.
Atunci când intram în meditaţie profundă şi
evadam practic din această lume, senzaţia cea mai
notabilă pe care o percepeam în acele momente era
imensa libertate de acţiune şi sentimentul clar că
pot înţelege misterul oricărui loc sau oricărei fapte
de pe această planetă. Cu timpul, am învăţat să
explorez spaţii cu mult mai îndepărtate, dar nu te
gândi că aceasta se petrecea ca într-o călătorie cu
un mijloc de transport, (într-adevăr, în acea clipă
urmăream să-mi imaginez o astfel de experienţă
subtilă la nivel mental şi îmi închipuiam că ea s-ar
fi putut asocia cu zborul unei nave cosmice în
spaţiul sideral. Cezar mi-a surprins însă imediat
gândul şi m-a corectat plin de înţelegere.)
— Lumile mentală şi cauzală sunt guvernate de alte
legi şi caracteristici, cu mult mai vaste decât cele
pe care le cunoaştem noi la nivelul planului fizic în
care existăm; totuşi, întâlnirea noastră nu are ca
subiect o astfel de discuţie. Este suficient să-ţi
spun că în „călătoriile” mele prin dimensiunile
subtile nu mă simţeam niciodată singur, ci
totdeauna eram ghidat într-un mod ferm si precis
de o forţă pe care eu o sesizam ca fiind gigantică,
dar plină de iubire, care deseori îmi explica şi îmi
revela multe dintre misterele cu care mă
confruntam. Datorită acestui gen de „protecţie”
subtilă am reuşit să traversez cu bine primii ani ai
copilăriei şi experienţele psihice - unele dintre ele
foarte stranii - pe care le-am trăit.
Cezar rămase câteva clipe tăcut. Mi-am dorit atunci
şi eu, din tot sufletul, să ajung să cunosc aceste
taine ale lumilor superioare, care poate mi-ar fi
oferit un răspuns viabil în ceea ce priveşte rolul meu
în această lume. Într-un mod mai mult sau mai puţin
evident, fiecare dintre noi a simţit acest impuls
lăuntric măcar o dată în viaţă, însă de cele mai multe
ori destinul este cel care ne oferă calea pentru a-l urma
sau nu. În ceea ce mă priveşte, am considerat că „vocea”
destinului meu era chiar Cezar Brad şi mă simţeam
foarte nerăbdător ca, prin intermediul lui, să învăţ
cât mai multe despre diferitele aspecte iniţiatice,
care de obicei sunt foarte ocultate.
În anul 1980 a intervenit prima schimbare majoră din
viaţa lui Cezar. Familia Brad îşi crease renumele de
„ciudată” printre vecini, mai ales datorită faptului că
membrii ei aproape că nu întreţineau legături cu
aceştia, se retrăseseră ca într-o carapace şi
răspundeau în mod evaziv atunci când erau întrebaţi.
Pe de altă parte, Cezar petrecea tot mai mult timp
retras în camera lui, fiind adâncit în meditaţiile sale
profunde. Faptele s-au petrecut cu repeziciune, într-
un stil caracteristic Securităţii Statului, ale cărei
opresiuni şi abuzuri asupra oamenilor erau deja de
mare notorietate în acea vreme.
Pe la începutul lunii ianuarie a acelui an, într-o zi de
iarnă calmă, liniştită, cu fulgi de zăpadă mari şi
generoşi acoperind cu albeaţa lor sclipitoare oraşul
mic de la poalele munţilor, Cezar a venit de la şcoală
într-o stare de mare efervescenţă lăuntrică, a cărei
cauză nici el nu şi-o putea lămuri prea bine.
Nerăbdător, ca aproape totdeauna când se întorcea
acasă, el a intrat în cameră şi s-a aşezat pe pat în
poziţia lui favorită, cu picioarele încrucişate, pentru
a intra astfel într-o cât mai profundă stare de me-
ditaţie. Cunoscându-i deja obiceiul, mama lui nu l-a
deranjat, dar l-a anunţat că nu peste mult timp va
trebui să vină la masă. Ceea ce s-a petrecut în
următoarele ore pune la grea încercare buna-credinţă
a unui om. Mă voi strădui să redau cât mai fidel
situaţia respectivă, folosind chiar cuvintele prin care
Cezar mi-a relatat-o, la mai bine de douăzeci de ani
după ce el însuşi a trăit acea memorabilă experienţă.
— Am pătruns destul de repede în vastitatea spaţiului
mental care pe atunci îmi era deja familiară şi m-
am adâncit în contemplarea unor aspecte
abstracte, care aveau legătură cu energiile
arhetipale a ceea ce noi numim „aer”. Atunci când
mă cufundam în meditaţie, lumea din jurul meu se
schimba în întregime; eram învigorat mereu de un
şuvoi nesecat de energie şi mă simţeam totodată foarte
liber, avid de a cunoaşte totul. Mă refer la o
cunoaştere mult superioară cunoaşterii profane pe
care de obicei o putem întâlni în cărţi şi manuale.
Cunoaşterea ştiinţifică modernă este ea însăşi destul
de limitată, în special pentru faptul că se bazează pe
efecte, dar nu înţelege cauzele fundamentale ale
acestora. Eu mă refer la acel tip de cunoaştere care nu
este discursivă, ci care este profund intuitivă şi
spirituală. Aceasta nu poate fi înţeleasă în mod
teoretic, dar poate fi asimilată prin experimentare
directă. Limitele corpului fizic nu mai sunt
percepute de conştiinţă, care atunci vibrează
nuanţat, în funcţie de subiectul ales pentru
meditaţie. Mă cufundasem deci în lumea sublimă a
unui sunet care venea de pretutindeni; de fapt, aveam
mai curând senzaţia de sunet luminos, plin de o energie
pură şi extrem de rafinată. Senzaţia generală pe care
o resimţeam atunci era aceea de grandoare nesfârşită,
fără limite. Nu ştiu cât timp trecuse de când mă
lăsasem cuprins de acea infuzie sonor-luminoasă, dar
nu cred să fi depăşit o oră. Eram foarte vag conştient
de trupul meu şi de ambianţa înconjurătoare şi, la
un moment dat, am simţit un tremur slab în picioare
şi legănarea uşoară a corpului meu fizic pe care, în
mod straniu, aproape că îl observam din exterior. Era
o senzaţie de relativă instabilitate dar nu mi-am făcut
probleme, deoarece mă mai confruntasem până
atunci cu experienţe asemănătoare. Totuşi, ceva era
ciudat, întrucât nu mai simţeam o bază, ca şi cum nu
mai şedeam pe pat. Într-o stare de semitrezie am
deschis ochii şi atunci am tresărit involuntar, căci mă
aflam în aer, deasupra patului, cam la jumătate de
metru distanţă de acesta. Picioarele erau încrucişate
aproape ca în poziţia iniţială, dar puţin lăsate în jos.
Corpul se legăna foarte încet în aer, rămânând
aproximativ în aceeaşi zonă. Nu eram speriat, ci mai
curând surescitat de emoţia puternică pe care o
resimţeam atunci în întreaga mea fiinţă. Mă gândeam
că, pe viitor, va trebui să controlez foarte bine acest
fenomen dacă voiam să nu dau naştere unor prob-
leme şi complicaţii serioase în viaţa mea.
Chiar în momentele când reflectam la aceasta, mama
mea a deschis brusc uşa pentru a mă chema la masă.
Cred că nu e prea greu să îţi închipui ce a urmat după
aceea; nu a leşinat, dar s-a speriat foarte tare, lipindu-
se de perete şi privindu-mă îngrozită. Eu însumi, şocat
oarecum de zgomotul uşii care s-a deschis brusc şi de
ţipătul înăbuşit al mamei, am revenit într-un mod mai
dur la condiţia normală, căzând pe pat, într-o parte.
Simţeam o vagă senzaţie de greaţă şi o durere la
nivelul gâtului.
Cezar mi-a relatat acel eveniment într-un mod cât se
poate de simplu şi firesc, fără să urmărească absolut
deloc să mă convingă de adevărul spuselor sale. În
acelaşi timp a urmărit să mă facă să înţeleg că
revelaţia unui aspect deosebit sau credinţa în ceva
anume nu constituie de obicei rezultatul direct al
satisfacerii unei curiozităţi banale. Simţeam în mod
clar că, dacă eu aş fi solicitat atunci o astfel de
dovadă, m-aş fi confruntat cu un refuz politicos.
Cu altă ocazie, Cezar mi-a explicat că cei care au
anumite puteri paranormale şi care au înţeles
profund semnificaţia, cauza şi menirea acestora, nu
vor acţiona niciodată în mod orgolios pentru a
demonstra celorlalţi oameni capacităţile lor deosebite
şi nu-şi vor folosi puterile supranaturale în scopuri
egoiste, personale. De aceea, niciodată aceste
persoane nu vor dori să le fie recunoscute meritele şi
nu vor umbla după faima care este trecătoare. În plus,
cei care cu adevărat sunt autentici în cunoaşterea,
experienţa şi puterile pe care le deţin nu vor insista
să-i convingă pe cei suspicioşi, materialişti şi
neîncrezători, deoarece convingerea veritabilă
trebuie să survină în primul rând din interiorul
acestora, pentru ca ea să fie stabilă şi să dea roade în
viitor.
Minţile celor mai mulţi oameni sunt slabe şi
nepregătite să se confrunte cu anumite realităţi
şocante. Pentru a suplini acest neajuns, ei adoptă în
cele mai multe dintre cazuri o atitudine arogantă şi
ironică în ceea ce priveşte domeniile „interzise”,
adică cele care se află la limita dintre materialitate şi
planurile subtile ale Creaţiei. Necredinţa lor
maschează de fapt lipsa voinţei de a cunoaşte, care
la bază are un profund sentiment de frică faţă de
necunoscut. De multe ori ei caută să se amăgească, atât
pe ei înşişi cât şi pe cei din jur, afirmând că dacă vor
asista la demonstraţia unei puteri paranormale, care
să nu fie o înşelătorie, vor crede imediat că lumea
înseamnă cu mult mai mult decât universul fizic.
Experienţa a arătat că în cazul unei astfel de
demonstraţii şocul pe care îl suferă o minte
nepregătită este adeseori prea brusc şi puternic
pentru nivelul ei redus de înţelegere. În general
vorbind, spectatorul unor astfel de demonstraţii
urmează două căi posibile: fie neagă în continuare,
chiar vehement, ceea ce tocmai a solicitat şi apoi a
văzut cu propriii lui ochi, degenerând chiar,
câteodată, în veritabile crize de isterie; fie recurge la o
acceptare formală de moment, care în realitate este
lipsită de convingere lăuntrică. Această acceptare
va fi de altfel înlocuită foarte repede cu vechea
necredinţă, ca un zid de protecţie psihică în faţa a ceea
ce nu poate fi înţeles sau care i-ar putea tulbura rutina
zilnică a unei vieţi anoste.
Am înţeles astfel că practica aduce, în timp, cre-
dinţa, deoarece chiar efortul pe care îl depunem
atunci este, într-un anumit fel, un gen de credinţă.
În fond, marea majoritate a oamenilor are o credinţă
şi încă una fermă, dar care este orientată în mod
distructiv şi pervertit. Astfel, mulţi cred cu tărie că ei
nu cred şi aceasta este de ajuns pentru a alimenta
noianul de temeri şi îndoieli, de angoase şi
prejudecăţi, privându-i de capacitatea de a înţelege
lucrurile în esenţa lor. În plus, poate cel mai mare
neajuns este că ei se închid sufleteşte, aproape fără
să realizeze aceasta. Devin superficiali şi egoişti, iar
sentimentele lor sunt atunci fade, lipsite de forţa şi
pulsaţia unei trăiri autentice. Cel mai adesea, omul îşi
creează singur limitele.
Probabil că Smaranda Brad nu era încă pregătită pen-
tru ceea ce văzuse. În acea zi, capacitatea ei de
înţelegere a fost pusă la grea încercare dar se pare că
nu a avut puterea necesară pentru a traversa emoţia
necunoscutului. Când Nicolae Brad a venit acasă de
la serviciu, soţia lui i-a povestit incidentul. Au căzut
de comun acord să-l anunţe pe noul om de legătură
(colonelul Datcu fusese avansat în funcţie într-un alt
oraş).
Noaptea târziu, în faţa casei a sosit un autoturism din
care au coborât doi agenţi de securitate. De această
dată, doctorul Xien nu mai era prezent. Evenimentul
care fusese menţionat în raport implica un alt gen de
măsuri, iar protocolul acţiunii era diferit. Sub
pretextul unui control special la care trebuia să fie
supus, Cezar a fost luat în primire de agenţi, a fost
urcat în maşină şi aceasta a dispărut în trombă, în
negura nopţii. A fost ultima dată când şi-a mai văzut
părinţii.
Capitolul 2

Departamentul Zero

În anul 1980, după treisprezece ani de la înfiinţarea


acestei secţii „oculte” a Securităţii Statului, în cadrul
ei au fost realizate mai multe obiective care să per-
mită o orientare clară a scopurilor pentru care a fost
creată. Dacă în primii ani năuceala provocată de
„toana” lui Ceauşescu pentru înfiinţarea
departamentului a provocat destule confuzii şi reale
greutăţi de acomodare cu specificul activităţii,
deceniul al nouălea a fost întâmpinat cu o structură
organizatorică destul de bine definită si cu o bază
materială acceptabilă. De altfel, problema finanţării a
constituit încă de la început un punct „fierbinte”,
deoarece Ceauşescu - aparent în mod inexplicabil
-„uitase” să precizeze modalitatea prin care aceasta
să fie asigurată. Pe de altă parte, nimeni nu a avut
curajul să facă lumină în nebuloasa începutului,
pentru că în faţa dictatorului comunist o asemenea
întrebare ar fi fost sinonimă cu sfidarea sau cel
puţin cu incompetenţa. Ambele variante ar fi
însemnat distrugerea carierei şi mari probleme
existenţiale pentru cel „întreprinzător”. Metoda era cea
care se aplica de obicei în cazurile extreme: se invoca
ordinul absolut al Şefului Statului şi se cumula
fondul de finanţare din retragerea unor sume de bani
din fondul altor domenii. Aceasta a constituit soluţia
de compromis pentru primii trei ani după înfiinţarea
departamentului.
Cu timpul, lucrurile au evoluat, căpătând conturul a
două baze secrete de lucru: una era situată în
apropierea oraşului B..., iar cealaltă în Munţii
Retezat, la mică distanţă de Valea Ursului (nume de
cod). Datorită faptului că după o perioadă de la
înfiinţarea departamentului exista deja o oarecare
bază logistică, din anul 1972 s-a trecut la o nouă
tactică de atragere a fondurilor prin repetate intervenţii
„diplomatice” la Ceauşescu în momente inspirat
alese. Convins şi chiar entuziasmat de posibilităţile
pe care le-ar fi oferit dezvoltarea acestei secţiuni
a Securităţii, el a dat dispoziţii ca Departamentul Zero
să fie susţinut financiar de două „firme fantomă” din
Uruguay, care în actele oficiale figurau ca firme de
intermediere în afacerile cu petrol, dar care în realitate
erau specializate în acţiunile de spălare a banilor din
tranzacţiile ilicite ale Mafiei Latine. „Revita Unio” şi
„Nann & Co.” erau cele două firme care procurau
sume fabuloase de bani familiei Ceauşescu, fiind
administrate în acea vreme de un adevărat maestru
în domeniu: generalul Mereş, pe care am avut ocazia
să-l cunosc personal. Este probabil unul dintre puţinii
oameni care au intuit corect, cu mult înainte de etapa
finală, deznodământul sistemului comunist în
Europa, precum şi căderea lui Ceauşescu, mai bine
zis conjunctura în care se va petrece aceasta.
— Ascultă-mă ce-ţi spun, Radule. Există unele forţe
nebănuite care macină temelia acestui popor şi ali-
mentează „praful” de aruncat în ochii mulţimii, pe
Ceauşescu, impulsurile lui megalomane, orientarea
economiei... şi ele nu vin de aici. Personal, mi-am
asigurat viitorul, al meu şi al familiei. Notorean de la
Securitate ştie, dar sunt prea bine plasat ca să mă dea
jos. Nu cred că această situaţie poate să continue mai
mult de doi-trei ani de acum încolo.
Discuţia a avut loc prin '88 şi trebuie să recunosc că
ea a fost oarecum profetică, deoarece generalul, într-
un elan oratoric inspirat, a presupus atunci că
Ceauşescu nu avea cum să scape „curat” de furia
poporului şi că aceleaşi forţe oculte (pe care atunci
el nu a vrut să le numească) vor pregăti în secret nu
numai căderea lui, ci şi acapararea gradată a puterii
statale.
Evoluţia politică şi economică a ţării a confirmat cu
prisosinţă spusele sale. Mereş a dispărut brusc în
1989, cu puţin înainte de Revoluţie; nici nu putea să-
şi aleagă un moment mai bun, căci „agitaţia” de care
fusese cuprins comunismul în Europa acelor vremuri
nu mai oferea timpul necesar unei investigaţii
riguroase pentru găsirea „trădătorului”, aşa cum se
proceda de obicei. Deşi se bizuia pe imensa lui
influenţă şi putere ascunsă, acţionând mai mereu din
umbră, generalul Mereş nu a scăpat totuşi niciodată,
nici un fel de aluzie la presupusul loc ar retragerii
sale împreună cu familia. Personalitatea complexă a
generalului l-a determinat să acţioneze mai mereu
precum un pion foarte puternic si eficient, dar
practic nevăzut şi necunoscut.
Am fost unul dintre puţinii oameni care au avut acces
în anturajul lui apropiat, însă chiar şi în această
situaţie nu cunoşteam aproape nimic despre el sau
despre viaţa lui, care era foarte discretă. Simţul de
conservare, egoul rafinat şi intuiţia de excepţie în
domeniul afacerilor l-au făcut să aibă succese
financiare remarcabile în managementul celor două
firme, care de altfel au fost lansate datorită relaţiilor
sale diplomatice foarte solide, la care însuşi
Ceauşescu apela uneori pentru realizarea diferitelor
scopuri. Deşi la început au existat doar zvonuri, acum
se ştie în mod sigur, în cercurile înalte ale puterii, că
Mereş a fost personajul principal care s-a ocupat de
deschiderea şi alimentarea controversatului cont
financiar al familiei Ceauşescu, a cărui valoare a fost
estimată la aproximativ un miliard de dolari. Doar
generalul şi, poate, alte două-trei persoane cunosc cu
precizie atât suma exactă din acel cont, cât şi soarta
lui actuală, interesele în această direcţie fiind enorme.
Este însă lesne de presupus că generalul Mereş,
având libertate şi încredere totală din partea lui
Ceauşescu pentru a administra cele două firme
fantomă din Uruguay, nu s-a limitat doar la umplerea
contului personal al dictatorului, ci a virat de
asemenea sume foarte mari de valută în propriul lui
buzunar. Probabil că Ceauşescu bănuia aceasta,
însă acela a fost singurul caz în care el nu a recurs la
măsuri punitive, deoarece era în joc propriul lui interes
financiar, iar găsirea unui înlocuitor pe măsură ar fi
fost o muncă dificilă şi totodată foarte delicată.
Putem bănui, deci, că între Mereş şi Ceauşescu se
stabilise un fel de acord tacit şi reciproc avantajos, în
care fiecare se făcea că nu-l interesează ce gândeşte
celălalt. De aceea, poziţia generalului Mereş era cu
totul specială în angrenajul politico-economic al
ţării, el fiind privit de cei care îl cunoşteau ca un fel
de „eminenţă cenuşie” a puterii. Într-un anumit fel,
Mereş era inexpugnabil şi, din câte ştiu, aceasta a
fost singura situaţie pe care Ceauşescu a acceptat-o
fără comentarii în toată cariera sa de dictator comu-
nist.
Cel mai probabil este că, în prezent, generalul îşi
trăieşte vârsta de aur pe una din insulele Baleare sau
în splendorile Cretei, urmărind din umbră, cu
zâmbetul lui maliţios, „mersul” puterii la Bucureşti.
Dintr-o altă perspectivă, România a pierdut un om cu
posibilităţi organizatorice şi decizionale de excepţie.
Probabil că generalul Mereş ar fi fost unul dintre
pilonii principali ai statului, dar în acelaşi timp este
aproape sigur că el cunoştea anumite secrete, care îl
determinaseră să se „pensioneze” înainte de vreme.
Intuiţia şi experienţa lui diplomatică l-au ajutat astfel
foarte mult să se retragă în cel mai potrivit moment în
care ar fi putut să o facă.
Ceauşescu a dispus finanţarea generoasă a
Departamentului Zero din sumele gestionate de Mereş
la cele două firme din străinătate. Din 1968 şi până în
1980 s-au perindat la conducerea DZ nu mai puţin de
cinci şefi, însă dintre toţi, colonelul Obadea s-a
remarcat în mod deosebit (după învestirea lui, în
1979) printr-un deosebit spirit de iniţiativă şi prin
anumite idei novatoare care au optimizat mult
activitatea departamentului. Deoarece domeniul de
acţiune al acestei secţiuni din Securitate era pe atunci
încă relativ obscur şi datorită faptului că nimeni nu
prea avea idei şi nici experienţă în acest sens, Obadea
a avut marea şansă de a primi o foarte mare libertate
de decizie, autonomia departamentului şi încadrarea
tipului de activitate al acestuia la categoria marilor
secrete de stat. Aceasta însemna implicit că funcţia
colonelului Obadea era oarecum echivalentă, în
ierarhia puterii statale, cu aceea de ministru.
Datorită însă implicării cu totul speciale în aparatul
de Securitate a Statului, teoretic funcţia colonelului
avea o pondere şi o influenţă chiar mai mare, fiind
apropiată de aceea a unui ministru de stat, însă ea nu
putea fi exercitată în mediul politic.
În structurarea departamentului pe care îl conducea,
colonelul Obadea s-a ghidat după un principiu
simplu: informaţia să fie directă (cu cel mult un
intermediar), iar personalul de lucru să fie redus la
minimum. În acelaşi timp, însă, era necesar ca cei
care erau aleşi să lucreze în această structură să fie
foarte competenţi şi chiar profesionişti în domeniul
lor. Pentru a pune în aplicare aceste idei de bază,
colonelul a intuit faptul că nu putea face
compromisuri; avea nevoie de tehnică specială şi, în
plus, de o grupă de elită paramilitară, antrenată
special pentru intervenţii neobişnuite.
Colonelul Obadea, prin protocolul funcţiei secrete pe
care o deţinea, era unul dintre puţinii oameni care
aveau acces direct şi imediat, indiferent de
conjunctură, la Ceauşescu. Rapoartele erau
prezentate dictatorului chiar de Obadea personal,
după care îi erau înmânate tot lui, în aceeaşi zi,
deoarece - ca o măsură de maximă securitate - acestea
erau dactilografiate într-un singur exemplar, semnate
şi sigilate doar de colonel. Funcţia acestuia era atât
de puternică, încât nu trebuia să ofere explicaţii
pentru acţiunile sale decât Preşedintelui ţării si
Şefului Securităţii Statului. Pe de altă parte, însă, el
avea puterea de a solicita ajutorul şi sprijinul oricărei
instituţii din ţară. A fost stabilită o linie telefonică
particulară, doar între el şi cabinetul lui Ceauşescu,
iar informaţiile şi rapoartele care erau primite la
departament intrau în categoria: SECRET DE STAT
- gradul 5. La acestea nu aveau acces decât
Ceauşescu, Şeful Securităţii Statului, Şeful de Stat
Major şi, bineînţeles, Obadea însuşi.
Colonelul îi prezentase iniţial dictatorului (la puţin
timp după ce preluase funcţia de şef al DZ) o listă cu
şaisprezece propuneri, care să reprezinte
infrastructura unei funcţionări ireproşabile a
departamentului. Ceauşescu le-a aprobat pe toate.
Ulterior, însă, cu viclenia lui specifică şi temându-se
ca puterea lui Obadea să nu creeze un precedent
periculos, el a creat unele „supape”. Astfel, colonelul
nu mai putea acţiona şi interveni în toate instituţiile
din ţară, decât în cele care se încadrau în domeniul
activităţii care era specifică departamentului pe care
îl conducea, deşi limitele acestei precizări erau foarte
vagi. O altă restricţie impusă a fost aceea că Obadea
nu mai avea acces la alte secrete de stat sau la cele ale
Securităţii Statului, în afara informaţiilor secrete care
proveneau din propriul său departament. În sfârşit,
trebuia să accepte, atunci când i se solicita,
controlul Şefului Securităţii Statului, însă fără ca
acesta să aibă drept decizional, ci doar de alcătuire
a unui raport de constatare către Ceauşescu.
Totuşi, datorită specificului neobişnuit al activităţii
DZ, aceste mici „amendamente” nu l-au deranjat pe
colonelul Obadea. Activitatea lui excelentă din anii
care au urmat a demonstrat profesionalismul şi
abilitatea pe care o manifesta în relaţiile, de multe ori
complicate, cu subalternii săi.
Aceste măsuri de securitate extraordinare s-au dove-
dit foarte eficiente chiar şi la câţiva ani după
Revoluţie, ceea ce a demonstrat bazele foarte solide şi
riguroase pe care fusese structurat Departamentul
Zero. Cred că nici secretele armatei sau ale secţiei de
spionaj extern nu erau mai bine păstrate ca dosarele
DZ. Acestea erau prezentate lui Ceauşescu şi aveau
înscrise pe ele mai multe date-reper, ca în modelul
următor:

ARHIVA SECRETĂ
DE STAT
Nr. 00345789/Secţia I

NIVELUL DE INFORMAŢIE: 5

Preşedintele statului
STRICT SECRET ŞI CONFIDENŢIAL

RAPORT-DEPARTAMENTUL ZERO
NR. 9 - înregistrare unică
Cu privire la galeria de legat din peşteră

După ce Şeful Statului lua cunoştinţă de conţinutul


raportului şi avea o discuţie rezumativă cu Obadea,
dosarul era luat de colonel şi închis într-un seif special
din biroul acestuia, care se afla la baza din Valea
Ursului, după ce în prealabil era sigilat cu o bandă
lată de carton roşu şi cu un sigiliu de plumb. Pe carton
era scris:

ACCES LIMITAT: 1.Preşedintele ţării


2. Şeful Departamentului Zero
3. Şeful Securităţii
Seria : Al-nr.9 (ARHIVA SECRETĂ DE STAT)

În păienjenişul de Secţiuni şi Direcţii ale Securităţii,


Armatei şi Ministerului de Interne, Departamentul
Zero se distingea ca o insulă aparte, aproape de tip
occidental, separat prin specificul lui de celelalte
activităţi ale aparatului de stat. Acesta era cadrul
general când Cezar a fost adus la baza secretă de
lângă B..., în anul 1980. Prin comparaţie cu nivelul
de trai din casa părinţilor săi, acolo avea acces la tot
confortul şi la o dotare tehnică de excepţie.
Planurile speciale şi lucrările la construcţia bazei
fuseseră încredinţate unei firme specializate din
SUA, însă tehnica şi aparatura au fost comandate
şi importate din Olanda. Complexul fusese dat în
folosinţă cu aproape un an în urmă, la puţin timp
după ce colonelul Obadea preluase conducerea
departamentului. Existau două corpuri principale: o
clădire pentru personal şi pentru desfăşurarea
activităţilor rutiniere şi o a doua clădire, mai mare şi
mai sofisticată, care era destinată persoanelor care
erau selectate şi aduse acolo, incluzând mai multe
apartamente, o bucătărie, o sală de mese şi o secţiune
izolată în care se aflau laboratoarele pentru diferite
experimente. Zona bazei era încercuită de un gard
înalt de beton iar în jurul lui accesul era interzis pe o
rază de o sută de metri, paza fiind militarizată. În mod
aparent, totul semăna cu o banală unitate militară,
care nu trezea suspiciuni şi nici interes deosebit.
Aprovizionarea se făcea o dată pe săptămână, pentru
a se limita la minimum legăturile cu exteriorul.
Atunci când Cezar a sosit la bază, acolo se mai aflau
patru subiecţi: trei copii şi un adult. Fiecare dintre
ei ocupa câte unul dintre apartamentele cochete ale
clădirii principale, de unde nu li se permitea să iasă
decât la anumite ore. Programul era lejer, însă paza
era foarte strictă. Personalul era alcătuit din zece
persoane, nouă bărbaţi şi o femeie de 35-40 de ani,
care era consiliera misteriosului doctor Xien. Mă voi
opri însă aici cu furnizarea altor detalii, deşi Cezar mi-
a descris în mod amănunţit locul şi activitatea de
acolo. Ulterior, printr-un concurs favorabil de
împrejurări mi s-a permis să vizitez acest loc şi trebuie
să mărturisesc că el m-a impresionat profund. Chiar
dacă atunci baza nu mai avea aceeaşi destinaţie ca în
anii '80, activitatea ei continua într-un regim secret
foarte sever.
Cezar a rămas în acel complex tehnic militarizat o
perioadă de cinci ani. El a înţeles foarte repede că
legăturile cu părinţii săi erau probabil rupte pentru
totdeauna, dar cel puţin acolo i se ofereau posibilităţi
nebănuite de a-şi dezvolta capacităţile sale deosebite.
Cu ceilalţi colegi din stabiliment se întâlnea fie în orele
de recreere şi sport, fie la cursurile speciale pe care le
preda doctorul Xien. Fiecare dintre aceştia deţinea
anumite puteri, pe care Cezar mi le-a descris sumar
şi cu mult umor.
De pildă, unul dintre copii, un băiat de paisprezece
ani, se distingea prin faptul că ombilicul său
acoperea o mare parte din abdomen, având cam zece
centimetri în diametru. Indiferent de condiţia vremii,
băiatul nu purta decât o pereche de pantaloni subţiri
din bumbac. Numele lui era Eduard. Radiaţia sa
psihică era atât de puternică, încât oricine se afla în
preajma lui se simţea într-un fel timorat, nesigur,
fiind cuprins chiar de o senzaţie de frică care nu avea
nici o explicaţie concretă, dar care devenea în scurt
timp apăsătoare. Aceste senzaţii erau percepute
atunci când Eduard era calm şi relaxat, dar dacă din
vreun motiv anume el se supăra, puteau fi chiar
vizibile mici flash-uri, ca nişte scântei, care apăreau
în jurul trupului său, mai ales în preajma capului. În
astfel de momente, de obicei obiectele din imediata lui
apropiere se spărgeau sau se deformau. De aceea,
spaţiul în care locuia era dotat în cea mai mare parte
cu obiecte din lemn şi din plastic, pentru că acestea
puteau fi înlocuite mai uşor. În perioada verii,
apartamentul lui era conectat la un sistem special de
răcire a aerului, deoarece băiatul nu putea să
suporte temperaturi mai mari de douăzeci de grade
Celsius. Varianta cu aerul condiţionat nu era
satisfăcătoare, deoarece Eduard afirma că, deşi
răcoros, aerul respectiv era lipsit de componenta lui
energetică, vitală, adică altfel spus era un aer „mort”,
care provoca mai mult rău decât bine. Principala
capacitate paranormală a băiatului era puterea
telekinetică, adică însuşirea de a putea mişca şi
deplasa obiecte materiale fără să le atingă, doar
printr-un efort de voinţă. Eduard putea să ridice în
aer, de la distanţă, diferite lucruri, menţinându-le sau
mişcându-le astfel timp de mai multe minute. Deşi nu
a fost prea impresionat de posibilităţile colegului său,
Cezar mi-a povestit totuşi că experienţa de vârf a lui
Eduard a fost cea în care a individualizat şi apoi a
ridicat în aer, prin concentrare, o sferă de apă pe care
mai apoi a deplasat-o prin spaţiul camerei.
Un alt băiat, care avea aproximativ aceeaşi vârstă ca
a lui Cezar, nu ieşea aparent în evidenţă prin nimic
deosebit, înzestrarea lui era însă de excepţie,
deoarece putea să prevadă în linii mari evenimente
care aveau să se petreacă într-o marja de 10-20 de
ore, de la momentul prezent în viitor. Am aflat că
Octavian a reuşit să-şi îmbunătăţească gradat
performanţele până la un interval de 28 de ore în
timpul viitor, predicţiile lui fiind chiar din ce în ce mai
exacte. Totuşi, din câte mi-a spus Cezar, el nu a fost
capabil să depăşească vreodată această limită.
Interesul oficialilor pentru acel băiat era deosebit şi
aceasta a făcut ca el să se bucure de un tratament
aparte. Chiar şi în orele de repaus, când copiii se
jucau, el era însoţit permanent de un individ solid şi
sobru, a cărui sarcină era sa vegheze ca băiatul să
nu prezică ceva celor din jur. Precauţie oarecum
inutilă, deoarece Octavian era mai mult retras,
gânditor, uneori chiar apatic. Slăbuţ la trup şi având
ochii adânciţi în orbite, el rămânea adeseori pe gân-
duri, abstras de la orice influenţe exterioare. Cezar
l-a descris ca pe un băiat deosebit chiar şi printre
ceilalţi care aveau puteri paranormale. Acea stranie
capacitate a sa de a percepe viitorul într-o anumită
marjă de timp nu era doar intuitivă, aşa după cum
este în cazul celor mai multe persoane care asociază
această aptitudine cu ghicitul în cărţi, în cafea sau
prin intermediul altor modalităţi.
— Tot ceea ce se petrece, tot ceea ce se derulează în
acest univers, orice faptă, orice acţiune, gând, emoţie
sau sentiment rămâne „înregistrat” cu fidelitate pe
un fel de „suport” subtil, mi-a explicat Cezar,
răspunzând astfel la nedumeririle mele fireşti.
Analogic vorbind, este o „înregistrare” care poate fi
comparată în anumite limite cu felul în care rămân
imprimate unele instantanee din viaţa ta sau a
altcuiva pe o peliculă fotografică sensibilă, atunci când
se utilizează un aparat de fotografiat. Altfel nu ar fi
posibilă investigarea timpului în trecut sau în viitor.
Am intervenit atunci timid, dar contrariat:
— Totuşi, cum este posibilă viziunea viitorului, din
moment ce acesta nici nu a ajuns să se petreacă?
Cezar a schiţat un zâmbet.
— Aparent, logica ta este sănătoasă. Ceea ce probabil
încă nu ştii este faptul că timpul, în el însuşi, este o
noţiune iluzorie. Există, bineînţeles, energia subtilă a
timpului, dar ea este modulată în mod specific de
conştiinţa sau percepţia fiecăruia dintre noi. De pildă,
aceeaşi perioadă de timp, să zicem de o oră, este
percepută în mod subiectiv de mai multe persoane,
deoarece unora li se pare că „timpul trece mai greu”,
iar altora că el „trece mai uşor”. Unii pot să afirme
chiar că „a trecut într-o clipă”. Aprecierile sunt
diferite, deşi perioada de timp este aceeaşi, în
conştiinţa omului apare doar iluzia că există trecut
sau viitor, pentru că aceste noţiuni se datorează, la
rândul lor, percepţiei fragmentate pe care fiinţa
umană obişnuită o are asupra timpului. Imaginează-
ţi acum că această formă energetică extrem de fină,
pe care o numeşti timp, arată - metaforic vorbind -
precum o bandă continuă sau un film foto desfăşurat.
Cezar a desenat atunci o schemă simplă pe hârtie,
pentru ca explicaţiile pe care mi le oferea să fie cât
mai clare. Eram nerăbdător să aflu de la el noi taine
despre anumite realităţi care până atunci fuseseră
inaccesibile cunoaşterii mele. Sesizând în repetate
rânduri această atitudine sinceră din partea mea,
Cezar a acceptat în mod tacit să mă ghideze, ca un
adevărat maestru, prin umbrele înşelătoare care
ascund cunoaşterea veritabilă, iniţiatică.
— Axa timpului este continuă, dar oamenii o percep
împărţită, cuantificată în trecut şi viitor, în
accepţiunea obişnuită, prezentul este relativ,
deoarece clipa prezentă devine trecut în momentul
următor; la rândul lui, acesta devine noul prezent,
deşi cu o clipă înainte fusese viitor. Fiind continuu,
timpul este ca o „bandă de timp” desfăşurată.
Oamenii trăiesc chiar în această bandă şi de aceea ei
se identifică cu aspectele ei parţiale; nu mai au
percepţia de ansamblu a benzii temporale, care este
continuă, ci sesizează fenomenul temporal în mod
fragmentat, în trecut şi viitor, deoarece conştiinţa lor
este şi ea limitată doar la un fragment sau altul de
cunoaştere. Să presupunem acum că această
conştiinţă se expansionează, creşte ca o sferă uriaşă şi
cuprinde în câmpul ei de percepţie şi cunoaştere
aproape întregul univers. Aceasta este de ajuns pentru
a depăşi bariera timpului, pe care atunci îl vei percepe
ca un tot unitar şi veşnic prezent. Trecutul şi viitorul
îşi pierd sensul lor relativ. Atunci, cel care exper-
imentează acest nivel de conştiinţă devine un fel de
observator detaşat, care are la dispoziţie un câmp foarte
larg de „vizionare”. Analogic vorbind, eşti precum un
turist într-un oraş cu vechi tradiţii; la început, te
plimbi pe străzi şi vizitezi locurile interesante, unul
câte unul, deoarece nu ai posibilitatea să observi totul
deodată. Clădirile, oamenii, maşinile, copacii îţi
obstrucţionează privirea. Imediat însă ce te ridici la
verticală în aer, la mare înălţime, de pildă în nacela
unui balon, ai posibilitatea să observi întregul oraş
dintr-o singură privire. Oricare ar fi zona sau clădirea
pe care o cauţi, tu o poţi accesa instantaneu, pentru că
întreaga viaţă şi forfotă a oraşului, deşi fragmentată
pentru

eveniment
AXA CONTINUĂ A TIMPULUI

observator

diverşii lui locuitori din diferitele zone ale sale, îţi


apare în ansamblu ca un întreg şi în mod simultan.
Sper că această analogie este sugestivă pentru a
înţelege cât mai bine problema timpului.
Călătoria în timp nu reprezintă altceva decât expan-
siunea conştiinţei care atunci are acces la
realitatea energiei timpului. Acest lucru este dificil de
făcut şi puţini oameni ajung să-l stăpânească şi să-l
controleze perfect. Există însă şi etape intermediare; în
una dintre aceste etape se afla Octavian. Din păcate
el a fost dus într-o altă locaţie, în 1984, şi de atunci nu
l-am mai văzut niciodată.
Deşi înţelesesem explicaţiile în esenţa lor, totuşi mai
existau unele nelămuriri. De exemplu, nu-mi era clar
cum se poate expansiona conştiinţa şi nici cum se
poate realiza, la voinţă, percepţia unui anumit
fragment de timp. Imediat ce în mintea mea s-au ivit
aceste probleme şi mă pregăteam să formulez
întrebarea, răspunsul lui Cezar a sosit în mod
spontan:
— Pentru a realiza o veritabilă deplasare în timp la
nivelul conştiinţei este necesară o rafinare deosebită
a percepţiei şi a nivelului de cunoaştere. O dată ce
„ţinta” temporală a fost ferm fixată la nivel mental,
focalizarea energiei mentale spre acea zonă va
determina amorsarea unui proces de rezonanţă, prin
care ajungi să „trăieşti” efectiv în respectiva perioadă
de timp şi să te identifici perfect cu stările, emoţiile şi
caracteristicile acelor vremuri, întocmai ca
spectatorul unui film care, într-un anume fel,
„intră” şi el în realitatea acestuia. Cu alte cuvinte
vezi, auzi, miroşi, guşti şi pipăi exact aşa cum o faci
în mod obişnuit în propria ta felie de timp, numai că
senzaţiile sunt resimţite având specificul lui atunci
şi acolo, pentru că ele s-au petrecut deja. Aceasta
reprezintă, de altfel, certitudinea că experienţa
deplasării în timp a fost veritabilă şi ea nu a îmbrăcat
doar haina iluzorie a unei imaginaţii mentale
debordante. Există, desigur, şi posibilitatea
deplasării în timp cu corpul fizic, însă felul în care
poate fi ea realizată individual implică explicaţii mai
complexe; în plus, motivaţia unei astfel de deplasări
trebuie să fie foarte puternică şi importantă,
deoarece atunci interferenţele sunt majore.
M-am declarat mulţumit deocamdată cu aceste expli-
caţii şi în forul meu lăuntric mi-am propus sincer să
ajung şi eu să experimentez aceste realităţi fascinante.
În perioada pe care a petrecut-o la baza din B...,
Cezar a făcut progrese remarcabile, dezvoltându-şi
capacităţile de percepţie şi pe acelea de acţiune
subtilă. Unele dintre experienţele lui spirituale
extraordinare erau cunoscute de enigmaticul doctor
Xien, care în tot aceste timp îl ghidase cu multă
competenţă şi atenţie pe Cezar, acolo unde acesta
întâmpina greutăţi.
Doctorul Xien a dispărut într-un mod misterios,
împreună cu asistenta lui, la puţin timp după
Revoluţia din 1989, însă nimeni nu părea să ştie
cum şi de ce s-a petrecut aceasta. Punctul de vedere
general a fost acela că se încheiase un lung contract
de colaborare, însă eu sunt sigur că Cezar cunoştea
adevărul în legătură cu acest subiect, dar din
anumite motive el nu a dorit să-mi ofere mai multe
detalii.
Contactele dintre Cezar şi ceilalţi ocupanţi ai stabili-
mentului au fost foarte puţine şi doar conjuncturale,
în acest sens existând reguli foarte stricte. De altfel,
până la începutul anului 1986 el a fost singurul
care a fost menţinut în acel loc, fără să fie transferat.
Nici unul dintre cei pe care i-a găsit acolo, în 1980, nu
a rămas până la plecarea lui. În timp, colegii lui au
fost trimişi în alte locaţii, dar raţiunile pentru care
erau efectuate aceste transferuri au rămas
necunoscute. În locurile celor plecaţi veneau mereu
alţii, despre care Cezar nu avea însă posibilitatea să
afle prea multe, căci şi aceia erau transferaţi relativ
repede.
Anul 1986 a constituit un „punct de inflexiune” în
viaţa lui Cezar, culminând cu o experienţă
spirituală extraordinară. Evenimentele din acea
perioadă au fost însă strâns corelate cu prezenţa şi
acţiunile şefului departamentului, care era colonelul
Obadea. El îl aprecia în mod deosebit pe Cezar şi nu
de puţine ori discutau despre diferitele aspecte
implicate în activitatea departamentului. Deşi era
adolescent, Cezar nu corespundea totuşi, nici măcar
pe departe, tiparelor obişnuite ale personalităţii şi
maturităţii care sunt asociate acestei vârste. Viaţa şi
experienţa în cadrul bazei de la B... aveau alte
standarde, mult mai înalte decât cele din societatea
exterioară; locul era parcă desprins dintr-o lume
paralelă, în care legile fizice ale acesteia sau
concepţiile şi ideile locuitorilor ei nu mai respectau
nicidecum normele unanim cunoscute. Este adevărat
că, în funcţia sa de comandant al DZ, colonelul
Obadea se orienta cu precădere asupra aspectelor de
ordin militar, de securitate, administrative şi chiar
politice care priveau structura organizatorică pe care o
conducea, însă el cunoştea de asemenea cu precizie
dosarul secret al fiecărui „subiect” în parte şi urmărea
cu interes activitatea şi realizările celor care erau duşi
acolo. Obadea erau unul dintre puţinii oameni ai
Securităţii de atunci care manifesta un spirit
deschis şi o conduită morală de excepţie. Totodată,
el era şi foarte abil în jocurile politice care confruntau
diferite forţe şi interese, iar evenimentele ulterioare
aveau să demonstreze că planurile şi ideile colonelului
începuseră să fie aplicate încă din acea perioadă. Dar,
să nu anticipăm.
În 1986, Obadea se afla într-un conflict mocnit de
interese cu Şeful general al Securităţii Statului, care
nu agrea „independenţa” departamentului. Acesta
făcuse deja mai multe controale la bazele DZ,
controale care nu aveau practic nici o justificare, dar
care îi permiteau să „macine” în mod gradat poziţia
lui Obadea în faţa lui Ceauşescu, prin rapoartele cu
o notă concluzivă nefavorabilă pe care le înainta
dictatorului. Ideea era să-l dea jos din funcţie pe
Obadea şi să asimileze DZ la structura generală a
Securităţii, ceea ce i-ar fi permis actul decizional la
nivelul departamentului. Planul Şefului Securităţii
era însă rudimentar şi lipsit de fineţe; chiar şi
Ceauşescu, cunoscut pentru suspiciunea lui, nu l-a
prea luat în seamă, însă tensiunile totuşi existau. De
aceea, Obadea era nevoit să acţioneze cu precauţie şi
să facă un adevărat slalom pentru a înşela vigilenţa
superiorului său ierarhic, care era Şeful general al
Securităţii.
În acel an, colonelul a luat surprinzătoarea decizie ca
Cezar să-şi viziteze familia, justificând aceasta
printr-o aşa-zisă „instabilitate” emoţională a
subiectului, care era necesar să fie atenuată.
— În realitate, mi-a precizat Cezar zâmbind uşor,
intenţia lui Obadea era cu totul alta. Vizita pe care
urma să o fac părinţilor nu constituia decât o pavăză,
o diversiune pentru a ascunde de ceilalţi factori
interesaţi o acţiune mult mai importantă. În ceea ce
mă privea, cunoşteam foarte bine situaţia familiei
mele, chiar dacă aparent eram izolat fizic de ea.
Ştiam, de pildă, că tatăl meu murise cu doi ani înainte
într-un accident stupid şi că mama mea suportase
destul de greu acea pierdere. Te întrebi mirat cum
am ajuns să cunosc aceasta fără să părăsesc totuşi
incinta bazei şi fără să mă anunţe nimeni despre acel
fapt. Îţi voi spune doar că numai corpul meu fizic se
afla restricţionat în activitatea sa, dar libertatea
gândirii şi a acţiunii în celelalte corpuri subtile ale
mele era foarte mare.
Faţă de mirarea şi neîncrederea afişate de mine la
auzul celor afirmate, Cezar a continuat să-mi explice
cu bunăvoinţă şi răbdare:
— Îndoiala ta provine din necunoaşterea unor realităţi
esenţiale. Este ca şi cum ai avea o haină plină cu bani
care sunt ascunşi în căptuşeala ei, despre care nu
ştii însă nimic; tu continui să porţi haina, dar cerşeşti
în fiecare zi la colţ de stradă pentru a te întreţine.
Cred că ai înţeles deja că nu suntem nici pe departe
doar acest corp de materie fizică, ponderală.
Experienţa practică îţi va dovedi fără nici un dubiu
acest adevăr. Atunci vei descoperi că un alt corp, mult
mai „flexibil” şi „uşor”, dacă mă pot exprima astfel, îţi
stă la dispoziţie pentru a cunoaşte multe alte secrete
şi mistere. Bineînţeles, acest corp de natură mult mai
subtilă decât cea a corpului fizic este şi el guvernat de
anumite legi şi restricţii, deoarece există structuri ale
fiinţei noastre care sunt încă mult mai rafinate şi sub-
tile ca acesta, însă comparativ cu corpul fizic el se află
în dimensiunea superioară pe care ocultiştii şi
iniţiaţii o numesc „astral”.
Dobândirea capacităţii de a fi conştient de propriul
tău corp astral, aşa cum eşti conştient de cel fizic, este
un proces relativ uşor pentru unii oameni şi implică
un anumit grad de purificare şi de elevare a
conştiinţei la acel nivel. Există foarte multe fiinţe
umane care au trăit cel puţin o astfel de experienţă,
numită în lucrările de specialitate „dedublare astrală
conştientă” sau „experienţă extracorporală”. O astfel
de experienţă poate surveni accidental - de pildă, în
urma unei emoţii foarte puternice; în timpul
somnului cu vise - atunci când, pentru perioade mai
lungi sau mai scurte devii conştient că visezi; sau la
voinţă, în orice moment doreşti, ceea ce este însă mai
dificil de obţinut. Unii oameni care au ajuns deja la
un înalt grad de dezvoltare a capacităţilor lor psihice
şi spirituale sunt perfect conştienţi de acţiunile
corpului lor astral chiar în timp ce ei trăiesc şi
acţionează în mod obişnuit în corpul fizic, însă aceasta
implică un nivel foarte elevat de dezvoltare a
conştiinţei individuale, despre care nu vom vorbi
acum. În general, cei care trăiesc experienţa
dedublării astrale conştiente doresc să obţină
informaţii sau să aibă acces în locuri sau
conjuncturi deosebite, datorită unor interese
meschine sau egoiste pe care le urmăresc. Metoda
a fost şi este folosită, cu o anumită marjă de eroare,
în acţiunile de spionaj militar, economic sau chiar
politic, de către marile puteri ale lumii. Totuşi, cei
care aplică această putere psihică în mod egoist se
confruntă cu repetate eşecuri, deziluzii şi stagnări
la nivele inferioare ale gândirii şi comportamentului,
pentru că ei nu cunosc sau pur şi simplu ignoră
anumite legi esenţiale care descriu armonia şi relaţia
dintre acţiune şi rezultatul ei. Este ca atunci când,
analogic vorbind, o conductă prin care apa circulă
liberă şi nestânjenită se înfundă treptat cu câlţi şi
alte murdării, până când ea se blochează complet;
de aceea, mulţi care s-au bucurat la început de
diversele puteri psihice pe care le dobândiseră sau pe
care deja le aveau, au putut să remarce în timp o
diminuare gradată a acestora, chiar până la dispariţia
lor totală în unele cazuri.
Aceasta trebuie să te facă să înţelegi în special impor-
tanţa pe care o are responsabilitatea acţiunii în astfel
de cazuri. Să ştii că în marea lor majoritate, mai
ales din ignoranţă şi comoditate, oamenii preferă să
nege lucrurile sau faptele la care nu au acces direct
prin simţuri sau prin experienţă directă. Puţini sunt
cei care, datorită unui anumit grad de elevare la care
au ajuns, intuiesc faptul că libertatea de acţiune de
care se bucură atunci, de pildă prin dedublare astrală
conştientă, reprezintă o realitate pe care ei trebuie să
o folosească în mod constructiv şi nu egoist. Se pot
observa şi cunoaşte atunci aspecte relativ obişnuite ale
vieţii cotidiene, însă este de asemenea posibilă
cunoaşterea şi aflarea unor secrete pe care unii ar
vrea să le cunoscă, dar nu au această posibilitate.
Deşi în planul astral există, ca şi în planul fizic, anu-
mite „bariere” care blochează accesul informaţional
în ceea ce priveşte unele locuri sau aspecte secrete,
totuşi libertatea de acţiune şi de deplasare este
incomparabilă cu aceea din planul fizic. Obstacolele şi
barierele din planul astral au rolul de a-i selecta pe cei
care doresc să cunoască anumite taine şi mistere, atât
după frecvenţa lor caracteristică de vibraţie, cât şi
după intenţia pe care ei o urmăresc în acea acţiune.
În planul astral, deplasarea se face după cu totul alte
principii decât în lumea fizică, ea survenind la voinţă
şi producându-se fie cu o anumită viteză - de obicei
foarte mare -, fie aproape instantaneu şi aceasta în
orice colţ al planetei: sub apă, sub pământ, la
suprafaţa lui sau în aer. Mai speciale sunt deplasările
în spaţiul cosmic, pe alte planete sau corpuri cereşti,
când într-o primă fază experienţele trebuie să se
limiteze la sistemul nostru solar. Doar mai apoi, în
mod gradat, pe măsura înţelegerii corecte a unor
aspecte şi legi tainice ale universului, deplasările pot
fi extinse la nivel galactic,
explorând astfel diferitele zone ale galaxiei noastre.
În ceea ce priveşte proiecţiile conştiinţei noastre
individuale la nivel intergalactic, acestea se
efectuează cu alte corpuri, mult mai subtile ca cel
astral, dar nu vom aborda aici şi acum acest subiect.
Ceea ce am vrut să te fac în principal să înţelegi,
este faptul că materia fizică nu influenţează absolut
deloc deplasarea corpului astral, în schimb, această
deplasare este obstrucţionată de anumite forţe şi
entităţi subtile care acţionează în anumite „puncte”
sau „zone-cheie” atât din planul astral cât şi din
planul fizic, în care accesul la informaţie este blocat.
De exemplu, acest gen de restricţii pot fi întâlnite în
protecţia anumitor comori sau depozite de o natură
specială şi secretă, la anumite porţi, galerii sau căi de
acces rapid spre alte puncte ale planetei sau chiar a
altor lumi. Alteori, „blocajele” astrale limitează
accesul faţă de anumite iniţieri oculte sau mistere care
sunt protejate de entităţi gardiene special invocate.
Nu vreau să înţelegi de aici că aceste restricţii sunt
imuabile, dar ele îi privesc mai ales pe cei
insuficient evoluaţi care încă nu sunt pregătiţi să se
confrunte cu anumite mistere fără să urmărească să
le folosească în mod personal şi egoist. Ar mai fi încă
multe de spus în ceea ce priveşte modalităţile
practice de dobândire a puterii de dedublare astrală
conştientă, precum şi alte detalii care se referă efectiv
la experienţa practică a dedublării astrale, dar va veni
un timp când vom avea ocazia să discutăm în
amănunţime despre toate aceste aspecte.
Acum îţi voi spune că adevărata intenţie a colonelului
Obadea nu era aceea de a mă trimite la F... să-mi
vizitez mama - bineînţeles, însoţit de o gardă specială
- ci de a face o deplasare foarte secretă, la
Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. Cred că
înţelegi faptul că, în acele vremuri, deplasarea unor
oficialităţi politice sau militare din conducerea ţării
la un lăcaş de cult era ceva foarte periculos. Regimul
comunist, ateu prin însăşi doctrina sa, elimina din
start această abordare sub ameninţarea unor
pedepse corespunzătoare.
Nu am ştiut nimic despre ţinta deplasării noastre până
nu am ajuns la poarta bisericii. Eram însoţit de
colonelul Obadea şi călătoria am efectuat-o pe timpul
nopţii, de la bază până la Bucureşti cu elicopterul, iar
de acolo şi până la Cernica cu un automobil de teren.
Pe drum, colonelul mi-a spus că doreşte să mă
întâlnesc şi să vorbesc cu o faţă bisericească, un
preot cu totul deosebit, despre care spunea că era
deja un adevărat sfânt în viaţă, având mari puteri şi
har divin.
La intrarea în curtea mănăstirii am zărit foarte multe
maşini ale oamenilor care veniseră din toate colţurile
ţării să viziteze mănăstirea sau să se roage plini de
credinţă. De fapt, Obadea mi-a explicat că aproape
toţi cei care aşteptau pe şosea se aflau acolo pentru
a vorbi cu acel monah, care se numea Arsenie Boca.
Colonelul aranjase deja întâlnirea cu câteva zile
înainte. În timp ce mergeam prin curtea mănăstirii şi
ne îndreptam spre chilia ascetului am putut observa
două gărzi în civil care se postaseră de o parte şi de
alta a uşii chiliei respective. Cei doi trebuiau să
asigure paza, astfel ca noi să nu fim deranjaţi pe tot
parcursul discuţiei. Deşi zorii încă nu apăruseră şi
afară era destul de frig, prin curte se deplasau
câţiva călugări, rapid şi fără zgomot, probabil pentru
rugăciunea de dimineaţă.
Înainte de a intra în chilie, Obadea mi-a spus:
— Singurul lucru pe care îl doresc de la tine este să
discuţi foarte deschis cu părintele Arsenie. Vom fi
doar noi doi în încăpere cu părintele, iar această
discuţie trebuie să rămână secretă. Avem mulţi
duşmani.
Mi-am dat în mod tacit acordul. Colonelul era un om
inteligent şi capabil, care ştia să se strecoare
printre „meandrele” sistemului comunist impus de
Ceauşescu şi care intuia corect că zilele dictaturii
acestuia erau practic numărate. Ne aflam în anul
1986. În acea perioadă, abilitatea colonelului consta
mai ales în a lăsa impresia unei activităţi
ireproşabile, în paralel cu pregătirea terenului
pentru „noua trecere”. Rezistase şapte ani la
conducerea departamentului - caz foarte rar în acea
vreme - şi nu voia să facă vreo greşeală tocmai atunci
când se iveau speranţele unui nou început pentru
întreaga ţară. Orice acţiune în acest sens trebuia
planificată cu minuţiozitate şi executată cu mare
atenţie. Schimbarea la care aspira aproape toată
lumea - şi populaţia, şi unii şefi politici sau militari -
era iminentă, însă ea trebuia să se producă în
condiţii de maximă securitate, pentru a se împiedica
astfel eventualele eşecuri. Comploturile sau
grupările se dovediseră periculoase, încrederea în
alţii era aproape imposibilă, astfel că lui Obadea îi mai
rămăsese practic un culoar destul de îngust de
acţiune, acela al specificului activităţii DZ, al cărui şef
era. Dacă era inteligent folosită, această direcţie de
acţiune se putea dovedi, totuşi, foarte eficientă.
Colonelul nu avea aspiraţii politice şi nici nu dorea să
parvină în sfera afacerilor, ci îl interesa cu
precădere tranziţia, menţinerea şi dezvoltarea în
cele mai bune condiţii a ceea ce realizase în cadrul
departamentului. El avea o deosebită viziune
practică asupra evenimentelor înconjurătoare şi
acorda un profund respect şi o mare încredere
fenomenelor oculte şi aspectelor iniţiatice,
urmărind să îmbine cât mai bine şi mai cu folos
elementele şi conjuncturile din viaţa fizică cu metodele
subtile de acţiune. Precaut, colonelul Obadea îşi
calcula mai întâi cu atenţie fiecare pas, înainte ca
acesta să se dovedească a fi fatal; în situaţia şi poziţia
sa, nu funcţia pe care o deţinea reprezenta marea
pierdere, ci însăşi viaţa lui. Chiar dacă relaţiile sale
cu Ceauşescu erau destul de bune, nu-şi putea
permite totuşi nici o greşeală, deoarece ştia că
dictatorul n-ar fi şovăit nici măcar o clipă să-l execute
în cazul în care intenţiile sale ar fi fost demascate.
„Lupii sunt mereu la pândă”, obişnuia el să-mi spună.
Planul lui Obadea era relativ simplu: dacă, eventual,
ar fi intervenit unele voci mirate sau întrebări incomode
în legătură cu vizita de la Cernica, totul ar fi fost
justificat prin „specificul activităţii”; ar fi invocat atunci
unele „verificări” şi „experimente” foarte secrete. Dacă
totul s-ar fi integrat în normal, misterul convorbirii
noastre cu părintele Arsenie Boca ar fi rămas ştiut
doar de trei persoane. Monahul a murit după trei
ani, în 1989, cu puţin timp înainte de Revoluţie;
mai rămâneam eu însumi, care reprezentam o sursă
relativ „blocată” pentru lumea exterioară. Desigur, în
cazul unei anchete, lucrurile nu ar fi fost deloc
simple, dar varianta respectivă i s-a părut
colonelului ca fiind totuşi cea mai puţin periculoasă.
Aş vrea să înţelegi, de asemenea, că Obadea a lăsat să
treacă aproape şase ani până să se hotărască să aibă
mai multă încredere în mine. Sunt sigur că a studiat
foarte atent fişele doctorului Xien referitoare la
persoana mea, m-a observat discret în diferite situaţii
şi m-a supus indirect la anumite teste. Aşa se explică
şi faptul că nu am fost mutat niciodată de la baza din
B..., cum de altfel s-a petrecut cu toţi ceilalţi colegi ai
mei care s-au perindat pe acolo. La Cernica am
realizat spontan, intuitiv, că Obadea urmăreşte să mă
pregătească în secret, să mă „formeze” pentru
anumite planuri de viitor. Această iniţiativă era
uşurată de faptul că, la rândul meu, îl simpatizam
pe colonel şi îi cunoşteam natura sinceră şi fondul
bun pe care îl avea.
Ceea ce îmi relata Cezar trezea fiori nebănuiţi în
mine. Auzisem şi eu despre marele sfânt şi
duhovnic Arsenie Boca din Ardeal, de la Mănăstirea
Sâmbăta şi ştiam că fusese foarte prigonit de
regimul comunist. Veştile despre harul şi puterile lui
divine făcuseră de mult înconjurul ţării, dar ele erau
înăbuşite de ideologia şi acţiunea tipic comunistă.
Pentru a împiedica masele de oameni să vină puhoi
la monah să fie binecuvântate, autorităţile îl
strămutau adeseori pe ascuns la diferite mănăstiri,
sau îl păzeau, nelăsându-l să vorbească oamenilor.
Uneori, foarte rar, părintele Arsenic ajungea şi la
Mănăstirea Cernica. Existau unele zvonuri că
prezenţa ocazională a monahului în acel lăcaş sfânt se
datora intervenţiei unor personalităţi politice din acea
vreme, chiar din conducerea ţării, pentru ca ele să-l
poată vizita şi să poată vorbi cu el în particular, fără să
se expună unor mari riscuri. Chiar dacă nu politicienii
erau cei care îl aduceau pe Arsenie Boca la Cernica,
lângă Bucureşti, este totuşi un fapt binecunoscut că
aceştia au avut de-a lungul anilor repetate întâlniri şi
convorbiri particulare, în secret, cu părintele.
În cazul deplasării colonelului şi a lui Cezar la
Cernica, problema era puţin diferită; nu Cezar a fost
cel care a solicitat întrevederea cu părintele Arsenie şi
nu el a fost cel care dorea să afle în mod special ceva de
la acesta. El trăise deja unele experienţe spirituale
foarte profunde, pe care ascetul le-a intuit imediat
atunci când l-a văzut. Întâlnirea a fost, în mod sigur,
una dintre cele mai stranii şi enigmatice care se pot
închipui.
Cezar a reluat firul povestirii.
— Într-adevăr, în zorii acelei zile lucrurile apăreau
într-o lumină destul de stranie la Cernica. Nimeni nu
ştia ce se petrece, cine trebuia să vină, ce trebuia să
urmeze. Această relativă agitaţie exista însă doar în
exterior, printre credincioşii care aşteptau să li se
permită accesul în mănăstire, fiind alimentată de
incertitudini şi diverse alte zvonuri şi supoziţii. Am
aflat ulterior că, la un moment dat, oamenii de acolo
au fost străbătuţi de un fior la zvonul că părintele
Arsenie ar putea fi arestat şi luat de acolo. Psihicul
maselor de oameni este foarte labil şi el are o
caracteristică lunară, de mare receptivitate. Anumite
persoane şi unele organizaţii oculte cunosc metode şi
procedee precise prin care pot influenţa în mod decisiv,
fie numai şi la nivel verbal, părerile şi tendinţele
marilor grupuri de oameni. De altfel, tocmai pe această
caracteristică, de relativă inconştienţă a maselor
umane, se bazează teoriile diversiunii, zvonurilor şi
manipulării. Dacă, în plus, ele sunt susţinute de un
suport de influenţare şi manipulare tehnologică - de
pildă, prin intermediul emisiei unor unde energetice
cu o anumită frecvenţă - atunci efectele sunt aproape
garantate. Nu vreau să înţelegi de aici, însă, că
spontaneitatea lipseşte cu desăvârşire în cazul maselor
de oameni. Problema este însă mult mai complexă,
deoarece metodele de manipulare care sunt folosite la
nivelul planului fizic pot fi contracarate şi eliminate cu
succes prin anumite acţiuni de natură pur spirituală,
mai ales atunci când acestea sunt efectuate la unison
de cât mai multe persoane.
Dacă în cazul manipulării malefice oamenii devin
oarecum robotizaţi şi mecanici în acţiunile pe care le exe-
cută, minţile lor fiind atunci practic înnegurate şi
aproape inerte, în cazul acţiunii pozitive şi profund
benefice, luminoase şi spirituale utilizând diverse
metode iniţiatice, ei se vor bucura de o minunată
libertate şi deschidere a orizontului individual. Atunci,
oamenii încep să înţeleagă cu adevărat importanţa
fundamentală a liberului arbitru pe care îl au. Tocmai
în aceasta constă lupta unor grupări malefice oculte:
suprimarea prin orice mijloace posibile a liberului
arbitru al omului, a posibilităţii lui de a alege singur
şi nemijlocit, a capacităţii de a se cunoaşte în pro-
funzime şi de a afla adevărul existenţial.
Dacă vei avea curiozitatea să analizezi măcar în parte
sistemul social actual de informare, de conducere şi
de administraţie în lume, vei putea să constaţi că
totul în aceste direcţii există în vederea suprimării şi
închiderii, a limitării individului şi nu în scopul
dezvoltării, deschiderii şi cunoaşterii sale libere, aşa
cum se afirmă în mod pervers prin intermediul
diverselor sloganuri false. Nu mi-am propus acum să
dezvoltăm această temă importantă de care, la urma
urmelor, depinde însuşi viitorul omenirii, îţi voi oferi
însă, mai târziu, alte detalii care să te facă să înţelegi
mult mai profund sistemul complex de dominare a
lumii. Pe moment, este suficient să-ţi spun că
„microbul” care face să se instaureze „boala” fatală
în viaţa omului este ignoranţa întreţinută în mod
subversiv de anumite grupări oculte, precum şi lipsa
voinţei individuale de a depăşi această „boală”. Voi
reveni însă, acum, la ceea ce îţi relatam cu privire la
întâlnirea cu părintele Arsenie Boca.
Foarte focalizat asupra relatării sale, Cezar şi-a
schimbat poziţia pe scaun şi a continuat imediat.
— Am făcut o paranteză la faptul că oamenii înce-
puseră deja să răspândească nişte zvonuri
aberante. Adevărul a fost însă mult mai simplu. Nu-ţi
voi reda convorbirea pe care am avut-o atunci cu
părintele; de altfel, ea a durat mai mult de trei ore.
Colonelul, aflând unele lucruri despre existenţa lui în
viitor, şi-a abandonat treptat masca rigidităţii şi a
inflexibilităţii pe care o dobândise în timp, ca urmare
a deformării profesionale. Am să-ţi spun însă că
Arsenie Boca făcea parte din acea categorie de oameni
înţelepţi care, deşi deţin un corp fizic pe Pământ, au
conştiinţa deja stabilită în Ceruri. Acel om mi-a lăsat
cu adevărat o impresie foarte profundă şi puternică.
Toate puterile şi forţele pe care le aveam sau le
văzusem la alţii, nu valorau nici cât o nucă în faţa
acelei măreţii sclipitoare, pure şi divine, care emana
din fiinţa părintelui. Sfinţenia şi puterea lui de
pătrundere în mintea şi sufletul omului erau
extraordinare şi aceasta nu numai că se producea
instantaneu atunci când te aflai în prezenţa lui, dar
declanşau în propria ta fiinţă chiar un gen de
bucurie şi aspiraţie care îţi determinau impulsul de
a te oferi tu însuţi, în totalitate şi deliberat,
cunoaşterii acelui om. Era un sentiment inefabil, care
avea legături directe cu cel mai profund resort
spiritual al fiinţei noastre, care este etern, pur şi
indestructibil.
Metaforic vorbind, dacă asociezi calea până la acea
sursă tainică din fiinţa noastră cu săpatul unei
fântâni, atunci poţi să ştii că apa rece, limpede şi
minunată la care vei ajunge este însăşi apa vieţii pe
care o vei bea în eternitate. Arsenie Boca avea
uimitoarea influenţă subtilă de a te face să intuieşti
spontan prezenţa acelei ape din profunzimile fiinţei
tale, cu mult înainte ca tu să ajungi la ea. În tine se
năştea atunci, năvalnic şi înălţător, un sentiment
copleşitor de iubire şi devoţiune şi aceasta era
verificarea cea mai sigură a autenticităţii nivelului
spiritual şi a harului divin la care ajunsese monahul.
Datorită faptului că eu însumi aveam capacitatea de a
simţi şi a cunoaşte în limite destul de largi oamenii cu
care mă confruntam, mi-a fost destul de simplu să
realizez nuanţele foarte fine ale radiaţiei psihice
extraordinare pe care o manifesta Arsenie.
Cunoaşterea lui era instantanee şi atât de profundă,
încât ea provoca în cel din faţa lui, de cele mai multe
ori, adevărate trăiri catarctice, însă chiar şi aceste
emoţii apăreau în conformitate cu posibilităţile şi
aspiraţia fiecăruia.
Senzaţia pe care am trăit-o acolo, după ce am intrat în
chilia lui, a fost aceea a unui sentiment de
profunzime abisală a cunoaşterii, care nu era însă
disociată de iubirea pură. Nu vreau, totuşi, să intru
în domeniul abstract al unor observaţii de natură
metafizică; nu cred că ţi-ar fi de prea mult folos în
această fază şi nici nu ştiu dacă le-ai putea înţelege
în întregime. De obicei, timpul lor vine după ce au
fost făcuţi deja câţiva paşi importanţi în această
direcţie. Majoritatea oamenilor este însă fixată în
rutină zilnică şi în participarea la activităţile
mondene, încât astfel de idei - cum ar fi, de pildă,
aceea a relaţiilor dintre cunoaştere şi iubire - ajung să
i se pară de-a dreptul aberante şi nebuneşti. În cel mai
bun caz, ai putea să te alegi cu unele comentarii şi
observaţii ale celor din jur, care sunt făcute de pe o
poziţie aşa-zis „superioară”, pentru a te determina să
înţelegi că greşeşti. Aceşti oameni, practic, mor de
sete, ca să mă refer tot la exemplul dinainte, dar ei
nu-şi dau seama de aceasta. Părintele Arsenie era
expresia vie, inefabilă, a unuia care a ajuns să trăiască
cu adevărat în fericirea cea mai pură. După gradul de
înţelegere şi receptivitate individuală, cei care se aflau
în preajma lui puteau să resimtă ei înşişi unele
crâmpeie din această fericire totală, aşa cum un
diapazon vibrează singur atunci când se află lângă
pianul care scoate sunetul notei caracteristice
diapazonului. Influenţa subtilă benefică, răbdarea
şi compasiunea pot transforma chiar şi sufletele cele
mai înnegurate.
În ceea ce-l privea pe colonelul Obadea, el a rezonat
aproape de la început cu influenţa tainică, subtilă, a
părintelui. Cu o bunătate nesfârşită, Arsenie Boca l-
a sfătuit cum să procedeze pentru a evita vremurile
tulburi care vor urma. În ceea ce mă priveşte, după
ce am intrat în mica încăpere am observat că, mult
timp după aceea, părintele nu mi-a aruncat nici
măcar o privire, ca şi cum n-aş fi existat acolo. Cam
după o oră şi jumătate, timp în care colonelul a
ascultat stupefiat cuvintele sfântului, acesta s-a întors
spre mine şi mi-a spus că, în cazul meu nu este
necesar să-mi spună ceva anume, deoarece eu am
găsit deja drumul spre lumină şi voi fi ajutat în
continuare să-l urmez fără şovăire. A indicat apoi cu
precizie modalităţile în care Obadea şi cu mine trebuie
să conlucrăm pentru a avea succes în acţiunile
viitoare care aveau să fie foarte importante, prin
revelarea anumitor dovezi care vor ului întreaga lume
şi care vor fi descoperite după aproape douăzeci de
ani. Deşi mă aflam în acele momente într-o stare de
absorbţie interioară profundă, atunci când părintele a
făcut acea prezicere am fost scuturat de un fior put-
ernic în întreg corpul, care a determinat în mintea
mea apariţia unor intuiţii şi corelaţii foarte complexe.
Aici Cezar se opri câteva clipe, gânditor. Eu
devenisem puţin agitat şi încordat.
— Înseamnă că părintele Arsenie a vorbit şi despre
mine, adică despre faptul că te vei întâlni cu mine, că
îmi vei povesti toate acestea şi că îmi vei propune să
public o carte cu aceste evenimente? l-am întrebat eu
pe Cezar.
El zâmbi uşor, dar a continuat să păstreze o atitudine
concentrată.
— Ne-a indicat faptul că vom găsi modalităţi potrivite
de a sădi mai întâi seminţele şi apoi de a creşte şi
dezvolta florile transformării spirituale ale acestui
popor. Da, a precizat că vor fi publicate informaţii care
vor avea un rol important în acest proces, însă
aspectele secundare care au ţinut de realizarea
acestui fapt, incluzând aici alegerea ta şi celelalte
elemente, ţin de planificarea pe care am făcut-o eu
însumi şi modul în care am gândit această acţiune.
— A spus ceva despre marea descoperire care va fi
făcută şi unde anume? am insistat eu.
— Nu, nu a precizat nimic în acest sens; a spus că se
va petrece în mod sigur în ţara noastră şi că va avea
un impact atât de mare, încât nu mai este nevoie să
ştim alte detalii. Dar a repetat de mai multe ori că va fi
o luptă acerbă. Nu ştiu însă la ce s-a referit.
Anticipând puţin, voi spune că prezicerea părintelui
Arsenie Boca s-a adeverit cu mare exactitate. Aşa
după cum se va vedea mai departe, uluitoarea
descoperire a fost realizată în anul 2003, la
şaptesprezece ani de la memorabila întâlnire din
Mănăstirea Cernica. Ea a zguduit efectiv eşafodajul
politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri
actuale, care sunt Statele Unite ale Americii. A
instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a
implicat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni
politice extraordinare, deoarece România a dorit să
prezinte această descoperire lumii întregi. Prin
specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi
influenţa politico-ideologică a Vaticanului şi
spulberă iremediabil atât concepţia antropologică
a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre istoria planetei
noastre şi a omenirii. Atunci când mi-a relatat despre
discuţia cu Arsenie Boca, Cezar nu cunoştea nici el
natura descoperirii care avea să fie făcută, unde şi
când va avea ea loc, deoarece convorbirea noastră
s-a desfăşurat pe la începutul anului 2002. Felul în
care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele
conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea
descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc
toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă
şi de ansamblu a întregului angrenaj, uluitor de
complex, care a condus la momentul epocalei
descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o
primă „staţie” foarte importantă pe calea transfor-
mării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât
mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în
România.
Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de
fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai
tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de
specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai
României, le-a investigat în cadrul unei „mari
expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie
2003, până în luna iulie 2004). Deoarece am fost la
locul descoperirii, cunosc în ansamblu natura şi
locaţiile acestei expediţii care a fost efectuată. Ştiu că
voi fi contactat de Cezar peste puţin timp şi voi afla
toate amănuntele necesare, însă problema
publicării acestor informaţii rămâne totuşi foarte
controversată. Iniţial, statul român a vrut să anunţe
această descoperire lumii întregi şi să o pună la
dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu
mai reprezenta neapărat o problemă de interes
naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise
pentru a împiedica această dezvăluire de o
importanţă excepţională pentru omenire a fost
determinată de intervenţia majoră a SUA.
Deliberările diplomatice, argumentele pro şi contra,
precum şi promisiunile sau ameninţările au durat
aproximativ două luni (august-septembrie, 2003). În
urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între
cele două state, România s-a angajat să nu prezinte
lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei.
Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-
a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea
parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru
această hotărâre. În acest context, plasarea unor
baze militare americane pe teritoriul României poate
să devină o certitudine în următorii ani, constituind o
„pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi.
Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu
cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre
în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne
clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel
diplomatic au început deja să apară.
Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA trebuie
să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu
atrage prea repede nedumeriri şi întrebări
stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale
lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege
interesul Americii pentru România.
Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai
văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind
preluată în mare parte de americani. Voi descrie la
timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm
anticipat că nu există nici un document, scris, filmat
sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii. A
fost construit un hangar subteran imens, pentru
depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic
precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină,
complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit
foarte inspirată. Totuşi, din informaţiile pe care le
deţin, România nu şi-a luat un angajament definitiv
în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii
descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt
deocamdată cunoscuţi. În prezent, metodele care
sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a
cunoaşte ceva despre această descoperire sunt
dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale.
Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost
realizată cu succes până în prezent, în opinia mea,
însă, această stare de lucruri nu poate continua mult
timp de acum înainte. Vom analiza însă aceste
aspecte după ce voi prezenta toate elementele care au
condus în mod gradat la efectuarea acestei
descoperiri de excepţie pe teritoriul României.
— Ideea era de a nu face paşi greşiţi tocmai în acea
perioadă, în care dictatorul începuse să se simtă
„încolţit”, a continuat Cezar relatarea sa. Părintele
Arsenie ne-a explicat apoi că Ceauşescu îl vizitase de
două ori, în mare taină şi cu toate precauţiile
necesare. Ultima dată venise acolo cu câteva luni în
urmă. Voia să cunoască evoluţia puterii sale în stat,
deoarece apăruseră deja unele semnale îngrijorătoare
de instabilitate a sistemului politic, economic şi
social, atât în ţară cât şi în alte teritorii ale blocului
comunist. Monahul i-a specificat atunci că, dacă va
continua să conducă ţara prin aceleaşi metode
inumane ca şi până atunci, îşi va pierde brusc viaţa,
într-un mod violent. Aflând aceasta, Ceauşescu s-a
enervat cumplit şi a făcut o adevărată criză de isterie,
care însă nu l-a impresionat pe Arsenie Boca. L-a
ameninţat pe părinte şi a plecat teribil de supărat şi
furios. Părintele ne-a dezvăluit că ştie de faptul că i
se doreşte moartea şi că acţiunile mârşave în acest
sens au început imediat după întrevederea pe care a
avut-o cu dictatorul. Ne-a mărturisit, de asemenea,
că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre
împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această
lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va
fi acela de a-l otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica
aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe
pământ va fi deja terminată.
Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte
uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la
sfinţii creştini de la muntele Athos. „În ea, ne-a spus
părintele Arsenie, se găseşte descrierea hidrei cu
răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate
mijloacele să împiedice lumina şi voinţa
dumnezeiască. Voi trebuie să înfruntaţi cu
înţelepciune această ameninţare şi înţelepciunea vă va
fi dată vouă, precum şi la mulţi alţii, pentru a răpune
Răul. Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot
în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile
statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din
nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul
bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că
oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor
păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi
atunci Slava lui Dumnezeu peste ei.”
Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus
că această „lucrare diavolească” nu este ceva care a
apărut în vremurile noastre, ci ea durează din
antichitate, de sute şi chiar de mii de ani în urmă,
pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta
finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti”
este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor,
între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul
sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au
ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care
este controlul şi dominarea întregii lumi. Aici, însă,
părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut
darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus
că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt,
atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre,
datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi
a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea
limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste. Arsenie
Boca a mai precizat că toate acestea se vor face întru
voia lui Dumnezeu, pentru că totul este ciclic şi trebuie
să se întoarcă de acolo de unde a pornit.
Îl ascultam complet buimăcit pe Cezar, deoarece
relatarea lui contravenea logicii şi ar fi făcut pe orice
om obişnuit să o primească cu circumspecţie, în ceea
ce mă privea, chiar dacă aveam o mare încredere în
Cezar şi în probitatea sa, totuşi afirmaţiile sale îşi
făceau loc cu dificultate în mintea mea. În primul
rând nu aveam nici o bază referenţială pentru a le
înţelege şi a le accepta, iar în al doilea rând credinţa
mea nu era încă foarte puternică, de aceea la început
am simţit impulsul de a considera prezicerile
părintelui Arsenie ca fiind eronate şi fantasmagorice.
Totuşi, undeva în profunzimile inimii mele licărea o
lumină care îmi dădea speranţa şi fiorul lăuntric
înălţător al vremurilor care vor veni. În mod aparent
întâmplător, după cele aflate de la Cezar am avut
ocazia să citesc câteva broşuri care tratau acelaşi
subiect, dar care erau scrise de autori diferiţi. Am fost
nevoit să remarc cu o anumită tristeţe, în unele
discuţii tangenţiale pe seama acestui subiect cu
diferite personalităţi sau oameni din high-life-ul
bucureştean ori din elita intelectuală românească,
faptul ca atitudinea acestora era mai ales ironică sau,
în cel mai bun caz, nepăsătoare. Evident, nu ne putem
aştepta ca acele previziuni să trezească imediat din
„amorţeala” lor sufletească pe cei care sunt robiţi
condiţiilor exterioare de lux, confort, bogăţie,
influenţă şi putere. Există totuşi şansa ca măcar o
parte din aceştia să-şi pună anumite întrebări cu
privire la viaţa pe care o duc şi la natura acţiunilor pe
care ei le săvârşesc în lume. Cu alte cuvinte, exista
totuşi o şansă ca ei să devină mai maturi şi mai
responsabili, deoarece este ştiut faptul că
transformarea condiţiilor de existenţă a unei naţiuni
implică în primul rând transformarea conştiinţei
individuale a membrilor care o formează. Aceasta se
realizează mai ales prin viziunea şi perceperea vieţii
de pe poziţii superioare, care sunt determinate de cu
totul alte principii şi idealuri decât cele impure, josnice
şi grosiere.
Cele mai importante modalităţi de a realiza o rapidă
transformare de stare a conştiinţei, chiar la nivel
naţional şi mondial, sunt iubirea şi altruismul în forma
lor pură şi nedisimulată. Pentru cei sensibili, care au
inima curată şi intenţii generoase, această
observaţie simplă poate să însemne un argument de
bun simţ, care implicit susţine şi confirmă credinţa pe
care ei o poartă în suflet. Dar pentru cei orgolioşi,
materialişti şi egoişti, o astfel de idee poate să
constituie cel mult o glumă, dacă nu un semn de
„neadaptare la realităţile actuale” a celor care o susţin,
în primul rând, a iubi în mod sincer şi a-i ajuta pe
ceilalţi semeni atunci când trebuie, fără a pretinde
nimic în schimb, contravine ideilor despre viaţă şi
despre felul în care acei oameni s-au obişnuit să
trăiască; practic vorbind, Dumnezeu şi lucrurile sfinte
nu ocupă nici un loc în viaţa lor. În al doilea rând,
problemele de cult, religiile, biserica şi, în general
vorbind, aspectele spirituale, sunt privite de marea
lor majoritate ca un fel de „umplutură”, un gen de
factor necesar pentru echilibrarea societăţii.
În timp ce eu încă mai reflectam la aceste aspecte,
Cezar a reînceput să vorbească:
— Părintele Arsenie a punctat în mod concis princi-
palele probleme care vor interveni în viitorul apropiat
al României, dar ne-a sfătuit să nu renunţăm la
drumul pe care l-am început, indiferent de greutăţile
pe care le vom întâmpina. Ceea ce m-a frapat atunci
era faptul că el vorbea mereu la plural despre ceea ce
trebuie să făptuiesc eu împreună cu Obadea,
considerând aceasta ca un lucru firesc. Viitorul avea
să confirme cu prisosinţă că a avut perfectă dreptate.
La sfârşitul întâlnirii a încheiat brusc, privindu-l ţintă
pe colonel: „Mă bucur că ai avut credinţă în inimă şi
mi-ai urmat chemarea din vis. Mergeţi acum cu
Dumnezeu şi slava Lui să fie cu voi!”.
După ce am plecat de acolo, colonelul Obadea mi-a
explicat că în urmă cu o săptămână avusese un vis
foarte ciudat, în care părintele Arsenie îi apăruse
înconjurat de o lumină orbitoare şi îl chemase în mod
ferm, împreună cu mine, la Mănăstirea Cernica. Din
acel moment am simţit un impuls şi o credinţă aparte
în inimă, precum şi o stare de fericire delicată care
nu a mai dispărut. Ceea ce a urmat în
antrenamentele secrete de la baza din B... nu a făcut
decât să mă pregătească cât mai bine pentru eveni-
mentele care aveau să intervină în viaţa mea în
următorii cincisprezece ani. Cezar şi-a întrerupt
atunci relatarea deoarece a primit un telefon
important, fiind chemat de urgenţă într-un anumit
loc. M-am despărţit de el cu sentimentul că am
pătruns pe un tărâm neexplorat, plin de mistere şi
foarte important în contextul evenimentelor
viitoare. Asimilam oarecum „din mers” multitudinea
de informaţii cu care mă confruntam şi, în măsura în
care îmi permitea propriul meu nivel de înţelegere,
formulam diferite concluzii. Dacă ceva nu îmi era
clar, scriam pe hârtie problema respectivă şi o
rediscutam la întâlnirea următoare.
Trecuseră mai multe luni de la ultima întrevedere,
timp în care mi-am eşalonat ideile principale şi am
început chiar să alcătuiesc un plan al lucrării despre
acele evenimente. Citisem mai multe cărţi cu subiect
ezoteric şi spiritual, urmărind să păstrez totuşi o
poziţie echilibrată în aprecierea diverselor idei care
erau prezentate. Îmi structuram astfel, în mod
gradat şi temeinic, baza de date şi aspecte iniţiatice
care, prin misterul şi ineditul lor, constituiau o mină
de bogăţii inestimabile pentru toţi cei care erau
interesaţi să le afle.
Până în luna iunie a anului 2003 m-am mai întâlnit
cu Cezar de două ori. Conţinutul acelor relatări
semnifică de departe cea mai cutremurătoare dovadă
a necesităţii de a scrie această carte. De altfel,
consider că acelea au fost cele mai palpitante „runde”
de convorbiri, în care Cezar mi-a revelat adevăruri
uluitoare despre modalităţile oculte de dominare a
lumii. Totodată am putut să înţeleg într-un mod mult
mai profund nuanţele subtile ale binelui şi ale răului
în lume, pe care până atunci le ignoram aproape cu
desăvârşire. Toate implicaţiile faptice, morale şi
psihologice pe care le voi prezenta în continuare au
fost relatate cu răbdare şi perseverenţă de Cezar,
chiar şi atunci când solicitam lămuriri suplimentare,
deoarece el considera că aceste aspecte reprezintă
însuşi simbolul şi chintesenţa mesajului pe care
doreşte să-l facă ştiut tuturor oamenilor. La rândul
meu, am considerat că în conjunctura prezentă, atât
la nivel naţional cât şi la nivel mondial, prezentarea în
detaliu a unora dintre planurile şi acţiunile temutei
Organizaţii oculte constituie aproape o datorie morală
şi un impuls firesc la acţiune.
În opinia mea, oamenii trebuie să cunoasă şi să fie
avertizaţi de pericolul imens pe care-l reprezintă
Organizaţia, pericol care se întinde pretutindeni în
lume, ca o plagă. Ei trebuie să cunoască metodele
specifice de acţiune ale Organizaţiei, cum se
concretizează acestea în viaţa de zi cu zi şi felul în care
se pot contracara în faşă aceste maşinaţii, intrigi şi
tertipuri care sufocă aproape orice tendinţă către
libertate. Deoarece oamenii sunt structuraţi în mod
diferit, ei simt, gândesc şi acţionează în mod diferit.
Tocmai de aceea, informaţiile pe care le voi prezenta
în continuare fie îi vor face circumspecţi, neîn-
crezători, ironici sau nepăsători, fie îi vor zgudui în
adâncul fiinţei lor şi îi vor determina să înţeleagă
dedesubturile acţiunilor celui mai teribil flagel care a
ameninţat vreodată omenirea, adică oculta
Organizaţie care este, de fapt, francmasoneria. Ca o
boală grea, ea macină trupul umanităţii, ameninţând
să-l biruie în totalitate.
Masoneria mondială foloseşte ca un vârf de lance
metoda „curentului de opinie” pe care îl îndreaptă în
orice direcţie doreşte, atunci când interesele ei sunt
ameninţate. Aceeaşi „armă”, însă, poate şi trebuie să
fie întoarsă şi folosită chiar împotriva atacatorului.
Atunci când are loc înţelegerea corectă şi profundă a
unor realităţi care doar în aparenţă îmbracă o haină
frumoasă, libertatea în gândire şi acţiune a oamenilor
devine o adevărată sursă de fericire pentru aceştia.
De fapt, libertatea în gândire şi acţiune reprezintă
cel mai teribil şi ameninţător aspect pentru
francmasonerie, pentru că această libertate permite
oamenilor să devină lucizi atât în ceea ce priveşte
condiţia lor existenţială cât şi în ceea ce priveşte
modul sau sistemul în care este structurată
societatea contemporană. Libertatea în gândire şi
acţiune a oamenilor ar duce inevitabil la demascarea
şi prăbuşirea imensului eşafodaj malefic de planuri,
intrigi şi idei care a fost construit cu atâta trudă de
masonerie timp de generaţii întregi. Această necesară
„trezire” a omenirii faţă de realitatea în care se află se
corelează cu marea transformare şi trecere a
întregii planete către o nouă eră, aceea a adevărului
şi cunoaşterii spirituale.
CAPITOLUL III

Prima confruntare: răul din adâncuri

Anii care au urmat pană la revoluţia din 1989 au fost


ani de intense pregătiri şi teste pentru Cezar. Ele s-au
desfăşurat într-un regim de lucru special, impus de
colonelul Obadea. Pe lângă diferite experimente,
programul includea şi educarea, informarea şi
verificarea băiatului în noţiunile de economie, politică
şi sociologie modernă. De asemenea, colonelul
începuse să-i acorde o anumită libertate şi chiar o
anumită influenţă în cadrul bazei, repartizându-i
unele sarcini care, la început, au fost relativ simple.
— În sufletul său, colonelul era sincer şi integru, îmi
relata Cezar. El chiar dorea binele ţării şi al
poporului român şi de aceea urmărea să creeze
anumite „breşe” în sistemul comunist care aproape
ajunsese să sugrume viaţa oamenilor. Ca şi mine,
Obadea fusese puternic impresionat de întâlnirea cu
părintele Arsenie şi luase hotărârea fermă de a
acţiona întocmai după cum fusese sfătuit de monah.
Prin 1988 colonelul îmi expusese deja structura şi
obiectivele întregului departament, precum şi ideile
de acţiune secretă pe care le avea pentru a pregăti
căderea lui Ceauşescu de la putere. Deşi nu era
singurul care planifica schimbarea de regim în acele
vremuri, colonelul Obadea a preferat să contribuie şi
să acţioneze în această direcţie doar prin
intermediul departamentului său. Curând am
realizat care era justificarea acestui fapt: practic,
colonelul era înconjurat numai de „ameninţări umane”
potenţiale, deoarece fiecare persoană, de la cel mai
mic subordonat şi până la şefii de cabinet sau chiar
miniştrii înşişi, era pasibilă de trădare sau de scurgere
de informaţii. Existau, desigur, şi oameni în care se
putea avea o relativă încredere, iar Obadea avea o
intuiţie aproape ireproşabilă în ceea ce priveşte
persoanele cu care colabora. Era sprijinit de acestea,
avea consilieri, oameni de legătură, influenţă şi
autoritate, însă el menţinea relaţiile sale cu cei din
anturaj doar la un nivel pe care l-aş putea numi
„angrenare periferică”, nepermiţând accesul lor la
fondul problemei, la inima acţiunii pe care o planifica.
Dorind să fie cât mai eficient, colonelul Obadea a
realizat faptul că nu putea susţine singur, din centru,
planul său complex. De altfel, el nu avea nici timpul
fizic pentru aceasta, deoarece conducerea
departamentului implica o muncă asiduă. Avea deci
nevoie de cineva în care să aibă deplină încredere, care
să nu fie coruptibil, dar care în acelaşi timp să fie
devotat unei cauze nobile şi totodată detaşat de jocul
culiselor. Ideea formării unui astfel de colaborator îi
venise cu câţiva ani în urmă, atunci când a observat că
majoritatea celor care se perindau prin bază erau copii.
Obadea a considerat, după observaţii îndelungate, că
eu corespundeam cerinţelor şi intenţiilor sale, astfel că
în acea perioadă de dinaintea Revoluţiei el a intensificat
foarte mult pregătirea mea.
Aş putea chiar spune că relaţia dintre noi depăşea
graniţele obişnuite ale tandemului şef-subordonat,
pentru că implica nivele mai sensibile ale sufletului. Ea
evoluase, de fapt, într-o relaţie de sinceră prietenie, de
încredere şi de respect reciproc, deoarece la modul
general între noi nu existau disensiuni de concepte,
idei sau ţeluri de realizat. Totuşi, era necesară o mare
precauţie din partea noastră, deoarece în acele vremuri
de instabilitate, teroare şi corupţie, surprizele puteau
veni de acolo de unde te aşteptai mai puţin.
La nivelul Securităţii Statului, tendinţa era aceea de
asimilare a Departamentului Zero în cadrul celorlalte
Direcţii şi Secţiuni căci, deşi era parte structurală din
acel aparat, DZ avea totuşi autonomie proprie, iar
acest fapt deranja anumite persoane, orgolii şi interese.
Colonelul Obadea ştia însă prea bine că, dacă s-ar
fi realizat „dizolvarea” DZ printre celelalte structuri ale
Securităţii, aceasta ar fi însemnat în mod automat
politizarea departamentului pe care îl conducea. El
intuia faptul că aceea ar fi fost calea cea mai sigură
către diminuarea eficienţei departamenului în
acţiunile pe care le desfăşura, în plus, conducerea lui
ar fi fost influenţată din exterior de anumiţi factori
politici, iar corupţia l-ar fi măcinat repede chiar de la
baza sa.
Importanţa Departamentului Zero devenise enormă,
mai ales datorită unor serii de descoperiri uluitoare
care avuseseră loc în ultimii ani în diferite zone ale
ţării, despre care acum nu îţi pot vorbi decât în termeni
generali. Pe lângă studiile parapsihologice pe subiecţii
dotaţi şi rolul de „pepinieră” pentru fiinţele umane cu
înzestrări paranormale de pe teritoriul României, DZ
preluase de asemenea investigaţiile şi intervenţiile
ultra-secrete în cazurile de mare importanţă
strategică şi ştiinţifică. Pentru aceasta a fost creată o
uriaşă bază de date specifice, precum şi un grup de
intervenţie paramilitară care avea în dotare
echipament tehnic deosebit. Atunci când apărea un
caz de „cod roşu” era dată alarma iar acţiunea de
intervenţie se desfăşura extrem de repede şi precis,
după nişte etape foarte bine stabilite care aveau ca
scop deplasarea la locul respectiv, securizarea zonei,
contactul cu specificul descoperirii, analiza ştiinţifică
preliminară şi închiderea zonei. Intervenţiile de „cod
roşu”, care dintr-un anumit punct de vedere sunt cele
mai spectaculoase - şi aici mă refer în special la
modul în care ele se desfăşoară -, au loc numai după
anumite verificări prealabile, pentru a se evita
deplasarea corpului departamentului în cazurile
mai puţin importante. Acţiunile de „cod roşu”
constituie mari secrete de stat şi tocmai de aceea sunt
stabilite anumite proceduri standard cu privire la
modul de implicare a celor care fac parte din grupa
specială de intervenţie.
De-a lungul timpului au existat diverse atacuri ale
unor personalităţi politice şi chiar denunţuri false în
ceea ce priveşte activitatea departamentului, care au
fost aduse la cunoştinţa lui Ceauşescu, însă astfel de
cazuri nu au făcut altceva decât să evidenţieze şi mai
bine rolul pe care l-au avut măsurile iniţiale excelente
de secretizare a informaţiilor de vârf, care nu puteau
fi cunoscute decât de Obadea şi de dictator
(tangenţial, acestea erau aduse şi la cunoştinţa
Şefului Securităţii). De aceea, tentativele de
răsturnare a lui Obadea de la conducerea DZ, care
reclamau incompetenţa lui, au eşuat rând pe rând
deoarece ele apăreau ca fiind false chiar de la început.
„Amatorii” nu puteau construi un scenariu tactic
viabil, din simplul motiv că scurgerile de informaţii
aproape că nu existau şi, prin urmare, ei erau nevoiţi
să inventeze şi să mintă. Totuşi, tracasat din mai
multe părţi (cele mai veninoase intrigi proveneau
chiar de la Şeful Securităţii de atunci) şi aflat într-o
poziţie tot mai delicată datorită informaţiilor
alarmante de zguduire a blocului comunist în
Europa, Ceauşescu ar fi putut să ia o decizie
neinspirată. De aceea, colonelul a avut grijă să-i
prezinte descoperirile şi elementele cele mai
importante şi secrete într-o lumină foarte clară,
sinceră şi directă, care l-a determinat pe Şeful Statului
să-i acorde în continuare mână liberă de acţiune.
Odată rezolvată problema încrederii din partea lui
Ceauşescu, Obadea se putea focaliza asupra pregătirii
cu mare atenţie a perioadei de tranziţie care avea să
urmeze după schimbarea de regim în conducerea ţării,
deoarece el ştia deja că nu era decât o chestiune de
timp până când aceasta avea să se petreacă. Începând
cu vara anului 1989, activitatea colonelului Obadea a
devenit febrilă şi foarte complexă; eu însumi l-am
putut vedea doar de puţine ori până la sfârşitul anului.
Deşi nu aveam acces la informaţiile din exterior,
intuiţia îmi spunea totuşi că se pregăteşte ceva foarte
important la nivel naţional. Dar acestea sunt aspecte
pe care tu le cunoşti deja foarte bine şi nu mai are rost
să intru acum în detalii. Mă voi axa, deci, mai ales pe
descrierea modalităţilor principale de acţiune ale
departamentului.
Atunci când este făcută o descoperire foarte impor-
tantă, recepţia informaţiei are loc foarte rapid,
deoarece instituţiile care sunt primele contactate în
astfel de cazuri sun Poliţia şi Serviciul Român de
Informaţii (SRI). Datorită unui protocol foarte strict,
care delimitează clar natura descoperirilor şi
importanţa acestora, DZ este imediat contactat iar
echipele noastre se deplasează în zona respectivă.
Există o etapizare foarte precisă a acţiunilor care
trebuie realizate în astfel de cazuri. Începând cu anul
1988, am făcut şi eu parte din echipa principală de
intervenţie, deplasându-mă cu aceasta în locaţiile
secrete în care eram chemaţi. Includerea mea în
această echipă a fost rezultatul unui ordin emis direct
de colonelul Obadea, rolul meu fiind acela de
evaluare a gradului de risc în cazul descoperirilor
importante care erau făcute şi de propunere a
modalităţii specifice de procedură pentru
investigarea acestora în condiţii de deplină siguranţă.
Din echipa principală mai făcea parte un căpitan de
securitate, care era conducătorul ei şi care trebuia să
ia pe loc deciziile necesare după ce eu îi prezentam
concluziile mele. Dacă situaţia era foarte neobişnuită,
el era cel care raporta imediat situaţia colonelului
Obadea, aşteptând hotărârea acestuia. Echipa
noastră mai includea încă trei militari din trupele de
elită, foarte bine pregătiţi, care constituiau „avangarda”
atunci când începeau investigaţiile.
O a doua echipă era formată din patru membri, care
erau oameni de ştiinţă şi cercetători, însă numărul
lor putea să varieze în funcţie de domeniul
descoperirii respective. Ei erau cei care pătrundeau
ulterior în perimetrul zonei care delimita
descoperirea şi efectuau o primă analiză ştiinţifică,
de ansamblu, a elementelor pe care le găseau acolo.
A treia şi ultima echipă era formată din douăzeci de
militari care aveau rolul de a asigura securitatea
zonei, împrejmuirea ei, paza obiectivului şi logistica
necesară. În funcţie de importanţa descoperirii era
anunţat şi colonelul Obadea, care sosea acolo în cel
mai scurt timp.
Uneori, însă, puteau să apară factori neprevăzuţi. De
pildă, prin 1981, când sistemul de intervenţie pe
echipe nu exista încă şi protocoalele de colaborare
erau nesigure, DZ a fost solicitat să intervină într-o
zonă muntoasă, în apropiere de întorsura Buzăului,
la curbura lanţului de munţi carpatici. Zona era
foarte retrasă şi aproape nelocuită. Doi fraţi
alpinişti se antrenau escaladând o stâncă înaltă şi
relativ izolată de masivul muntos. Pereţii ei erau
foarte abrupţi, formând în partea de sus chiar o
plombă, ceea ce a constituit o adevărată provocare
pentru cei doi alpinişti. Unul dintre fraţi a urcat pană
pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a
observat nişte semne bizare săpate în piatră şi
aproape complet erodate de trecerea timpului. Când
a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a
aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare
galbenă, care semăna cu un lanţ, dar în clipa
următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită
a fratelui său care se afla pe sol, la baza stâncii. A fost
alertată Miliţia locală şi au fost anunţaţi părinţii, la
Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit pe cel care i-a
chemat că le ascunde adevărul. Chiar l-au ameninţat,
crezând că-şi bate joc de ei. Însă tatăl, fost alpinist,
a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul respectiv
şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece
martori.
Cazul a luat o turnură periculoasă; au sosit imediat
la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la
Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară.
Zona a fost izolată de către o echipă militară pe o rază
de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei
alte Direcţii din Securitate s-au ocupat în următoarele
zile cu dezinformarea sătenilor şi liniştirea
martorilor oculari. Cunosc toate aceste detalii din
dosarul ultrasecret al evenimentului respectiv, pe
care l-am studiat ulterior, după Revoluţie. Acum
douăzeci de ani încă nu aveam acces la astfel de
operaţiuni, fiind doar un copil care venise la baza
din B... de puţin timp. Se pare totuşi că unele
aspecte au mai „transpirat” prin presă la mulţi ani
după aceea, probabil datorită faptului că în acel loc
au venit atunci câteva personalităţi politice şi din
domenul ştiinţei. Situaţiile de acest gen, care nu pot
fi blocate informaţional în mod complet de la început,
sunt înregistrate cu un cod special şi sunt numite
„evenimente de tip K”. Ele reprezintă de obicei situaţii
limită, care nu pot fi prevăzute în totalitate sau care
dau naştere la diverse alte complicaţii.
În zilele următoare au survolat cu elicopterul stânca
respectivă; „obiectul” era, de fapt, un gen de
pârghie ancorată în piatra stâncii, fără a se putea
stabili însă cine, cum şi de ce a realizat aceasta.
Scrierea de pe peretele stâncii a rămas complet
necunoscută, chiar dacă au fost trimise numeroase
fotografii cu semnele respective, pentru a fi studiate la
cele mai prestigioase instituţii de profil din lume. Deşi
existau anumite similitudini de formă, nimeni nu a
putut totuşi să găsească o corespondenţă clară cu
vreuna dintre scrierile din antichitate. Am avut acces la
toate fotografiile care au fost făcute din diverse
unghiuri şi am putut să mă conving personal de
caracterul foarte straniu al acelor semne. Păreau
foarte vechi, dar încă se mai observau, fiind în mare
parte acoperite de muşchi de stâncă. Fiind pe atunci
oarecum lipsiţi de experienţă şi presaţi de panica
creată, cei responsabili au decis să dinamiteze stânca,
însă ulterior s-a aflat că acela a fost un ordin dat de
puterea de la Bucureşti. În prezent, la douăzeci de ani
de la dramaticul incident, locul este complet curăţat.
Cei doi bărbaţi dispăruţi nu au mai revenit niciodată.
Foarte interesant a fost faptul că, după ce au aruncat
stânca în aer, în locul ei a continuat să rămână un
contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur
uşor. După câteva zile, însă, a dispărut şi el.
Acesta este doar un exemplu din multitudinea de
Evenimente K din arhiva DZ; importanţa lor este
majoră iar informaţiile pe care le conţin sunt foarte
secrete. Există de asemenea multe alte situaţii care
se încadrează în aceeaşi categorie „K”, apărute mai ales
după anul 1992.
Cezar mi-a relatat apoi încă două cazuri uluitoare dar
m-a rugat să nu le menţionez în carte, deoarece ele
au legătură cu resursele din solul ţării, fiind
considerate mari secrete de stat.

„Saltul” după Revoluţie

— În mod paradoxal, zbuciumul Revoluţiei nu s-a


făcut simţit aproape deloc în activitatea
Departamentului Zero, a continuat Cezar să relateze
evenimentele principale din acea perioadă a vieţii lui.
Două ar putea constitui cauzele acelei situaţii: pe de o
parte, izolarea aproape perfectă şi autonomia pe care
colonelul Obadea a asigurat-o departamentului,
urmare directă a măsurilor excepţionale de menţinere
a secretului la vârf; pe de altă parte, iminenţa
prăbuşirii lui Ceauşescu de la puterea în stat era de
mult cunoscută în cadrul departamentului, chiar
dacă ea nu era exprimată în mod direct. Nu este însă
cazul să discutăm acum şi aici despre aspectele oculte
al Revoluţiei din 1989 în România. Mă voi referi doar
la ceea ce a adus nou pentru mine deceniul în care
tocmai intrasem după Revoluţie.
În primăvara lui 1990, la câteva luni după schimbarea
puterii, am fost mutat pentru prima dată de la baza din
B... la baza din Valea Ursului, care era situată în
zona munţilor G... din apropierea masivului
Retezat. Spre deosebire de baza în care trăisem zece
ani, aceasta se extindea cu două nivele sub pământ.
Dotarea tehnică era ireproşabilă iar personalul
foarte bine instruit. Spre sfârşitul anului colonelul
mi-a adus la cunoştinţă faptul că, datorită unor
motive independente de voinţa sa, doctorul Xien a
părăsit România. Aceasta a fost o veste care, într-un
anume fel, m-a întristat. Doctorul Xien mă ghidase
într-un mod foarte eficient printre meandrele
complicate ale cunoaşterii unor realităţi despre care
ceilalţi oameni nici măcar nu bănuiesc că există.
Modalităţile sale de acţiune erau ciudate şi diferite,
însă mai mereu ele se desfăşurau în tăcere. Mi-a
fost un ghid spiritual foarte competent şi un ajutor
nepreţuit în multe situaţii dificile; de altfel, el însuşi
era o fiinţă foarte specială şi ocultată, despre care
nici măcar autorităţile române, care îl
supravegheau tot timpul îndeaproape, nu cunoşteau
prea multe.
Plecarea neaşteptată şi aparent inexplicabilă a doc-
torului Xien a oferit şansa unei schimbări notabile în
existenţa mea. Aveam douăzeci şi unu de ani şi o
experienţă vastă în ceea ce privea activitatea
departamentului, la care se adăugau anumite
capacităţi psihice personale, datorită cărora
rezolvasem multe situaţii delicate sau chiar pericu-
loase. Având în vedere aceste aspecte şi urmând
totodată sfaturile pe care i le dăduse părintele Arsenie
cu aproape cinci ani în urmă, colonelul Obadea mi-a
oferit mie conducerea tehnică a Departamentului Zero.
Ştiam că aceasta era o idee mai veche a colonelului,
astfel încât am acceptat imediat.
Noua funcţie era foarte puternică şi autoritară. Şeful
meu unic şi direct era colonelul Obadea, iar deasupra
lui era doar Ceauşescu şi, într-o anumită măsură,
Şeful Securităţii din România. Probabil că au fost
necesare multe mişcări de culise din partea colonelului
pentru ca eu să fiu persoana care să ocupe acel post.
Eforturile sale au fost de asemenea salutare şi în ceea
ce priveşte finanţarea în continuare a
departamentului, deoarece acesta era în multe
privinţe ca un fel de „fantomă” printre celelalte
secţiuni din Securitate. Nu existau arhive externe,
dosare, informaţii, nu exista nimic în exterior care
să ateste „viaţa” departamentului; totul era
centralizat la baza din Valea Ursului, unde nimeni nu
avea acces, dacă nu făcea parte din personalul bazei.
De aceea, aproape nimeni nu ştia despre existenţa ei,
cu atât mai puţin despre zona în care era plasată.
Numirea mea ca director tehnic al DZ a implicat
necesitatea unor deplasări frecvente pe care trebuia
să le efectuez în diferite zone ale ţării, pe lângă
participarea la „evenimentele de tip K”. Aveam mereu
la dispoziţie o limuzină pentru transport, două gărzi
de corp şi chiar, prin solicitare directă, elicopterul
care era proprietatea departamentului.
În 1992 au fost clarificate raporturile dintre
Departamentul Zero şi Preşedinţie. După moartea
lui Ceauşescu aproape nimeni nu mai ştia de existenţa
departamentului, astfel încât Şeful Statului a
ordonat imediat subordonarea totală şi politizarea
DZ, într-o dorinţă nemărturisită dar evidentă de
realizare a unui control centralizat a tuturor
structurilor din Serviciul Român de Informaţii. L-am
însoţit pe colonelul Obadea la întâlnirea secretă cu
Preşedintele, întâlnire care a durat mai mult de patru
ore. Şeful Statului dorea chiar să modifice structura
departamentului şi să unifice mai multe secţiuni,
rămase moştenire din timpul dictaturii, cu cea a DZ.
După ce am prezentat însă câteva dintre realităţile
şocante care au fost descoperite, precum şi
implicaţiile lor enorme în stabilitatea politico-
economică a ţării, buimăceala Preşedintelui a făcut loc
unui acord asemănător cu cel vechi, anterior
Revoluţiei. S-a cerut însă şi informarea Şefului SRI-
ului. Discuţia cu acesta a avut loc o lună mai târziu şi
nu a creat nici un fel de probleme. Dimpotrivă, a adus
chiar unele îmbunătăţiri pe linie administrativă şi de
procedură specială.
Una dintre propuneri a fost aceea de înfiinţare a unei
secţiuni care să aibă o funcţie de „tampon” între
Securitate şi Departamentul Zero. În fapt, această
secţiune are şi în prezent funcţia de „colectare” şi
„triere” a informaţiilor specifice, care se încadrează în
domeniul secret de evenimente şi descoperiri stranii,
întrucât nu toate aceste informaţii şi evenimente
constituiau obiectul activităţii DZ, ele erau repartizate
celorlalte Direcţii din SRI. Secţia „tampon” a primit
denumirea de Comisia de Analiză a Evenimentelor
Stranii, având angajaţi din ambele părţi, adică atât
de la nivelul secţiilor SRI, cât şi din DZ. S-a stabilit
însă ca Şeful acestei Comisii să fie un membru al
departamentului nostru, datorită experienţei în
domeniu. Am primit tot eu şi această funcţie, ca o
extindere a aceleia de la nivelul Departamentului
Zero. Şeful SRI-ului a obiectat un timp, invocând
vârsta mea care era mult sub standardele stabilite în
mod oficial. Pe bună dreptate, el afirma că era de
neconceput ca o persoană atât de tânără să conducă
în mod eficient acţiuni de asemenea anvergură, însă
colonelul Obadea a liniştit până la urmă spiritele,
asumându-şi întreaga responsabilitate.
Datorită statutului cu totul special pe care deja îl
deţineam, gradul de libertate în acţiune trebuia să
fie maxim. Această condiţie depăşea chiar şi
imunitatea parlamentară, deoarece se lega în mod
direct de marile secrete de stat. Deoarece funcţiile
mele nu erau politizate, forma de acces liber absolut
era reprezentată de un tip de legitimaţie specială,
semnată personal de Preşedinte şi purtând
indicativul DZ/A - O [...], în funcţie de numărul celor
cărora li se eliberează. Aceştia sunt extrem de puţini şi
fac parte din organismele cele mai secrete ale SRI şi ale
Armatei.
În perioada 1992-l993 am parcurs toate dosarele
departamentului, pentru a mă familiariza cu situaţia
la zi. Am studiat cazurile cele mai secrete şi am fost
în locuri foarte ascunse şi uimitoare prin cele ce
conţineau. Toate acestea fac însă obiectul unui
domeniu secret care nu poate fi dezvăluit
deocamdată. Am stabilit cartierul general la baza din
Valea Ursului şi am pregătit, în paralel, o a doua
echipă specială de intervenţie pentru cazurile mai
puţin importante. Până în anul 2001 am reuşit să con-
solidăm relaţiile de „parteneriat” cu SRI-ul şi am
oferit informaţii esenţiale Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării (CSAT). Colonelul Obadea avea
deplină încredere în mine şi chiar dacă se apropia
vertiginos de vârsta pensionării, era totuşi foarte
mulţumit de modul în care se desfăşura activitatea
departamentului. Fusese avansat la gradul de
general-SRI şi putea spune că multe dintre planurile
sale deveniseră realitate.
Cam acesta este tabloul de ansamblu al situaţiei
departamentului în prezent, schiţat în linii mari.
Anul 2002 a marcat un punct important în ceea ce
priveşte implicarea mea într-un cadru special care se
referă la anumite aspecte de mare importanţă cu
profunde implicaţii atât la nivel naţional, cât şi la
nivel mondial. Dar despre ele îţi voi vorbi în viitoarea
întâlnire, pentru că este foarte important să ne
focalizăm atenţia cât mai bine asupra acelui subiect
fundamental al discuţiei noastre pe care urmăresc
în mod special să ţi-l prezint. Vei înţelege astfel că
realitatea care ne înconjoară este proiectată într-o cu
totul altă lumină decât sunt obişnuiţi oamenii să
o perceapă.
Am respirat adânc, ca la ieşirea dintr-o transă
îndelungată. Nu bănuiam care avea să fie
natura destăinuirii viitoare, dar intuiam că ajunsesem
la „nodul” problemei, la punctul-focar al situaţiei
actuale. Cezar îmi mărturisise că acela reprezenta, de
fapt, motivul principal pentru care el dorea să fac
publice aceste relatări. Aveam să mă mai întâlnesc cu
el doar de două ori, timp în care mi-a expus în mod
amănunţit evenimente care pot fi considerate cruciale
pentru destinul ţării. Ultima întrevedere a avut loc în
luna iunie, 2003 şi atunci am aflat cu stupoare felul
în care s-a ajuns la cunoaşterea locaţiei secrete din
munţii Bucegi unde a fost făcută, două luni mai
târziu, marea descoperire. Chiar dacă evenimentele s-
au precipitat atunci, totuşi Cezar mi-a oferit
nesperata şansă de a fi în acel loc şi de a vedea eu
însumi structura secretă din munte şi elementele
sale caracteristice. Aceasta a necesitat o intervenţie
cu totul specială din partea lui şi mai ales din partea
generalului Obadea, într-un moment în care lucrurile
păreau să scape de sub control. Decizia de a mă
chema acolo, aproape imediat după efectuarea
descoperirii, a fost foarte inspirată deoarece la câteva
zile după aceea situaţia s-a complicat extraordinar de
mult datorită presiunilor diplomatice americane care
au solicitat intens prezenţa lor imediată în acel loc
cu echipe ultradotate şi cu o formidabilă tehnologie.
Din acel moment, nimeni care nu era autorizat de la
nivelul preşedenţiei nu a mai putut pătrunde dincolo
de barajele de securitate care erau asigurate atât de
militarii români, cât şi de cei americani. De aceea, mă
consider foarte norocos şi într-un anumit fel chiar
privilegiat, că am avut ocazia să văd ceea ce
multora, poate, li se va părea aproape incredibil, în
cele câteva ore cât a durat prezenţa mea în
perimetrul central al descoperirii. Cezar mi-a
relatat succint aspectele (unele dintre ele
dramatice) legate de modalitatea efectivă în care a
fost făcută descoperirea; mi-a punctat pe scurt
implicaţiile pe care ea le-a declanşat imediat după
aceea, precum şi evenimentele principale ale
intervenţiei SUA în această problemă. În luna
septembrie a aceluiaşi an (2003) am primit veşti noi de
la el, prin intermediul unui curier special care de altfel
fusese şi intermediarul pentru aranjarea întâlnirilor
noastre din ultimii ani. De data aceea, însă, curierul
mi-a facilitat o convorbire telefonică cu Cezar,
utilizând un aparat special protejat şi o linie
particulară. Cezar mi-a vorbit atunci despre unele
aspecte particulare ale „negocierilor” româno-
americane pe care le aflase de curând şi de faptul că
urma să plece peste câteva zile într-o „mare expediţie”,
oferindu-mi de asemenea câteva date generale cu
privire la aceasta. Nu ştia cât va dura acea călătorie
dar mi-a promis că, la întoarcere, mă va contacta
pentru a-mi oferi toate detaliile ei. După o scurtă
ezitare mi-a sugerat că aveam, totuşi, destule
informaţii pentru a scrie şi a publica o carte cu aceste
elemente. Ca şi mine, considera că oamenii au
dreptul să ştie care este situaţia reală şi să hotărască
singuri asupra viitorului lor. Aceea a fost ultima dată
când am avut un contact verbal cu Cezar.
Cu câteva săptămâni în urmă, după aproape un an de
la acea convorbire telefonică, exact în perioada în
care redactam partea finală a acestei cărţi am primit
unele semnale despre întoarcerea lui din „marea
expediţie”, ceea ce mi-a provocat o emoţie intensă la
gândul unei posibile revederi şi a aflării unor noi
elemente, despre care bănuiam că au o natură
excepţională.
Să revin, însă, la relatarea lui Cezar din penultima
noastră întâlnire. Elementele pe care mi le-a expus
atunci în amănunţime constituie fără îndoială o
adevărată mină de informaţii despre culisele
organizaţiei masonice mondiale. Concepţia, viziunea
generală, intenţiile şi modurile de acţiune ale
francmasoneriei, pe care Cezar mi le-a relatat într-o
memorabilă sinteză a convorbirii avute cu unul
dintre reprezentanţii de seamă la scară mondială a
acestei organizaţii, m-au determinat să înţeleg şi mai
bine semnificaţia subtilă a cunoscutei afirmaţii:
„Mărul pe dinafară frumos şi pe dinăuntru găunos”,
care se poate aplica foarte bine masoneriei mondiale.
Pe de altă parte şi în mod paradoxal, fără acea iniţiativă
a masoneriei nu ştiu când şi cum ar fi avut loc
excepţionala descoperire din munţii Bucegi. Uneori
firul destinului - mai ales cel al unei naţiuni sau chiar
al umanităţii - este mult prea complicat şi laborios
pentru a putea fi înţeles în toată complexitatea sa de
mintea umană. Ne rămâne, deci, doar posibilitatea
de a constata şi de a analiza retroactiv, plini de uluire,
incredibilul păienjeniş de fapte, relaţii, fiinţe şi destine
individuale care s-au combinat astfel încât rezultatul
final să constituie un adevărat pas înainte pentru
omenire. Chiar dacă, deocamdată, nu putem înţelege
în amănunt aceste combinaţii şi acţiuni foarte
complicate ale forţelor subtile, putem cel puţin să ne
orientăm după efectele notabile pe care ele le
declanşează în anumite momente precis delimitate
de o serie de factori conjucturali. Aceşti factori
conjuncturali reprezintă însă exact condiţiile spaţio-
temporale care sunt necesare pentru declanşarea
unor evenimente - chiar la scară mondială - de o
importanţă majoră.
Atunci când m-am întâlnit din nou cu Cezar, la câteva
luni de la ultima discuţie, el a reluat firul relatărilor
sale exact de acolo unde rămăsese, ca şi cum făcuse
doar o scurtă pauză pentru a bea apă.
— În luna mai a anului 2002 mă aflam la baza din
Valea Ursului, al cărei nume de cod este Alpha. Era
perioada în care studiam intens dosarele secrete ale
departamentului, care acopereau o perioadă de mai
bine de douăzeci de ani de cercetări şi verificări pe
teren, efectuate de echipele de intervenţie specială.
Într-o după-amiază calmă şi liniştită mă aflam în
biroul meu, fiind adâncit în studiu, când am primit un
telefon pe linia directă, de maximă securitate, de la
generalul Obadea. Eram mirat, deoarece mă
despărţisem de el doar cu o zi înainte şi acel telefon
era folosit doar în cazul unor comunicate foarte
urgente şi secrete. Mi-a transmis că în următoarele
ore voi primi vizita unui personaj important, care
doreşte să aibă o discuţie cu mine în particular. M-
a surprins vocea generalului, uşor nesigură şi
exprimarea lui puţin confuză, aspecte care nu-i erau
caracteristice şi pe care nu le întâlnisem la el până
atunci.
Mi-a spus că nu are nici un fel de date suplimentare,
că nu ştie despre cine este vorba şi că solicitarea
întrevederii a venit prin intermediul SRI, ca urmare a
unei intervenţii guvernamentale. Persoana respectivă
era cetăţean străin, însă cunoştea România şi, de
asemenea, vorbea foarte bine limba română. Serviciul
Român de Informaţii (SRI) ştia doar că face parte
dintr-o lojă masonică foarte importantă din Italia, că
deţine un înalt rang nobiliar şi că are o mare putere
de influenţă financiară în România. Probabil că
relaţiile sale politice erau de asemenea foarte sus-
puse, din moment ce a reuşit să penetreze „zidul”
SRI-ului şi să ajungă până la structura DZ. Era însă
o enigmă de unde mă cunoştea pe mine şi cum aflase
de existenţa departamentului, al cărui director tehnic
eram. Mi-am dat seama atunci că puterea de
influenţă a acestui om era formidabilă, din moment
ce el reuşise să „străpungă” pe cale ierarhică sistemul
guvernamental şi de securitate al unei ţări, chiar fără
să ascundă aceasta. În ceea ce mă privea, trebuia să
admit întrevederea, deşi nu-i ştiam încă scopul. Erau
destule necunoscute în ecuaţie, care se suprapuneau
peste rapiditatea cu care urma să aibă loc întâlnirea.
Cu toate acestea, percepeam în fiinţa mea un gen de
„greutate” şi „presiune” nelămurită, care în mod
evident se corela cu persoana respectivă. Atunci am
realizat intuitiv, pentru prima dată, natura întrevederii.
Avea să fie o „luptă” dificilă, deoarece simţeam deja
radiaţia „grea” a acelei fiinţe, ca un nor neplăcut
care o învăluia şi care îi ascundea adevăratele intenţii.
Mai erau câteva ore până la sosirea personajului,
astfel încât m-am izolat într-o cameră şi am intrat
într-o stare de meditaţie profundă pentru a afla mai
multe elemente caracteristice despre persoana
acestuia.
Eram complet uluit. Cunoşteam deja faptul că Cezar
avea puteri psihice deosebite, despre care nu
menţionase însă decât strictul necesar, cu multă
modestie şi într-un mod cât se poate de firesc şi
natural, în plus, el nu îşi manifestase puterile în
prezenţa mea decât de două-trei ori, în anumite
situaţii-cheie, doar pentru a-mi demonstra indirect
că ceea ce îmi relata nu erau vorbe goale. Chiar şi
atunci acţiunile sale au fost perfect integrate în
conjucturile respective, astfel încât ele să nu provoace
o bulversare prea mare. Totuşi, nu ştiam faptul că el
avea capacitatea de a afla diferite informaţii atunci
când îşi manifesta voinţa în această direcţie, în
timpul meditaţiei. Nu puteam să înţeleg cum era
posibil aşa ceva. Dorind să aflu mai multe despre acest
mister, l-am întrebat cum şi de unde reuşeşte să aibă
acces la informaţii despre care nu ştia nimic înainte.
— Se poate spune că domeniul subtil de cunoaştere
pe care îl evoc în timpul meditaţiei, atunci când doresc
să aflu anumite informaţii, este un tip de eter foarte
vast, însă acesta nu reprezintă eterul la care face
referire ştiinţa contemporană, a început Cezar să-mi
explice. Din această realitate subtilă provin toate
lucrurile şi fenomenele, toate gândurile, materia de
orice tip, în general vorbind orice informaţie care se
actualizează ca nume şi formă în planul fizic. Din acest
ocean practic infinit de „coduri” particulare încep să
se concretizeze, din aproape în aproape, toate
intenţiile, gândurile şi ideile noastre care prind astfel o
formă clară şi se obiectivează la nivelul de percepţie al
omului obişnuit, în lumea fizică.
Imaginează-ţi, de pildă, o masă de aburi care se află în
suspensie; ea este alcătuită din vapori de apă formaţi
din particule foarte fine care plutesc în aer. Dacă
acţionăm asupra temperaturii înconjurătoare şi o
determinăm să scadă, vaporii de apă vor condensa şi
se vor transforma în picături de lichid, adică ei se vor
afla atunci într-o stare de agregare a materiei care este
mai grosieră decât cea a vaporilor, care reprezentau
starea gazoasă a apei. Dacă vom scădea şi mai mult
temperatura, apa lichidă se va transforma în gheaţă,
deci în materie solidă, care este starea de agregare cea
mai grosieră. E simplu de înţeles: aceiaşi atomi de apă,
care iniţial se aflau sub formă de vapori, au devenit,
prin transformări succesive, gheaţă.
Analogic vorbind, acelaşi drum, de sus în jos, îl
urmează şi informaţia de orice tip care ajunge să se con-
cretizeze în planul fizic. În stadiul ei primar, latent, infor-
maţia nu reprezintă altceva decât o anumită formă
de energie vibratorie care este specifică fiecărui aspect
în parte. Mediul în care subzistă infinitatea de idei,
gânduri, intenţii şi posibilităţi este eterul subtil
universal despre care îţi spuneam mai înainte. Totul
se reduce, deci, la accesarea informaţiei pe nivelul ei
propriu de vibraţie, care face parte din oceanul
nesfârşit al frecvenţelor de vibraţie energetică din eterul
universal. Acesta este aspectul cel mai dificil de realizat,
întrucât mai întâi este necesar să ai nivelul de conştiinţă
adecvat pentru a fi conştient de eterul subtil universal
şi, de asemenea, trebuie să ai capacitatea de a selecta
cu mare acurateţe, din multitudinea frecvenţelor de
vibraţie energetică, pe aceea care te interesează.
Luând o foaie de hârtie, Cezar a desenat o schiţă
pentru a putea să înţeleg mai bine.
- O minte focalizată, care este bine pregătită şi
purificată de gânduri vicioase şi parazite, are puterea de
a străpunge succesiv planurile subtile de manifestare
până la nivelul eterului universal de care ţi-am vorbit,
care este precum un fel de spaţiu gigantic, având o
natură foarte specială. În acest spaţiu extrem de vast
poate fi identificată „urma” specifică sau frecvenţa
vibratorie particulară a oricărui aspect, fiinţă, obiect
sau fenomen care te interesează. Adevărata artă
constă în selectarea corectă a frecvenţei de vibraţie
particulară pe care o cauţi, la fel ca atunci când vrei
să prinzi un post de radio şi mişti cursorul pe scala
de frecvenţe a radioului.

Obiectivarea ideilor cauzale la nivelul planului fizic


ETERUL SUBTIL UNIVERSAL

Energii vibratorii („lungimi de undă” specifice) din eterul subtil atotcuprinzător, care
reprezintă surse-cauză pentru orice manifestare obiectivă din planurile Creaţiei.

Planurile succesive de manifestare, din ce în ce mai grosiere, în care sursele energiei-


cauză îşi micşorează vibraţia până când se materializează la nivelul planului fizic.
Planul fizic, cel mai grosier (ca frecvenţă de vibraţie) în ierarhia
planurilor de manifestare.

mintea puternică şi focalizată

CONCRETIZAREA
IDEILOR LA
NIVELUL PLANULUI
FIZIC

Mă vei întreba, poate, cum


selectează mintea doar o
frecvenţă specifică dintr-
o infinitate care există?
Procesul este simplu,
pentru că el se bazează
pe legea universală a
vibraţiei. Tot ceea ce
există în univers şi este
definit în mod
particular, indiferent că
este fiinţă sau lucru, fenomen sau emoţie, are o
„amprentă” vibratorie, o „marcă” specifică
inconfundabilă după care poate fi identificat oriunde
în univers. Este aşa-numita lungime de undă
personală, întocmai cum spirala ADN-ului este
unică pentru fiecare fiinţă. Trebuie doar să
comutezi „butonul” de Ia o lungime de undă la cea pe
care doreşti să o cunoşti. Este un principiu
fundamental în fizică şi acesta se numeşte
rezonanţă. Desigur, toate acestea implică un
antrenament adecvat şi perseverent, dar rezultatele
sunt pe măsură. Eu nu am făcut altceva decât să
aplic cu exactitate acest principiu, focalizându-mă
asupra „imaginii subtile” sau „lungimii de undă” a
personajului care urma să sosească, chiar dacă nu-l
văzusem niciodată şi nu îl cunoşteam deloc, dar
despre care aveam totuşi unele informaţii de la
generalul Obadea. Acele informaţii sumare mi-au fost
de ajuns. Manifestarea puternică şi focalizată a
voinţei mele a determinat într-un timp relativ scurt
realizarea condiţiilor de rezonanţă cu „amprenta
subtilă” a persoanei respective. Totuşi, trebuie să-ţi
spun că fenomenul nu este chiar aşa simplu precum
ţi-l descriu eu acum. Mai bine zis, este necesară o
lungă perioadă de practică intensă, care implică de
asemenea elevarea deosebită a conştiinţei.
Acurateţea informaţiilor pe care doreşti să le afli
depinde, pe de o parte, de claritatea propriei tale
minţi - care atunci trebuie să fie precum suprafaţa
nemişcată a unui lac de munte - iar pe de altă parte
de abilitatea în realizarea condiţiilor specifice de
rezonanţă, prin evocare vie şi cu putere a ceea ce ţi-ai
propus să cunoşti. Practic vorbind, în acele momente
tu te „acordezi” cu o mai mare sau mai mică fineţe la
frecvenţa de vibraţie specifică a fiinţei pe care o evoci.
Dacă reuşeşti aceasta cu succes, vei cunoaşte atunci
într-un mod direct, nemijlocit şi intuitiv, rezultanta
subtilă dominantă a persoanei respective, în toate
aspectele ei, chiar dacă ea crede că aceste aspecte
sunt necunoscute celorlalţi oameni.
Este adevărat că, aşa după cum ţi-am spus, problema
se prezintă într-o ipostază mai complexă deoarece
există multe variabile care implică, printre altele,
pregătirea personală şi eforturile depuse în această
direcţie, însă important este faptul că orice fiinţă
umană sănătoasă, care este înzestrată cu voinţă şi
perseverenţă, poate să dobândească această putere.
Am să revin însă la întâlnirea care ascundea un mobil
secret, foarte important, dar totuşi neclar într-o primă
fază pentru mine.
Apoi Cezar mi-a povestit în amănunt strania întâlnire
de la baza Alpha, care prin semnificaţia ei m-a
zguduit profund şi m-a convins definitiv să scriu
această carte. Totuşi, pentru ca cele relatate să aibă
o anumită cursivitate şi, de asemenea, pentru a
uşura exprimarea ideilor, voi reda această întâlnire
în termenii dialogului care a avut loc între Cezar şi
misteriosul personaj, membru în elita mondială a
francmasoneriei, străduindu-mă să respect cât mai
fidel ceea ce mi-a fost relatat şi chiar să redau
anumite nuanţe mai subtile ale discuţiei. Cer iertare
cititorului pentru eventualele inconsecvenţe în
exprimare dar, aşa cum va realiza el însuşi foarte
curând, important aici este conţinutul informaţiei şi
mai puţin forma în care acesta este prezentat.

Soluţie de compromis
Pe la orele trei după-amiază, la baza din Valea
Ursului şi-a făcut apariţia un elicopter al
Serviciului Român de Informaţii din care a coborât
un domn sobru, înalt, îmbrăcat într-un costum negru
şi având o ţinută elegantă, dar trufaşă, în mâna
dreaptă ţinea un baston cu mâner de fildeş cu
încrustaţii din aur, foarte complicate. Faţa lui
exprima duritatea, iar ochii verzi aveau un efect
aproape straniu, radiind o răceală neobişnuită.
Această impresie era amplificată şi de sprâncenele
uimitor de arcuite şi bine conturate pentru un om
ajuns la o vârstă relativ înaintată. El s-a prezentat
ofiţerilor care îl aşteptau la bază sub numele de senior
Massini şi a aşteptat răbdător ca sosirea lui să fie
anunţată lui Cezar. Impunător, obişnuit parcă să
trăiască numai în cercurile nobiliare înalte, senior
Massini avea - la cei şaizeci şi cinci de ani ai săi - o
alură semeaţă, era foarte sigur pe el şi crea
impresia unei persoane care era obişnuită să dea
ordine. De altfel, el era unul dintre venerabilii de
frunte ai celei mai importante loje masonice din
Europa şi, de asemenea, făcea parte din cea mai
influentă organizaţie masonică la nivel mondial:
Grupul Bilderberg.
Senior Massini a fost condus la nivelul unu al bazei,
unde îl aştepta Cezar. După salutările de rigoare, Cezar
l-a invitat într-o sală de protocol, dar venerabilul a
refuzat. Fără să fie afectat, stilul în care el se exprima
era totuşi cam pompos, cu o uşoară tentă arhaică. De
altfel, senior Massini descindea dintr-o foarte veche
familie nobiliară, de stirpe regală, din Italia.
— Sunt impresionat şi totodată încântat de pro-
punerea dumneavoastră, însă îmi rezerv minimul
privilegiu de a mă proteja faţă de eventualele
tentative de ascultare şi înregistrare a discuţiei
noastre. V-aş fi deosebit de îndatorat să nu
consideraţi acest lucru o jignire personală, dar nu
putem uita totuşi că avem de-a face cu Serviciul
Român de Informaţii, şi-a explicat venerabilul
intenţia.
Cezar zâmbea abia perceptibil. Era încă dificil de
evaluat dacă senior Massini se exprima astfel în
mod obişnuit sau cuvintele sale ascundeau o fină
ironie. A doua variantă era mai plauzibilă, dar acest
lucru nu l-a deranjat în nici un fel pe Cezar, care i-
a răspuns cu bunăvoinţă.
— Vă înţeleg temerile, domnule, şi le găsesc îndrep-
tăţite într-o oarecare măsură. Dar această bază are
chiar prin statutul ei un nivel foarte înalt de securitate
şi se află doar în raport de colaborare cu SRI, adică
propriu-zis ea nu se află în subordinea Serviciului
Român de Informaţii. Putem discuta liniştiţi şi fără
teamă în sala de protocol.
Senior Massini a rămas însă inflexibil în cererea sa.
Politicos, el a insistat în mod ferm pentru ca discuţia
să aibă loc în aer liber, la o distanţă convenabilă de
bază. A precizat că acest lucru era în interesul ambelor
părţi.
Nefiind chiar o cerere extravagantă, Cezar a con-
simţit. S-a ales o mică poiană care era situată la
aproximativ două sute cincizeci de metri de clădirea de
la suprafaţă a bazei. S-au transportat acolo o masă şi
două scaune iar Cezar a dispus în cerc, la o anumită
distanţă de acestea, o gardă formată din opt oameni
care erau specializaţi în serviciul de pază şi protecţie
la nivel superior. De altfel, aceştia făceau parte chiar
din echipa a treia de intervenţie specială în cazul
„evenimentelor de tip K”. A fost montat, de asemenea,
şi un dispozitiv electronic de bruiaj de înaltă
tehnologie. Pregătirile au durat aproape o oră, timp în
care venerabilul Massini nu a rostit decât câteva fraze,
mulţumindu-se doar să abordeze un zâmbet uşor
zeflemitor şi ironic. Din când în când el arunca priviri
pătrunzătoare lui Cezar, analizându-l rapid dar cu
mare atenţie.
Pe la patru şi ceva după-amiaza pregătirile au fost
încheiate şi cei doi s-au aşezat la masa din poiană.
Cezar mi-a mărturisit că, dintr-un anumit punct de
vedere, situaţia era relativ bizară. Un domn având o
certă influenţă în cercurile politice cele mai înalte
solicitase o întrevedere foarte secretă cu directorul
tehnic şi executiv al celui mai ocultat departament de
acţiune al Serviciilor Secrete din România. Toate
„uşile” fuseseră deschise aproape fără efort, toate
solicitările aprobate imediat. Care putea fi natura
acelei influenţe misterioase ce a străpuns chiar şi cele
mai înalte cercuri politice ale unui stat? Care era de
fapt scopul acelei vizite inopinate şi secrete a
seniorului Massini şi ce urmărea el în realitate, mai
ales că evitase amestecul chiar şi al Serviciului Român
de Informaţii prin care ajunsese acolo? Ordinul expres
primit de la Guvern interzicea orice imixtiune a SRI în
discuţie, invocându-se secretul de stat în domeniul
de acţiune al DZ. Cu toate acestea, situaţia era relativ
stranie deoarece crea impresia intervenţiei unei puteri
exterioare care era „dictată” statului român. Mai mult
decât atât, nu era permisă nici o înregistare ascunsă
a convorbirii dintre cei doi, iar Cezar dorea să fie onest
în promisiunea pe care o făcuse seniorului Massini. Pe
de altă parte, chiar dacă SRI-ul deţinea mijloacele
tehnice necesare pentru interceptarea convorbirii,
sosirea venerabilului Massini fusese anunţată în
pripă şi nu existase timpul suficient pentru
organizarea unei asemenea acţiuni delicate, în plus,
la influenţa pe care se pare că o avea senior Massini
în cercurile politice cele mai înalte ale statului român,
o eventuală nemulţumire a acestuia putea avea
consecinţe dintre cele mai neplăcute asupra celor
care ar fi luat o asemenea decizie în SRI. Aşadar,
oricât de straniu ar putea să pară, senior Massini
reuşise - printr-o acţiune rapidă, intempestivă şi fără
prea mari eforturi - să obţină în timp record securi-
tatea maximă a discuţiei pe care dorea să o aibă cu
Cezar. Confruntarea dintre cei doi avea să ofere una
dintre cele mai senzaţionale relatări a unor adevăruri
foarte ocultate, care totuşi se manifestă zi de zi, tot
mai mult, în viaţa oamenilor de pe întreaga planetă.

Testarea

— Mă aflu aici pentru a purta această discuţie cu


dumneavoastră, domnule Brad, într-un mod mai
puţin obişnuit şi într-o conjunctură aparte, a intrat
direct în subiect venerabilul Massini. În opinia
noastră, oamenii se împart în două mari categorii: cei
care pot fi manipulaţi şi conduşi, aceştia
reprezentând imensa majoritate a omenirii; şi cei
care au anumite virtuţi, care deţin anumite puteri şi
au o personalitate foarte puternică.
— Vă întrerup pentru o scurtă precizare: de fapt, a cui
opinie o reprezentaţi dumneavoastră aici? a
intervenit Cezar cu aparentă naivitate.
Senior Massini zâmbi larg, lăsându-se greu pe spă-
tarul scaunului, întreaga lui atitudine exprima
conştiinţa orgolioasă a unei puteri care nu putea fi
înfrântă.
— Domnule Brad, sunteţi un tânăr în floarea vârstei,
ajuns într-un post ce reprezintă, paradoxal, o
închisoare pentru libertatea civilă, dar care în acelaşi
timp vă oferă satisfaţia cunoaşterii şi cercetării unor
lucruri despre care aproape nimeni nu ştie nimic. O
astfel de poziţie nu se obţine oricum, deoarece ea
trebuie să fie garanţia unor capacităţi interioare
remarcabile.
— Mulţumesc, rosti Cezar amabil şi totodată precaut.
— Totuşi, chiar şi unei persoane foarte dotate, aşa
cum sunteţi dumneavoastră, îi rămân destule
aspecte necunoscute, iar unele dintre ele pot fi extrem
de atrăgătoare. Grupul pe care îl reprezint şi în
numele căruia am venit aici face parte din cel mai înalt
ordin masonic, fiind foarte interesat de rezultatul
discuţiei pe care noi o purtăm.
— Cunosc unele aspecte legate de francmasonerie,
spuse Cezar. Organizaţia este strict ierarhizată după
modelul piramidal, are ritualuri de iniţiere foarte
ocultate, iar intenţiile sale adevărate sunt obscure
pentru marea majoritate a oamenilor.
— Pentru cele două-trei propoziţii pe care le-ai rostit,
nici eu nu m-aş fi descurcat mai bine, dragul meu! râse
cu un aer superior şi uşor ironic venerabilul Massini.
Sunt Maestru în cea mai puternică lojă masonică din
lume şi, dacă pentru cei mai mulţi acesta trebuie să
rămână un secret bine păzit, în cazul tău ar fi ceva
superfluu, deoarece subiectul pe care doresc să-l
abordez în discuţie depăşeşte cu mult importanţa
ocultării mele. Dimpotrivă, este chiar imperios
necesar să ştii de la început cu cine vorbeşti.
Relatându-mi discuţia, Cezar mi-a mărturisit că acela
a fost momentul exact când a intuit scopul vizitei
lui Massini, precum şi modul general în care ea avea
să se desfăşoare. Tot atunci el a ştiut cum urma să
procedeze şi ce strategie avea să adopte, pentru a afla
cât mai multe elemente şi a înţelege cât mai bine
mecanismele de acţiune ale masoneriei, în definitiv,
aceea se anunţa a fi o „luptă” surdă între atenţia,
vigilenţa, inteligenţa şi abilitatea celor doi într-o
confruntare verbală de idei, planuri, oferte şi
răspunsuri care trebuiau să fie magistral orchestrate,
deoarece forţele puse în joc - şi urmările care puteau
decurge de aici - erau colosale. Într-o primă fază,
Cezar şi-a propus să tatoneze terenul într-un
domeniu la care observase deja că venerabilul
Massini era slab: orgoliul, simţul ego-ului foarte
dezvoltat, care i-ar fi putut micşora în mod strategic
vigilenţa şi forţa interioară.
— Deci funcţia pe care o aveţi în lojă este una dintre
cele mai înalte. Ştiam că ierarhizarea se face după
aşa numitele „grade de promovare”, care sunt treizeci
şi trei.
— Grupul Bilderberg nu este propriu-zis o lojă; el
înseamnă cu mult mai mult decât atât, dar nu e
necesar să intru acum în amănunte. Într-adevăr,
există această ierarhizare în treizeci şi trei de grade la
nivelul lojelor, care trebuie să respecte nişte criterii
clare, însă trebuie să ştii că ele reprezintă un fel de
„faţadă” pentru cei din exterior. Adevărata putere
depăşeşte cu mult cel de-al treizeci şi treilea grad
ierarhic şi angrenează alte condiţii pe care ţi le pot
dezvălui, însă, numai într-o anumită conjunctură.
Depinde doar de tine să fii receptiv faţă de o astfel de
situaţie. Imaginează-ţi o casă mare care, pentru a
arăta cât mai frumos, trebuie zugrăvită elegant, cu
multă atenţie la detalii. Analogic vorbind, acestea ar fi
gradele de iniţiere. Marile bogăţii şi secrete se află,
totuşi, în interiorul casei, nevăzute şi neştiute decât de
stăpânii acesteia, foarte puţini la număr, care
dirijează din umbră bunul mers al întregii clădiri:
îngrijirea, administrarea şi prosperitatea ei. Pentru
aceasta nu este însă nevoie ca ei să fie cunoscuţi de
ceilalţi oameni şi, de asemenea, nu trebuie ştiute nici
căile prin care ei acţionează. Eşti inteligent şi poţi
să înţelegi cu uşurinţă ce am vrut să spun.
Cezar observase că, treptat, senior Massini trecuse la
o formă de adresare mai familiară şi mai directă.
Acesta putea fi un avantaj, deoarece o anumită
familiaritate în discuţie putea să favorizeze
dezvăluirea multor secrete. Desigur că, la acest gen
de adresare a contribuit şi marele decalaj de vârstă
între cei doi. Venerabilul Massini manifesta, fără
îndoială, o mare putere vitală şi o forţă psihică
neobişnuită, în contrast evident cu vârsta
respectabilă pe care o avea. Din păcate, radiaţia lui
subtilă - prin care venerabilul era oricând capabil să
domine fiinţele umane comune, în marea lor
majoritate slabe sau cu labilităţi fizice ori psihice - era
centrată în jurul unui imens orgoliu, a aroganţei şi a
sentimentului de superioritate asupra celorlalţi,
justificat probabil de nobleţea stirpei. De aceea, oricâte
merite ar fi avut Cezar şi oricât de bune ar fi fost
referinţele sale, despre care putem presupune că
erau binecunoscute elitei din grupul Bilderberg,
totuşi acestea nu erau suficiente pentru ca
venerabilul Massini să-şi înfrâneze instinctul
orgoliului.
— Am solicitat această întrevedere prin puterea şi
relaţiile pe care le deţinem deoarece cunoaştem forţele
şi capacităţile tale de acţiune. Acest lucru îl preţuim
foarte mult mai ales dacă ne serveşte interesele.
Rostind această replică, venerabilul a făcut prima
mutare importantă în jocul dintre cei doi. După cum
se va vedea, însă, mişcările de culise şi planurile
ascunse aveau să se dovedească mult mai
complicate decât o simplă propunere, relativ
indirectă, de colaborare la cel mai înalt nivel masonic.
— Domnule Massini, dacă trebuie să înţeleg ceva
anume şi dacă problema se pune într-un mod
special, atunci vă rog să precizaţi acest lucru de la
început. De pildă, care este scopul principal pentru
care doriţi să fac parte din Grupul Bilderberg?
Atitudinea seniorului deveni brusc rece, iar tonul lui
căpătă inflexiuni foarte dure.
— Este într-adevăr aceasta o problemă pentru dum-
neata, domnule Brad? Îţi închipui că ai libertatea
de a alege sau de a pune condiţii? Şi cine ţi-a spus
că vei deveni membru al Grupului Bilderberg? Ai
cumva idee cine sunt în realitate cei care-l compun şi
care sunt criteriile de acces la acest nivel? Îţi spun că
eşti foarte departe de această poziţie ierarhică şi chiar
mai mult decât atât, nu vei putea niciodată să
pătrunzi în cercul intim al acestui grup, din motive pe
care, dacă ţi le-aş dezvălui, te-ar bulversa complet. Ele
nu fac parte din această lume. Revino deci la idei mai
umane şi înţelege că propunerea pe care ţi-am făcut-
o în mod indirect se referea de fapt la intrarea ta în
una dintre cele mai înalte loji masonice mondiale,
imediat subordonată Grupului Bilderberg.
Organizaţia noastră ar avea nevoie de aportul tău
special. Faptul că m-am deplasat eu însumi aici,
pentru a purta această discuţie în particular cu tine,
te poate face să înţelegi faptul că noi te apreciem în
mod deosebit. Din informaţiile pe care le deţinem
trebuie să recunosc faptul că forţele şi posibilităţile
tale de acţiune sunt impresionante. După cum îţi
spuneam, suntem interesaţi de colaborarea cu tine.
Există un consiliu secret la nivelul acestei loje, care
propune direcţiile principale de acţiune în lume, iar
aceste propuneri sunt mai apoi analizate de Grupul
Bilderberg. E ca un fel de buclă feed-back. Ai putea
fi un pion foarte important în acest consiliu şi ai
putea să dobândeşti tot ce ţi-ai închipuit tu vreodată
în lumea asta, stăpânind la discreţie orice doreşti:
averi, oameni, lux, legi şi chiar guverne. Nimic nu te
va putea opri. Noi nu obişnuim să negociem, pentru
că ceea ce oferim este imens. Ce rost ar mai avea alte
discuţii inutile când lucrurile sunt atât de bine
precizate? De altfel, sincer să fiu, nu prea ai altă
posibilitate decât pe aceea de accepta colaborarea.
Spunând aceasta cu o siguranţă de neclintit, venera-
bilul Massini făcu un gest specific cu mâna întinsă,
retezând aerul. Probabil că o altă persoană în locul
lui Cezar ar fi fost intimidată şi chiar năucită atât de
rapiditatea cu care avansase discuţia, cât şi de
perspectivele fabuloase pe care ea le oferea. Cezar mi-
a dezvăluit că acela a fost un moment critic al
întâlnirii. Deşi complexă în aparenţă, problema nu
prezenta decât două alternative evidente: să accepte
propunerea de colaborare, ceea ce implica intrarea
în societatea masonică şi propulsarea rapidă în
treptele cel mai înalte ale ierarhiei sale; sau să
respingă această propunere, ceea ce ar fi atras ulterior
un lanţ imprevizibil de urmări neplăcute atât în
ceea ce priveşte propria lui persoană cât şi în ceea
ce priveşte activitatea departamentului, în acel
moment, Cezar nu cunoştea încă datele principale
despre interesele „la vârf” ale francmasoneriei, însă
era deosebit de interesat să le afle, pentru a înţelege
motivaţiile oculte ale acestei organizaţii mondiale şi
căile prin care ea urmărea să-şi atingă scopurile.
Conjunctura i se părea favorabilă şi punctul în care
ajunsese discuţia îi oferea posibilitatea să o conducă
treptat spre ceea ce îl interesa, stimulând orgoliul şi
sentimentul puterii pe care senior Massini le
manifesta cu precădere. Totuşi, sarcina nu era deloc
uşoară, deoarece venerabilul reprezenta un
interlocutor foarte abil şi viclean, care în plus avea o
mare inteligenţă şi forţă mentală. Din nefericire,
acestea erau deja orientate în sens profund negativ.
Cezar a simţit intuitiv că, dacă ar fi declinat imediat
propunerea, „jocul” ar fi fost închis şi seniorul ar fi
plecat fără să încerce să-l convingă. Cezar nu ar mai fi
reuşit să afle nimic iar urmările refuzului său ar fi
fost imprevizibile. Aşadar, a luat hotărârea de a
înşela vigilenţa seniorului şi, sub masca acceptării
propunerii acestuia, să afle cât mai multe lucruri
despre aspectele de culise ale masoneriei mondiale.
Dintr-o anumită perspectivă, el şi-a asumat atunci o
misiune de „kamikaze sub acoperire”, dar se simţea
stăpân şi încrezător în puterile sale pentru a face faţă
eventualelor situaţii dificile cu care avea să se con-
frunte.

Adevărul ocult al Organizaţiei Masonice

— Este palpitant ceea ce îmi spuneţi, domnule


Massini. Aş vrea totuşi să înţeleg cum a fost şi este
posibil să deţineţi o aşa mare influenţă. Vă
mărturisesc că aceasta mi se pare foarte interesant.
Mulţumit de turnura pe care o luase discuţia, senior
Massini răspunse cu solicitudine, căzând aparent
în „plasa” relativ simplă pe care i-a întins-o Cezar.
— O, dragul meu, sunt foarte multe feluri de a obţine
influenţă şi aici trebuie să-ţi spun că suntem
adevăraţi maeştri. Principalul lucru de care ai nevoie
la acest capitol este răbdarea. Nu poţi să construieşti
palate grandioase şi elegante, pentru a te bucura de
toate plăcerile pe care acestea ţi le pun la dispoziţie,
fără a fi tenace, vigilent şi mai ales răbdător, chiar şi
în faţa unor aparente eşecuri. Totul prinde contur în
timp şi uneori această perioadă poate fi foarte
îndelungată. Venerabilii noştri maeştri din trecut au
avut o viziune măreaţă, de ansamblu, asupra situaţiei
finale, care acum este foarte aproape. Ei nu s-au
lăcomit la interese meschine, egoiste, ci au dorit din
răsputeri să întărească şi să consolideze bazele
masoneriei, adaptând pe parcursul epocilor principiile
ei directoare în conformitate cu specificul evoluţiei
umane, în fond, de ce s-ar fi îngrijit doar de ei şi de
familiile lor? Nu aveau oricum cei mai mulţi bani,
cele mai mari bogăţii şi cele mai bune condiţii de trai?
Nu legaseră între ei jurământul ferm de a se ajuta şi
sprijini reciproc la nevoie? Îţi spun că ei au fost
adevăraţii arhitecţi care au iniţiat şi apoi au stabilit
principiile după care funcţionează sistemul social
actual. Legat de aceşti „arhitecţi” care au conceput
întregul plan încă de acum câteva mii de ani, nu îţi pot
dezvălui mai multe la momentul actual, deoarece
este un secret teribil pe care nici chiar cei din Grupul
Bilderberg nu îl cunosc cu toţii. În epoca modernă -
şi prin aceasta mă refer la ultimele două-trei sute de
ani -, venerabilii maeştri nu au făcut altceva decât să
aplice în mod inteligent principiile de bază care erau
deja stabilite şi să le adapteze la structura vremurilor
pe care le trăiau. Acţiunile lor au fost dezvoltate de la o
generaţie la alta, păstrând acelaşi impuls şi aceleaşi
idei iniţiale, deoarece trebuie să-ţi spun că la vârful
ierarhiei noastre se află numai descendenţi pe linie
regală din arbori genealogici de sute şi chiar mii de
ani. Suntem foarte atenţi la acest aspect pentru a nu
ne amesteca cu celelalte rase. Chiar şi aşa, însă, au
existat unele excepţii, însă în timp am reuşit să
eliminăm genele recesive.
— Vorbiţi, probabil, de familiile regale din Europa şi
de marii bancheri de la sfârşitul Evului Mediu? a
întrebat Cezar pentru a oferi un câmp de dezvoltare a
subiectului.
— Desigur. Ei nu erau revoluţionari; ei nu susţineau o
ideologie rigidă şi nici o filozofie particulară şi
alambicată. Forţa lor nu a constat niciodată în
puterea braţelor sau în spiritul avântat; din
rândurile lor nu s-au ridicat nicicând eroi sau
vârfuri ale societăţii, în schimb, au înţeles foarte
repede că, pentru a reuşi, au nevoie de un alt
algoritm, care să-şi extragă forţa şi energia din
înseşi forţele, deciziile şi acţiunile oamenilor. Erau fini
psihologi şi au făcut chiar de la început unele
observaţii esenţiale. Au sesizat, de exemplu, că
sistemul vieţii comunitare, indiferent că acesta are
la bază monarhia, republica sau orice alt tip de
guvernământ, se bazează pe conducere. Această
realitate implica două aşa-zise „grupe”: pe de o parte,
marea masă a oamenilor din popor sau gloata, adică
populaţia majoritară; iar pe de altă parte, elita
conducătoare care, într-un fel sau altul, se
străduia să menţină bunul mers al „turmei de oi”.
Această constatare simplă a reprezentat baza pe care
şi-au clădit întregul plan.
— Dar de ce era aşa important pentru ei faptul că exis-
tau aceste două categorii de populaţie? a întrebat
repede Cezar.
Ca un veritabil maestru mason iniţiat în secretele
Obscure ale Organizaţiei din care făcea parte,
senior Massini începu să dezvăluie însuşi nucleul
ideologic al francmasoneriei la nivel mondial.
— Această situaţie era şi este foarte importantă
datorită faptului că mereu au existat interese
antagonice între cele două grupări de populaţie.
Lucrurile trebuiau aranjate în aşa fel, încât aceste
interese contrare să nu dispară niciodată complet,
adică altfel spus să nu existe niciodată pace
veritabilă între oameni. Pentru aceasta era necesar să
se servească prin diferite metode ambele „tabere”
sau „grupări”, însă fără ca ele să cunoască acest
lucru. Iluminaţii noştri au împins iscusinţa şi
abilitatea unor astfel de uneltiri până la perfecţiunea
de a merge cu câte un picior în fiecare dintre cele două
bărci şi, totuşi, să nu cadă niciodată în apă!
Cezar nu a scăpat ocazia de a ridica din nou balonul
la fileu:
— Dar cum reuşeau aceasta? Ce metode foloseau?
— Aveau nevoie de nişte „pârghii” puternice şi, la
originea acţiunilor, acestea au fost doar două: banii
şi natura inferioară a omului, care ceda în faţa
tentaţiilor ce îi erau oferite. Această combinaţie le-a
asigurat mereu succesul, pentru că ce nu se potrivea
într-o parte, era binevenit în cealaltă şi astfel s-a
ajuns ca această „reţetă” care folosea intriga,
minciuna, tentaţiile şi prefăcătoria să permită
extinderea rapidă a influenţei noastre în întreaga
lume. Sigur, în perioada actuală trebuie să ţinem
seama de o serie întreagă de alţi factori, printre care cei
mai importanţi îi considerăm a fi numărul de locuitori
ai planetei şi avansul tehnologic remarcabil. Dar în
esenţă, bazele principiale ale organizaţiei noastre
masonice au fost puse cu mult timp în urmă şi ele
sunt atât de solide şi s-au infiltrat atât de profund în
conştiinţa oamenilor, încât succesul deplin al
programului nostru nu mai constituie acum decât o
chestiune de timp pentru a fi realizat în totalitate.
Spunând acestea, senior Massini a zâmbit satisfăcut şi
a aprins o ţigară lungă de foi. Evident, aştepta
efectul spuselor sale asupra lui Cezar. Pentru a-şi
juca rolul cât mai bine, acesta îl întrebă:
— Nu înţeleg însă care este motivul principal pentru
care a fost şi este depus acest uriaş efort de mii şi mii
de ani?
Suflând uşor fumul de ţigară, senior Massini îl privea
pe Cezar printre pleoapele întredeschise. În imensul
lui orgoliu, el considera deja că repurtase un succes
deplin în ceea ce îşi propusese. Pe de altă parte, Cezar
a apreciat că această opinie eronată a slăbit vigilenţa
venerabilului, făcându-l să se lanseze bine dispus în
noi şi bogate explicaţii.
— Dragul meu, aici lucrurile sunt chiar simple.
Motivul principal a fost şi va fi mereu acapararea
puterii! Ce altceva îţi închipui că am putea urmări să
obţinem pe o perioadă imensă de timp? Hai, spune-mi,
nu te sfii! Bani? Aproape toate finanţele lumii ne
aparţin, graţie păienjenişului bancar pe care l-am
ţesut în ultimele secole. Deoarece civilizaţia se
dezvoltă din ce în ce mai mult, am urmărit să creăm
un sistem social în care oamenii să depindă în
totalitate de veniturile lor financiare. Bani, bani, tot
mai mulţi bani! O idee fixă care trebuia să fie
răspândită pretutindeni. Dar, pentru a avea bani
trebuie să produci, iar pentru a produce trebuie să
munceşti şi ca să munceşti îţi trebuie timp. Am
format deci o ecuaţie care reprezintă de fapt un cerc
vicios, aproape fără rezolvare, deoarece nu poţi
ajunge niciodată la capăt. Rezultatul a fost acela că
oamenii au ajuns să muncească pentru noi până la
epuizare, atraşi mereu de mirajul obţinerii unor
sume tot mai mari de bani, care de fapt sunt
cheltuite foarte repede în ritmul alert al lumii şi al
tentaţiilor de tot felul care o caracterizează.
Totuşi, oricât de mulţi bani ar obţine prin muncă, ade-
văratele bogăţii şi sumele imense de bani sunt tot în
posesia noastră, păstrate în băncile noastre sau
investite în diverse titluri de proprietăţi. Chiar dacă
apar zece sau o sută de oameni foarte bogaţi în lume,
care nu fac parte din lojile noastre, ei nu reprezintă
totuşi nici o ameninţare, deoarece sunt individualităţi
separate care nu urmăresc un scop precis, de mare
anvergură. Desigur, pe cei mai mulţi dintre ei avem
grijă să-i atragem încă de la începutul carierei lor
strălucite în Organizaţie şi astfel puterea noastră
creşte. Cei care refuză nu rezistă însă mult timp
singuri. Dacă într-un fel sau altul devin o ameninţare
pentru noi, atunci ne unim forţele pentru a le provoca
falimentul, cu riscul anumitor pierderi în propria
noastră tabără, dar imensul angrenaj financiar pe
care noi l-am construit ne permite să realizăm foarte
repede o reechilibrare a balanţei financiare printr-o
creştere în altă parte. Obiectivul este acela ca
respectiva persoană să fie învinsă. De obicei urmărim
ca, atunci când aceasta se află în pragul colapsului
total şi când se simte iremediabil pierdută, să-i oferim
încă o dată şansa pe care iniţial a refuzat-o. De cele
mai multe ori acel om de afaceri acceptă. Urmează,
desigur, o revenire spectaculoasă în afacerile personale,
dar deja persoana trebuie să respecte anumite
condiţii ferme din partea noastră, pe care nu le mai
poate evita.
Întotdeauna noi avem ceva de câştigat. Fie un om
politic influent care să ne susţină interesele; acesta
este cazul cel mai întâlnit şi aproape cel mai uşor de
fabricat. Fie un mare om de afaceri, ai cărui bani îi
administrăm noi în cea mai mare parte, prin propriile
noastre filiere.
Ne interesează, aşadar, să creăm cât mai multe astfel
de „cercuri vicioase”. În baza lor am construit
societatea modernă, am format aşa-zisa „celulă a
societăţii”, adică familia, pe care am legat-o strâns în
lanţul unor interminabile dependenţe: serviciu,
casă, confort, maşină, împrumuturi la bancă,
obligaţii contractuale pe perioade foarte lungi de timp,
care uneori se întind la una sau două generaţii din
familia respectivă.
Rolul „cercurilor vicioase” este acela de a crea depen-
denţa, pentru că atunci când există dependenţă,
lipseşte libertatea. Dependenţa atrage automat un gen
de înrobire, de limitare şi noi avem nevoie ca oamenii
să fie cât mai limitaţi şi mecanici în acţiunile lor, care
trebuie să devină aproape stereotipe. Aceasta a fost
ideea principală pentru care am impus în mod gradat
munca divizată în cât mai multe domenii şi
subdomenii. Dacă cerinţa postului respectiv de
muncă este simplă, aproape minimă dar repetitivă,
omul devine în scurt timp un fel de „robot” care ascultă
ce i se spune şi face ce i se ordonă.
Nu este necesar ca oamenii să gândească prea mult;
aceasta poate să devine ceva periculos, poate naşte
idei care să fie contrare scopurilor noastre. De
aceea, am urmărit să extindem controlul asupra
populaţiei tot mai numeroase chiar şi în afara
serviciului, adică în timpul liber. Am permis astfel
tehnologiei şi inventicii să capteze masele de oameni
prin anumite mijloace a căror lipsă ni s-ar părea acum
sinonimă cu o catastrofă: televiziunea, telefonul,
computerul. Ideea noastră a avut un succes enorm,
deoarece pe lângă crearea dependenţei populaţiei faţă
de aceste mijloace tehnologice, ne-a oferit totodată
şi controlul difuzării informaţiei.
În prezent, datorită caracteristicilor vremurilor pe
care le trăim, informaţia deţine primul loc în ceea
ce priveşte „armele” cu care acţionăm în lume. Pasul
următor a fost simplu de intuit: controlând mijloacele
şi instituţiile mass-media, controlăm implicit
conţinutul şi calitatea informaţiei. De aceea, unul
dintre obiectivele de bază a fost acela de a obţine
controlul asupra celor mai mari trusturi de presă,
radio şi televiziune din lume.
— Vreţi să spuneţi că toate acestea au fost suficiente
pentru a avea controlul asupra omenirii? a întrebat
Cezar.
— Evident că nu; mass-media nu avea răspândire
decât într-o zonă limitată a lumii. De aceea, mai
erau necesare nişte „metode” de subjugare, care şi ele
trebuiau să tenteze pe cei mulţi. Am început să
sprijinim din umbră, ca o „eminenţă cenuşie”,
proliferarea distribuţiei drogurilor, mai ales a celor de
sinteză. Ştiind prea bine că acestea, alături de tutun,
alcool şi cafea, distrug corpul omului, am întreţinut
în mod deliberat o aşa-zisă „luptă de combatere” a lor,
care nu a făcut decât să intensifice şi mai mult nevoia
de a consuma aceste substanţe. Am creat concernuri
imense de fabricare a ţigărilor, băuturilor fine şi a
cafelei; aproape toţi preşedinţii şi patronii acestor
giganţi în lumea afacerilor sunt membri venerabili în
lojele cele mai înalte ale Organizaţiei noastre, adăugă
senior Massini plin de mulţumire.
— Toate acestea îmi apar ca un atac concertat împotriva
omului! se prefăcu Cezar că abia atunci a realizat ideea.
Fără să fie deloc afectat, venerabilul răspunse cu
nonşalanţă:
— Dragul meu, este deja dificil să controlăm şi să
coordonăm mai bine de şase miliarde de oameni.
Trebuie să înţelegi că o mulţime este cu atât mai uşor
de manevrat cu cât ea este mai dispersată şi mai
confuză. Dacă, în plus, ea nu depăşeşte un anumit
număr de persoane, atunci lucrurile sunt chiar
simple, având în vedere tehnologia de manipulare
mentală de care dispunem în momentul actual.
Aşadar, ce importanţă crezi că mai prezintă cele câteva
milioane de oameni care mor zilnic, mare parte dintre
ei din cauza bolilor, provocate de droguri?
Venerabilul făcu o scurtă pauză în prezentarea lui
cinică, părând să reflecteze la ceea ce urma să-i spună
lui Cezar.
— Unul dintre scopurile noastre principale a fost
acela de a stopa proliferarea oamenilor pe planetă.
Mai mult chiar, trebuia să micşorăm drastic populaţia
globului. Pentru aceasta aveam nevoie de metode care
să ucidă în timp scurt un număr foarte mare de
oameni. Am finanţat proiecte de cercetare ultrasecrete
pentru producerea unor viruşi extrem de virulenţi.
Unele experimente au dat greş, altele însă ne-au
mulţumit prin rezultatele obţinute.
— Adică prin răul provocat, prin crimele „naturale”?
— Trebuie să vedem problema din punct de vedere
practic. Doar aşa ne putem construi temeinic scopurile
pe care ni le-am propus. Dacă ceva sau cineva se
opune, nu poate rezista mult timp împotriva noastră.
După cum îţi spuneam, „armele” noastre nu sunt
niciodată prezentate pe faţă. Dimpotrivă, ele îmbracă
mai mereu o haină profund umanitară, dar apasă pe
acele puncte slabe pe care tot noi le-am creat în sistem
şi care în marea lor majoritate nu sunt cunoscute de
populaţie. Baza care ne oferă sursele ascunse de
manipulare a populaţiei este constituţia unui stat.
Alcătuirea ei este o adevărată ştiinţă a psihologiei şi
manipulării omului şi de aceea am avut grijă ca la
conceperea constituţiilor principalelor state-puteri ale
lumii să ia parte şi reprezentanţii noştri. Constituţiile
trebuie să aibă o formă umanitară, chiar pompoasă şi
relativ complicată, dar totodată să ascundă în
profunzimea lor modalităţile eficiente de subminare şi
control a populaţiei.
Poate cea mai răspândită metodă pe care noi am
creat-o şi am întreţinut-o în mod indirect de-a lungul
timpului este cea a conflictelor, revoluţiilor şi
războaielor în diferite zone de pe glob. Confruntările
armate au constituit dintotdeauna, pentru noi, o reală
şi uriaşă sursă de venituri precum şi o subtilă
modalitate de menţinere şi dirijare a influenţei şi
puterii la nivel mondial. Speculăm orice dificultate
economică sau socială, în special la ţările mai puţin
dezvoltate. Datorită influenţei bancare pe care o
deţinem, acţionăm din umbră la nivelul conducerii
statului respectiv şi în acelaşi mod acţionăm şi în
cazul statului advers. Nu ne implicăm niciodată într-
o singură parte sau direcţie, deoarece rezultatul
poate fi incert. Impulsionând însă în secret ambele
tabere, noi vom fi cei câştigaţi, indiferent de
rezultatul final al conflictului. Perioada actuală se
pretează mai ales la crearea unor conflicte de ordin
etnic şi economic. Sunt simplu de produs, durează
mult şi atrag numeroase alte interese din partea altor
state mai puternice, dar rivale, astfel încât până la
urmă războiul respectiv devine un război între marile
puteri ale lumii şi mai puţin o cauză naţională
limitată. Aproape toate marile organisme
internaţionale, fie ele politice sau militare, au
sorginte masonică. Venerabilii noştri se află plasaţi în
punctele cheie şi urmează cu exactitate planurile
noastre. Ţi-am spus că noi avem răbdare. Caria roade
încet, dar sigur, până şi cel mai gros trunchi de copac.
ONU şi NATO, ca să numesc doar două dintre cele mai
influente „arme” ale noastre, s-au dovedit a fi decizii
salutare atunci când am hotărât formarea lor.
— Domnule Massini, este totuşi ceva care nu înţeleg,
zise Cezar, abordând o mină voit contrariată. Cum
ar putea cineva să creadă că tot ce este mai important
în lume este o consecinţă directă a acţiunilor şi
planurilor Organizaţiei Masonice mondiale?
Aceasta este chiar absurd şi inconceptibil!
Senior Massini râse cu poftă şi îşi mai aprinse o ţigară
de foi. Îl măsura pe Cezar în tăcere, printre norii de
fum albăstrui care se dispersau lent în aerul răcoros
de munte. Pentru o clipă, Cezar a crezut că exagerase
în intenţiile lui ascunse şi că venerabilul i-a înţeles
planul. Dar temerile i-au fost curând spulberate.
— Dragul meu, acesta este unul dintre punctele
esenţiale ale doctrinei noastre. Aşa cum ţi le prezint eu
ţie, lucrurile par într-adevăr atât de absurde şi îmbracă
o haină atât de grotescă, încât acuzaţiile care ni s-ar
putea aduce ar apărea într-o lumină de-a dreptul
hilară! Într-un anumit fel, acesta este nucleul
ideologiei noastre: să acţionezi în direcţia planului
stabilit, dar în acelaşi timp să faci să pară că acţiunile
tale sunt opuse unui astfel de plan. În felul acesta
poţi să înţelegi mai uşor de ce nu dorim să fim
mediatizaţi, de ce nu dorim onoruri, faimă sau
recunoaştere publică, deoarece acestea sunt
trecătoare şi, în plus, ele sunt dirijate chiar de noi
înşine prin intermediul pârghiilor de control pe care
le deţinem în mass-media. Succesul organizaţiei
noastre constă mai ales în faptul că formăm un grup
şi nu acţionăm doar în conformitate cu interesul
individual. Acţiunile noastre sunt mereu corelate şi
urmăresc un scop precis, iar ajutorul pe care ni-l
oferim reciproc şi discreţia totală sunt esenţiale
pentru asigurarea succesului. De altfel, regulile şi
jurămintele ordinului nostru sunt foarte stricte, iar
pedepsele foarte aspre...
Te întrebi, probabil, ce mă face să-ţi vorbesc cu
asemenea deschidere, fără nici un fel de teamă şi
foarte sigur pe mine. Te asigur că, făcând aceasta,
am evaluat corect situaţia. Sau îţi închipui că, auzind
aceste lucruri, le vei putea face cunoscute lumii
întregi?
Aici, senior Massini a râs cu poftă, dar imediat după
aceea ochii lui deveniră reci şi tăioşi.
— Nu ai nici o putere şi nici o influenţă în exterior,
domnule Brad! Chiar din momentul în care ai intrat
în atenţia nostră nu te mai poţi sustrage ei.
Posibilităţile pe care le ai la dispoziţie sunt precise:
ori ne urmezi fără condiţii, ori devii persona non
grata. Analizează puţin situaţia: eşti singur, nu ai
legături cu exteriorul şi te afli supus unui regim de
cea mai înaltă securitate. Crezi tu, oare, că ne este
greu să determinăm înlăturarea ta dacă am dori cu
adevărat acest lucru? Dar de ce să facem aceasta,
când tu însuţi ne poţi sprijini planurile? În plus, vei
cunoaşte lucruri pe care nici măcar nu ţi le-ai
închipuit şi te vei bucura de imunitate şi protecţie
absolută. Dintr-o anumită perspectivă eşti preţios,
însă ceea ce este preţios trebuie să-şi arate utilitatea.
De aceea, dragul meu, nu văd nici un motiv să-ţi
ascund ceva din principiile şi modalităţile de acţiune
masonice. Ar însemna să te consider un adept
obişnuit, cu o minte slabă, dar nu acesta este ade-
vărul. Mai mult decât atât, pentru ca tu să nu
consideri totuşi prea brutală această abordare, care
este în cazul tău mai specială, doresc să manifestăm
un respect reciproc şi să purtăm în mod civilizat
această discuţie. Chiar vreau să-ţi creez cadrul
aparent al unei alegeri sau decizii şi să-ţi ofer o
perioadă de timp de gândire. Dar în realitate, îţi repet,
nu ai nimic din toate acestea, deoarece noi suntem cei
care deţinem puterea. Nu îţi rămâne, practic, decât să
ne urmezi.
Judecă la rece întreaga situaţie. Ce crezi că ai putea
face? Cine îţi închipui că te-ar putea asculta fără să te
considere nebun? Masoneria a fost dintotdeauna
ocultată; ar fi fost împotriva scopurilor noastre
adevărate să ne atribuim marile idei sau curente
sociale şi culturale, ideologiile sau principiile de
avangardă ale lumii deşi, în marea lor majoritate, noi
suntem cei care le-am creat, în loc de aceasta, s-a
optat pentru discreţie, mister, retragere şi acţiune din
umbră. Sunt relativ puţini cei care au auzit despre
denumirea de „mason” sau „francmason” şi chiar
dacă aceasta li se pare vag cunoscută, ei nu au totuşi
vreo idee despre ce înseamnă ea în realitate. Acest
mister, această ocultare pe care o întreţinem cu
atenţie ne-a fost de mare ajutor în decursul timpului,
în aceste condiţii, imaginează-ţi că cineva iese în lume
şi răspândeşte informaţiile pe care ţi le-am dat; cine
l-ar crede, cine l-ar asculta?
— Se poate să aveţi dreptate, dar nu ignoraţi forţa
unui curent general de opinie, care poate să distrugă
tot ce aţi clădit până acum, a remarcat Cezar cu
luciditate.
— Noi ştim că deja sunt mulţi, îndeosebi intelectuali,
care cunosc cel puţin o parte a adevărului despre noi
şi pe care nu-i mai putem minţi, dar prin comparaţie
cu restul populaţiei, care este îndobitocită de
sistemul social pe care l-am creat tot noi şi mai ales
de cel informaţional pe care îl dirijăm aproape în
totalitate, aceştia sunt cu adevărat o minoritate, în
plus, ei sunt dispersaţi şi ameninţaţi de
avertismentele indirecte pe care noi le trimitem. În
această situaţie, chiar dacă unii oameni cunosc
adevăratele noastre intenţii, vor adopta o atitudine
pasivă, considerând că sunt lipsiţi de putere, de avânt,
de posibilitatea de a acţiona în mod eficient. Ei adoptă
atunci varianta victimei care se lamentează: „Ştiu, dar
ce pot să fac? Ce putem noi să facem? Suntem legaţi
de mîini şi de picioare. Suntem controlaţi şi
supravegheaţi în tot ceea ce facem. Nu cred că mai
avem vreo şansă”. În acest fel, un segment important
al populaţiei care ar putea să ne provoace mari
greutăţi şi probleme a depus deja armele înainte de a
începe lupta.
Atunci când mai apare totuşi cineva care urmăreşte să
ne atace şi să prezinte realitatea acţiunilor noastre
celor care nu o cunosc, avem multiple mijloace de
„liniştire” a lui. Replicile noastre sunt atunci bine
gândite şi au la bază o fină cunoaştere a psihologiei
umane. Ele încep aproape totdeauna prin lansarea
unei ştiri false, negative, despre acea persoană,
pentru că după cum îţi spuneam, controlăm foarte
bine sectorul de difuzare a informaţiei prin mass-
media. Să presupunem că ştirea apare în câteva ziare,
care sunt distribuite în toată ţara. Cititorii află în
acest fel despre acea ştire falsă, care este negativă.
Chiar dacă a doua zi sau în zilele următoare aceasta
este vehement contrazisă sau chiar dacă apare o
dezminţire, faptul a fost deja consumat, în primul
rând, nu este deloc obligatoriu ca cel care a citit ştirea
falsă să mai citească a doua zi şi dezminţirea,
rămânând în acest fel cu o idee negativă despre
persoana respectivă, chiar dacă acea idee este falsă. În
al doilea rând, noi trebuie să speculăm cât mai mult
tendinţa vicioasă a omului contemporan de a se
orienta mai mereu spre ştiri senzaţionale care au un
pronunţat caracter negativ.
Cunoaştem prea bine influenţa unor astfel de sugestii
negative sau impactul lor teribil asupra naturii
emoţionale a omului. Ştim că ele distrug structurile
energetice armonioase din aura sa, ştim că aduc o
formă subtilă de stres la nivel psihic şi cunoaştem de
asemenea faptul că ele coboară vibraţia percepţiilor
pozitive şi a intenţiilor benefice ale omului. Toate
acestea ne servesc însă foarte bine interesele noastre,
deoarece îi obosesc şi îi debu-solează pe oameni, îi
determină să fie lipsiţi de vigilenţă şi superficiali.
Realizăm astfel un scop pe care l-am urmărit mereu
cu perseverenţă: creşterea entropiei sociale.
Îndrăznesc chiar să spun că noi suntem cei care au
adus această veritabilă ştiinţă aproape de
perfecţiune. Pentru a realiza această entropie
socială, care determină o stare de confuzie aproape
totală, ne slujim mereu de ştiri contradictorii, adeseori
având un conţinut sinistru, profund negativ;
susţinem şi impulsionăm cărţi care prezintă
subiecte puerile sau fantastice, dar care totuşi au o
notă atractivă pentru a capta interesul minţilor slabe,
aflate în căutare de senzaţional. Noi înşine am lansat
această sintagmă şi am avut grijă ca astfel de apariţii
editoriale să prolifereze şi chiar să fie acceptate de
populaţie, care acum le consideră foarte valoroase.
Sistemul economic şi social pe care l-am impus încu-
rajează foarte mult competiţia în aspectul ei
nearmonios, stimulează concurenţa neloială şi
îndeamnă la un consum cât mai mare de mărfuri.
Toate acestea sunt justificate de un interes umanitar,
acela de formare a omului şi de motivare a sa pentru a
străbate „jungla” vieţii, care ameninţă să-l sufoce. În
realitate, însă, această preocupare şi agitaţie nebună a
omului, care îl ţine mai mereu ocupat şi tensionat, nu
duce decât la o diminuare semnificativă a valorilor care
sunt cu adevărat morale şi etice în viaţă, adică la per-
vertirea caracterului fiinţei umane.
Exploatăm aceste idei şi posibilităţi la aproape orice
nivel de difuzare a lor prin mass-media. Aceasta ne-
a determinat să încurajăm şi să sprijinim
proliferarea sexualităţii în formele ei aberante şi a
pornografiei până la limite aproape inimaginabile,
deoarece am constatat că forţa şi virilitatea
bărbatului, precum şi sensibilitatea şi intuiţia femeii
diminuează foarte repede atunci când sunt
confruntate cu astfel de practici rele. În aceste
condiţii omul devine labil, cedează mult mai repede
tentaţiilor şi, ceea ce este foarte important, poate fi
controlat cu uşurinţă. Pentru a ne realiza planurile
este necesar ca împotrivirea să fie minimă; de aceea,
într-o primă etapă noi oferim idei şi posibilităţi
avantajoase oamenilor, pentru ca mai apoi să profităm
din plin de slăbiciunile lor sau de anumite prevederi ale
contractelor în care ei s-au implicat orbeşte.
Societatea actuală se pretează foarte bine la modelul
acestei acţiuni. Noi oferim oamenilor tot mai multe
tentaţii, deoarece am permis dezvoltarea explozivă a
tehnologiei, iar ei cad în plasa stimulentelor şi
plăcerilor de tot felul, aproape fără discriminare. Ştim
că aceasta le macină voinţa şi un om fără voinţă
proprie este precum un animal neştiutor care este dus
la tăiere.
O atenţie deosebită acordăm aici tineretului, deoarece
dacă vrei ca un copac să nu aibă roade, trebuie să-l
usuci încă de când este puiet. Tot ceea ce poate
amplifica pornirile vicioase în copii şi adolescenţi este
prezentat în mod foarte atractiv, tentant; ne orientăm
astfel mai ales spre difuzarea filmelor în care este
exacerbată violenţa, a filmelor de groază şi a celor în
care se accentuează pornirile sadice sau trăsăturile
profund negative ale caracterului. Pentru a încuraja
vizionarea lor ne folosim foarte mult de publicitate; aş
putea spune că publicitatea a ajuns, într-un fel, chiar
inima comerţului. Am stimulat deci în cel mai înalt
grad tendinţa populaţiei de a consuma. Aceasta a
devenit ca un fel de „boală contemporană” a omului;
chiar dacă nu are nevoie de ceva anume, el totuşi
trebuie să cumpere, să consume şi iar să cumpere, de
cele mai multe ori lucruri lipsite de importanţă sau
chiar pentru a-şi face provizii în exces.
Pe de altă parte, există o legătură strânsă între tentaţia
exercitată de bani şi modalităţile prin care aceştia pot
fi obţinuţi. În sistemul economic şi legic pe care noi l-
am impus nu e uşor să devii bogat şi, practic, este
aproape imposibil să o faci pe căi cinstite. De aceea,
clasa bogătaşilor este în cea mai mare parte o clasă
socială viciată şi pervertită. Necinstea şi pervertirea
celor bogaţi i-a determinat să aibă propriile lor secrete
şi atunci când un om are secrete, apar şi obligaţiile lui
faţă de alţii, mai ales prin intermediul şantajului. Noi
ştim foarte bine cum să exploatăm astfel de situaţii,
deoarece noi înşine suntem artizanii ei.
— Cred totuşi că nu toţi oamenii acţionează în acest
fel. Dacă acesta este adevărul, cum procedaţi în astfel
de cazuri, domnule Massini? s-a interesat Cezar.
Venerabilul ridică nepăsător din umeri.
— Sunt prea puţini cei rămaşi, practic nu merită să ne
interesăm de ei. Să luăm ca exemplu ţara ta. Aici ne-
am instalat oamenii cu o mare uşurinţă, deoarece am
ştiut să speculăm trecerea de la un regim totalitar, ale
cărui baze tot noi le-am pus, la o aparentă libertate
de acţiune. Am intuit corect, de pildă, lăcomia şi lipsa
de scrupule care apar la omul supus mult timp
diferitelor temeri şi privaţiuni. Un astfel de om este
precum un călător foarte însetat în pustiul Saharei
care, atunci când ajunge la oaza deşertului, se
repede imediat la izvorul cu apă şi nu-i pasă că el este
în trupul gol şi că toată lumea îl priveşte. După
Revoluţia din ţara voastră nu am avut altceva de
făcut decât să aşteptăm şi să încurajăm dezastrul
economic, dar mai ales corupţia şi tentaţia românului
în faţa strălucirii banului. După o lungă perioadă de
privaţiuni şi lipsuri de tot felul care i-au provocat o
mare suferinţă, era de aşteptat ca el să cedeze foarte
repede în faţa tentaţiilor care apăreau. Şi într-
adevăr, aproape toţi au căzut în această plasă.
Atunci am început să acţionăm şi din punct de vedere
politic. Nu-ţi face griji, e o metodă pe care o aplicăm
în aproape toate statele. Trebuia să fim siguri că
principalele posturi din Parlament şi Guvern sunt
ocupate de oameni în vârstă, mulţi dintre ei cu un
caracter slab, uşor de manipulat. Celor care erau
maturi şi dinamici le-am cultivat cu grijă latura
orgolioasă a fiinţei şi mai ales sentimentul înşelător
al puterii, care în cazul lor nu reprezenta totuşi o
caracteristică dominantă de adevăraţi conducători.
În acest fel am exacerbat în ei egoismul,
meschinăria şi ipocrizia. Era necesar să avem în
posturi-cheie oameni care pot fi tentaţi destul de uşor
cu afaceri oneroase, care în acelaşi timp ar face orice
pentru a-şi păstra postul şi funcţia. În mare parte am
reuşit. Eforturile noastre în această direcţie au fost
minime, deoarece aviditatea şi lăcomia după bani,
dublate de o mare laşitate şi duplicitate au făcut din
cei mai mulţi dintre politicienii voştri o adunătură
demnă de dispreţ. Această situaţie ne convine, însă
nu cred că este cazul să vorbim acum mai multe
despre acest subiect.
Cezar se grăbi să profite de scurta pauză.
— Şi pentru ce toate acestea, senior Massini? Ce
urmăreşte de fapt francmasoneria? Din cele ce mi-aţi
spus până acum, nu văd ce ar putea să-i lipsească şi,
totuşi, îmi face impresia că urmăriţi cu tenacitate o
anumită finalitate.
— Dragul meu, este foarte simplu. Când este un rege
stăpân absolut peste regatul şi poporul său?
Bineînţeles, atunci când deţine puterea absolută.
Aceasta este, pentru noi, piatra din vârful unghiului:
puterea de dominaţie a întregii lumi trebuie să
ajungă repede în mâinile noastre. La urma urmelor,
această sete de putere reprezintă motivaţia multor
politicieni, guvernanţi şi oameni de afaceri care au
acceptat să pătrundă în rândurile noastre. Deasupra
tuturor, însă, se află elita venerabililor noştri,
Iluminaţii, al căror plan este cucerirea puterii
mondiale şi realizarea unui control perfect, chiar
asupra fiecărui individ de pe planetă. Modalităţile de
împlinire a acestui plan sunt atât de diverse, încât mi-
ar necesita prea mult timp acum să-ţi vorbesc despre
ele. Îţi voi oferi doar câteva explicaţii; restul îl vei
înţelege şi învăţa repede după ce te vei integra regulilor
şi concepţiilor organizaţiei noastre.
Influenţa şi controlul total asupra omenirii nu pot
deveni cu adevărat active decât atunci când vom reuşi
să supervizăm totul. Forţele şi puterile însumate de la
membrii tuturor organizaţiilor noastre conduc
treptat spre această variantă de totalitarism, când
libertatea şi autonomia unui individ vor fi sufocate şi
monitorizate de noi încă de la naşterea fiinţei. Pentru
a fi siguri de acest rezultat şi pentru a experimenta
valabilitatea lui, am inventat - cu titlu de experiment
- comunismul. Totuşi, am constatat faptul că lipsurile
îndelungate, angoasele oamenilor, precum şi cultul
personalităţii care apărea, fără excepţie, la toţi şefii
de state comuniste, crea anumite tensiuni şi
favoriza chiar manifestarea unei viziuni lucide asupra
situaţiei la unii membri ai populaţiei care, în timp,
puteau crea surprize neplăcute. Sistemul comunist
s-a dovedit corespunzător doar pentru o anumită
perioadă de timp, de câteva zeci de ani. După aceea,
însă, el a devenit ineficient şi chiar periculos pentru
interesele noastre.
Când am înţeles aceasta, ne-am decis să încheiem
experimentul şi am dat „undă verde” schimbărilor
de natură politică. Era necesară crearea iluziei unui
„altceva”, dar noi ştiam deja, cu mult înainte, că nimic
nu se poate modifica „peste noapte”. Ne-am aşteptat
deci la multe convulsii sociale, de mentalitate, de
gândire şi de scop. Noi suntem cei care am propagat
în mod insidios ideile de bază ale noului statut social,
prin diferite mijloace mass-media, prin intermediul
politicienilor şi prin crearea constantă a unor noi şi noi
breşe în sistemul financiar, mai ales în scopul
tensionării relaţiilor dintre popor şi guvern.
Bunăstarea nu trebuie să se facă simţită la nivel ge-
neral, dar ea este binevenită la o anumită pătură de
oameni corupţi, care ne pot sluji astfel interesele, fără
ca ei să aibă nici cea mai mică idee; dimpotrivă,
aparenţele îi fac mereu să-şi închipuie că, de fapt, ei
sunt cei care acţionează, cei care decid, cei care au
puterea şi toate acestea noi trebuie să le susţinem,
pentru ca mirajul să nu piară.
Ceea ce îţi spun eu acum face parte din aspectele la
vârf, mai puţin cunoscute, ale francmasoneriei. Nu
trebuie să-ţi imaginezi că fiecare membru cunoaşte
tainele şi planurile noastre. Accesul la ideile şi scopurile
noastre se face totdeauna în etape, iar revelarea
informaţiilor este structurată şi ea, de asemenea, în
trepte succesive ca importanţă. În general vorbind,
noi acţionăm totdeauna de pe trei nivele distincte,
care subliniază foarte clar atribuţiile şi valoarea
membrului mason. Deşi la o privire de ansamblu
aceste nivele apar ca nişte straturi suprapuse şi
independente, ele conţin totuşi verigile de legătură
care sunt esenţiale pentru înţelegerea planului nostru
la nivel mondial. Aceste verigi de legătură nu sunt
cunoscute, însă, decât de elita noastră, de marii
noştri Iluminaţi.
Primul eşalon sau nivel îi include pe cei care abia au
aderat la lojile noastre masonice sau care nu prezintă
un interes deosebit pentru a li se putea încredinţa
sarcini dificile. Ei sunt „zilierii”, adică cei care fac
multe aşa-zise munci mărunte dar folositoare în
măsura în care, luate în ansamblu, ele pregătesc
terenul pentru marile lovituri urmărite de noi, cum
ar fi naşterea diferitelor confruntări militare,
revoluţiile, incapacităţile de plată la nivel naţional,
adică o „artilerie grea” care este strategic folosită de
personalităţi importante din organizaţia noastră.
Aceste acţiuni de anvergură intră în scenă, însă,
abia după ce „materialul” a fost preparat, adică după
ce „zilierii” noştri acţionează o anumită perioadă de
timp ghidaţi din umbră de noi înşine, fără ca ei să-şi
dea prea bine seama de scopul care este urmărit. Din
această categorie fac parte mai ales cei care au
parvenit într-un timp scurt, cei care s-au îmbogăţit
rapid dar care, totuşi, au o minte slabă, cei care se află
în căutare de titluri, ranguri şi recunoaştere socială; în
general vorbind, snobii şi cei marcaţi de anumite com-
plexe de inferioritate, pe care doresc să le
suplinească imaginându-şi că fac parte şi chiar
alcătuiesc pătura înaltă şi bogată a societăţii. Trebuie
să fie orgolioşi, ipocriţi şi egoişti, cu o anumită putere
financiară, dar totuşi insuficient de bogaţi, pentru ca
astfel să le rămână nostalgia după o viată cu
adevărat regească, pe care să o jinduiască în ascuns.
In plus, este esenţial ca ei să aibă funcţii relativ
importante în aparatul statal, deoarece avem nevoie
de pârghii şi trafic de influenţă atât la vârful
conducerii, cât şi la nivelul mic al administraţiilor
locale, adică acolo de unde începe intriga care îşi
croieşte drum spre centru. De aceea, la această
categorie de membri ne orientăm în general pentru
atragerea profesorilor universitari, avocaţilor,
doctorilor, inspectorilor, primarilor şi anumitor oameni
de afaceri locali.
Pentru toţi aceştia am creat nişte „supape”, nişte moti-
vaţii pentru a-i tenta şi folosi ulterior în scopurile
noastre. Există cluburi selecte, precum Rotary sau
Lion's care le nasc sentimentul că fac parte din marea
aristocraţie a ţării şi că se află, deci, în fruntea
societăţii. În realitate, aceste cluburi sunt un fel de
praf în ochi şi chiar o pavăză împotriva eventualelor
atacuri din exterior, deoarece persoanele care fac parte
din ele se vor lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra
privilegiile pe care le-au dobândit ca membri în aşa-
zisul high-life al societăţii. Îi atragem şi îi stimulăm
prin afişarea unei faţade serioase şi selecte a acelei
societăţi elitiste, în care ei află că pătrund oameni de
bine, oameni care reprezintă doar crema societăţii,
care au putere şi influenţă în diferitele organisme
ale statului. Această prezentare foarte atrăgătoare o
întreţinem prin lux, prin posibilitatea de a avea relaţii
sus-puse şi prin ajutor financiar. Îţi repet, toate
acestea creează obligaţii.
Interesul nostru este acela de a crea diferenţe foarte
mari între păturile sociale, adică oameni foarte bogaţi
şi oameni foarte săraci, pe cât posibil fără elementul de
intermediere şi susţinere, care este pătura mijlocie.
Întreţinem astfel o stare socială generală prin care
omul să-şi închipuie că trebuie să facă faţă unui asalt
continuu, că trebuie să se lupte mereu fie pentru a-şi
asigura traiul de zi cu zi, fie pentru a-şi spori şi mai
mult averea. Această stare de spirit încordată şi foarte
agitată alimentează sentimentul de frică şi atâta timp
cât există frica, nu îşi poate face loc liniştea,
împăcarea, relaxarea şi nici spiritualitatea. De aceea
suntem interesaţi să obstrucţionăm tot ceea ce ar
putea conduce spre bine, armonie şi credinţă
religioasă veritabilă, deoarece altfel controlul şi
puterea noastră nu mai sunt eficiente.
— Ce vrea să însemne asta? Că voi nu aveţi religie şi
că, dimpotrivă, urmăriţi subminarea ei? se arătă
Cezar contrariat.
— Religie? Analizează cu atenţie ceea ce se petrece în
lume. Notează ura rasială, deviaţiile sectelor fanatice
în numele unui Dumnezeu unic dar particular,
nesfârşitele conflicte interetnice care, majoritatea, au
la bază disensiuni religioase, corupţia şi laşitatea
bisericii creştine, orgoliul ortodox şi manipularea
catolică! E drept că toate acestea tot noi le-am
orchestrat din umbră, în special prin implementarea
intrigilor şi ideilor perverse în anumite puncte cheie
deţinute de oameni labili şi la momente potrivite în
timp.
În schimb, noi oferim oamenilor împărăţia
Arhitectului Universal, cel care poate să aibă cu
adevărat grijă de ei. Voi îl numiţi Prinţul
întunericului. Ce importanţă are? Mai înainte de
toate trebuie să urmăreşti consecvent interesul
personal în tot ceea ce faci. Aceasta cere mari eforturi
şi angajamente, uneori chiar foarte dure. De pildă, ele
pot să însemne să-ţi negi religia şi chiar să-ţi dăruieşti
sufletul, însă vei cunoaşte astfel puterea, bogăţia şi
influenţa extraordinară în cercurile înalte ale societăţii.
— Interesant. Eu aveam o altă filozofie, dar totuşi este
foarte atractiv ceea ce-mi spuneţi, comentă Cezar cu o
fină ironie, urmând astfel planul iniţial pe care îl
concepuse.
— Nu trebuie să-ţi imaginezi, însă, că aceste aspecte
sunt cunoscute de toţi, a continuat venerabilul
Massini să vorbească cu avânt. Departe de aşa ceva.
Îţi spuneam despre trei niveluri generale şi
importanţa lor eşalonată în organizaţia noastră
masonică. Acum îţi este limpede faptul că primul nivel,
al „zilierilor”, nu are acces la informaţii de acest gen şi
nici la altele care vizează aspecte mai oculte ale
masoneriei, mai ales cele care implică activitatea noas-
tră la nivel mondial.
Membrii din cel de-al doilea nivel au însă posibilitatea
să cunoască o parte din maşinaţiunile noastre
internaţionale, astfel încât ei se pot implica mai activ în
demersurile politice interguvernamentale şi sunt
sprijiniţi cu mult mai mult de lojile noastre influente.
Ei sunt, mai ales, cei pentru care am stabilit o anumită
formă de ierarhizare în trepte sau grade, până la
gradul treizeci şi trei. Este instructiv de observat cât
de ataşaţi sunt oamenii după titluri, funcţii,
recunoaştere iar noi speculăm intens acest avantaj.
Un mason de gradul treizeci şi trei poate să
reprezinte un pion de bază în structura noastră
generală. De-a lungul timpului am urmărit să
răspândim opinia că acesta este, într-un fel, apogeul
în ierarhia piramidală după care se ghidează
masoneria. Totuşi, în particular îţi mărturisesc faptul
că a doua treaptă reprezintă doar începutul pentru
elita masonică mondială. Aceste lucruri le
menţinem însă foarte secrete, dar chiar şi aşa au
mai apărut unele zvonuri. Trebuie să înţelegi însă,
că noi cei din vârful piramidei, nu putem fi atacaţi
juridic şi nici un alt organism de ordine statală nu ne
este superior din simplul motiv că noi le-am creat
aproape pe toate.
- Asta înseamnă putere de decizie la cel mai înalt
nivel, a spus Cezar gânditor. Cum se face, totuşi, că a
treia treaptă în masonerie, aceea despre care îmi
spuneaţi că reprezintă de fapt elita masonică în
lume, are o influenţă decisivă fără să fie cunoscută?
- Nu este nevoie să fim cunoscuţi la modul la care te
gândeşti tu. Noi apărem eventual în lume mai ales
datorită titlurilor nobiliare moştenite sau ca mari
bancheri care se ocupă de afacerile lor, la care avem
grijă să ataşăm mai mereu aşa-numitele acte de
caritate şi binefacere prin intermediul unor fundaţii
care au fost create tot de noi. De fapt, acestea ne
permit să acţionăm şi să vehiculăm sume uriaşe de
bani sub aparenţa legalităţii şi a intenţiilor caritabile.
Noi suntem cei care deţinem, în fapt, monopolul
financiar mondial, controlând orice piaţă
bursieră. Proiectul de stăpânire a lumii este un plan
foarte bine pus la punct.
- Dar cum aţi reuşit să stăpâniţi finanţele lumii? a
întrebat Cezar. Nimeni nu poate avea acces la toate
sumele de bani vehiculate!
- În cea mai mare parte controlăm aceşti bani dar
adevărata influenţă o exercităm prin intermediul
creditelor uriaşe cu care obligăm practic diferitele
guverne ale lumii să acţioneze în domeniul economic
- şi prin aceasta în cel social - după cum dorim noi.
Acesta este, de fapt, scopul principal pentru care am
înfiinţat cele două mari organisme financiare ale lumii:
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional
(FMI). Dar cea mai importantă lovitură şi victorie
obţinută a fost îndatorarea Statelor Unite ale
Americii, care în prezent depind aproape în totalitate
de politica financiară pe care noi o stabilim. După
cum îţi spuneam, esenţa acestei politici o constituie
creditele cu dobândă şi, de aici, creanţele care apar
şi toate celelalte forme de obligaţii sau concesii pe care
şi le creează statele datornice faţă de noi. În felul
acesta, stăpânim lumea economică, ghidând-o în
direcţia pe care o vrem. Putem crea adevărate
dezechilibre sau chiar incapacităţi de plată acolo unde
avem interesul de a obţine ceva anume. Ţările fali-
mentare sunt „specialitatea” noastră, deoarece ne
oferă practic accesul indirect la conducerea unui
popor întreg. Desigur, noi pregătim şi corelăm în
prealabil aceste strategii cu acelea ale dezinformării
prin mijloacele mass-media internaţionale, care ne
aparţin. E un sistem care şi-a dovedit cu prisosinţă
eficienţa în decursul timpului şi pe care noi îl
stăpânim foarte bine. Dacă cineva se opune, eliminarea
lui de pe eşichierul politic sau ca personalitate socială
nu prezintă, în general vorbind, nici o problemă,
datorită multiplelor relaţii pe care le avem, a corupţiei
şi a sistemului financiar pe care îl stăpânim. În cazurile
mai deosebite, cum ar fi de exemplu cel al Statelor
Unite, nu putem permite greşeli sau acţiuni exterioare
în afara celor prevăzute de noi. De aceea, fiecare
preşedinte american nu reprezintă în realitate decât o
alegere şi o emanaţie a scopurilor noastre masonice,
el trebuind obligatoriu să fie membru marcant în lojile
noastre, de obicei cele ale eşalonului doi.
Pentru a ascunde cât mai bine manevrele politice şi
financiare pe care le declanşăm în aceste scopuri ne
servim de cea mai spectaculoasă, dar în acelaşi timp
cea mai hilară idee pe care am reuşit să o infiltrăm
maselor de oameni în ultimii două sute de ani.
Aceasta este probabil una dintre cele mai de preţ
achiziţii ale noastre, care ne-a adus multe servicii şi
care se dovedeşte foarte eficientă chiar şi în prezent.
Te vei mira, dar ea poartă un nume foarte cunoscut:
democraţia! Noţiunea în sine nu face nici cât o ceapă
degerată; cu toate acestea, ea este cea mai potrivită
piesă în angrenajul planului nostru, care are mare
succes la masele populare. Motivul principal este
acela că le trezeşte acestora orgoliul şi sentimentul
de a avea putere, dar în realitate nu face altceva decât
să producă un anumit gen de învrăjbire, luptă şi
tentaţie, oferind astfel posibilitatea manipulării.
Aparent, jocurile politice ascunse şi marile interese
financiare şi de putere sunt la mâna alegătorilor, a
celor care votează. Trebuie să faci mici
compromisuri, pentru a te putea bucura ulterior de
toate avantajele. Ce obţinem noi, de fapt, prin aşa-zisa
democraţie? În cele mai multe dintre cazuri aceasta
duce în primul rând la dezbinare între diferite categorii
sociale care alcătuiesc un popor şi la o înfruntare de
multe ori făţişă între populaţiile de pe glob. Ideea pe
care o oferim lumii, dar prin care acoperim de fapt cu
acordul tuturor adevăratele noastre intenţii şi
acţiuni, este aceea de a crea iluzia alegerii libere în
cazul fiecărui individ. Când este însă vorba de zeci şi
sute de milioane de oameni diferiţi, stresaţi şi
pervertiţi, alegerea lor aşa-zis „liberă” poate fi lesne
dirijată prin diferite metode. Furtuna trebuie lăsată
să se dezlănţuie, însă direcţia ei generală poate fi
influenţată astfel încât să protejeze anumite zone şi
să distrugă altele. Noi am găsit modalitatea cea mai
simplă şi sigură de a obţine haosul şi dezbinarea; căci,
în ciuda aparenţelor înalt umanitare şi a valorilor
morale cu care am poleit ideea de democraţie, acestea
nu fac altceva decât să ascundă miezul de la care am
pornit şi pe care l-am dezvoltat în timp: învrăjbirea
semenilor între ei, lupta oarbă pentru o putere facilă
şi vremelnică, lipsa unităţii. Pentru noi, unirea
oamenilor în idei şi concepte benefice, pozitive, este
foarte periculoasă, deoarece numai atunci masele de
oameni devin cu adevărat puternice în acţiunea lor.
Acesta este şi motivul pentru care urmărim adeseori să
provocăm fragmentarea teritoriilor statale în cât mai
multe etnii, fiecare cu interesele, cultura şi credinţele
ei religioase. Ceea ce urmărim în final este estomparea
tradiţiilor culturale şi religioase ale diverselor ţări şi
populaţii până la pragul de la care acestea nu mai au
forţa necesară individulizării; atunci ele devin uşor de
controlat şi de asimilat într-o formă unică de
guvernământ, care bineînţeles că va fi dirijată de
elita noastră masonică la nivel mondial.
Unul dintre marile obstacole pe care le avem în faţă şi
pe care trebuie să le depăşim este reprezentat de
tradiţiile diferite ale popoarelor şi de dorinţa acestora
de a se raporta la ele. Noi urmărim să obţinem o
„turmă colectivă de animale” care acţionează în mod
automat, căreia îi dai fân şi apă la momente bine
stabilite şi care te slujeşte astfel în mod necondiţionat.
Pentru aceasta, după cum îţi spuneam, trebuie slăbit
filonul tradiţiilor strămoşeşti, trebuie aplatizate şi
chiar ignorate adevăratele valori şi simboluri populare,
trebuie pervertit sufletul şi otrăvită simţirea genera-
ţiilor tinere cu idei false, minciuni şi cu tentaţiile
diferitelor vicii; în mare parte am reuşit. A fost destul de
uşor în cazul Americii, deoarece ea practic nu are
tradiţie. În prezent, este locul din lume unde planul
nostru a fost cel mai bine dus la îndeplinire:
dependenţă totală faţă de sistemul economico-social,
control total şi subjugare financiară, toate acestea
fiind îmbrăcate în mirajul tehnologiilor extraordinare
şi a ideii penibile şi orgolioase de primă putere a
lumii. Populaţia are nevoie de certitudinea chiar şi a
unei false puteri, are o nevoie inconştientă de a se agăţa
de ceva care îi poate crea o vie impresie sau siguranţă
interioară. Noi întreţinem această idee a puterii în
mintea americanilor, deoarece ea îi determină într-o
mare măsură să nu se răzvrătească împotriva
sistemului care, de fapt, le-a furnizat chiar această
idee confortabilă de supremaţie, în plus, orgoliul şi
superficialitatea care derivă de aici ne sunt de mare
folos. Mai puţin vigilenţi şi uşor de manipulat, ei
servesc practic ca „vârf de înaintare” în planul nostru
de cucerire a puterii absolute la nivel mondial.
Aici, Cezar a dorit să afle mai multe amănunte.
— Dacă ea se dovedeşte a fi un bluf, de ce totuşi se
pune un aşa mare accent pe democraţie?
— Dragul meu, democraţia are doar aparenţa unui
aspect benefic, dar de fapt permite manifestarea celor
mai mari abuzuri sau conflicte, a răspuns senior
Massini. Nu sunt oare oameni care au murit sau
mor în numele democraţiei? Nu sunt oare toate legile
şi principiile civilizaţiei actuale structurate după legile
democraţiei? Ei bine, apariţia acestui pol, care este
democraţia, a determinat de asemenea şi apariţia
posibilităţii unei idei contrare şi a posibilităţii de luptă
contra democraţiei, în acest fel, noi am obţinut
conflictul. Conflictul reprezintă o bază solidă de pe
urma căruia poţi stăpâni întreaga lume. Îţi aduc din
nou aminte despre o regulă fundamentală a metodei
noastre masonice: serveşte în secret ambele tabere, fii
alături - prin manevre politice şi economice abile - de
partea fiecăruia dintre combatanţi şi în acest fel ţi-ai
asigurat succesul pe care îl doreşti. Cuvântul şi
conceptul fals de „democraţie” a devenit astfel o
pavăză pentru multe guverne pentru a acţiona
nestânjenite în sensul pe care îl urmăresc, slujindu-şi
astfel, de fapt, interesele proprii.
Aproape toate statele s-au înglodat în datorii pentru a-
şi putea susţine cheltuielile militare, chiar dacă nu se
află în război. Noi acordăm aceste împrumuturi, dar
cerem guvernelor să ne garanteze pentru ele cu
multe bogăţii: mine, păduri, căi ferate sau anumite
sectoare industriale de mare importanţă. Aceasta este
modalitatea principală prin care noi acaparăm în mod
gradat avuţiile unui stat şi controlăm poporul ţării
respective.
— Mi se pare, totuşi, că ideea democraţiei este bună,
numai felul în care este aplicată se dovedeşte a fi
pervertită, a observat Cezar dorind să vadă reacţia
venerabilului Massini.
— Este foarte adevărat, în ea însăşi, democraţia are
valoare numai atunci când civilizaţia a ajuns deja la un
înalt grad de înţelegere şi aplicare a misterelor
universului şi ale vieţii. Chiar şi atunci, însă, ea
trebuie folosită doar în cadrul unui grup restrâns de
oameni, care iau deciziile majore într-o comunitate
sau la nivelul unei naţiuni. Democraţia, în
adevăratul ei sens, nu poate funcţiona eficient în
cazul mulţimilor mari de oameni, care sunt
eterogene. Noi ştim că ea reprezintă un concept viabil
doar în cazul unei societăţi care este orientată în mod
benefic, în care oamenii gândesc şi acţionează în
general la unison şi au o conştiinţă elevată, ceea ce
nu e cazul cu civilizaţia modernă.
— Dar biserica nu are nimic de spus în această pri-
vinţă? Ştiam că masele populare se încred mult în
biserică şi îi urmează sfaturile, se arătă interesat Cezar.
Senior Massini a lăsat să-i scape un gest de
nervozitate.
— Biserica creştină este unul dintre duşmanii noştri cei
mai periculoşi. Influenţa ei este încă destul de mare, dar
noi acţionăm cu perseverenţă pentru a o diminua cât
mai mult. Pentru aceasta ne îndreptăm atenţia cu
precădere asupra generaţiei tinere, pe care urmărim să
o dezaxăm prin intermediul ideilor noastre. Ne-am
orientat cu precădere spre inocularea în minţile
oamenilor a ideilor de libertate şi democraţie, pe care
ştiam că omul civilizaţiei moderne nu le poate înţelege
şi gestiona în mod corect. Toată lumea vorbeşte
despre şi susţine libertatea şi democraţia, dar
aproape nimeni nu se întreabă cum se face că, în
ciuda bunelor intenţii, a umanitarismului şi a
dorinţei de pace care sunt exprimate pretutindeni în
lume, există mai mult ca oricând războaie, conflicte,
tensiuni şi neînţelegeri în toate zonele de pe glob. În
felul acesta noi am ridicat ipocrizia clasei
conducătoare la rang suprem şi folosim din plin
avantajele acestei situaţii. Am mizat de asemenea pe
lipsa de bun simţ, pe orgoliul şi infatuarea unei
majorităţi zdrobitoare a oamenilor, care în felul acesta
îşi închipuie că înţelege foarte bine aspectele şi
mecanismele democraţiei şi a libertăţii de expresie.
Oferindu-li-se posibilitatea să acţioneze în acest fel,
oamenii de rând capătă sentimentul importanţei de
sine, pe care uneori îl exacerbează la cote cu adevărat
ridicole şi penibile, în micimea şi chinul pre-
ocupărilor lor zilnice şi înguste, ei ajung să-şi închipuie
că personalităţile cu răspundere politică, cei care îi
conduc, se sprijină pe ei şi pe părerea lor. Politicienii
oferă astfel oamenilor de rând senzaţia că părerea pe
care aceştia o exprimă este foarte competentă, dar în
fapt nu se urmăreşte altceva decât influenţarea cât mai
mare a opiniei alegătorilor nu în direcţia a ceea ce este
cu adevărat necesar şi folositor pentru ei, ci în direcţia
intereselor care sunt mascate cel mai adesea de
promisiuni şi platforme politice înşelătoare şi fără
acoperire. În felul acesta suntem apăraţi chiar de cei
pe care urmărim să-i subjugăm.
Dacă din conglomeratul general răsare o poziţie con-
trară intenţiilor noastre, atunci reprezentantul ei
trebuie înlăturat cât mai repede. În general, adoptăm
tehnica discreditării prin mijloacele mass-media. Apoi
continuăm prin satiră şi ridiculizare, stârnind
suspiciuni şi neîncredere în oameni faţă de
comportamentul şi afirmaţiile persoanei respective,
astfel încât în mod treptat nimeni nu îi va mai acorda
credit pentru cele spuse. Deoarece atacul nostru este
concertat şi perseverent, fiind uneori însoţit şi de
metoda şantajului în diferite direcţii, omul se va
simţi curând părăsit de toţi şi chiar acuzat pentru
ceea ce a avut curajul să spună sau să scrie. El va fi
ameninţat, şantajat pe linie profesională, marginalizat
în societate astfel încât până la urmă va ceda,
renunţând la actul său de curaj iniţial, dorind să-şi
recapete avantajele pe care le avea. În unele cazuri el
devine chiar aliatul nostru.
Aceasta este drama principală a societăţii create de
noi: cei mai mulţi oameni sunt slabi şi laşi. Foarte
puţini sunt cei care rezistă atacurilor şi metodelor
noastre. Totuşi, aceştia ne stânjenesc acţiunile şi, ceea
ce este mai neplăcut pentru noi, se bucură chiar de
simpatia şi de ajutorul altora. Aceasta înseamnă
unitate şi forţă de opinie colectivă, adică exact ceea ce
noi dorim să împiedicăm. Mai grav este însă faptul că
unele dintre aceste persoane sau grupuri de persoane
cunosc foarte bine anumite metode şi tehnici ezoterice
pe care le aplică pentru a contracara acţiunile noastre.
Nu e mai puţin adevărat că şi elita noastră, marii
Iluminaţi, aplică procedee secrete de influenţare şi
determinare a unor efecte precise în planul fizic. Dar
totuşi suntem stânjeniţi şi de multe ori chiar împedicaţi
în unele dintre planurile noastre de către forţele opuse
nouă. De aceea este important să atragem în rândurile
noastre o persoană care deja deţine anumite puteri
remarcabile, aşa cum eşti tu. Suntem dispuşi să-ţi
oferim foarte mult; abia atunci vei cunoaşte cu adevărat
viaţa.
— Dar atacurile împotriva organizaţiei masonice nu
scot în evidenţă tocmai planurile si intenţiile ei în
lume? ocoli Cezar un răspuns direct.
— Unele persoane, care se opun cu multă forţă pla-
nurilor noastre, cunosc adevărul în ceea ce ne
priveşte. Pentru că metodele obişnuite de anihilare
acţionează mai greu în astfel de cazuri am adăugat
un artificiu: anumiţi venerabili pe care noi îi alegem
mai ales din eşalonul doi prezintă lumii unele aspecte
despre organizaţia noastră, utilizând pentru aceasta
mijloacele mass-media pe care noi le stăpânim. Ei dau
interviuri şi scriu câteva cărţi sau articole în care sunt
expuse unele aspecte adevărate, dar inofensive, despre
structura şi activitatea nostră. S-a mers pe principiul de
a strecura o parte de adevăr şi patru părţi de
minciună; în amalgamul de date care este prezentat
există deci şi ceva adevăr, pe care oricum noi nu-l
puteam contesta, dar care apare astfel în faţa lumii ca
fiind expus de înşişi membrii organizaţiei. Cum ar
mai putea atunci cineva să ne bănuiască de
ascunzişuri, când noi înşine ieşim în întâmpinare cu
unele informaţii? Fireşte, acele adevăruri sunt
îmbrăcate şi împănate ele însele cu minciuni, astfel
încât nimeni să nu mai înţeleagă mare lucru şi, ca
urmare, să abandoneze interesul pentru cercetarea
subiectului. Din toată această mişcare, noi suntem
însă cei câştigaţi, deoarece adversarii noştri nu mai
pot prezenta adevărurile pe care noi deja le-am expus
într-o formă pervertită, iar dacă ei vor aborda alte
laturi ale activităţii noastre, noi vom fi atunci în
postura de victime oprimate şi nevinovate, având de
partea noastră susţinerea unor oameni maturi şi
influenţi. În prezent am început să adoptăm tot mai
des această metodă, deoarece este timpul să ieşim într-
o oarecare măsură din anonimatul pe care ni l-am
impus secole de-a rândul; datorită ascuţirii luptei,
ocultarea prea mare ne-ar crea acum mai multe
probleme decât avantaje. De aceea, în ultimii
cincisprezece-douăzeci de ani am început să ieşim
discret în evidenţă afirmând câte o frântură de adevăr
amestecat cu multe alte minciuni. Noi ştiam prea bine
că, repetând mult o minciună, aceasta va sfârşi prin
a deveni adevăr, ceea ce a determinat în cele mai multe
dintre cazuri adormirea vigilenţei oamenilor. Cu toate
acestea, lupta acum este mult mai strânsă, pentru că
şi modul de reacţie a populaţiei a devenit intempestiv.
Trebuie să creăm impresia că îi ajutăm pe oameni, că
suntem lângă ei la necaz şi suferinţă. Direcţiile
noastre de acţiune, în special prin intermediul
oamenilor politici, sunt acelea de a simula un interes
major pentru problemele sociale curente, pentru
necazurile omului - provocate mai ales de recesiunea
economică mondială dirijată de organizaţia noastră -
şi, prin intermediul „zilierilor” de care ţi-am vorbit şi a
ajutoarelor acestora, să inoculăm ideea că ne
interesează foarte mult aceste aspecte şi că
luptăm pentru îmbunătăţirea lor. De fapt, tot acest
„spectacol” este numai pentru a câştiga încrederea
maselor populare pentru ca, la momentul cel mai
potrivit şi în conjunctura cea mai bună să luăm în
stăpânire conducerea politică şi economică a întregii
planete prin instituirea unui guvern unic mondial,
aflat sub controlul nostru direct şi total. Trebuie deci
să câştigăm cât mai mult încrederea maselor de
oameni, pentru a crea iluzia unei eşalonări fireşti a
evenimentelor care vor urma, a crizei mondiale teribile
şi pentru a ieşi astfel la suprafaţă în chip de salvatori
ai omenirii, deoarece avem resursele financiare care
sunt necesare pentru a realiza aceasta. În principiu,
sarcina nu este chiar aşa dificilă, deoarece vigilenţa
maselor populare este deja mult slăbită de alte
modalităţi pe care le aplicăm de mult timp cu succes:
rutina zilnică a serviciului, programele de televiziune
structurate în aşa fel încât să inoculeze în
subconştientul oamenilor atitudinea pasivă şi lipsa
opoziţiei şi a discernământului, hrana chimizată,
stupefiantele, bolile de tot felul.
Rostind acestea, senior Massini privi brusc la ceasul
elegant, încrustat cu diamante, de la încheietura
mâinii. Se făcuse deja seară şi aerul rece provoca
frisoane.
— Cred că este timpul să ne oprim, zise venerabilul.
Ne bizuim pe capacitatea ta extraordinară de adaptare
şi, personal, cred că am reuşit să te fac să înţelegi
destul de bine aspectele de bază ale activităţii
organizaţiei noastre. În seara aceasta voi pleca la
Amsterdam, unde trebuie să rezolv anumite
probleme. Printe altele, voi înştiinţa pe ceilalţi
venerabili despre impresia pe care mi-ai făcut-o.
Senior Massini îl privi câteva clipe pe Cezar, cu un aer
binevoitor.
— Apreciez rezultatul întâlnirii noastre ca fiind pozitiv şi
mă aştept la un ajutor pe măsură din partea ta. Era
necesar ca tu să cunoşti în mare parte adevărul despre
organizaţia masonică, pentru a evita ulterior un blocaj
de concepţie. Peste puţin timp voi veni să te vizitez din
nou şi acela va fi un moment important. Aş putea chiar
spune că va fi un test dificil pentru tine. Până atunci
vom pregăti tot ceea ce este necesar pentru a te integra
în organizaţia noastră.
Venerabilul se ridicase deja în picioare, sprijinindu-se
de bastonul lui splendid încrustat. Cezar l-a însoţit
până la elicopter. Strategia lui părea să dea roade,
deoarece reuşise să convingă fără să facă prea mari
eforturi şi fără să se oblige încă la nimic. Este drept,
însă, că senior Massini fusese atât de sigur pe el şi atât
de dinamic în explicaţiile şi în abordarea lui, încât
practic acceptul lui Cezar era considerat aproape ca
un lucru firesc. Forţa subtilă a venerabilului era
formidabilă şi doar echilibrul psihic deosebit al lui
Cezar şi stăpânirea fermă a energiilor sale mentale au
făcut ca el să reziste fără probleme uimitoarei
influenţe active pe care o avea marele mason atunci
când dorea să obţină un anumit lucru. Cezar mi-a
mărturisit că în acele momente radiaţia psihică a
venerabilului era atât de puternică şi dominatoare,
încât ea ar fi provocat fără îndoială un efect hipnotic
profund asupra unei persoane obişnuite, care nu îşi
poate controla nivelurile mentale superioare. El
resimţise din punct de vedere auric impactul dur al
acelei energii învăluitoare, a cărei vibraţie era profund
negativă, dar procedase simultan la sublimarea ei
la nivelurile superioare ale fiinţei şi mentalului său.
Actul lui de voinţă fermă l-a determinat să păstreze un
control perfect asupra situaţiei şi să manifeste o
deplină luciditate în confruntarea cu senior Massini.
Poate că cititorul va avea tendinţa să considere în mod
superficial semnificaţia întâlnirii dintre cei doi.
Acum, când eu cunosc deja toate ascunzişurile
situaţiei, îi pot mărturisi, însă, că a fost o reală surpriză
chiar şi pentru Cezar să afle motivul real al discuţiei şi
viclenia care a stat mereu în spatele acesteia. Totuşi,
evenimentele ulterioare aveau să dea câştig de cauză
lui Cezar, datorită abilităţii sale extraordinare de a se
strecura „pe muchie de cuţit” într-o situaţie dramatică
şi foarte tensionată, care a implicat chiar decizii foarte
importante la nivelul conducerii statului.
Capitolul 4

A doua confruntare: informaţia esenţială

La câteva luni după ultima întâlnire în care Cezar mi-a


relatat uluitoarele dezvăluiri ale venerabilului
Massini, am fost din nou contactat pentru a avea o
întrevedere cu el. Era la începutul lunii iunie, 2003
şi acela avea să constituie un moment extrem de
important pentru aprofundarea elementelor pe care
le aflasem despre masoneria mondială. Explicaţiile
lui Cezar m-au edificat atunci asupra unor aspecte
care încă îmi erau neclare din relatarea primei
discuţii pe care el a avut-o cu senior Massini. Această
clarificare a fost necesară pentru ca eu să am o viziune
cât mai justă asupra situaţiei actuale la nivelul întregii
omeniri, asupra anumitor mecanisme şi legi subtile
care scapă înţelegerii profane şi asupra unor
raporturi directe între metodele de manipulare ale
francmasoneriei şi iluzia în care trăiesc cele mai
multe dintre fiinţele umane. Un alt aspect
fundamental al acelei întâlniri a fost aflarea unei
informaţii ultrasecrete pe care senior Massini i-a
dezvăluit-o lui Cezar. De altfel, aceea a constituit
chiar baza de plecare pentru uluitoarea descoperire
care avea să fie făcută în munţii Bucegi, la puţin timp
după revelarea informaţiei. Evenimentele s-au
desfăşurat cu rapiditate, iar eu am jucat rolul
spectatorului care urmăreşte extaziat filmul
extraordinar al unor taine ancestrale.
După o perioadă de mai multe luni de la prima lor
discuţie, senior Massini şi-a ţinut promisiunea şi l-a
vizitat din nou pe Cezar, însă de data aceea întâlnirea
a avut loc într-o vilă luxoasă din Bucureşti, care
reprezenta centrul de protocol înalt, la nivel
diplomatic, al uneia dintre cele mai puternice ţări ale
lumii. Invitaţia şi pregătirile de rigoare au fost făcute
de senior Massini prin intermediul canalelor
diplomatice la vârf de stat, aproape la fel ca şi în cazul
primei întâlniri. Diferenţa a constat în faptul că nu
generalul Obadea a fost cel care l-a înştiinţat direct pe
Cezar de acea invitaţie, ci chiar unul dintre secretarii
de stat din guvern, la ordinul unuia dintre miniştri.
Întrevederea dintre cei doi a fost mult mai scurtă
decât prima întâlnire şi a constat într-o propunere
relativ stranie pe care venerabilul i-a adresat-o lui
Cezar; el i-a oferit atunci o informaţie extrem de
confidenţială în schimbul promisiunii de a asigura
accesul unor reprezentanţi ai masoneriei la
descoperirea ce urma să fie făcută pe baza acelei
informaţii secrete. Încetul cu încetul, vălul de pe
intenţiile ascunse ale venerabilului începea să fie dat
la o parte. Cezar a intuit atunci că mobilul primei
întâlniri cu senior Massini îl reprezentase, de fapt,
pregătirea terenului pentru obţinerea acceptului
său la cea de-a doua întrevedere. În acele condiţii,
era foarte probabil că tentantele propuneri ale
venerabilului nu fuseseră, în realitate, decât praf de
aruncat în ochi pentru a câştiga încrederea lui Cezar
şi a-l determina pe acesta să faciliteze controlul
masoneriei asupra a ceea ce s-ar fi putut dovedi un
mare secret de stat în România. Evenimentele ulte-
rioare aveau să confirme aceste bănuieli ale lui Cezar.
Cea de-a doua întrevedere cu senior Massini a avut
loc în luna mai a anului 2003, când Cezar a intrat în
posesia datelor secrete pe care i le-a furnizat marele
mason. Datorită funcţiei pe care o avea în DZ şi
pentru că acest departament constituia singurul
organism de acţiune care era abilitat să intervină în
acel gen de situaţii speciale, Cezar a înţeles repede
motivul principal pentru care el a fost solicitat cu
insistenţă de senior Massini. Aşa după cum acesta
îi precizase, reprezentaţii de frunte ai masoneriei
la nivel mondial aveau o putere teribilă aproape în
orice guvern de pe planetă, dar totuşi influenţa lor nu
putea să depăşească un anumit cadru de acţiune. Ei
puteau, de pildă, să „fabrice” şi să declanşeze
războaie între ţări şi populaţii, dar nu puteau forţa
în anumite direcţii care ţineau mai ales de
structura internă şi de modul de operare al
organismelor de securitate şi de apărare ale unei
ţări. Cu alte cuvinte, ei puteau asigura relativ uşor
un cadru general de conflict pe o anumită zonă
continentală, dar nu puteau totuşi să oblige o acţiune
armată în interiorul unei ţări, dacă nu exista un
motiv major care, de obicei, implica luptele
interetnice sau cuceririle de noi teritorii.
Cazul informaţiei de o importanţă excepţională pe
care senior Massini i-a oferit-o lui Cezar se încadra
într-o cu totul altă categorie. Informaţia respectivă se
referea la o anumită localizare în munţii Bucegi, dar
ea era incompletă. Aşa după cum Cezar a aflat de la
venerabil, acolo exista ceva care nu putea fi
identificat nici chiar prin mijloacele tehnologice de
ultimă oră şi acela constituia, de fapt, marele semn
de întrebare al problemei. Cezar şi-a dat seama că
venerabilul avea totuşi unele informaţii
suplimentare, pe care acesta nu i le-a dezvăluit. Deşi
nu cunoştea motivul, el a înţeles că informaţiile
respective erau probabil foarte importante pentru
capii masoneriei mondiale, din moment ce aceştia
au făcut uz de toată influenţa lor pentru a-şi asigura
accesul la ele. Era evident că nu se putea pune
problema unei descinderi în forţă a trupelor armate
străine în România, indiferent de motivul invocat.
Chiar dacă, de exemplu, s-ar fi escaladat conflictul
teritorial în Transilvania, acest lucru ar fi necesitat
probabil un timp îndelungat, multă agitaţie, război,
distrugeri şi mai ales un mare scandal diplomatic
european; în mod clar, de această dată masonii nu
doreau aşa ceva. Concluzia care se impunea era că
ceea ce îi interesa pe ei în cel mai înalt grad excludea o
intervenţie în forţă şi, mai ales, excludea cunoaşterea
acelui aspect de către anumite persoane. Printre altele,
aceasta explica secretul la vârf care a fost solicitat de
senior Massini în cazul celor două întâlniri, precum şi
hotărârea reprezentanţilor de frunte ai grupului
Bilderberg de a-l contacta doar pe Cezar în această
problemă. Raţiunea era simplă: trebuia găsită persoana
potrivită care să aibă o funcţie foarte mare de decizie
şi intervenţie în acel caz; apoi ea trebuia tentată cu
multe promisiuni, câştigându-i-se astfel încrederea;
în sfârşit, ea trebuia determinată să accepte
colaborarea cu marii masoni şi să le permită acestora
să-şi exercite controlul şi influenţa la acel nivel. Cezar
a fost considerat persoana ideală pentru acest plan,
însă acţiunea de cooptare trebuia să se petreacă
repede, pentru a nu-i lăsa prea mult timp de gândire şi,
de asemenea, pentru a evita o reacţie imprevizibilă din
partea lui. Probabil că misiunea era considerată ca
fiind de o importanţă vitală pentru masoneria
mondială şi ea trebuia neapărat să reuşească.
Tocmai de aceea a fost trimis un reprezentant de
seamă al grupului Bilderberg, expert în psihologia
racolării, care, în plus, era dotat şi cu anumite puteri
psihice de influenţă la distanţă.
Din datele pe care le avea atunci la dispoziţie, Cezar şi-
a dat seama că masoneria mondială urmărea să dobân-
dească într-un timp cât mai scurt controlul asupra
unei locaţii secrete din munţii Bucegi, excluzând orice
formă de popularizare şi dorind chiar tăinuirea gradată
a existenţei acelui loc faţă de puterea de la Bucureşti,
după ce reprezentanţii elitei ar fi avut acces acolo.
Astfel de situaţii erau pe muchie de cuţit. Ca întot-
deauna în cazul marilor secrete de stat, scurgerile
de informaţii puteau periclita întreaga acţiune,
deoarece existau formaţiuni politice rivale care nu erau
controlate în întregime de masoni. Aşadar, operaţiunea
se anunţa a fi una deosebit de delicată. Trebuiau
îmbinate cu măiestrie influenţa, discreţia, exercitarea
controlului şi puterea acţiunii. Chiar şi pentru
maeştrii masoni, cazul era unul deosebit de dificil, în
special datorită accesului limitat pe care ei îl aveau la
coordonarea acţiunilor de cercetare a zonei respective
din Munţii Bucegi.
Aceasta era situaţia de ansamblu pe care mi-a
descris-o Cezar încă de la începutul întâlnirii noastre.
În lunile anterioare reflectasem asupra multitudinii
de aspecte şi implicaţii care decurgeau din relatarea
primei discuţii dintre Cezar şi senior Massini. Oripilarea
de care fusesem cuprins explica într-un anumit fel
incapacitatea de a înţelege toate nuanţele elementelor
pe care le-am aflat atunci. Neavând de la cine să obţin
informaţii suplimentare, m-am mulţumit să fac doar
unele cercetări discrete şi să-mi ordonez în minte
câteva repere generale care ridicau chiar anumite
probleme existenţiale şi am aşteptat cu răbdare
semnalul unei noi întâlniri cu Cezar, pentru a găsi
răspunsurile la ele. Avea să fie o întâlnire plină de
semnificaţii şi de explicaţii valoroase, care a culminat cu
aflarea secretului pe care senior Massini l-a dezvăluit
lui Cezar.
Contrar obiceiului, directorul tehnic al DZ îmi solicitase
întrevederea la doar două săptămâni după cea de-a
doua întâlnire pe care a avut-o cu venerabilul Massini.
Mi-a mărturisit că a procedat astfel deoarece lucrurile
se dovedeau a fi de maximă importanţă şi că, dacă nu
se focaliza asupra canalizării corecte a acţiunilor
viitoare, acestea puteau scăpa de sub control, iar
efectele ar fi putut deveni nefaste. Cezar nu ştia dacă în
viitorul apropiat ar mai fi avut timpul necesar şi
oportunitatea de a mă întâlni pentru a-mi dezvălui
totul; de aceea el a preferat să urgenteze întâlnirea cu
mine, pentru a fi sigur că şi eu voi afla toate informaţiile
necesare pentru a le publica într-un mod credibil.
Următoarele luni aveau să fie extrem de tensionate şi
uluitoare prin ineditul descoperirii care a fost făcută
în Munţii Bucegi. În ceea ce priveşte întâlnirea mea cu
Cezar, care a premers marele eveniment din luna
august, 2003, aceasta s-a integrat foarte bine în oaza
de dinaintea „furtunii” care apăruse deja la orizont.

Explicaţiile iniţiatice

Bucuros că aveam ocazia să-mi lămuresc nedumeri-


rile cu privire la unele aspecte ale primei discuţii
dintre Cezar şi senior Massini, am întrebat care era
cauza pentru care masonii şi cei care sunt racolaţi în
rândurile lor aleg - de multe ori cu bună ştiinţă - răul
şi acţiunile care îi sunt specifice. Ştiam că, în epoca
actuală, tendinţa generală a umanităţii este aceea de
a aluneca pe panta decăderii morale, etice şi
spirituale, dar totuşi eram convins că binele poate
să biruie această stare de marasm în oameni.
Cu o mină foarte serioasă, Cezar mi-a explicat atunci
că elementul fundamental în destinul omului este
liberul arbitru.
— Aşa cum este structurată, fiinţa umană înglobează
atât binele cât şi răul. De aceea putem spune că în
cazul omului coexistă atât natura lui superioară cât şi
natura lui inferioară. Important este care dintre aceste
două aspecte este trezit şi apoi amplificat în interiorul
nostru. Mă vei întreba acum, poate, ce reprezintă
binele şi ce reprezintă răul. Nu vreau să divagăm în
observaţii şi comentarii filosofice, dar îţi voi spune
totuşi că, la modul cel mai simplu, binele poate fi
înţeles ca absenţa răului. Desigur, respectând aceeaşi
logică, răul este absenţa binelui.
Cred că nu e un secret pentru tine faptul că tradiţia
creştină asociază acestor două aspecte raiul şi,
respectiv, iadul. Dincolo însă de sferele sau
planurile subtile de manifestare care le corespund,
raiul si iadul - sau la modul general, binele şi răul - se
regăsesc complex nuanţate în viaţa de zi cu zi a
fiecărui om. De aceea, nu întâmplător unii oameni
ajung să spună, în nenorocirea lor, că „viaţa mea a
devenit un adevărat iad” sau, dimpotrivă, atunci
când sunt foarte fericiţi, ei afirmă că trăiesc o viaţă ca
în paradis.
Este clar că în funcţie de opţiunea sau alegerea pe
care o face, omul se poate îndrepta, metaforic
vorbind, către iad sau infern, ori către rai sau
paradis. Daca alegerea lui este să facă rău, fără
îndoială că el se va îndrepta spre iad şi atunci, într-
un anumit sens, infernul se va manifesta prin el;
radiaţia şi influenţa unei astfel de persoane va fi
atunci malefică şi aceasta o va îndepărta de tărâmul
binelui şi al fericirii.
Cei care aleg răul nu înţeleg menirea de a se desăvârşi
în existenţa pe care o au şi de aceea luptă furibund
împotriva binelui, a armoniei, a iubirii şi a
frumuseţii. Totuşi, este necesar să ştii că fiinţa
umană este complet liberă să aleagă între cele două
extreme, adică între bine şi rău. Nimeni nu o forţează,
nimeni nu o obligă; este pura ei alegere. Aici, desigur,
o mare influenţă o are destinul personal şi unele
tendinţe foarte profunde din mintea sub-conştientă,
însă chiar şi atunci când forţa şi determinarea acestor
impulsuri par să fie de neînvins, rămâne totuşi un
anumit procent şi pentru libertatea de a alege.
Liberul arbitru nu dispare niciodată complet. Dacă ar fi
aşa, omul nu ar mai reprezenta atunci decât o simplă
marionetă, pe deplin supusă unor forţe exterioare
obscure. De aceea, chiar şi în cele mai dramatice
situaţii, fiinţa umană este liberă să aleagă; ea are deci
posibilitatea să aleagă în mod inspirat binele, care o
poate îndrepta către o şansă nesperată şi de aici, din
aproape în aproape, ea îşi poate reface viaţa în mod
uimitor de pe cu totul alte baze.
Este la fel de adevărat, însă, că orice alegere spre bine
implică sacrificiul. Ai auzit tu vreodată pe cineva că
se sacrifică pentru a face un rău? Răul este
întotdeauna facil, alunecos şi se bazează pe forţa
inerţiei, a lentorii şi a ignoranţei, pentru că nu implică
efort. De aceea se spune că este foarte uşor să faci un
rău, dar este foarte dificil să făptuieşti un bine. Ideea
principală pe care vreau să o înţelegi aici este aceea că,
atunci când omul îşi „sacrifică” inerţia şi acţionează
într-un mod armonios, el se îndreaptă deja către o
altă stare şi condiţie de viaţă. El evoluează pentru că
se sacrifică, adică renunţă la ceea ce este inferior pen-
tru a accede la ceea ce este superior. Mulţi oameni nu
au însă forţa interioară care este necesară pentru a
renunţa la obiceiurile lor rele sau la tendinţele
negative pe care le manifestă şi de aceea există, la
nivelul global al omenirii, o pronunţată tendinţă de
regres şi de amplificare a răului şi a perversităţii.
— Înseamnă că elita masonică se foloseşte tocmai de
această inerţie, lene şi întunecime mentală a
majorităţii oamenilor pentru a controla populaţia
globului! am intervenit eu.
— Este perfect adevărat. Masonii manevrează cu
mare uşurinţă această energie a lipsei de reacţie, a
încetinelii, a inerţiei, a obscurantismului care la cei
mai mulţi dintre oameni este structurată pe nivele de
vibraţie foarte joasă. În asemenea situaţii masoneria
generează, practic, o veritabilă stare de „somnolenţă”
colectivă, care îi serveşte foarte bine interesele. Acest
aspect este foarte important pentru a înţelege în mod
corect modalităţile de acţiune ale francmasoneriei.
De multe ori, aceste acţiuni - care în anumite cercuri
masonice înalte implică realizarea unor ritualuri
complexe de magie neagră - sunt efectuate chiar de la
distanţă, iar cei care sunt receptivi faţă de aceste
energii înlănţuitoare, apăsătoare, le cad cu
uşurinţă victime, lunecând într-un fel de somn bizar,
ca de plumb. Aici nu mă refer, însă, doar la somnul
fizic, ci şi la un gen de stare abulică de care sunt
cuprinşi oamenii, care îi face să devină foarte
obedienţi şi să se comporte precum nişte marionete.
Aceasta este condiţia ideală în care ei pot fi controlaţi
şi conduşi fără să opună rezistenţă. Iată, deci, unul
dintre scopurile principale ale masonilor, pe care ei
se străduiesc să-l generalizeze la nivelul întregii
planete. Dintr-o altă perspectivă, trebuie să ştii că
acest „somn” straniu al oamenilor este chiar o
modalitate de protecţie cu care forţele demoniace se
apără de revelarea anumitor adevăruri spirituale.
Dacă vei fi atent şi vei observa reacţia oamenilor în
momentele în care li se comunică aspecte foarte
elevate, spirituale şi valoroase despre existenţa şi
evoluţia lor, vei constata cu mare uimire că, mai ales
atunci, cei mai mulţi dintre ei se confruntă cu o stare
de somnolenţă stranie. În mod evident, o astfel de
stare inerţială exclude orice înţelegere superioară,
orice reacţie şi orice atitudine constructivă.
— După cum mi-ai expus tu lucrurile, înţeleg că orga-
nizaţiile masonice deţin aproape toate pârghiile de
acţiune în societate, pe care le folosesc în scopul
dezbinării popoarelor şi a controlului lor eficient. Aş
zice că ele atacă cu vehemenţă tot ceea ce este
spiritual, autentic, sublim, urmărind să transforme
umanitatea într-un gen de mecanism viu, pe care îl
pot acţiona şi conduce la voinţă exact aşa după cum
vor.
Eram abătut. O furie neputincioasă îmi răscolea fiinţa
şi nu puteam să-i găsesc antidotul. Intuindu-mi
starea lăuntrică, Cezar mi-a vorbit cu multă bunătate.
— Ai dreptate în cele ce ai spus. Din nefericire,
oamenii au devenit precum nişte „roboţi”,
ascultând ordinele care le sunt date şi executându-
le întocmai. Totuşi, trebuie să ştii că forţa binelui
este colosală şi că orice acţiune în acest sens poate să
se dovedească extraordinar de eficientă. Speranţe
există mereu, trebuie doar să ştii să le hrăneşti cu
multă credinţă şi puritate. Aceasta îţi va ascuţi
vigilenţa şi te va inspira să acţionezi în mod oportun.
Să ştii că masonii au şi ei slăbiciunile lor.
— Chiar voiam să te întreb, în lunile anterioare am
urmărit să mă documentez în legătură cu acest
subiect şi am aflat cu mirare că sunt foarte multe
opinii divergente, contradicţii şi neînţelegeri între
diferitele loji masonice în lume. Dacă este aşa, atunci
înseamnă că ei înşişi sunt dezbinaţi şi fără de putere.
Cezar zâmbi cu înţelegere şi îmi lămuri dilema.
— Una dintre marile păcăleli pe care le realizează
elita masonică este aceea de a genera impresia că
două sau mai multe loji masonice se luptă între ele. În
realitate, la vârful structurii lor piramidale marii
maeştri masoni care alcătuiesc elita conducătoare a
francmasoneriei mondiale se înţeleg foarte bine, însă
la baza ei apar ca fiind duşmani. Ideea este aceea de
a crea derută şi confuzie, deoarece se ştie că acestea
adorm vigilenţa omului de rând. De fapt, este vorba
despre o păcăleală diabolică; cel care cade în plasa ei
fără să fie avizat nu va alege una dintre loji - crezând
că aceea este rea -, ci o va alege pe cealaltă, despre
care va crede că este bună. Lucrurile se prezintă
astfel doar în aparenţă, pentru că în realitate
francmasoneria este şi rămâne aceeaşi, indiferent de
„artificiile” la care recurge pentru înşelarea omului de
rând. Trebuie să ai încredere şi să fii perseverent în
acţiunile benefice pe care le săvârşeşti. În ultimă
instanţă, chiar forţele răului sunt subordonate
forţelor binelui. Şi pentru că veni vorba despre
aceasta, să ştii că o mare taină a universului este rolul
ocult pe care îl joacă forţele malefice în contextul
evoluţiei, adică felul în care se încadrează răul în
economia creaţiei.
Am rămas mut de uimire. Ca marea majoritate a
oamenilor, ştiam că albul este alb şi negrul este
negru. Acum aflam că, de fapt, există un sens şi o
corelaţie chiar între aceste extreme.
— Ce vrei să spui? Că până şi răul are o menire în
viaţa noastră?
— Şi încă una foarte importantă. Totuşi, pentru a
înţelege corect acest aspect trebuie să ai o minte
deschisă şi lipsită de prejudecăţi. Fanatismul, mai
ales cel religios sau ideologic, nu face casă bună cu
evoluţia spirituală.
Am încuviinţat în tăcere. Eram numai ochi şi urechi,
pregătit să ascult explicaţiile valoroase pe care mi le
oferea Cezar.
— Faptul că în univers, aşa cum poţi singur să con-
staţi, există atât binele cât şi răul, este o dovadă
grăitoare care atestă existenţa libertăţii de alegere a
fiinţei umane, adică a voinţei sale individuale de a-şi
exercita liberul arbitru în viaţă. De multe ori, acest
aspect delicat face ca omul să aleagă răul, care prin
natura lui este autodistructiv. Cu alte cuvinte, în
ignoranţa sa omul alege să se autodistrugă,
preferând în acest fel să se nege pe el însuşi. De aceea,
la o analiză mai profundă, alegerea răului
înseamnă în primul rând alegerea de a lupta
împotriva propriei fiinţe, care până la urmă se va
autodistruge. Aceasta adânceşte misterul
raportului între bine şi rău, deoarece implică
existenţa unui scop ascuns al prezenţei forţelor rele
în univers şi, prin urmare, în viaţa fiecăreia dintre
fiinţele umane. Nu ştiu în ce măsură eşti familiarizat
cu ideile despre sensul existenţei şi cu cele ale pro-
gresului spiritual, dar îţi voi spune că evoluţia
omului înseamnă, mai presus de orice, reîntoarcerea
lui la sursa primordială, pur spirituală, din care a
provenit. Imaginează-ţi deocamdată că această
origine este însăşi realitatea eternă a fericirii sublime
pe care şi-o doreşte orice om. Această reîntoarcere a
fiinţei umane la originile ei spirituale trebuie să fie
însă pe deplin conştientă şi liberă de orice tentaţie
inferioară, de tot ceea ce ar putea însemna iluzie,
constrângere, prejudecată. Dacă înţelegi corect acest
aspect, poţi spune că ai înţeles necesitatea existenţei
forţelor răului în creaţie.
Eram puţin derutat, deoarece încă nu prindeam
esenţa problemei. Cezar a continuat să-mi explice
cu multă răbdare.
— Dacă răul nu ar exista, tu nu ai putea să-ţi dai
seama de necesitatea reîntoarcerii la sursă şi ai
zăbovi indefinit prin cine ştie care colţuri ale
universului. Aşa, însă, răul are în cadrul creaţiei rolul
principal de a testa fiinţele umane. În felul acesta se
testează practic nivelul de cunoaştere, de realizare
spirituală şi de capacitate de a iubi a fiecărui individ
pe drumul evoluţiei lui spirituale. În funcţie de reacţiile
şi alegerile pe care el le face, se poate spune dacă a
trecut sau nu testul respectiv de viaţă.
— Ca la examenele de la facultate, am făcut eu o
paralelă.
— Exact. Ca la examenele de la facultate sau ca cele
din domeniul profesional, cu deosebirea că în timp
ce acestea au o natură iluzorie şi efemeră - fiind
încadrate într-un domeniu spaţio-temporal limitat
-, testele sau examenele vieţii, care au un sens
spiritual, reprezintă trepte foarte importante în
cadrul evoluţiei personale. Trecerea cu succes a unui
astfel de test constituie o victorie importantă în lupta
de dominare a naturii inferioare din om şi această
victorie se poate concretiza într-o capacitate mărită de
a înţelege unele aspecte subtile ale vieţii, în
dobândirea gradată a maturităţii şi a
discernământului spiritual sau într-o multitudine de
alte aspecte benefice şi pozitive.
Cezar a făcut o scurtă pauză, ca pentru a-mi lăsa timp
de gândire şi reflecţie interioară.
— Vreau să fiu sigur că am înţeles. Ce anume se
testează şi cum putem să recunoaştem aceste teste?
am întrebat eu foarte atent la noul curs al discuţiei.
— Majoritatea examenelor vieţii îţi testează credinţa şi
discernământul. Adeseori, însă, datorită ignoranţei,
oamenii interpretează aceste teste ca pe nişte mari
nenorociri, ca o năpastă sau un rău care îi loveşte cu
putere, făcându-i să se clatine. În astfel de cazuri,
răul se manifestă în primul rând pentru testarea şi
purificarea fiinţei umane. Nimeni nu scapă, de-a
lungul evoluţiei sale, de testele, lecţiile şi examenele
de tot felul ale vieţii. Practic vorbind, aceste teste
reprezintă însăşi confruntarea noastră cu forţele
răului, care aparţin planurilor subtile demoniace şi
satanice ale creaţiei. Situaţia este valabilă atât în caz
individual, cât şi în cazul unui cuplu ori chiar a unei
comunităţi de oameni sau al unei naţiuni.
— Bine, dar noi suntem de multe ori ajutaţi de alţii
atunci când ne confruntăm cu necazuri sau atunci
când le cerem sfatul într-o problemă foarte dificilă de
viaţă. Cine trece atunci testul: noi sau persoanele care
ne ajută?
— Trebuie să fii conştient de faptul că a ajuta nu
înseamnă a forţa. O persoană poate fi sfătuită şi
impulsionată pe calea cea dreaptă, dar nu uita că ea
are propriul ei liber arbitru. A avea însă liber arbitru,
cu alte cuvinte a avea posibilitatea de alegere, implică
faptul că omul este responsabil de libertatea pe care o
are şi pe care o manifestă. El poate fi ajutat, sprijinit,
impulsionat dar dincolo de aceasta este libertatea lui
de a alege între diferitele posibilităţi pe care le are la
dispoziţie. Dacă el ar fi forţat de alţii să urmeze o
numită cale, chiar dacă această cale este profund
benefică, ar însemna atunci că libertatea lui este
practic anulată. De aceea, este foarte important ca
fiinţei umane să i se lase libertatea de a alege, însă
alegerea bună este dată de gradul de conştientizare şi
discernământ pe care îl are acea fiinţă.
Cunoşti acum destule elemente despre implicaţiile
francmasoneriei la nivel mondial şi eşti conştient că
pe această planetă se dă deja o bătălie teribilă între
forţele binelui şi forţele răului. Cu toate acestea, eşti
liber în fiecare clipă să alegi de partea cui vrei să fii.
Dacă prin structura ta lăuntrică, aşa cum este
evident, ai ales binele, atunci vei acţiona în
consecinţă şi vei urmări cu perseverenţă să lupţi
pentru anihilarea planurilor masonice. Acelaşi lucru
este valabil şi în cazul celorlalţi oameni, numai că
mulţi dintre aceştia nici măcar nu cunosc realitatea în
ceea ce priveşte modul de acţiune şi influenţă a
masoneriei în lume. Mai mult, jocul forţelor rele este
atât de pervers încât ele se infiltrează în mod insidios
oriunde găsesc un „teren fertil”, adică oriunde apare
o conştiinţă slabă sau destul de pervertită, pentru a
o determina să afirme cu mare violenţă verbală faptul
că suntem înconjuraţi numai de paranoici care văd
pretutindeni în jurul lor doar atacuri, conspiraţii,
manipulări sau jocuri de culise; că, de fapt, nimic din
toate acestea nu există şi că totul este bine şi se
desfăşoară în mod firesc şi natural. În realitate, un
astfel de comportament este tipic pentru o fiinţă
chinuită de multiple influenţe demoniace, cărora ea
le face jocul. Dacă persoana respectivă face parte din
elita intelectuală, dacă ea este om de ştiinţă, ziarist
sau scriitor, atunci cu atât mai bine pentru planurile
masonice. Părerea nefastă a unei astfel de persoane,
despre care se poate presupune că are o anumită
autoritate intelectuală, contribuie din nefericire în
mod semnificativ la influenţarea concepţiei celorlalţi
oameni. De altfel, probabil ştii că una dintre cele mai
mari păcăleli ale Satanei este aceea de a-l face pe om
să fie convins că Diavolul - adică Satana însuşi - nu
există.
Cam aşa funcţionează şi organizaţiile masonice, dând
senzaţia că ele fac şi doresc binele. Totul este însă
o aparenţă, pentru că în realitate ele luptă mai mult
sau mai puţin făţiş împotriva binelui, a religiei, a
credinţei şi a spiritualităţii.
— Nu înţeleg cum este posibil ca oamenii să trăiască
în această uriaşă conspiraţie şi, totuşi, să nu-şi dea
seama de existenţa ei! am exclamat eu plin de revoltă.
— De ce te miri? Tu însuţi, până de curând, obişnuiai
să-ţi duci existenţa fără să ai nici cea mai mică idee
despre masonerie şi despre planurile ei îngrozitoare.
Vedeai, probabil, la fel ca toţi ceilalţi, că multe
lucruri nu merg bine, dar totuşi nu abordai
problema într-un mod mai matur. Acum cunoşti
adevărul şi fondul tău interior, care este foarte bun,
te-a făcut să iei imediat atitudine şi să doreşti să
împărtăşeşti şi celorlalţi aceste cunoştinţe. Ai deja
posibilitatea extraordinară de a o face, publicând cele
ce ţi-am relatat până acum. Primul pas este acela
de a atrage atenţia opiniei publice asupra realităţii
care o înconjoară. Este, analogic vorbind, ca atunci
când tragi clopotele duminica, într-un oraş adormit;
oamenii încep să se trezească încetul cu încetul şi
vor cere apoi mai multe amănunte. Dar chiar mai
important decât atât este faptul că ei vor deveni mult
mai atenţi la tot ceea ce se petrece în jur şi chiar în
lumea întreagă, deoarece atunci ei au deja o bază
solidă de informare. Vigilenţa lor este o primă lovitură,
foarte grea, care este dată francmasoneriei, deoarece
un om vigilent este mult mai dificil să fie înşelat,
manipulat sau controlat. Mai apoi se va naşte un
curent general de opinie care va prinde din ce în ce
mai multă forţă şi astfel multe dintre planurile şi
iniţiativele masonice vor fi blocate chiar din faşă.
Cezar se opri şi mă privi pătrunzător, pentru a vedea
dacă am înţeles.
— Totuşi, reacţiile oamenilor îmi par foarte slabe şi
chiar mă întreb cum vom reuşi să realizăm ceea ce ne-
am propus, am spus eu.
— Majoritatea profeţiilor prevăd că, până la urmă,
forţele binelui vor învinge. Pe de altă parte, lupta
este foarte dificilă. Francmasoneria mondială, ca o
hidră oribilă, este cea care concertează toată
această orientare satanică pe care o suportă oamenii
de pe întreaga planetă. În România, de pildă, mai ales
în ultimul timp, francmasoneria acţionează aproape
după bunul plac. Sărmanul popor care este ţinut în
ignoranţă şi manipulat, nici măcar nu bănuieşte care
este cauza tragediei pe care o are tot timpul sub ochi
şi o trăieşte obidit. Dacă această hidră ar fi învinsă,
atunci am putea vorbi despre o regenerare rapidă,
sub toate aspectele, la nivelul întregii planete. Din
nefericire, imensa majoritate a oamenilor din Occident
nu este atentă să sesizeze modalităţile de manipulare
- unele dintre ele chiar foarte evidente - ale masoneriei.
Apatici şi egoişti, cei mai mulţi preferă să se izoleze
într-o formă stranie de „hibernare” citadină, având
impresia eronată că îşi ghidează singuri viaţa. Chiar
dacă află despre acţiunile diabolice săvârşite de
masoni, preferă să le nege din comoditate sau să se
bizuie pe faptul că alţii vor lua atitudine în locul lor.
Mai mult decât atât, ei aderă cu o crasă ignoranţă la
anumite orientări satanice care sunt infuzate şi
încurajate de masonerie prin intermediul muzicii rock
dezlănţuite, a drogurilor, a alcoolului, a tutunului şi a
concepţiei materialiste; în aceste condiţii de
abrutizare gradată, dar sigură a fiinţei umane care
devine astfel lipsită de voinţă şi determinare proprie,
este destul de uşor pentru francmasonerie să-şi
împlinească planul.
Cezar a tăcut brusc. A fost o pauză destul de lungă, în
care amândoi am rămas adânciţi în gânduri, în cele
din urmă el a continuat să vorbească, dar în glasul lui
puteam sesiza o uşoară undă de tristeţe
— Din păcate şi la noi în ţară situaţia este identică.
Oamenii parcă „dorm”; nu sunt treji, nu sunt lucizi.
Chiar dacă au mai fost publicate unele date
fundamentale despre francmasonerie şi planurile ei
la nivel mondial, inerţia şi dramatica stare de
„somnolenţă” a oamenilor - care este corelată şi cu
somnul raţiunii - s-a amplificat atât de mult încât sunt
foarte puţini cei care catadixesc chiar să creadă că tot
ceea ce se spune despre masonerie este cu putinţă şi
că reprezintă o realitate cruntă. Li se pare totul atât
de monstruos şi incredibil, încât într-un impuls sub-
conştient de teamă şi de autoconservare, ei preferă
să creadă că poate situaţia nu este chiar aşa de rea
cum e descrisă, că poate informaţiile de acest gen
reprezintă de fapt acţiunile de denigrare ale unor forţe
destabilizatoare pentru cine ştie ce motive obscure,
astfel încât preferă să se închidă din nou în cochilia lor
şi să rămână mai departe în inerţia de care erau
cuprinşi înainte. Această situaţie este chiar mai
gravă decât aceea în care ei nu ştiau nimic despre
planurile satanice ale francmasoneriei, deoarece a şti
şi totuşi a nu acţiona în conformitate cu ceea ce
cunoşti este o mare laşitate şi o gravă abatere de la
codul moral elementar. Într-o asemenea situaţie nu
este prost cel care nu ştie, ci e prost cel care ştiind,
acţionează ca şi cum nu ar şti. De aceea, prima etapă
şi cea mai importantă este trezirea conştiinţei
oamenilor din această cumplită „somnolenţă”. Dacă ei
nu devin lucizi, nu vor înţelege de ce condiţiile de
viaţă sunt atât de grele şi nici de ce se petrec atât de
multe lucruri aberante. Aceasta are loc şi datorită
faptului că, de multe ori, esenţa acţiunilor masonice
este ascunsă în simboluri care sunt foarte bine
ocultate.
Era unul dintre „punctele nevralgice” pe care doream
să-l lămuresc, deoarece făcusem şi eu unele corelaţii
dar totuşi aveam nevoie de mai multe explicaţii. Am
profitat deci de ocazie şi l-am întrebat pe Cezar:
— Ei folosesc anumite simboluri în acţiunile rituale
pentru a influenţa rezultatele planurilor lor satanice?
— Există, într-adevăr, unele simboluri masonice care
sunt deja foarte cunoscute, cum ar fi compasul şi
mistria. Altele, însă, sunt mult mai ocultate; de pildă,
piramida cu „ochiul atoatevăzător” din vârful ei,
reprezentată deloc întâmplător pe bancnota
americană de un dolar. Pe lângă simboluri, devizele
francmasonice sunt de asemenea foarte importante
pentru adepţii lojilor masonice, dar ele sunt destul de
puţin cunoscute celorlalţi oameni. De exemplu, tot
pe bancnota de un dolar există deviza în limba latină
„E Pluribus Unum”, care într-o traducere sintetică
înseamnă „Prin haos, la ordine”, ceea ce acum îţi
poate sugera foarte multe corelaţii. Dacă vei analiza
cu luciditate situaţia actuală în lume şi de
asemenea în România din perspectiva socială,
economică şi politică, vei putea să constaţi cu uşurinţă
cum acest haos este structurat în aşa fel, încât să
asigure gradat instituirea Noii Ordini Mondiale,
căreia nu i se spune Noua Ordine Francmasonică -
pentru ca cei ignoranţi să nu ştie cine sunt de fapt
creatorii ei -, ci doar Noua Ordine.
Un alt principiu pe care francmasonii îl aplică cu
stricteţe, mai ales în lojile masonice şi în „Frăţia” lor,
este acel imperativ care spune: „Toţi pentru unul şi unul
pentru toţi”. Poate să pară straniu, dar să ştii că
respectarea acestui imperativ le conferă o stare de
unitate, precum şi o manifestare de forţă şi de
tenacitate care sunt considerabile. Din acest punct de
vedere trebuie să-ţi mărturisesc că, dacă oamenii din
România sau din oricare altă parte a globului ar
manifesta aceeaşi stare de tenacitate, aceeaşi forţă de
acţiune şi aceeaşi angrenare sistematică precum în
cazul masonilor - dar, fireşte, orientate în sens
profund benefic şi pozitiv - atunci situaţia actuală a
omenirii sau cel puţin a unei părţi din ea ar fi cu totul
alta.
Dar - şi acest aspect este foarte important de remar-
cat -, în timp ce omul obişnuit are totdeauna la
dispoziţie libertatea de a alege, în spatele
francmasonilor se află orientări profund malefice,
chiar satanice, care imprimă membrilor din această
organizaţie o anumită stare de teroare, o atitudine
aproape de subordonare ca în armată. Aceasta face ca
cei care acţionează în aceste grupări sau loji
masonice să fie aproape implacabili în deciziile lor.
Un ordin în francmasonerie nu se discută, deoarece
în momentul iniţierii în organizaţie, cei care sunt
primiţi depun un jurământ oribil şi realizează un
ritual pervers, prin care se obligă efectiv la o totală
supunere şi ascultare, în caz contrar acceptând să fie
ucişi.
— Înseamnă că, dincolo de acţiunile lor în planul
fizic, masonii aplică şi unele procedee oculte şi
ritualistice care sunt malefice, am constatat eu.
— Acestea fac parte integrantă din sistemul lor practic
şi ideologic, dar numai de la un anumit nivel în sus.
Ca să înţelegi mai bine, ritualurile şi invocaţiile
malefice sunt realizate doar de acei membri care au
ajuns la un anumit grad sau poziţie ierarhică foarte
înaltă în cadrul lojei din care fac parte. De obicei,
informaţiile care sunt revelate despre
francmasonerie nu insistă asupra impactului de
natură subtilă sau paranormală pe care îl are
gigantica sferă de influenţă al acestei grupări malefice
asupra celor care se afiliază la ea. Tocmai de aceea,
pentru omul de rând care află anumite adevăruri
despre ea, francmasoneria reprezintă mai mult o
grupare de ajutor reciproc, ceva în genul unei bande
de hoţi sau şarlatani. Cu toate acestea, afilierea sau
integrarea unei fiinţe umane în francmasonerie are
puternice efecte negative de natură ocultă, care o va
pune în rezonanţă cu trăsăturile distinctive ale
grupării. De fapt, această fuziune prin aderare la
grupările masonice va crea modificări negative atât de
profunde în aura fiinţei respective, încât prin
comparaţie cu starea pe care o avea înaintea aderării
ea va fi nevoită să recunoască natura profund malefică
a orientării pe care o are francmasoneria.
— Atunci cum îţi explici puterea lor formidabilă în
domenii de bază ale vieţii contemporane, de exemplu
în economie sau politică?
— Într-adevăr, francmasoneria este una dintre cele
mai puternice grupări la ora actuală; aş putea spune
că ea este unica grupare ocultă care are scopuri politice.
Toate celelalte grupări sau organizaţii oculte care
există, au, de regulă, scopuri spirituale. Ele nu se
angrenează ca să realizeze acţiuni politice, deoarece
în viziunea lor acestea sunt efemere; în cazul
francmasoneriei, însă, situaţia este complet diferită.
Francmasonii pun un mare accent pe această
implicare politică pentru a-i face să stagneze pe cei
care aderă la organizaţia lor doar la acest nivel, legat
de influenţa şi puterea pe care ei pot să o aibă
asupra maselor de oameni. Această acţiune diabolică
a francmasoneriei duce la aşa-numita „rupere a
sufletului” pentru cel care intră în rândurile ei. De
altfel, este firesc ca masonii să acţioneze în acest fel,
deoarece iniţierea ocultă la care ei recurg nu
urmăreşte în nici un caz să dezvolte şi să sensibilizeze
sufletul celui care aderă la organizaţie. Dacă sufletul
s-ar trezi în fiinţa umană respectivă, atunci ea nu ar
mai putea fi manipulată şi determinată să facă
numeroase acţiuni care sunt în mod evident malefice
şi satanice. Din acest punct de vedere, sentimentele
de afecţiune, bunătate şi compasiune sunt complet
străine pentru un francmason, deoarece atunci lui
nu i s-ar mai putea ordona orice. Prin intermediul
ritualului de iniţiere ocultă, celui care aderă la
francmasonerie i se „extirpă”, practic, aceste
sentimente, deoarece din punct de vedere subtil el
face atunci un fe de pact cu forţele demoniace, cu
forţele tenebrelor. Din nefericire, de cele mai multe
ori fiinţa în cauză nici măcar nu-şi dă seama de acest
regres teribil care se petrece în existenţa ei.
În momentul în care elita masonică promovează un
membru al unei loji într-o poziţie înaltă şi foarte
importantă în organizaţie, ea are anumite criterii
subtile prin care îşi dă seama dacă persoana
respectivă este îndeajuns de „modelată” în direcţia
acţiunilor demoniace.
Eu însumi am aflat ulterior, după prima mea discuţie
cu senior Massini, multe dintre aceste dezvăluiri
despre francmasonerie. Este aproape incredibil
câtă mizerie umană poate să existe sus, în vârful
piramidei lor ierarhice, însă totul este poleit şi făcut
să apară strălucitor şi nobil, prin intermediul
bogăţiilor fabuloase pe care le deţin, al relaţiilor,
influenţei şi controlului extraordinar pe care îl au în
lume. În condiţiile în care ei sunt experţi în testarea
celor pe care îi primesc sau pe care îi avansează în
poziţii foarte înalte în organizaţia lor, am fost naiv să-
mi închipui că l-am înşelat pe venerabilul Massini,
făcându-l să creadă că accept fără discuţii propunerea
lui de aderare şi colaborare. Bătrânul a fost foarte
viclean; înseşi informaţiile uluitoare pe care mi le-a
furnizat cu privire la metodele lor de acţiune au făcut
parte, într-un fel, din testul sau, mai bine zis, „cursa”
la care m-a supus. Cel mai probabil, însă, că el ştia cu
mult înainte că nu se punea problema ca eu să accept
aşa ceva. Într-adevăr, nu corespundeam
standardelor lor de putreziciune sufletească şi aveam
deja o mare forţă spirituală şi un puternic
discernământ pentru a realiza adevărul odios în
ceea ce îi priveşte, fără să fiu ademenit de propunerile
lor. Totuşi, aşa cum vei vedea, „cartea” de joc era mult
prea importantă şi ei au trebuit să rişte, dar au făcut-
o într-un mod foarte complex.
Masonii nu sunt proşti; dimpotrivă, au chiar o mare
inteligenţă, dar aceasta are o natură perversă, chiar
diabolică, pentru a le putea sluji la înfăptuirea
planurilor malefice, în plus, la nivelele superioare ale
ierarhiei lor, ei folosesc în mod curent anumite energii
oculte ale Naturii, dar le folosesc pe cele rele sau pe
cele foarte joase, inferioare. Nu întâmplător,
francmasoneria este, aşa după cum ţi-am spus,
singura grupare ocultă care are scopuri politice.
Deci nu sunt deloc proşti, dar în anumite cazuri
extreme ei pot sa se prefacă, urmărind un anumit
scop, că sunt proşti. Acesta a fost cazul celor două
întâlniri pe care le-am avut cu senior Massini. Este
foarte probabil ca venerabilul să fi proiectat mental,
încă dinainte, toată discuţia - mă refer la prima
întâlnire - pe care a avut-o cu mine. De fapt, a fost mai
mult un monolog al lui, ceea ce pledează pentru ipoteza
mea. A ştiut cu precizie ce să-mi spună, cum să se
comporte, cum să-mi facă propunerea de colaborare şi
cum să mă tenteze pentru a o accepta. Mai presus de
toate, însă, a ştiut cum să mă lase să cred că eu însumi
l-am înşelat, dându-i de înţeles că i-am acceptat
propunerea. El ştia, deci, că eu mint, dar eu nu
credeam că el ştie aceasta! Abia după mai multe
săptămâni am avut surpriza să aflu adevărul, prin
intermediul unor canale secrete de informaţie şi
spionaj ale SRI-ului. Se pare că Massini a relatat, plin
de orgoliu, câte ceva despre discuţia avută cu mine,
unor personalităţi politice sus-puse în ierarhia
europeană şi astfel am aflat, de fapt, „scorul” real al
primei întâlniri.
Situaţia rămânea, însă, foarte complicată. Dacă el ştia
că eu îl mint şi mă prefac, atunci de ce a mai jucat
toată acea mascaradă, spunându-mi chiar că îmi va
face o a doua vizită, când urma să îmi comunice ceva
deosebit de important? Rolul pe care îl jucase la prima
întrevedere a fost magistral interpretat. Spunându-mi
toate acele adevăruri zguduitoare despre masonerie, el
practic m-a forţat să-mi „programez” strategia
minciunii, pe care o aştepta. Apoi a fost necesar ca eu să
fiu convins că el a crezut minciuna acceptării mele. Mai
mult decât atât, a programat o a doua întâlnire, care
avea să fie chiar mai importantă decât prima. Care
era, însă, planul lui complex şi foarte ocultat? Ce
anume urmăreau masonii cu înverşunare, dacă erau
dispuşi chiar să rişte pe o atitudine înşelătoare din
partea mea? Însemna că obiectivul era cu adevărat
foarte important pentru ei şi că nu se dădeau în lături
de la nimic pentru a-l obţine. O primă concluzie a fost
aceea că, într-un anume fel, constituiam pionul
principal în toată acea problemă enigmatică, despre
care încă nu ştiam nimic. Era evident că, dacă mă
solicitau în continuare, nu se puteau baza decât pe
mine în legătură cu obiectivul urmărit. Dar care era
acela? Prin natura activităţii pe care o depun de mult
timp în Departamentul Zero, puteam bănui că
interesul lor era legat de ceva cu totul excepţional, care
era conex doar cu intervenţia echipelor operaţionale
din departament, echipe pe care le conduc eu însumi.
Logic vorbind, aceasta implica faptul că ei doreau să
aibă acces la un secret de stat pe care nici eu nu-l
cunoşteam, dar la care ei ştiau că nu pot ajunge decât
prin intermediul meu, datorită funcţiei speciale pe
care o aveam în departament.
Acestea mi s-au părut singurele concluzii de bun simţ
care puteau fi corelate cu atitudinea venerabilului
Massini. Era clar că, pentru a-şi atinge scopul în acest
caz, el era dispus să rişte totul. Ce i-ar fi putut
determina, însă, pe cei mai mari masoni ai lumii să se
orienteze cu atât de mare interes spre România? Ştiam
deja despre existenţa unor profeţii foarte ocultate,
făcute de doi mari sfinţi creştini de la începutul
secolului trecut; ele se referă la viitorul României în
contextul viitorului întregii omeniri. Am aflat, de
asemenea, despre existenţa strict secretă a unui
pergament foarte valoros, în marea bibliotecă de la
Vatican, care expune aceeaşi problemă în legătură cu
teritoriul României, situaţie aproape de neconceput
pentru mentalitatea şi orgoliul marilor state şi puteri
ale lumii. Există, de asemenea, în arhiva secretă a
Muzeului de Istorie din Viena, un document foarte
vechi care expune trecutul istoric extrem de îndepărtat
şi totodată fabulos al civilizaţiei care a existat în acele
timpuri pe teritoriul României. Prin urmare, toate
acestea sunt surse diferite, două dintre ele foarte vechi,
care în mare se referă la aceleaşi lucruri. În aceste
condiţii este greu de crezut că avem de a face cu o
înşelătorie, în plus, există multe alte aspecte care se
corelează. De pildă, profeţiile afirmă că este o
problemă de doar câţiva ani până la declanşarea
„semnelor” care vor atrage atenţia asupra acestui
teritoriu. Pe de altă parte, trebuie să afli că francmasonii
sunt foarte atenţi la această ţară, deoarece ei ştiu de
mult timp că cea mai mare problemă pentru ei, la nivel
planetar, o reprezintă acest loc. Ei înşişi cunosc foarte
bine profeţiile în legătură cu viitorul apropiat al
României şi ştiu că cele mai multe probleme le vor avea
chiar din această zonă a globului. De aceea, sunt foarte
atenţi şi interesaţi de ceea ce se petrece în ţara
noastră. Aşa se explică intrigile şi maşinaţiile lor de
culise în economia şi politica ţării, tocmai pentru a-şi
asigura acest control şi pentru a genera fel şi fel de
grupări ciudate pe care le susţin şi adeseori le
finanţează cu sume fabuloase de bani. În aceste grupări
ei au atras şi încă atrag oameni naivi, cu un caracter
slab, dar avizi de câştiguri facile, care sunt dispuşi
chiar să-şi vândă sufletul numai pentru a parveni în
aşa-zisa societate înaltă şi bogată. Scopul principal al
acestor mini-organizaţii este acela de a bloca orice
tentativă de dezvoltare spirituală sau de normalitate
socială şi economică a populaţiei, creând totodată
impresia că activitatea lor este asiduă tocmai în aceste
domenii.
De aceea, atunci când am aflat viclenia planului pe
care îl concepuseră cei din elita grupului Bilderberg,
am corelat toate aceste aspecte, deoarece situaţia mi s-
a părut evidentă, în plus, aveam cunoştinţă şi despre
unele elemente secrete care se refereau la viitorul
acestui popor, pe care le aflasem de la părintele Arsenie
Boca, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă. Cel care
este înzestrat cu un minim bun simţ, cu o judecată
lucidă şi cu o anumită intuiţie, este practic imposibil să
nu observe modul - de multe ori uimitor şi foarte
complex - în care se adeveresc majoritatea profeţiilor.
Bazat pe cele ce ştiam deja şi văzând insistenţa cu
care acţiona senior Massini în acest caz, am intuit
că problema era de o maximă importanţă atât
pentru francmasonerie, cât şi pentru întreaga ţară.
Nu-mi rămânea, însă, decât să aştept următoarea
întâlnire cu venerabilul pentru a înţelege ce vor, de fapt,
masonii de la mine. Practic, nu conta absolut deloc dacă
eu îi minţeam sau nu, deoarece oricum nu şi-ar fi
respectat niciodată promisiunile extravagante pe care
mi le făcuseră. Pentru ei important era ca să le facilitez
accesul la ceva pe care, în prezent, nici eu nu-l cunosc.
Se pare însă că problema era foarte delicată, din
moment ce nu-şi permiteau să intervină la persoane
cu o putere de decizie mai înaltă, adică la
personalităţile din sfera politicului şi a conducerii
statului. Dacă doreau discreţie şi ocultare tocmai faţă
de cei cu care întreţineau majoritatea intrigilor şi
planurilor oneroase, însemna că situaţia era extremă şi
se încadra în parametrii maximi de securitate.
Mărturisesc că eu însumi eram foarte incitat de acest
aspect, dar pe atunci nu aveam alte date suplimentare.
Deşi mă bazam doar pe deducţii logice, pe intuiţie şi pe
informaţia de securitate pe care o primisem, a doua
întâlnire avea să-mi confirme toate bănuielile. Puterea
politică fusese ocolită.
— Chiar m-am întrebat de ce venerabilul nu a decis să
intervină în această problemă prin canale diplomatice
foarte înalte, am spus eu. Am înţeles că elita masonică
nu dorea deloc publicitate în cazul planului pe care îl
avea, dar pe de altă parte un ordin direct, foarte de sus,
ar fi scutit tot alambicul întrevederilor cu senior Massini.
În cazul tău nici măcar nu puteau fi siguri de
rezultatul final, pe când în ipoteza intervenţiei
guvernamentale directe ar fi putut avea foarte uşor şi
imediat accesul la ceea ce doreau.
— Observaţiile tale sunt corecte. Totuşi, nu uita că au şi
ei anumit limite ale influenţei politice, care diferă de la
ţară la ţară. Probabil că au considerat această cale ca
fiind nesigură în România, deşi în mod evident ea ar fi
fost mai uşoară. Chiar dacă ar fi mers pe această
variantă, ei ar fi avut numai accesul dar nu şi controlul
asupra a ceea ce îi interesa. Or, senior Massini mi-a
specificat foarte clar termenii colaborării, la cea de a
doua întâlnire; mi-a spus că vor avea acolo oamenii
lor, cu care trebuia să conlucrez îndeaproape,
urmând astfel directivele elitei masonice. În cazul
implicării unor personalităţi politice în această
problemă, lucrurile nu ar mai fi putut să fie la fel,
din cauza orgoliilor sau a unor imprevizibile reacţii de
manifestare a puterii, îmi era, deci, destul de clar că
în această privinţă nu voiau să rişte nimic. De aici am
tras concluzia că ceea ce îi interesa în principal, aş
putea spune chiar în cel mai înalt grad, era păstrarea
unui secret ferm în problema respectivă.
De aceea au preferat calea mai ocolită şi mai dificilă
de a mă contacta pe mine, de a mă „convinge” şi de a
mă „racola” în rândurile lor. S-au folosit de canalele
diplomatice doar pentru a ajunge la mine foarte
repede şi pentru a evita orice nedumerire din partea
altor persoane de rang înalt.
— Oricum, influenţa şi imixtiunea lor în politica ţării
sunt foarte mari, astfel încât pot dirija sau chiar
bloca, la nevoie, orice zvon sau ştire care nu le convine,
am observat eu.
— În plus, au tot interesul să menţină acest popor la
un grad de sărăcie şi prostie care a atins cote
aproape incredibile. Ştii bine că însuşi venerabilul
Massini a precizat aceasta. Totuşi, politica lor a
devenit, mai ales în ultimul timp, destul de evidentă.
Nici chiar ei aproape că nu se mai obosesc să ascundă
acest lucru, aparenţele fiind menţinute doar prin
ipocrizie şi minciună, care atestă sfidarea fără limite
şi totala lipsă de respect pentru naţiune. Politica lor
foarte stranie şi vicleană urmăreşte, în primul rând,
să secătuiască din punct de vedere material acest
popor şi să-l aducă la acea stare abulică de totală
dependenţă, impunând printre altele fel de fel de
împrumuturi externe de ajutorare, care creează
obligaţii. Scopul principal este acela de a menţine
oamenii în această stare ciudată şi, din păcate, aşa
cum vezi şi tu, în multe cazuri au reuşit. Dacă
lucrurile vor continua în acest fel şi nu va exista o
trezire a elementelor de răspundere, este posibil ca
această stare critică de lucruri, care nu mai poate fi
negată de nimeni, să continue şi chiar să se amplifice
în perioada următoare. Tocmai de aceea îţi spuneam
că este foarte important ca oamenii să afle cauzele
care stau la baza acestei situaţii care există la nivel
naţional şi chiar mondial. Atunci poţi să fii sigur că
cei care au în mod necesar o anumită deschidere
sufletească vor fi capabili, la rândul lor, să-i
„trezească” şi pe ceilalţi. Este ca un efect de avalanşă
în care, după atingerea unui punct critic - care este de
aproximativ 5% din populaţia ţării - dezvoltarea lui
să fie aproape exponenţială, întocmai cum bulgărele
de zăpadă care la început este mic, se rostogoleşte -
acumulând tot mai multă zăpadă - şi devine repede
foarte mare.
În neştiinţa lor, mulţi oameni acţionează involuntar în
consensul directivelor francmasonice, fără să
bănuiască măcar că în felul acesta ei fac, practic,
jocul murdar al grupărilor masonice. Acestea,
folosindu-se de intermediari, sunt foarte virulente şi
perfide. Metoda folosirii intermediarilor - care atunci
sunt precum o „carne de tun” - în acţiunile pe care le
angrenează francmasoneria este foarte veche şi des
aplicată. Prin aceasta, ei se prelevează de
răspundere iar dacă lucrurile nu ies aşa cum au
urmărit, vor da vina întotdeauna pe sursa
intermediară, arătând-o cu degetul şi incriminând-o
pentru faptele comise.
Am inspirat adânc şi m-am îndreptat în fotoliu.
Aceste informaţii imi păreau aproape hilare, dar totuşi
nu le puteam nega evidenţa. M-am gândit că
trebuia să existe, însă, o cale spre victorie, chiar şi
atunci când suferinţa este foarte apăsătoare. De
aceea l-am întrebat cu mult interes pe Cezar:
— Acum lucrurile îmi sunt destul de clare, dar mă
întreb care ar fi cele mai potrivite modalităţi pentru a
neutraliza forţa malefică şi planurile diabolice ale
francmasoneriei?
Simţeam că Cezar era mulţumit de atitudinea pe care o
abordasem.
— E un început bun, îmi răspunse el zâmbind.
Modalitatea cea mai practică, în contextul actual, este
în primul rând divulgarea acestor acţiuni malefice ale
francmasoneriei celorlalţi oameni, fie în mod direct prin
discuţii, fie prin publicarea lor, aşa cum îţi sugerez să
faci cu relatările mele. Se creează astfel un front comun
al celor care nu sunt angrenaţi în organizaţiile
masonice, ceea ce va face ca multe dintre planurile şi
acţiunile masonilor să fie demascate prin crearea
unui curent clar de opinie împotriva lor. Sigur că
acţiunile lor au fost şi sunt de multe ori foarte
insidioase, orientate cu precădere către blocarea, de
pildă, a oricărei idei geniale, a oricărei invenţii
extraordinare, a oricărui salt calitativ care ar putea
să amelioreze traiul oamenilor din popor. Ei sunt cei care
dau indicaţiile atât pentru contracararea invenţiei sau
ideii respective, cât şi pentru exasperarea inventatorului
şi aducerea lui într-o totală stare de marasm, stres
şi neputinţă. De aceea, mulţi preferă să părăsească ţara
şi să-şi ofere capacităţile lor intelectuale de excepţie în
alte zone ale lumii. Într-un fel, aceasta este o situaţie
absolut paradoxală, pe care nu cred că ai mai avut
ocazia să o întâlneşti în cazul altor ţări. Deşi masonii
urmăresc, la modul general, promovarea nonvalorilor şi
anihilarea sau chiar eliminarea fiinţelor umane
deosebite, care au o mare iniţiativă şi putere de acţiune
benefică, totuşi aş putea spune că la noi în ţară acest
plan este pus cu precădere în aplicare. De altfel,
situaţia politică şi economică a ţării demonstrează că
masonii acţionează exact aşa după cum i-am descris;
ei urmăresc să promoveze mai mereu oameni de
paie, oameni corupţi şi chiar să instituie o atmosferă
generală de corupţie, tocmai pentru a putea după
aceea să-şi asigure această infiltrare care să le asigure
succesul jocurilor murdare pe care ei le fac.
Gândeşte-te că, dacă în posturile cheie ar fi plasaţi
oameni intransigenţi şi de bună credinţă, aceştia nu s-
ar mai putea preta la intrigile, jocurile şi mizeriile de
culise care, după cum bine ştii, infestează în prezent
politica şi economia ţării. Ei nu ar mai urma, deci,
directivele francmasonice şi în scurt timp s-ar produce
un reviriment extraordinar în viaţa oamenilor, în toate
domeniile. Faptul că, dimpotrivă, lucrurile nu urmează
acest curs - deşi de ani de zile sunt „încercări”,
schimbări, remanieri, sau se iau angajamente şi se fac
tot felul de promisiuni - îţi poate arăta adevărata faţă a
influenţei masonice, care întreţine în mod deliberat o
stare foarte tensionată în ţară, prin ascunderea adevăru-
lui, prin minciună şi prin ipocrizie.
Cu cât oamenii devin mai lucizi şi avizaţi de planurile
francmasoneriei, cu atât mai repede ei se vor opune
jocurilor murdare ale acesteia. Mai apoi trebuie
realizată demascarea publică a intenţiilor malefice ale
masoneriei. Demascarea este un element foarte util în
lupta contra francmasoneriei. Deja multe dintre
acţiunile lor sunt evidente pentru toată lumea, dar nu
sunt corelate cu organizaţia masonică. Chiar dacă m-aş
referi la un singur exemplu, cel al exodului de inteligenţă
din România, ar fi suficient pentru a atrage în mod
serios atenţia asupra felului în care masoneria
manipulează populaţia. Sunt mulţi alţii care au
observat aceasta, care au scris manifestându-şi
îngrijorarea pentru acest fenomen, dar totuşi ei nu
cunosc adevărata sursă, cauza acestei „fugi” a
intelectualului român peste hotare. Neştiind nimic
sau aproape nimic despre masonerie, ei pun acest fapt
pe seama sărăciei din ţară şi a dorinţei de îmbogăţire a
celor cu mari aptitudini intelectuale care se angajează
în străinătate. Totuşi, când o astfel de stare trenează
de foarte mulţi ani, este necesar să analizezi problema
dintr-un alt unghi. În realitate, adeseori masonii
momesc fiinţele cu înzestrări intelectuale
excepţionale către o viaţă tentantă, lipsită de grija zilei
de mâine, în institutele sau firmele de cercetare din
Occident; în felul acesta, prin plecarea a sute şi mii
de „creiere” dotate din România, ei reuşesc să-şi
pună în aplicare, până la urmă, planul lor diabolic de
anihilare a impactului de trezire spirituală care trebuie
să se producă în această ţară, la care cei foarte dotaţi
intelectual, care au plecat în alte state, şi-ar fi adus un
aport considerabil.
Această trezire spirituală este foarte utilă pentru că
permite oamenilor să devină conştienţi de menirea lor
în aceste condiţii grele. Ea chiar le dă tăria necesară
să suporte anumite vicisitudini inerente perioadei
prin care trece România, rămânând acolo unde sunt
tocmai pentru a contribui la „trezirea” accelerată şi a
celorlalţi oameni din popor, însă prin exodul masiv al
acestor fiinţe umane deosebite, trezirea spirituală ar
putea fi întârziată; un aliaj de aur este cu atât mai
valoros cu cât cantitatea de metal nobil - adică de aur
- este mai mare. Dacă această cantitate scade, atunci
se micşorează şi valoarea şi chiar rezistenţa aliajului.
— Vrei să spui că până la urmă este posibil ca forţele
rele masonice să învingă? am întrebat eu, puţin
îngrijorat.
— Eu am spus doar că trezirea spirituală a acestui
popor poate să mai întârzie un timp, dar este
indubitabil că ea se va produce până la urmă, chiar
dacă această zbatere furibundă a francmasonilor
urmăreşte să o anuleze. Transformarea spirituală este
inerentă, chiar dacă unele fiinţe umane sceptice,
rezonând cu ideile negative ale masonilor, îşi exprimă
îndoiala şi chiar credinţa că nu vom reuşi să învingem.
Această politică subversivă, care este întreţinută în
mod diabolic de francmasoni, are ca scop principal
să genereze o rezonanţă negativă de absenţă a
speranţei în oameni, de lipsă de încredere în forţele
extraordinare, benefice ale acestui popor, până când
întreaga naţiune poate chiar să ajungă să nu mai aibă
deloc speranţă, însă atunci când o mare masă de
oameni are o speranţă pe care o cultivă, o hrăneşte şi
o întreţine cu entuziasm, gândind despre ea în mod
creator şi pozitiv, ea creează un curent gigantic de
forţă spirituală care accelerează foarte mult
realizarea acelei aspiraţii colective a oamenilor. De
aceea îţi spun că, dacă o idee profund benefică şi
spirituală cuprinde masele de oameni, ea generează
atunci o undă colosală de energie pozitivă care poate fi
însăşi cheia transformării acestui popor. Acest aspect
este valabil pentru oricare altă populaţie de pe glob.
Cea mai importantă dintre ideile benefice ar fi aceea ca
oamenii să se trezească din „somnul adânc” impus de
francmasoni şi, devenind lucizi, să acţioneze ferm de
pe cu totul alte poziţii, având atunci o înţelegere
superioară asupra situaţiei de ansamblu.
La polul celălalt, însă, este cumplit când o idee nega-
tivă cuprinde masele de oameni. Principiul de
rezonanţă este acelaşi, dar natura energiei care este
atunci amplificată în exces este profund negativă,
distructivă, rea. Ea determină în oameni o stare de
marasm, de absenţă a speranţei, de neîncredere în
forţele proprii şi, ceea ce este mult mai grav, ea este
puternic contaminantă, generând o stare de indolenţă,
de lene, de lipsă de angrenare pozitivă. Într-o astfel de
situaţie, este clar că jocurile malefice ale masonilor
pot fi realizate cu destulă uşurinţă. Aşa se şi explică
de ce ei acţionează extrem de virulent şi cu o maximă
îndârjire prin mijloacele mass-media atunci când
unii oameni sau grupări sprituale fac cunoscute
lumii întregi adevărul oripilant despre acţiunile şi
intenţiile lor. Masonii de la vârf caută atunci să
distrugă prin orice mijloace persoanele sau
organizaţiile respective, profitând de credulitatea
tâmpă a omului de rând, care poate fi manipulat cu
uşurinţă.
— Da, am rămas şi eu profund uimit de viclenia şi
perfidia lor în manipularea oamenilor, mai ales după
ce mi-ai relatat planul complex al venerabilului Massini,
am comentat eu. E stupefiant ce poate concepe
inteligenţa lor diabolică.
Cezar m-a aprobat şi, pentru că timpul pe care îl avea la
dispoziţie era foarte limitat, a început să-mi relateze
discuţia pe care a avut-o cu marele mason.

Panică la Pentagon
— A doua întâlnire cu senior Massini a echilibrat
cumva situaţia. Deşi întrevederea a continuat în
spiritul unui joc de-a şoarecele şi pisica, la fel ca şi
prima dată, totuşi acum îi cunoşteam deja intenţiile
adevărate; venerabilul, însă, nu ştia aceasta. E
adevărat că micul meu avantaj asupra lui nu modifica
prea mult datele problemei, dar cel puţin îmi permitea
să fiu mult mai vigilent. Acţiunile mele trebuiau să
fie foarte abile, pentru a nu deranja echilibrul relativ al
situaţiei. Dacă, de pildă, m-aş fi arătat revoltat şi aş fi
ameninţat că dezvălui totul la vârf de stat, cel mai
probabil că aş fi fost trecut imediat pe o linie moartă,
cu un rezultat imprevizibil în direcţia scopului urmărit
de masoni şi chiar în ceea ce priveşte viaţa mea. În
definitiv, se poate spune că, practic, eu nu exist în
această ţară: singurul dosar de înregistrare este cel
din biroul generalului Obadea. Nu am legături politice,
relaţii diplomatice, afaceri în economie sau obligaţii
sociale. Este o situaţie cu totul specială, care are multe
avantaje, dar comportă şi anumite riscuri. Avantajul
este acela că pot avea acces la cele mai importante date
şi secrete de stat care ţin de anumite descoperiri sau
evenimente cu totul speciale de pe teritoriul ţării. Prin
„evenimente speciale” mă refer la acele situaţii care
aparţin domeniului inexplicabil, cel puţin din punctul
de vedere al ştiinţei moderne sau al concepţiei
obişnuite. Dezavantajul este acela că nu am ca
susţinere decât pe generalul Obadea, care se apropie
de pensionare. Nu am nici duşmani, deoarece
departamentul este foarte ocultat; dar el rămâne un
„teritoriu” care poate fi revendicat de SRI. Abia atunci
pot apărea problemele.
Scandalul nu era, deci, o soluţie. Sunt interesat să ajut
această ţară, nu să ratez ocaziile favorabile care se ivesc.
Probabil că pentru venerabilul Massini nu ar fi fost
foarte dificil să obţină înlocuirea mea - cu toată opoziţia
generalului Obadea - însă aceasta ar fi însemnat mai
multă agitaţie, incertitudine şi, cel mai neplăcut
pentru marii masoni, ar fi determinat o amânare
nedefinită a acţiunii. Se pare că aceasta îi deranja cel
mai mult.
— De ce aşa mare grabă şi mai ales pentru ce? am
întrebat eu cu un vădit interes.
— Îţi voi spune imediat, dar te rog să ai în vedere faptul
că nici eu şi nici chiar cei din elita masonică mondială -
cel puţin din câte mi-am putut da seama - nu cunosc
prea multe în această direcţie.
— Din câte înţeleg, se pare că ei au acceptat o soluţie de
„compromis”: nu agreează colaborarea cu tine, deşi ţie îţi
mărturisesc contrariul, dar nici nu sunt dispuşi să com-
plice lucrurile care pot degenera într-un veritabil
scandal, prin îndepărtarea ta din funcţie.
— Da, este clar acum că ar fi făcut-o deja, pentru a-şi
plasa omul lor în locul meu, ceea ce le-ar fi rezolvat com-
plet şi imediat problema. Dar, deşi ei pot cauza înde-
părtarea mea din funcţie, se pare că le lipseşte totuşi
pârghia principală pentru a mă înlocui cu cine vor ei
şi atunci s-au decis pentru soluţia de compromis pe care
trebuie să o ajusteze „din mers”.
— Cine stabileşte în prezent schimbările în funcţii la
nivelul DZ? am întrebat eu cu inocenţă. Dacă ştim
filiera diplomatică, nu cred că e prea greu să ne dăm
seama care sunt, de fapt, adevăratele jocuri de culise
şi cine le face. Din păcate, funcţia pe care am avut-o
în guvern nu mi-a permis să am acces la astfel de
informaţii.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Într-un târziu, Cezar
mi-a răspuns cu voce joasă:
— Să lăsăm lucrurile în această privinţă aşa cum sunt.
Faptul că influenţa pe care o are venerabilul Massini
nu a garantat rezolvarea problemei aşa după cum ar
fi vrut el, ne poate da de înţeles că nu toţi sunt
corupţi. Acesta este un lucru îmbucurător. Probabil că
după prima confruntare cu mine, după ce a raportat
rezultatele ei în cadrul grupului Bilderberg,
venerabilul Massini a propus continuarea planului
iniţial care, deşi era relativ riscant pentru masoni, avea
totuşi avantajul rapidităţii de acţiune şi al inducerii
mele în eroare. Între timp, însă, eu am aflat de
prefăcătoria venerabilului şi mi-am refăcut planul
iniţial. Dacă la prima întâlnire gândeam să le fac
jocul, acceptând în aparenţă să colaborez cu ei, la
cea de-a doua întâlnire, ştiind deja intenţiile lor
perfide, luasem hotărârea să mă prefac doar până
când voi ajunge la ceea ce îi interesează cu adevărat,
după care urma să le blochez accesul prin
dezvăluirea acelei probleme la vârf de stat. Acesta era,
de fapt, riscul la care se expuneau ei, dar pe care -
aşa după cum ţi-am spus - credeau că l-au anihilat în
mare parte.
— Cum s-ar spune, cărţile erau deja făcute în fiecare
„tabără”, am spus eu foarte interesat de relatarea
lui Cezar.
— Aşa este, răspunse el zâmbind. Când am fost
înştiinţat, acum o lună, că venerabilul Massini urma
să mă viziteze din nou, am ştiut că sosise momentul
culminant. Aceşti oameni nu fac niciodată ceva
gratuit sau fără un interes personal; de aceea, mă
aşteptam ca senior Massini să-mi expună „punctul
fierbinte” al problemei. Faptul că şi-a anunţat din nou
vizita m-a făcut să înţeleg că, la vârful forului lor
decizional au hotărât să meargă mai departe pe
varianta care mă implica direct, după ce în prima întâl-
nire tatonaseră şi pregătiseră oarecum „terenul”.
Însuşi faptul că marele mason a fost de această dată
gazda întâlnirii în vila luxoasă a unei diplomaţii
străine, unde sistemele de securitate erau perfecte,
mi-a întărit convingerea că ceea ce aveam să aflu era
foarte important.
Fremătam de nerăbdare. L-am implorat pe Cezar să-
mi dezvăluie mai repede secretul. Uşor amuzat,
acesta a continuat să vorbească:
— Întâlnirea nu a durat mult, poate ceva mai puţin de
o oră. Trebuie să-ţi mărturisesc, însă, că informaţia
pe care mi-a oferit-o senior Massini m-a lăsat perplex
chiar şi pe mine. Am putut să mă conving astfel încă
o dată de imensa putere pe care o au francmasonii
chiar şi la cele mai înalte organisme de stat în lume,
infiltrându-se tot mai mult în acestea şi având
acces la informaţii de o importanţă covârşitoare
pentru omenire şi pentru siguranţa ei. Mai mult decât
atât, masonii vor să controleze şi să manipuleze
aceste informaţii ultrasecrete în folosul lor propriu,
pentru a-şi duce la îndeplinire cât mai repede planul
de control şi dominare la nivelul întregii planete.
M-am întâlnit cu venerabilul în vila respectivă şi,
după câteva minute în care ne-am întreţinut amiabil
şi am glumit - timp în care eu am avut grijă să-mi
reafirm în mod voalat disponibilitatea de a adera la
organizaţia lor elitistă - senior Massini a intrat direct
în subiect, conform stilului său caracteristic. El mi-a
spus atunci că dispune de o informaţie ultrasecretă
care provine direct de la Statul Major al Pentagonului
şi că acea informaţie se referă la un anumit loc din
România. Mi-a mărturisit că grupul Bilderberg are
reprezentanţi în cele mai importante dintre
organismele politice, economice şi de apărare a
SUA, conexiunile mergând până la fotoliul
prezidenţial. Dincolo de poziţia de influenţă a
preşedintelui american, există totuşi câteva grupuri
oculte a căror putere este foarte mare, în special
datorită legăturilor, intereselor şi relaţiilor politice
complexe şi reciproce pe care acestea le au cu anumite
personalităţi de frunte, şefi de stat şi bancheri la
nivelul organismelor internaţionale, în sfârşit, dincolo
chiar şi de aceste grupări masonice foarte puternice
există trei formaţiuni de elită care supervizează,
respectiv, desfăşurarea vieţii ştiinţifice şi a tehnologiei
pe întreaga planetă, orientarea direcţiei de mers a
economiei mondiale şi stabilirea curentelor şi
tendinţelor politice, pe zone ale lumii. Deasupra
tuturor se află grupul Bilderberg, iar în cadrul
acestuia există trei persoane care au putere de decizie
supremă asupra acţiunilor cele mai importante şi
ideilor care urmează să fie puse în aplicare la nivelul
întregii planete. Aici însă am remarcat la senior Massini
o anumită nesiguranţă, ca şi cum ar fi cumpănit dacă
să-mi facă sau nu o mărturisire. Am simţit atunci că
este un aspect extrem de important, care mi-ar fi
dezvăluit însuşi secretul fundamental al masoneriei de
pe întreaga planetă. Totuşi, după o scurtă ezitare,
venerabilul Massini a renunţat la revelarea acelui
aspect, continuând să-mi vorbească despre datele
ultrasecrete de la Pentagon. Mi-a spns că tot ceea ce
este mai important şi se descoperă pe planetă este
adus imediat la cunoştinţa celor din elita mondială.
Acesta a fost şi cazul observaţiilor secrete în ceea ce
priveşte teritoriul României.
Pentagonul derulează în paralel mai multe programe
militare secrete şi de spionaj geodezic, iar pentru
aceasta el a investit sume fabuloase într-o
tehnologie care depăşeşte cu mult cunoştinţele
actuale ale ştiinţei. Unele surse ale acestei tehnologii
fabuloase sunt menţinute însă într-un secret
desăvârşit. Important de ştiut este faptul că, datorită
capacităţilor tehnologice extraordinare pe care le are la
dispoziţie - şi trebuie să ştii că ele depăşesc cu
aproximativ douăzeci de ani posibilităţile din prezent,
la ritmul de dezvoltare actual -, Pentagonul deţine mai
mulţi sateliţi geostaţionari care au sarcini precise de
observare.
Unul dintre aceştia, care se bazează pe tehnologia
bionică şi pe cea a undelor de formă, a reperat în anul
2002 o structură aparte în interiorul unui grup muntos
de pe teritoriul ţării noastre, mai precis într-o anumită
zonă a munţilor Bucegi. Iniţial s-a crezut că este vorba
despre o formaţiune carstică mai ciudată, la fel cum au
fost identificate multe altele pe întreaga planetă.
Totuşi, aşa după cum mi-a dezvăluit senior Massini,
specialiştii din compartimentul de analiză a datelor
secrete de la Pentagon şi-au informat ulterior superiorii
că există trei elemente distincte care ridică mari semne
de întrebare în legătură cu datele care au fost
înregistrate, caracteristice acelei zone din munţii
Bucegi.
În primul rând, spaţiul gol identificat în interiorul
munţilor nu avea corespondenţă cu exteriorul, ci
începea direct din interiorul formaţiunii muntoase, la o
anumită distanţă de panta acesteia; în al doilea rând, el
avea forma unui tunel pe care înregistrările de date îl
prezentau ca fiind foarte regulat şi cotind brusc, sub un
unghi de 26 de grade, spre centrul muntelui; în plus,
traiectoria tunelului era perfect plană; prin raport la
nivelul de bază al muntelui, considerat ca referinţă,
tunelul pornea de la aproximativ o treime de la bază
dar se desfăşura într-un plan perfect orizontal, însă cel
de-al treilea element a pus cel mai mult pe gânduri
staff-ul Pentagonului. Scanarea din satelit a muntelui
a pus în evidenţă două blocaje majore ale structurii
din interiorul solid de piatră, care mărgineau începutul
tunelului şi sfârşitul lui. Venerabilul mi-a arătat atunci
o copie xerox după schiţa computerizată a ciudatei
structuri din interiorul muntelui, care era cadrilată
şi plină de numeroase cifre şi date. Zonele blocate
erau însemnate cu roşu, iar venerabilul mi-a explicat
că ele respingeau pur şi simplu orice tip de sondare
sau analiză, ca şi cum ar fi protejat ceva în acel loc.
— Se prea poate să fi fost vorba de nişte baraje ener-
getice artificiale, am spus eu dintr-o răsuflare, uluit
de ceea ce aflam.
— Exact aşa au concluzionat şi ei după ce au elimi-
nat, rând pe rând, toate celelalte posibilităţi, care
includeau eventuale interferenţe, metale sau alte
compozite, însă aceasta i-a făcut să ia în consideraţie
o problemă mult mai delicată...
— Probabil cine a realizat structura în ansamblul ei,
nu-i aşa? m-am repezit eu, surescitat.
— Da. Au fost destul de bulversaţi de acele date şi au
ridicat imediat la maxim nivelul lor de securitate.
Primul baraj energetic, cel de la capătul de început
al tunelului din interiorul muntelui era plan, drept
ca un zid, ca un perete care bloca accesul la intrarea
în tunel. Al doilea baraj energetic era însă imens, ca
o cupolă sau semisferă care se afla la capătul opus al
tunelului, aproape de centrul muntelui. Venerabilul
Massini mi-a explicat că, în mod evident, acolo se
afla ceva extrem de important la care conducea
tunelul, dar care totodată era foarte bine protejat. Îţi

SCHEMA STRUCTURII ENIGMATICE DIN INTERIORUL


MUNŢILOR BUCEGI (ROMÂNIA)

voi desena şi eu schema pe care am văzut-o, însă


mult mai simplu, pentru a putea să ai o reprezentare
cât mai clară a ceea ce a fost identificat acolo.
Aproape mut de uimire, priveam cum Cezar desena
cu mişcări precise schema aproximativă a structurii
ciudate din interiorul munţilor Bucegi.
— Cei de la Pentagon nu au putut să înţeleagă
motivul pentru care tunelul cotea într-un fel de zig-
zag spre zona centrală a muntelui şi nici semnificaţia
unghiului de 26 de grade care intervenea în
construcţia lui. Ansamblul se afla într-un plan
paralel cu solul, iar barajul energetic semisferic se
afla pe verticala ce corespundea stâncilor de pe
creastă care sunt numite Babele. De fapt, aşa cum
au determinat mai apoi măsurătorile noastre pe baza
datelor de la Pentagon, verticala ieşea la aproximativ
patruzeci de metri de acestea, între Babele şi Sfinxul
din Bucegi.
Cezar a desenat atunci pe o altă foaie schema plană a
ansamblului.
— Senior Massini m-a lăsat să înţeleg că elementele
structurii interne, artificiale, din Munţii Bucegi nu
ar fi suscitat totuşi prea mult interesul elitei masonice
mondiale, dacă reprezentanţii lor din Pentagon nu
ar fi făcut observaţia că barajul energetic semisferic
are exact aceeaşi frecvenţă de vibraţie şi aceeaşi
formă ca cel dintr-o altă structură subpământeană
foarte secretă, pe care ei o descoperiseră cu câteva
luni înainte, în apropiere de Bagdad. Din motive pe
care deocamdată nu le cunosc şi pe care venerabilul
Massini nu mi le-a dezvăluit, elita lor masonică a fost
extrem de interesată la acea vreme de datele secrete
furnizate de satelitul de spionaj militar în legătură
cu structura energetică ciudată din subsolul
Irakului. La scurt timp după aceea s-a declanşat
războiul şi după câteva luni americanii au avut
acces, în cel mai mare secret la zona respectivă
despre care irakienii nu ştiau absolut nimic.
Venerabilul mi-a mărturisit că oricât de mult s-au
străduit, nu au reuşit să penetreze zidul energetic, dar
nu mi-a mai dat şi alte amănunte. Întreaga operaţiune
era ţinută în cel mai strict secret. El mi-a precizat
doar că ceea ce se afla acolo avea legătură cu trecutul
misterios al planetei dar şi, într-un anumit fel, cu
istoria organizaţiei lor. Am intuit atunci că senior
Massini deţine şi alte informaţii, poate chiar şi
anumite documente sau dovezi în legătură cu aceste
aspecte despre care, însă, nu era dispus să-mi
vorbească.
Faptul că Pentagonul a remarcat similitudinea datelor
de investigare între structura subpământeană de
lângă Bagdad şi structura interioară din Munţii
Bucegi i-a agitat foarte mult pe cei din elita
masonilor. După cum am putut să remarc, o mare
pondere în această agitaţie care iniţial aproape că s-a
transformat într-o veritabilă panică, a fost cauzată de
faptul că respectiva structură - mult mai mare şi mai
complexă decât cea din Irak - se afla pe teritoriul
României. Faptul în sine pare relativ straniu, însă
corelându-l cu unele aspecte despre care deja ţi-am
vorbit, referitoare la viitorul României, vei putea să-ţi
faci o idee destul de exactă în ceea ce priveşte motivele
de îngrijorare pe care le au în prezent marii masoni.
Oricât de mult ar dori ei să disimulze aceasta,
acţiunile şi intenţiile lor ne arată cu prisosinţă
contrariul. Graba foarte mare în rezolvarea
problemei, factorul de risc pe care şi l-au asumat,
dorinţa expresă de a avea accesul şi controlul la
respectiva structură sunt doar câteva elemente care
îmi întăresc convingerea interioară în această direcţie.
Senior Massini mi-a încredinţat toate datele de reper,
foarte secrete, ale locaţiei din Munţii Bucegi, de acolo
de unde se putea ajunge cel mai bine şi mai repede
la gura tunelului. O enigmă foarte mare era felul în
care reuşiseră cei care l-au construit să realizeze
structura şi golurile direct în interiorul muntelui,
fără nici o corespondenţă în afara lui. Amândoi am
presupus că aceasta s-a realizat ca o măsură de
maximă protecţie împotriva eventualei deconspirări
a ansamblului respectiv. Singura explicaţie a
tehnologiei folosite ar consta în faptul că au
acoperit cumva intrarea principală în tunel, după
ce au activat barajul energetic de protecţie; aceasta
ar fi implicat însă un volum imens de rocă, pentru a
nu mai vorbi de utilajele care erau necesare pentru o
astfel de lucrare.
Senior Massini mi-a furnizat, de asemenea, planul
corect pentru a ajunge la tunel, aşa cum a fost el
calculat de specialiştii din cadrul Pentagonului. Cea
mai apropiată străpungere se putea realiza frontal
în munte, după o direcţie optimă al cărei punct de
pornire se afla pe coasta acestuia, undeva la o distanţă
de aproximativ şaizeci-şaptezeci de metri de primul
baraj energetic aflat în profunzimea masivului de piatră.
Deşi aceasta era soluţia cea mai rapidă, totuşi exista
inconvenientul barajului energetic de la gura tunelului
despre care nu se ştia dacă poate fi străpus. Chiar dacă
el nu avea aceeaşi frecvenţă de vibraţie ca marele
baraj energetic semisferic, nu puteam şti dacă vom
avea sau nu posibilitatea de a-l depăşi. Ocolirea lui
era posibilă, dar implica probleme tehnologice mai
dificile. A doua variantă consta, de asemenea, în
străpungerea rocii muntelui, dar de data aceasta
oblic, cumva pe deasupra tunelului, pentru a ajunge
în spatele barajului. Distanţa de forare era mai mare,
deoarece trebuia să se respecte un anumit unghi de
înaintare, dar măcar exista şansa de a ocoli barajul
energetic.
În ceea ce mă priveşte, am fost relativ sceptic faţă de
această soluţie deoarece puteam să-mi închipui
foarte bine că cei din vechime care au făcut construcţia
respectivă au putut să intuiască această posibilitate şi
să ia anumite măsuri de prevedere. Totuşi, venerabilul
mi-a garantat sprijinul tehnologic ultrasofisticat al
armatei Statelor Unite, punând la dispoziţie un
dispozitiv uluitor de performant în forarea cu mare
viteză a rocii, care utiliza un jet de plasmă foarte
puternic şi un câmp magnetic rotitor, în felul acesta se
putea ajunge la peretele tunelului în mai puţin de două
zile, luând în consideraţie şi pregătirile de rigoare. Ne-
am înţeles, deci, să mergem mai întâi pe această
variantă şi în cazul unui eşec să abordăm varianta mai
scurtă, a străpungerii directe până la barajul energetic
al tunelului.
Întreaga operaţiune trebuia însă realizată în cel mai
mare secret. Dacă venerabilul ne furniza mijlocul tehno-
logic principal, noi trebuia să organizăm restul de aşa
manieră, încât totul să nu pară decât o acţiune
obişnuită a DZ. În plus, una dintre condiţiile esenţiale
ale marelui mason a fost aceea ca, în mod excepţional,
această acţiune să fie raportată eronat SRI-ului şi
preşedinţiei, ca o simplă descoperire a unei intruziuni
carstice în munţi. În plus, senior Massini a dorit să
aducă o echipă specială din Statele Unite ale Americii
pentru a însoţi, alături de câţiva reprezentanţi ai elitei
masonice, propriile noastre echipe pe parcursul
operaţiunii. N-am fost de acord cu această cerere,
invocând imposibilitatea de a asigura scurgerea
informaţiilor în afară, dar am propus prezenţa acestor
echipe imediat după realizarea străpungerii
tunelului. În realitate, nu ar fi fost nici o problemă
pentru asigurarea securităţii stricte chiar şi în cazul
prezenţei echipei americane, dar am exagerat în mod
intenţionat posibilitatea deconspirării secretului,
tocmai pentru că ştiam că acela era punctul vulnerabil
al masonilor în problema respectivă. Nu doresc,
bineînţeles, ca ei să pătrundă o dată cu mine acolo,
în interiorul muntelui ci vreau ca mai întâi să mă
conving eu însumi despre ce este vorba şi, în funcţie de
ceea ce voi descoperi, să iau o hotărâre la faţa locului.
Situaţia se anunţă a fi foarte tensionată, având prea
multe variabile; de aceea, ea poate oricând să devină
imprevizibilă şi chiar periculoasă pentru noi. Totuşi,
important este să ajungem în tunel şi mai apoi la
bariera semisferică

de energie. Pentru aceasta este necesar să-i dau


impresia venerabilului că voi colabora în mod deschis
deoarece el ne poate furniza mijloace tehnice foarte
importante. Presiunile lui sunt destul de mari, dar pe
de altă parte el este limitat în acţiune datorită dorinţei
de păstrare a unui secret absolut. Aparent, nici unul
dintre noi nu ştie ce se află acolo, însă după cum ţi-am
mai spus eu intuiesc că venerabilul cunoaşte un
element esenţial, pe care nu mi l-a dezvăluit şi pe care
doreşte să-l controleze în exclusivitate. Aşa îmi explic,
de pildă, insistenţele lui de a fi prezent acolo în
momentul străpungerii. Mi se părea că visez. Urma să
se producă ceva de o importanţă excepţională şi totuşi
eu simţeam totul ca fiind aproape ireal.
— N-ai mai discutat cu nimeni despre aceasta? l-am
întrebat pe Cezar.
— Am vorbit în particular cu generalul Obadea. Este
singurul care cunoaşte toate ramificaţiile problemei.
Am convenit împreună să amânăm anunţarea acestei
acţiuni structurii politice superioare, pentru că altfel
reacţia elitei masonice ar fi putut fi teribilă. Nu doream
să riscăm, mai ales că aveam nevoie şi de tehnologia
foarte avansată pe care ei sunt dispuşi să o pună la
dispoziţia noastră. Aceasta este o acţiune care implică
siguranţa naţională şi, în funcţie de ceea ce va fi
descoperit acolo, ea va constitui poate cel mai mare
secret de stat. Nu ne putem permite, aşadar, să
acţionăm orbeşte.
Îl priveam contemplativ pe Cezar. Destinul foarte
straniu al acestui om mă făcea să analizez cu o mare
seriozitate complicatul angrenaj al relaţiilor umane şi
al intereselor în această lume. În definitiv, cu toţii
suntem precum nişte „relee”, mai mult sau mai puţin
sofisticate care transmitem în mod corect sau incorect
„informaţia” vieţii. Complexitatea situaţiei de atunci,
grefată pe iminenţa momentului crucial al
descoperirii, mă făcea să simt în tot trupul fiorii
nebănuiţi ai unei emoţii foarte intense.
— Şi acum? În ce stadiu se află acţiunea?
În forul meu interior, nutream speranţa ascunsă că
poate voi reuşi şi eu să văd misterioasa structură din
interiorul muntelui, după ce va fi descoperită.
Sesizându-mi gândul, Cezar îmi spuse:
— Deocamdată ne aflăm în toiul pregătirilor, pe care
trebuie să le direcţionez cu mare atenţie. Mai întâi
am asigurat securitatea zonei care, spre norocul
nostru, este greu accesibilă şi relativ neumblată. Am
apelat şi la serviciile armatei, organizând chiar o mini-
bază în exteriorul perimetrului-focar, pe care l-am
identificat şi izolat împreună cu echipa noastră de
specialişti. Am asigurat deja paza circulară a zonei,
aducând acolo aproape două sute de militari. S-a
construit un mic drum de acces şi s-a împrejmuit
perimetrul circular cu sârmă ghimpată. Am montat,
de asemenea, peste treizeci de pichete de pază. În
interior am stabilit un al doilea cerc de securitate
format din echipa a treia a departamentului. Există
două bariere de acces pe drumul improvizat, care
sunt prevăzute cu puncte de control. De data
aceasta, logistica este masivă şi complexă, mai ales
că durata acţiunii se poate întinde pe mai multe
săptămâni. Generalul Obadea s-a ocupat de relaţia cu
Ministerul Armatei pentru sprijinul material; au fost
aduse corturi de campanie pentru militari şi se mon-
tează releele de comunicaţie. Am vrut să imprim
întregii acţiuni aspectul aparent al unei aplicaţii
militare. Probabil că totul va fi gata în următoarele
două-trei săptămâni. La sfârşitul lunii iulie soseşte
dispozitivul de forare cu plasmă, iar după aceea nu ne
mai rămâne decât să pătrundem în interiorul
muntelui.
Deşi nimeni nu intră în perimetru decât cu acordul
meu sau al generalului Obadea, voi face în aşa fel încât
să poţi vedea şi tu ceea ce vom descoperi. Aceasta,
bineînţeles, dacă lucrurile vor decurge în mod normal,
aşa după cum au fost stabilite. Mai sunt multe alte
detalii, care nu prezintă însă o importanţă prea
mare. Cunoşti acum esenţialul, în principiu, prima
forare exterioară va începe în ultimele zile ale lunii
iulie. Până atunci nu ne vom mai vedea, deoarece
evenimentele intră în linie dreaptă iar specificul lor
îmi solicită în mod deosebit prezenţa în acel loc.
Dar, aşa cum ţi-am promis, te voi chema atunci când
totul va fi în siguranţă şi bine pregătit.
Spunând acestea, Cezar s-a ridicat si şi-a luat rămas
bun de la mine. Ne-am despărţit cu speranţa de a
ne revedea curând în condiţii cu totul extraordinare.
Am preferat să merg pe jos spre casă. Gândurile şi
presupunerile îmi invadau mintea, iar multitudinea
posibilităţilor şi complexitatea intrigilor aproape că
îmi dădeau dureri de cap. În noaptea aceea am
adormit cu gândul la enigmatica civilizaţie care a
construit ansamblul din interiorul muntelui, făcând
astfel dovada unei tehnologii incredibile. Cine au
fost acele fiinţe? Din ce genuni ale timpului ne
transmiteau mesajul lor? Nu bănuiam însă nici pe
departe imensa surpriză care aştepta de zeci de mii de
ani să fie revelată în inima munţilor...
Capitolul 5

Marea descoperire

După acea întâlnire cu Cezar mintea mea era mai mereu


preocupată de misterul structurii identificate în interiorul
Munţilor Bucegi. Doream foarte mult să iau şi eu parte la
toate operaţiunile preliminare şi la momentul pătrunderii în
marele tunel, dar realizam că aceasta nu era posibil. Trebuia
să mă mulţumesc doar cu şansa de a avea acces pentru un
timp scurt la locul marii descoperiri, în eventualitatea că
lucrurile nu se complicau până atunci. Timp de o lună şi
jumătate de la convorbirea pe care am avut-o cu Cezar am
aşteptat febril un semn de la el. Îmi făceam în minte tot felul
de scenarii, îmi imaginam diferite posibilităţi şi, practic,
fiecare clipă devenise pentru mine o dorinţă intensă de a
ajunge şi eu în acel loc din munţi. Aveam o încredere
desăvârşită în Cezar şi ştiam că va face tot posibilul pentru
a-mi facilita intrarea în „perimetrul principal” al zonei. Nu
ignoram nici faptul că tensiunea acelei perioade trebuie să
fi fost enormă pe umerii lui şi ai generalului Obadea,
datorită jocului de culise foarte complicat care trebuia
menţinut într-un fin echilibru. Ceea ce se petrecea atunci în
munţi constituia cu adevărat o situaţie excepţională, a
cărei importanţă viza nu numai siguranţa naţională ci
chiar situaţia întregii omeniri, dacă luăm în consideraţie
interesul enorm pe care îl manifesta în acea direcţie elita
mondială a masonilor.
Operaţiunile de la faţa locului şi planul pe care îl concepuse
Cezar erau îngreunate şi de faptul că, în paralel, era
necesară înşelarea vigilenţei lui senior Massini şi a
celorlalţi venerabili din elită. La toate acestea se adăuga
presiunea exercitată de pericolul ca informaţia să ajungă la
structurile de vârf ale statului, într-un astfel de caz, fiind
puţin probabil ca situaţia să mai poată fi controlată cu efi-
cienţă. Planul lui Cezar includea informarea conducerii
politice a statului la un moment de timp bine definit.

Baza secretă din munţi

Clipa mult aşteptată a sosit puţin după mijlocul lunii august.


Într-o dimineaţă însorită am fost contactat prin filiera
obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile de
precauţie erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra
în amănunte, care oricum nu interesează prea mult. Puţin
după prânz am ajuns la una din bazele militare secrete de la
poalele munţilor, de unde am fost preluat cu elicopterul
Departamentului Zero, fiind însoţit de doi militari cu
uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la Bucureşti.
După consemnele ştiute, nici unul dintre cei care mă
escortau nu a rostit o vorbă. Schimbările de vehicul şi de
pază erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect, întreaga
acţiune se dovedea a fi rapidă şi precisă. Deşi cunoşteam
prea bine aspectele implicate şi motivele pentru care era
necesară asigurarea unei maxime securităţi, mărturisesc
totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea măsurilor de
siguranţă care erau luate, considerându-le exagerate. Mi-am
dat însă repede seama că nu eram aproape deloc în măsură
să apreciez la adevărata ei valoare întreaga operaţiune şi că
trebuia să mă consider un tip foarte norocos pentru că mi
se oferea nesperata şansă de a avea acces la ceea ce
consideram a fi, probabil, cea mai importantă descoperire
din timpurile moderne. Faptul că am fost chemat de Cezar
şi că măsurile de securitate erau extraordinare îmi oferea
certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit ceva de
o importanţă colosală. Reflectam la faptul că, în timp ce
imensa majoritate a oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de
multe ori într-un mod cât se poate de banal, această
descoperire ar fi putut să transforme radical concepţiile
tuturor într-o perioadă foarte scurtă de timp. Zâmbeam
amar la gândul că, în conjunctura mondială prezentă,
părerea mea era probabil mult prea idealistă. Pentru a
determina o transformare de proporţii care să implice o
justă analiză şi înţelegere atât a trecutului umanităţii cât şi
a semnificaţiei profunde a vieţii, este nevoie de o abilă
diplomaţie, de inteligenţă şi de virtuţi nobile pentru a te
„strecura” printre numeroasele piedici de natură mentală,
psihică sau chiar materială care încă domină masele de
oameni.
Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am observat
coborârea elicopterului, care se apropia de noua bază ce
fusese construită în munţi. Reflecţiile mele s-au evaporat ca
prin farmec la vederea ansamblului care se afla la câţiva zeci
de metri sub mine. Deşi eram oarecum familiarizat cu
operaţiunile de tactică militară şi cu tehnica folosită în
astfel de ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci întrecea
cu mult orice închipuire. În primul rând am realizat
prezenţa masivă a forţelor americane datorită numărului
mare de vehicule de teren care le sunt caracteristice şi a unor
ansambluri masive, ascunse sub nişte prelate uriaşe pe
care se vedea desenat steagul SUA. Puteam, de asemenea,
să observ singurul drum amenajat, destul de larg, care venea
din vale prin pădure, precum şi cele două centuri de
securitate militară a accesului în bază; ele apăreau ca un
fel de hotare late, formând fiecare aproape un cerc complet
înjurul unei intrări mari în peretele stâncos al muntelui.
Între cele două centuri concentrice de securitate exista un
parc de camioane militare, câteva autovehicule de teren,
precum şi două trei vehicule a căror formă şi scop nu le-am
putut identifica pe loc. Am estimat că de-a lungul celor
două centuri erau plasaţi aproximativ două sute de militari.
Cei de pe centura interioră purtau o uniformă specială, de
culoare neagră, iar militarii de pe centura exterioară
purtau uniformă obişnuită. Fiecare dintre aceştia avea
armă automată, iar distanţa dintre ei era de doar câţiva
metri. Am văzut că barăcile soldaţilor erau plasate între cele
două hotare, iar cele ale echipei speciale se aflau imediat în
spatele celei de-a doua centuri. Drumul era blocat de bariere
duble şi masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu pichet de
control de fiecare parte a lui. Am apreciat distanţa între cele
două centuri de securitate la aproximativ cincizeci de
metri. Se pare că activitatea era frenetică, deoarece observam
un du-te-vino continuu între cele două comandamente, dar
mai ales în interiorul perimetrului-focar, până la peretele
care fusese tăiat în munte.
Observaţiile mele generale au fost întrerupte de aterizarea
elicopterului pe un loc amenajat în interiorul perimetrului
principal, după a doua centură de securitate. Am coborât şi
imediat am fost încadrat de doi militari , care de această
dată erau americani. Ne-am deplasat doar vreo douăzeci de
metri de la elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă,
iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă opresc şi
am rămas acolo în picioare, toţi cinci, cam o oră; în mod
evident, aşteptau ordinul de preluare a mea.
Abia atunci am început să realizez cu adevărat proporţiile
operaţiunii care se desfăşura în zonă şi să intuiesc
importanţa ei excepţională. Iniţial am fost mirat de „trata-
mentul” la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit
jignit, ci mai ales pentru stricteţea aproape incredibilă cu
care se desfăşurau acţiunile în cadrul bazei. Îi priveam pe cei
patru care mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au
clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au relaxat, nu au
vorbit şi aproape că nici nu au clipit timp de o oră, cât am
aşteptat acolo. Complet impasibili, îmi dădeau mai mult
impresia unor roboţi, decât a unor făpturi umane. Neavând
încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat între ei, îndoindu-
mă doar din când în când pentru a nu amorţi. Am încercat
să aflu motivul aşteptării noastre, precum şi alte amănunte,
dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru stâlpi de beton. Am
înţeles atunci că ordinele erau extrem de severe şi stricte şi
nu am mai pus alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui
Cezar.
Cu toate că era relativ obositor să rămân în picioare un timp
destul de îndelungat în acelaşi loc, am folosit acel prilej
pentru a observa cu atenţie ceea ce se afla în jurul meu.
Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea din
Bucureşti se amplificase şi mai mult. Mă aflam, practic, la mai
puţin de o sută de metri de ţinta viselor şi presupunerilor
mele, de o fenomenală descoperire care aştepta poate de
zeci de mii de ani să fie revelată. Fiorul necunoscutului care
plutea în aer cuprindea parcă întreaga bază, insuflând în
mod tainic fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav,
de enigmatică focalizare interioară.
În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în care mă
aflam, se deschidea în munte gura largă a unui tunel.
Puteam să văd sistemul modern de iluminare care fusese
montat la intrare şi care continua în interiorul tunelului.
Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi prezenţa unui
mare cort de campanie şi a două construcţii modulare
ultramoderne, în formă de emisferă, îmi bloca perspectiva. În
aceeaşi zonă principală în care mă aflam existau mai multe
jeep-uri şi vehicule americane, iar în marginea din stânga
mea erau două ansambluri uriaşe, acoperite fiecare cu câte
o prelată, care după formă sugerau că adăposteau lăzi
uriaşe, al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului
era blocată de o barieră lată din metal, fiind păzită de o
parte şi de alta de doi militari americani; uniforma lor sugera
că făceau parte din trupele de elită ale puşcaşilor marini.
Însă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era uriaşul hangar
săpat în piatra muntelui, care se afla în dreapta tunelului
păzit. Era imens, măsurând cam zece metri înălţime şi, din
câte am putut eu aprecia, cam cincizeci de metri adâncime.
Era perfect realizat, cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în
mod impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au folosit
dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în
aproximativ o lună. Ulterior aveam să aflu cu stupoare că
realizarea forajului în cazul hangarului nu durase decât o
singură zi.
În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o parte, iar pe
cealaltă parte se aflau trei construcţii speciale, ca nişte
camere lungi al căror scop, cred, nu putea fi decât cel de
analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul hangarului era o
relativă agitaţie, deoarece puteam să observ multe
persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite
din acele mini-laboratoare, purtând în mâini diferite
obiecte sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al hangarului,
cât şi afară, aproape de gura tunelului, am văzut mai multe
vehicule mici cu motor electric, pe care unii dintre cei de
acolo le foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici tunelul
şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi culisante, probabil
datorită complicaţiilor constructive, care nu erau
momentan necesare. Hangarul avea totuşi, în partea de
sus, un sistem mecanic de „perdea”, confecţionat dintr-un
material semitransparent, care nu era lăsat decât pe un
sfert din înălţimea intrării. Sistemul de iluminat era
impecabil şi am observat două mari generatoare care
funcţionau undeva mai jos, pe coasta muntelui, între cele
două centuri de securitate şi control. La o oarecare
depărtare de marele cort de campanie, în stânga mea, se
afla un şir de barăci moderne iar în spatele lor mai multe
corturi de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă
reprezentau adăposturile de noapte pentru personalul de
cercetare şi pentru militari. Nu am observat însă nimic
care să semene a loc în care se pregăteşte hrana;
concluzia mea a fost că aceasta este adusă zilnic cu un
camion, probabil cu o pază foarte severă. Ulterior aveam să
aflu că bucătăria fusese amenajată câţiva kilometri mai la
vale şi că, într-adevăr, un grup de militari din echipa specială
a DZ făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana
pentru cei din bază. Această soluţie a fost preferată pentru a
reduce şi mai mult activitatea periferică a personalului şi
pentru a micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa
era servită separat de fiecare grupă de militari, la barăcile lor.
În perimetrul-focar ea era servită în cortul mare de campanie,
atât pentru militarii români şi americani, cât şi pentru
echipele de cercetători. Am aflat că americanii veniseră cu
alimente proprii şi cu bucătarii lor, însă aceştia fuseseră
trimişi la un loc cu cei români, în bucătăria de la poalele
muntelui.
Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele staff-ului
român şi, respectiv, al celui american. Cezar mi-a dezvăluit
ulterior că în una dintre acestea, care era mai mică, locuia el
şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau doi generali de la
Pentagon şi un consilier pe probleme de securitate naţională
de la Washington. Aceste clădiri extraordinar de
ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor staţii de
cercetare de pe alte planete şi lăsau o impresie foarte
plăcută, de comfort şi mare siguranţă. Materialul din care
erau făcute avea culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe
hexagonale, iar în apropierea vârfului exista o bandă lată
dintr-un material de culoare albastru închis. Pe această
bandă erau dispuse un fel de leduri luminoase uriaşe, despre
care mi s-a spus că, atunci când luminau noaptea, creau o
atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă.
Am urmărit un anumit timp activitatea din perimetru; fiecare
persoană se mişca rapid şi dădea senzaţia că ştie cu precizie
ce are de făcut. Din când în când venea sau pleca un jeep,
ori militarii descărcau ceva din lăzile de sub prelată. Din
păcate, distanţa şi obstacolele nu mi-au permis să observ cu
claritate obiectele care erau deplasate. Eram totuşi mirat
de prezenţa relativ masivă a americanilor, deoarece Cezar
mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să
mânuiască dispozitivul de forare cu plasmă.
Chiar în momentele în care făceam diferite supoziţii cu
privire la acest aspect, am remarcat faptul că unul dintre
militarii români, care se afla în faţa mea a dus o mână la
urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a rostit
repede câteva cuvinte. Imediat după aceea ne-am îndreptat
spre gura întunecată a tunelului, care pe măsură ce mă
apropiam îmi părea tot mai mare şi mai ameninţătoare.
Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două
construcţii semisferice, la doar câţiva metri în laterala
tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; dincolo de
bariera lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili,
se afla poate cel mai teribil mister de pe planetă. Ce se
petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima
discuţie pe care am avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în
acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa
tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ
doi metri exista o bandă de cauciuc canelat, pe care erau
înşiruite câteva vehicule electrice de producţie americană.
Vedeam acum interiorul tunelului, luminat discret de
instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe pereţii laterali,
însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri,
astfel că nu puteam să observ mai mult.
Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridorului,
conducând un vehicul electric. Lângă el se afla un bărbat
în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături ferme,
pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a
coborât lângă mine şi abia atunci cei patru militari s-au
retras discret, după ce au salutat. Am făcut cunoştinţă cu
generalul Obadea, care m-a privit pătrunzător câteva clipe;
mi-a strâns mâna cu putere şi după ce am schimbat câteva
amabilităţi s-a retras în construcţia semisferică. Era evident
pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce
mă privea şi că îşi dăduse consimţământul să fiu adus în
acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul
lor de demascare a acţiunilor masonice şi au considerat că
este necesar să fiu şi eu în acel loc. Chiar dacă mă simţeam
doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente
misteriose, aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam
acea şansă extraordinară şi eram hotărât să mă achit cu
cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o
asumasem.

Marea Galerie

— Situaţia este destul de critică, a spus Cezar preocupat.


Relaţia cu senior Massini a devenit încordată, însă ceea ce
este mai grav e că totul s-a aflat la vârfurile puterii de stat.
Ne aşteptam la asta, dar în nici un caz atât de repede.
Intenţia noastră era să prezentăm datele problemei la un
moment din viitor, care trebuia să fie mult mai prielnic.
Acum lucrurile sunt foarte tensionate, atât pe plan intern,
cât şi pe cel extern. Nu cunoşti multe din câte s-au petrecut
în ultima lună. Vino, am să-ţi rezum principalele elemente în
timp ce vom merge prin tunel, zise el îndreptându-se spre
intrare.
În felul acesta câştigam timp; nu am luat un vehicul electric,
tocmai pentru ca Cezar să poată să-mi relateze pe scurt felul
în care au decurs evenimentele, în plus, aveam posibilitatea
să privesc totul îndeaproape şi cu mai multă atenţie.
Tunelul era „pavat” cu o folie groasă de cauciuc. De o parte
şi de alta a acesteia, până la pereţii de piatră ai muntelui
era doar stâncă. La intrare şi încă pe o lungime de câţiva
metri după aceea erau infiltraţii de apă, însă după ce
tunelul cotea lin spre stânga, la aproximativ zece metri de la
intrare, totul devenea perfect uscat. Eram uluit de exactitatea
forării şi mai ales de finisarea pereţilor din piatră, care
aproape că păreau şlefuiţi. Lumina albă scotea în evidenţă
într-un mod splendid culorile variate ale diferitelor
formaţiuni geologice, luminând discret interiorul tunelului
într-un ireal joc de sclipiri şi umbre. Zgomotul paşilor
noştri era înăbuşit de covorul de cauciuc, iar în galerie
domnea o atmosferă enigmatică dar foarte incitantă pentru
mine. Era cam rece pentru felul în care mă îmbrăcasem, însă
Cezar mi-a spus că această situaţie nu va dura prea mult.
— Maşina a forat la început după o ciudată deviaţie a
câmpului magnetic. La scurt timp, însă, am realizat
eroarea, astfel că s-a procedat la corecţia traiectoriei. Uite,
chiar aici, spuse Cezar, oprindu-se în curba spre stânga a
tunelului.
M-am oprit şi eu, admirând modul elegant de racordare a
galeriei. După curbă, aceasta se întindea perfect dreaptă
cale de vreo cincizeci de metri într-un fel foarte asemănător
cu un tunel de metrou, deşi era poate ceva mai lată. La
capătul acestei distanţe, în inima muntelui am văzut ceva
ce semăna cu o poartă imensă, care parcă se deplasase prin
culisare spre stânga, ocupând acum mai puţin de un sfert
din lăţimea galeriei. Acolo se aflau, de asemenea, doi militari
înarmaţi, iar locul era foarte bine luminat pe toată
circumferinţa tunelului. Exista şi o gheretă modernă,
îngustă dar destul de lungă pe partea dreaptă, imediat
înainte de marea intrare într-o altă galerie pe care deja o
puteam vedea; această intrare era străjuită de uşa enormă
care culisase. Am ştiut atunci că acela era începutul
aventurii, al marii descoperiri care fusese făcută. Mi-am
adus aminte de schiţa pe care o desenase Cezar la ultima
noastră întâlnire şi am realizat că ea corespundea realităţii
pe care o vedeam atunci, cel puţin în ceea ce privea plasarea
misterioasei galerii în munte.
— Am fost uluit de tehnologia pe care o aveau la dispoziţie
americanii, îmi spuse Cezar. Maşina de forat cu plasmă nu
are dimensiuni mari, dar necesită un echipament special
pentru cei care se află în preajma ei şi a locului forat. Este
ceva asemănător cu echipamentul de anti-radiaţie atomică.
Eu însumi am îmbrăcat un astfel de costum special şi am
urmărit forarea de foarte de aproape. Spectacolul care ţi se
înfăţişează atunci în spatele lentilelor care conţin o
substanţă sofisticată de protecţie este aproape incredibil. Ai
senzaţia că piatra realmente se „topeşte” sub acţiunea jetului
de plasmă, dar de fapt roca este făcută foarte maleabilă, până
în apropiere de punctul de curgere şi este imediat modelată
circular de presiunea exercitată de câmpul magnetic rotitor
care direcţionează totodată şi jetul plasmatic. Nu există
deloc praf iar resturile sunt chiar neglijabile. Viteza de
pătrundere este colosală pentru o astfel de lucrare; distanţa
de la intrare şi până la cei doi militari pe care îi vezi acolo a
fost parcursă în doar cinci ore. În urmă totul rămâne ca şi
cum a fost şlefuit şi foarte curat, astfel încât covorul de
cauciuc şi instalaţiile erau deja pregătite la gura tunelului
înainte ca maşina de forat să fie scoasă afară.
În timp ce ne îndreptam spre galeria cea mare, Cezar mi-a
relatat faptul că, iniţial au forat într-o altă zonă a muntelui,
pentru a urmări să ocolească bariera energetică de la intrarea
în tunelul principal din interiorul muntelui. Au ales o locaţie
mai sus, pe coastă, la aproximativ trei sute de metri de zona
în care fusese stabilită baza şi au forat câteva zile, deoarece
distanţa până la tunel era mult mai mare, iar pătrunderea
nu era în plan orizontal, ceea ce îngreuna mult procedurile
tehnice. Până la urmă au ajuns la peretele tunelului, însă
orice efort de a-l străpunge a fost zadarnic. Nu ceda nici la
jetul de plasmă, nici la câmpul magnetic şi nici la dinţii
frezelor. Au fost nevoiţi să abandoneze acea variantă şi să
astupe intrarea în galeria pe care tocmai o foraseră. S-a
revenit deci la punctul iniţial şi s-a început străpungerea
plană a peretului de rocă, până când au ajuns la bariera de
energie.
— Forajul era urmărit în fiecare clipă pe monitoarele de
control şi era corelat cu distanţa până la zona energetică. Cu
câţiva metri înainte de aceasta am dat de începutul galeriei
pe care o vezi acum, astfel încât tot ceea ce aveam de făcut
era să racordăm cele două tunele, mi-a explicat Cezar.
Între timp am ajuns în faţa intrării care era păzită de cei doi
militari din forţele speciale. După uniformă şi însemnele
de pe ea, unul era român, iar celălalt american. Militarii l-au
salutat pe Cezar, care s-a îndreptat câţiva metri în dreapta,
spre gheretă. Americanul a intrat înăuntru, unde probabil
avea un pupitru de comandă, căci dintr-o nişă a construcţiei
a apărut imediat un braţ lung din metal cu un dispozitiv
complicat la capăt. Braţul era articulat; Cezar l-a ridicat la
nivelul ochiului şi după câteva secunde s-a auzit un sunet
scurt de acces.
— Au fost luate toate măsurile de prevedere, îmi zise el,
revenind lângă mine. Amprenta irisului meu a fost
analizată şi stocată ca o informaţie-cod. Sistemul de secu-
ritate nu reacţionează decât la citirea cu o rază laser a
irisului meu sau al generalului Obadea. Acum, de pildă, a
fost dezactivat sistemul de senzori cu laser, foarte complicat,
care a fost montat exact aici, la intrare. Este invizibil, iar dacă
am fi trecut direct ar fi declanşat în mod automat alarma în
bază. Noi am refuzat amprentarea iridologică a generalilor
americani şi am insistat ca accesul în Marea Galerie să ne
aparţină în exclusivitate. De aici au început, de fapt, primele
probleme, zise el gânditor.
Am observat că ghereta avea o prelungire dincolo de poartă,
în Marea Galerie, din care ieşea de asemenea un dispozitiv
laser de citire a irisului. Cezar mi-a explicat că acela era
pentru revenirea din Marea Galerie. Am aflat de asemenea că
el putea anula sistemul de securitate prin aplicarea,
simultan cu citirea irisului, a palmei şi a degetelor de la
mâna lui dreaptă într-un locaş special. Metoda era folosită
atunci când trebuiau să se efectueze transporturi masive
prin Marea Galerie.
Cezar a mers câţiva metri mai în spate şi a început să-mi
explice:
— Barajul energetic acţiona aproximativ în această zonă.
Este, practic, o proiecţie energetică, dar nu ne-am putut da
seama cum a fost realizată. Nu putem înţelege, de asemenea,
cum a fost posibil ca acel baraj energetic să subziste
continuu, timp de milenii în şir. Nu cunoaştem sursa care
îl alimentează şi nici modalitatea tehnologică prin care este
realizat acest lucru. Practic, cu excepţia faptului că am reuşit
să pătrundem dincolo de el, nu ne-am lămurit în nici o altă
privinţă, însă depăşirea lui a implicat un fapt tragic.
Mă aflam în spatele lui Cezar, privind tavanul galeriei,
acolo unde se realizase racordul cu marele tunel. De fapt,
mai întâi erau câţiva metri de galerie în roca muntelui, la
un diametru mai mare decât galeria săpată de dispozitivul
american cu plasmă; pe această porţiune pereţii nu erau
finisaţi, ci neregulaţi, cu multe colţuri, în plus, această zonă
a galeriei, care avea aproximativ şase metri în lungime, nu
era circulară ci avea secţiunea pătrată. Racordul celor
două galerii s-a făcut doar la nivelul solului, care a fost
nivelat într-o uşoară pantă descendentă, dinspre galeria
noastră către galeria antică, de dimensiuni mai mari.
Diferenţa de nivel era cam de un metru şi puteam să o observ
foarte bine în zona tavanului, la îmbinarea dintre cele două
tuneluri. Forarea a fost aproape concentrică cu galeria
antică, însă nimeni nu putea să explice cum a fost posibil
ca acest tunel să înceapă brusc, din interiorul muntelui.
Ea era în mod evident o lucrare artificială. Posibilitatea ca
intrarea să fi fost acoperită pe o distanţă de aproximativ
şaizeci de metri nu era credibilă, deoarece structura
masivă din piatră era identică cu cea a rocilor din jur.
L-am întrebat pe Cezar ce s-a petrecut când au ajuns la
bariera energetică.
— În acel moment discutam împreună cu generalul Obadea
şi cu generalii de la Pentagon anumite aspecte legate de
securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat
străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi
noi, militarii începuseră deja să retragă dispozitivul de plasmă
din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială
a Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a
vedea condiţiile din noua galerie. Aceasta a fost o mare
greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au
sărit treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi
au început să cerceteze zona de aproximativ patru metri pe
care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie,
care era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice
cum s-au petrecut lucrurile. Probabil că cei trei s-au apropiat
foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai
târziu s-a auzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurt-
circuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară a barierei
invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar
fi fost delimitate de marginea precisă a unui perete. Toţi trei
erau morţi. Medicii au declarat moartea lor instantanee
prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi
noi ne-am străduit să aplanăm incidentul. După cum
aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată
mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptului
că temerile iniţiale ale membrilor săi începeau să se
adeverească. Într-adevăr, în acel moment nu aveam
practic nici o cale de acces în galeria antică. Forarea
laterală eşuase datorită materialului necunoscut care
rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul
energetic se dovedea a fi inexpugnabil.
Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut
părerea. În acea perioadă, detaşamentul de comando
american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu
dispozitivul de forare, o echipă de cercetători şi reprezentanţii
lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali de la
Pentagon şi consilierul prezidenţial. Totuşi, nu sunt atât de
sigur că preşedintele SUA fusese anunţat de această
operaţiune. Era evident o problemă internă, de culise, din
care ei doreau să tragă cât mai multe avantaje. Venerabilul
ştia mai multe despre originea acestei descoperiri şi, după
cum mi-am dat seama, el avea cunoştinţe despre cel puţin un
element care se găsea în sala cea mare, în care vom ajunge
peste puţin timp. Nerăbdarea masonului era reţinută, dar
fermă, în acel moment aş fi putut să dispun îndepărtarea lor
din zona aceasta, dar nu aş fi rezolvat nimic, decât că aş fi
complicat foarte mult lucrurile. Influenţa lui senior Massini
ar fi condus în cele din urmă chiar la înlocuirea mea şi a
generalului Obadea de la conducerea unei operaţiuni care
încă nu fusese adusă la cunoştinţa puterii politice. Aveam,
desigur, toate justificările şi circumstanţele atenuante, dar
era bine ca informarea să vină de la noi şi nu de la cei străini.
Un element cu totul neprevăzut a modificat însă radical
situaţia, îndreptând-o pe o pantă foarte tensionată şi
periculoasă, care există şi în prezent. Sper, totuşi, că aceste
tensiuni să nu escaladeze dincolo de un anumit punct,
pentru că atunci va fi dificil de spus ce se poate întâmpla.
Cezar veni mai aproape de imensa poartă din piatră,care
străjuia intrarea în Marea Galerie. Se apropie de peretele
din stânga al tunelului, în partea în care culisase poarta, şi
îmi spuse :
— Acum te afli chiar în zona barierei energetice, atunci
când este activată. Vezi ceva pe peretele de lângă mine?
M-am uitat cu atenţie şi am observat în roca denivelată o
porţiune destul de mare, de formă pătrată cu latura de circa
douăzeci de centimetri, perfect finisată, care părea
încrustată în peretele muntelui. Pe ea era trasată cu precizie
forma unui triunghi echilateral cu vârful în sus.
— Aceasta este „cheia” pe care ne-au lăsat-o cei care au
construit acest ansamblu. Fără ea am fi fost complet
neputincioşi. După moartea celor trei militari am venit
exact unde te afli tu acum şi am cercetat atent locul cu
privirea, observând acest pătrat de piatră foarte bine
şlefuit pe care este reprezentat simbolul triunghiular.
Atunci, însă, galeria era blocată de poarta uriaşă pe care o
vezi aici. Problema era că eu mă aflam foarte aproape de
barajul energetic, care se găsea cam la doi metri în faţa
porţii, adică acolo unde eşti tu acum. După cum vezi,
pătratul şlefuit care este încastrat în roca muntelui se află
între imensa poartă de piatră şi bariera energetică. Cum era
şi firesc, presupuneam că funcţia lui era aceea de a
comanda deschiderea porţii. Dar cum să ajung la el dacă
drumul era barat de zidul invizibil de energie?
Îl priveam descumpănit pe Cezar. Cei doi militari intraseră
de mult în gheretă, lăsându-ne singuri la intrarea în
misteriosul coridor antic. Eram profund marcat de emoţia
aflării unor secrete vechi de mii şi mii de ani care mi se
revelau acum în mod gradat. Datorită surescitării, corpul
îmi părea mai uşor iar cuvintele lui Cezar îmi ajungeau
oarecum estompat la urechi. Cu toate acestea, dobândisem
o luciditate extraordinară şi înţelegeam totul foarte repede,
în mod intuitiv.
— Era o problemă de frecvenţă de vibraţie, am spus eu,
mirându-mă de calmul cu care am rostit acele cuvinte. Cezar
mă privi cu surprindere.
— Exact, mi-a confirmat el. Căutând o rezolvare, am închis
atunci ochii şi m-am focalizat asupra barajului energetic.
După puţin timp am simţit că de fapt acesta era „viu”, dar
într-un mod foarte special, pe care nu-l puteam explica celor
de faţă. Doar venerabilul cred că ar fi putut înţelege, dar el
era chiar cel căruia nu doream să-i dezvălui nimic din
tainele pe care le aflam.
Am simţit că între mine şi energia barajului exista o anumită
„compatibilitate”, ceva în genul unei simpatii reciproce şi că
testul „vibraţiei personale” îl trecusem cu succes. Nu m-am
putut opri, totuşi, să mă întreb ce grad excepţional de
dezvoltare tehnologică şi spirituală au avut cei care
stabiliseră acest veritabil „prag” de verificare energetică pe
care ştiinţa actuală nici măcar nu îl poate concepe, nicicum
să-l realizeze practic. Apoi am luat de jos câteva resturi de
rocă şi le-am aruncat spre peretele invizibil de energie.
Imediat ce piatra atingea barajul energetic, se transforma
într-o pulbere fină care cădea la sol, formând o linie dreaptă.
Am cerut să mi se aducă şi alte obiecte din metal, plastic,
lemn sau piele. Concluzia era clară: tot ceea ce era alcătuit
din substanţă amorfă era prefăcut instantaneau în pulbere
şi tot ceea ce reprezenta materie organică era respins, dacă
nu avea o anumită frecvenţă înaltă de vibraţie individuală.
Am trimis pulberile la laborator pentru analiză şi apoi am
atins uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei de energie.
Am simţit doar nişte fine furnicături pe piele, care erau foarte
plăcute, astfel încât am înaintat cu tot trupul, trecând în
partea cealaltă a peretelui energetic. Grosimea acestuia am
apreciat-o la cel mult un centimetru.
Priveam acum feţele uluite ale oficialilor americani şi ai celor
câţiva membri din echipa mea, care se aflau în partea
cealaltă a barajului de energie. M-am apropiat de perete şi am
apăsat pe triunghiul de pe pătratul de rocă perfect şlefuită
pe care îl vezi aici. De fapt nu a fost nevoie decât să-l ating,
deoarece el nu are joc, nu se deplasează; doar suprafaţa lui
este delimitată în perete. Poarta de piatră, din care tu vezi
acum doar o mică parte, a început imediat să culiseze lin şi
aproape fără zgomot spre stânga şi s-a oprit în poziţia pe care
o are în prezent. Acela a fost momentul când am văzut cu
toţii, pentru prima dată, Marea Galerie. A fost un moment de
încărcătură emoţională deosebită, în primul rând am fost
şocaţi de faptul că ea era luminată, aşa cum o vezi tu acum,
fără să conţină totuşi nici o sursă de lumină, cel puţin dintre
cele convenţionale pe care noi le cunoaştem.
Cezar făcu o scurtă pauză. Eu priveam stupefiat în interiorul
Marii Galerii şi abia atunci mi-am dat seama că în ea nu exista
nici o sursă de iluminat. Prea absorbit de cele ce îmi relata
Cezar şi de propriile mele observaţii ale zonei de fuziune
dintre cele două tuneluri, mi-am închipuit că lumina din
Marea Galerie provenea, de asemenea, de la instalaţiile de
iluminare care probabil fuseseră montate de-a lungul ei, aşa
cum era cazul tunelului forat de curând. Abia acum realizam
însă, uluit, că acea lumină parcă că nu avea nici o sursă, deşi
eram tentat să spun că ea provenea din materialul extraordinar
care învelea pereţii galeriei. Această lumină era mai puţin
intensă decât cea din galeria noastră, dar era foarte
plăcută, inducând o evidentă stare de relaxare şi detensionare
fizică şi psihică.
— Apoi a fost acest sentiment complex şi foarte profund pe care
ţi-l provoacă mărimea coridorului, culoarea şi modelul
materialului din care el este alcătuit, a continuat Cezar să
vorbească. Cu greu îi vezi capătul de aici, însă îţi spun că
tunelul coteşte brusc către dreapta, cam după trei sute de
metri. Te vei convinge imediat şi singur.
Să revin însă la barajul energetic.
Am atins din nou triunghiul şlefuit, iar poarta a alunecat
la loc, închizând accesul spre Marea Galerie. Abia după ce
am deschis din nou poarta, trecând prin zona barajului de
energie, mi-am dat seama că el era anulat. Deci comanda unică
îndepărta obstacolul energetic şi totodată deschidea şi poarta
din piatră care bloca accesul spre Marea Galerie. Ulterior, am
făcut mai multe experimente, mai ales după ce am delimitat cu
precizie zona de acţiune energetică a barajului. Generalul
Obadea a venit şi a atins cu buricul unui singur deget
suprafaţa invizibilă a barierei energetice dar, deşi nu a păţit
nimic grav, totuşi el a fost cuprins de ameţeală şi de o vagă
senzaţie de greaţă. Consilierul prezidenţial american a fost
însă izbit cu violenţă la pământ, deşi contactul între piele şi
zidul energetic nu a fost decât unul foarte fin. Şi-a revenit din
leşin mai târziu, sub îngrijirile medicului. După aceea
nimeni nu a mai dorit să încerce să străbată zidul energetic.
Probabil că cei trei militari care au murit au avut un contact
simultan pe o suprafaţă mult mai mare, care le-a fost fatal.
Problema este că nici în spatele acestei bariere invizibile, adică
între poarta închisă şi zidul energetic, cei care nu îl pot
traversa nu pot rămâne prea mult timp. Am făcut probe cu
câţiva militari şi, după ce am închis poarta şi sistemul
energetic, aceştia mi-au spus că simt o senzaţie de sufocare
care în timp devine din ce în ce mai acută. Am fost deci nevoiţi
să lăsăm deschis atât barajul energetic cât şi poarta de acces,
dar după cum ai văzut am plasat doi oameni de pază şi am
recurs la sistemul de alarmă care previne astfel orice intrare
neautorizată în Marea Galerie. Sistemul cu identificarea
irisului se resetează după cinci secunde de la anularea lui,
care sunt suficiente pentru a traversa linia de intrare în galerie,
dincolo de sistemul culisant al porţii. Vino lângă mine, vreau
să-ţi arăt cum funcţionează poarta.
Cezar a atins uşor pătratul din piatră şlefuită. Imensa poartă,
care avea o grosime cam de treizeci de centimetri şi înălţimea
cât cea a Marii Galerii, adică peste şase metri, se deplasa foarte
silenţios, graţie unui sistem de angrenare pe care nu puteam
să-l identific. Când poarta a închis complet intrarea am
putut să remarc că era perfect şlefuită, însă fără nici o
inscripţie pe suprafaţa ei; era doar un perete imens de rocă
aproape lucioasă, cântărind probabil mai mult de douăzeci de
tone. Ce anume îl făcea, totuşi, să se mişte atât de uşor şi
delicat? Tocmai când căutam răspunsul la această întrebare
cercetând cu atenţie marginea inferioară, am simţit că încep să
respir cu greutate şi că mă cuprinde o vagă ameţeală. Cezar,
care mă urmărea cu atenţie, deschise din nou poarta şi efectul
dispăru la fel de brusc precum apăruse. El îmi citi din ochi
întrebarea.
— Nu ştiu ce anume declanşează acest efect specific. Probabil
este un gen de acţiune interactivă între suprafaţa porţii,
atunci când aceasta este închisă şi bariera de energie, care
afectează corespunzător orice organism viu din acest spaţiu
intermediar. Nu am reuşit să descifrăm nici taina deplasării
porţii, care este gigantică. Dacă priveşti cu atenţie, constaţi
că atunci când se deplasează spre dreapta, ea împinge această
dală de piatră care acoperă spaţiul pe grosimea porţii. Când
culisează la stânga, dala de piatră şlefuită revine şi ea, strâns
lipită de marginea porţii, ca împinsă de un resort. Totuşi, nu
cred că este vorba de o astfel de metodă tehnologică oarecum
primitivă, deoarece totul se desfăşoară într-un mod mult prea
lin şi silenţios. Trebuie să fie o cu totul altă tehnologie.
Generalii americani au venit cu propunerea de a sfărâma
pragul de piatră pentru a vedea ce este dedesubt, însă noi nu
am acceptat aşa ceva. Mi s-a părut o soluţie infantilă. Am
privit cu atenţie calea de rulare a porţii; îmbinările erau
incredibil de exacte şi foarte bine şlefuite. Nu putea pătrunde
nimic printre ele şi nici nu se putea observa ce era dedesubt.
Poarta modelată cu exactitate „ieşea” pur şi simplu din
peretele din stânga al galeriei şi culisa până la peretele din
dreapta, unde se îmbina perfect cu acesta.
— În timp ce făceam aceste experimente şi observaţii după
dezactivarea barierei energetice, unul dintre militarii care
asigurau paza a venit la grupul nostru şi ne-a anunţat că
tehnicienii americani solicitau prezenţa noastră în bază pentru
a ne anunţa ceva deosebit, a continuat Cezar să relateze
evenimentele care s-au petrecut. Unul dintre cei doi generali
americani şi generalul Obadea s-au deplasat repede afară,
unde se afla centrul tehnic de interpretare a datelor. Peste
puţin timp ei mi-au transmis că, în mod straniu, imediat
după dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea în
Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al
ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi
emiţând o mare radiaţie luminoasă. Rostind acestea, Cezar
se îndreptă către ghereta militarilor.
— Să mergem acum, îmi spuse el. E timpul să intrăm în Marea
Galerie. Vei putea să te convingi singur de cele ce ţi-am spus.
Reluă procedura cu recunoaşterea irisului şi astfel am putut
trece pragul porţii, păşind pentru prima dată pe materialul
acela atât de straniu şi foarte special al tunelului antic. În
spatele nostru cei doi militari îşi reluară tăcuţi posturile de
pază.
Chiar la intrarea în Marea Galerie erau două vehicule electrice,
dar noi am preferat să mergem pe jos, pentru ca Cezar să aibă
timpul necesar să-mi relateze ceea ce s-a petrecut, în timp
ce el vorbea, eu studiam cu interes galeria.
La o privire superficială se putea spune că pereţii ei şi solul pe
care călcam erau chiar din piatra muntelui, atent şlefuită.
M-am apropiat de peretele din stânga şi l-am pipăit: era
acoperit cu un material ce părea sintetic, dar în acelaşi timp
crea strania senzaţie că are şi o parte organică în el. Avea
culoarea petrolului, dar adeseori reflexiile sale erau verzi şi
chiar albastru închis. Impresia tulburătoare de ape
provenea de la dungile neregulate care îl brăzdau în toate
direcţiile. Uimitor era faptul că, atunci când ne deplasam ,
dungile îşi modificau şi ele poziţia, lăţimea şi culoarea, dar
acest lucru se petrecea foarte lin, creând impresia că era
doar un efect relativ al mişcării noastre faţă de perete.
Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra
psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei.
Când am remarcat acest lucru, Cezar mi-a spus:
— Şi noi am sesizat acelaşi aspect. Am fost nevoiţi să
măsurăm distanţa totală şi pe segmente a galeriei şi chiar să
plasăm unele indicatoare pe margine.
Într-adevăr, pe partea dreaptă a galeriei se puteau observa
borne care indicau distanţa în metri şi în yarzi de la intrarea
în tunel. Am observat, de asemenea, că materialul era
oarecum aspru la pipăit, dar nu putea fi nici zgâriat şi nici
îndoit. Cezar mi-a spus că rezista la orice tentativă de
rupere, străpungere, zgâriere sau tăiere, indiferent cât de
ascuţit era dispozitivul folosit. În plus, în mod straniu,
flăcările focului erau absorbite înăuntrul său; practic vorbind,
focul nu putea subzista pe acel material.
— Cercetătorii americani nu se pot pronunţa asupra naturii
acestui material, deoarece nu au la dispoziţie nici un
eşantion din substanţa lui. Singurul lucru pe care l-au putut
afirma este că materialul reprezintă o stranie combinaţie între
materia organică şi cea anorganică, însă modul în care
acestea sunt organizate în structura lui internă constituie cel
mai deplin mister pentru ei.
La borna care indica distanţa de două sute optzeci de metri,
galeria cotea brusc spre dreapta, într-un unghi ascuţit.
Nici raţiunea acestei traiectorii nu a putut fi descifrată. La
o distanţă mult mai mare, în depărtare, puteam să întrevăd
o lumină albastră feerică, ce scânteia precum o stea.
Vâzându-mi emoţia de pe chip, Cezar zâmbi şi îmi spuse:
— Acolo se află capătul călătoriei noastre. Dar, într-un fel, el
este totodată şi un început pentru ceva încă şi mai
grandios, conform datelor pe care le cunosc acum.
Modalitatea tehnologică prin care ne-au fost revelate
aceste date este colosală, însă din păcate tu nu poţi să ai
acces la informaţiile respective. Vei înţelege mai bine când
vom ajunge la Sala Proiecţiilor, după cum am convenit să o
numim.
— Înseamnă că au pătruns şi americanii acolo, am spus eu.
— Imediat ce am reuşit să rezolv problema primului scut
energetic, senior Massini a vrut să intre în coridor şi să
ajungă la sala cea mare. Am invocat problemele de risc
crescut, care de altfel au determinat şi moartea celor trei
militari, precum şi necesitatea unui sistem sever de siguranţă
şi alarmă care trebuia dispus la intrarea în coridorul
principal. Nu i-a convenit, dar nu a avut ce face.
Urmăream să trag de timp cât mai mult, dar mai ales să
ajung în sala cea mare fără să fiu însoţit de nici un mason.
Nu ştiam ce voiau ei acolo, dar speram să-mi dau seama
imediat ce aş fi intrat în sală şi aş fi inventariat conţinutul ei.
Înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens
la capătul galeriei mari, dar acesta era şi el protejat de un
ecran energetic.
Într-o pauză de organizare, profitând de absenţa
americanilor şi a lui senior Massini în tunel, am luat un
vehicul electric şi am străbătut singur acest coridor - după
mai bine de cincizeci de mii de ani în care a fost pustiu - ,
până la lumina pe care o observi în depărtare, în faţa ta.
Totuşi, ceea ce vezi tu sclipind este doar reflexia unei
porţiuni din scutul energetic protector al sălii uriaşe în
formă de aulă, la care vom ajunge în curând. După cum vei
remarca, în partea finală galeria mai face un cot în unghi
scurt. Nutream speranţa că puteam să trec şi de această
barieră în mod asemănător ca în cazul primului baraj
energetic. Când am ajuns acolo, am fost copleşit. Galeria
prin care mergem noi acum se deschide brusc într-o sală
gigantică, chiar în inima muntelui, care cuprinde un
imens scut energetic semisferic; la rândul lui acest scut
delimitează Sala Proiecţiilor cu tot ceea conţine ea.
Grandoarea ansamblului era neasemuită, însă tocmai când
mă pregăteam să studiez modalitatea cea mai potrivită de a
pătrunde înăuntru, am fost chemat urgent prin radio la
bază. Vestea pe care urma să o primesc avea să complice
extraordinar de mult lucrurile. Acela a fost un moment
crucial, pe care totuşi nu puteam să-l prevăd.

Mari Tensiuni Diplomatice

Am ajuns repede înapoi în bază şi am intrat în camera


americanilor, unde eram aşteptat şi de generalul Obadea, a
continuat Cezar să povestească. Intervenise un element
neprevăzut, care dădea peste cap toate planurile, atât ale
noastre cât şi ale lui senior Massini. De altfel, venerabilul era
aşezat pe un scaun, mai în spate, adâncit în gânduri.
Probabil că deja îşi făcea noile calcule, reconsiderându-şi
poziţia.
— Aflase ceva presa din România? am încercat eu.
— Mai rău. Ţii minte că venerabilul îmi spusese despre
descoperirea pe care americanii au făcut-o în vecinătatea
Bagdadului? Şi că acolo exista de asemenea o barieră
energetică ce nu a putut fi străpunsă, dar a cărei natură
era identică cu aceea a scutului energetic semisferic care
înconjura marea sală de aici, din Munţii Bucegi?
Am încuviinţat, înclinând din cap. Descoperirea
americanilor nu fusese făcută deloc întâmplător, ci a
urmat anumite indicaţii oferite de acelaşi satelit de spionaj
militar care revelase şi datele pentru harta aproximativă a
structurii din interiorul munţilor Bucegi.
— Ei bine, a continuat Cezar, consilierul american pe
probleme de securitate naţională primise un fax ultrasecret
în care era înştiinţat de faptul că scutul energetic
semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pul-
sând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că
în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezenta
secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de
sud-est a acestuia, apoi teritoriul României, apoi Munţii
Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din interiorul lor,
arătând coridorul Marii Galerii şi scutul energetic semisferic
care pulsa cu putere. Era evident că cele două scuturi
energetice semisferice se aflau într-o directă dar misterioasă
legătură, astfel încât activarea unuia a dus la activarea şi a
celuilalt. Cine ştie, poate există chiar o reţea de astfel de
structuri subpământene în întreaga lume. Vestea proastă
era însă că preşedinţia SUA a fost înştiinţată despre toate
aceste lucruri şi a contactat diplomaţia română prin
intermediul serviciilor secrete de informaţii. În doar câteva zeci
de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Fusese
deja anunţată sosirea iminentă a unei comisii de stat de la
Bucureşti, înfiinţată ad-hoc, care să evalueze situaţia la faţa
locului.
Eram atât de captivat de ceea ce-mi spunea Cezar, încât
nici nu-mi dădusem seama că m-am oprit, ascultându-l cu
toată atenţia. Mai aveam aproape o sută de metri până la
ultimul cot al coridorului şi lumina scutului energetic care
se reflecta de pereţii marii Galerii era acum mult mai
puternică.
— Au vrut să preia controlul la nivelul organismului politic?
am întrebat plin de nerăbdare.
— Iniţial cred că acesta a fost ordinul, dar problema s-a
complicat şi mai mult atunci când au văzut cu adevărat
despre ce este vorba. Temerile mele s-au adeverit, pentru că
politicienii noştrii - cei care aveau dreptul să fie avizaţi asupra
acestor aspecte - au intrat în panică. Era evident că nu
puteau face faţă evenimentelor şi că deciziile aveau mari
şanse să fie luate într-o stare avansată de stres.
Generalul Obadea a fost chemat la Bucureşti; era un
moment foarte critic, care punea în joc însăşi existenţa
departamentului sau cel puţin a structurii lui indepen-
dente. Generalul trebuia să justifice ocultarea acţiunii faţă de
puterea politică la vârf de stat. Acela a fost, poate,
momentul cel mai tensionat al întregii operaţiuni, înainte de
a pleca spre capitală împreună cu cei din comisie. Obadea
s-a sfătuit cu mine şi am decis de comun acord să dezvăluim
toate aspectele, intrigile şi planurile din ultimul an, care
implicau legăturile mele cu senior Massini. Problema cea
mai dificilă era aceea de a găsi exact persoanele potrivite
pentru a face acel raport de importanţă crucială pentru ţară,
pentru că altfel toate intenţiile şi planurile noastre construite
cu atâta grijă până atunci ar fi fost deconspirate iar
urmările puteau fi dintre cele mai nefaste atât în ceea ce
priveşte persoana mea şi a generalului, cât şi în ceea ce
priveşte siguranţa naţională. Între timp, eu fusesem
consemnat la bază, toate lucrările fiind oprite.
Echipa americană a fost izolată într-un cort şi paza
tunelului, precum şi a noastră a fost preluată de un batalion
de intervenţie specială a armatei. Tensiunea diplomatică
creştea din ce în ce mai mult, pentru că presiunile
Washingtonului cereau în mod imperios comunicarea cu
generalii de la Pentagon şi mai ales cu consilierul pe probleme
de securitate.
În acele momente, nimeni nu ştia încă ce se află în marea
sală care era protejată de scutul energetic. Se sistase orice
iniţiativă şi orice operaţiune de cercetare. Nimeni nu avea
voie să umble prin bază cu excepţia patrulelor de pază.
Noua stare de lucruri era coordonată de doi generali de
frunte ai armatei române, care menţineau permanent
legătura cu cele mai înalte structuri politice din România. Ei
bine, în toată această conjunctură extrem de tensionată,
singurul personaj care a reuşit să se „strecoare” în afara
bazei, ca urmare a unui ordin foarte special sosit de la
Bucureşti, a fost senior Massini. Din acel moment nu l-am
mai văzut, dar crede-mă că i-am simţit din plin influenţa în
modul cum s-au desfăşurat ulterior lucrurile. Mă refer la
lupta surdă, dar foarte aprigă, din culisele diplomaţiilor
română şi americană, precum şi la natura deciziilor politice
care au fost luate după aceea, în legătură cu operaţiunea de
aici, din munţi. Totul s-a petrecut foarte repede; sunt doar
opt zile de la acele evenimente.
Ascultând relatarea lui Cezar eram foarte mirat de
întorsătura pe care o luaseră lucrurile dar mai ales pentru
că eu mă aflam totuşi acolo, ca şi cum nimic din ceea ce
aflam nu s-ar fi petrecut în realitate.
— Dacă eu sunt aici şi dacă voi, aşa după cum înţeleg, aţi
reuşit să pătrundeţi în Sala Proiecţiilor, atunci înseamnă
că generalul Obadea a avut succes la Bucureşti.
Cezar zâmbi enigmatic.
— În mare măsură răspunsul este afirmativ. Succesul a
constat mai ales în aducerea faptelor la cunoştinţa unor
persoane cu o mare probitate morală, care în plus sunt
animate de un profund sentiment de patriotism. A fost
convocată o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării - CSAT. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de
cele ce au aflat. S-a creat atunci, în mod spontan, un intens
val de simpatie pentru general şi pentru acţiunile lui şi s-a
hotărât pe loc continuarea cercetărilor sub comanda totală
a generalului şi a mea. Cu toate acestea, criza diplomatică nu
fusese încă deblocată. Staff-ului american i s-a permis să
părăsească ţara a doua zi, însă echipa de cercetători şi
specialişti, precum şi toată logistica şi aparatura au fost
reţinute în continuare. Pe moment am crezut că lucrurile erau
rezolvate şi aproape că mă bucuram că se petrecuseră aşa,
deoarece nu mai era nevoie să mă prefac ori să cedez mai
mult sau mai puţin în faţa cererilor venerabilului şi a elitei
masonice. Din păcate, forţa de influenţă a acestora şi
presiunile pe care le exercitau pe cale diplomatică erau
enorme.
Ajunsesem împreună cu Cezar la capătul coridorului, care
cotea din nou brusc, de această dată spre stânga şi doar
pentru circa patru metri. Spectacolul care ni se înfăţişa
ochilor era cu adevărat grandios. Cupola gigantică pe care o
forma scutul energetic avea o culoare splendidă de albastru
irizant, fiind străbătută continuu de flash-uri intense alb-
strălucitoare. Deşi Cezar îmi spusese că Sala Proiecţiilor nu
era izolată de exterior printr-o poartă, ca şi în cazul marii galerii,
totuşi nu se putea vedea nimic în interiorul ei prin scutul
energetic. Coridorul se termina brusc într-o sală imensă,
scobită în roca muntelui ca o semisferă. De la pragul
coridorului până la scutul energetic nu erau mai mult de
şapte-opt metri, în acel interval, de o parte şi de alta a
coridorului erau aliniate patru vehicule electrice. Cupola pe
care o realiza scutul energetic era inclusă în cavitatea
semisferică din munte, dar am observat că zona din spate
făcea front comun cu peretele din rocă. Am apreciat că
diferenţa de nivel între cupola scutului şi tavanul sălii era de
aproximativ zece metri. Lumina feerică pe care o emana scutul
energetic se reflecta în minunate sclipiri şi umbre pe pereţii
stâncoşi ai muntelui. Frumuseţea şi grandoarea acelui
tablou era parcă nepământeană şi îmi înfiora inima de
emoţie şi încântare.
— Cum ai reuşit să pătrunzi înăuntru? l-am întrebat pe Cezar,
profund tulburat de intensitatea trăirii pe care mi-o provoca
acea privelişte.
— Să ştii că este mult mai simplu decât te-ai putea aştepta.
Probabil că cei care au proiectat întregul ansamblu au
considerat primul baraj o adevărată „piatră de încercare”
pentru eventualii pretendenţi, apreciind că el era suficient
pentru securitatea întregii structuri. Trebuie să recunosc că
au avut dreptate: nimic nu poate trece de primul baraj
energetic dacă nu este o conştiinţă superioară, profund
benefică. Chiar şi în cazul unei deflagraţii atomice ansamblul
este foarte bine protejat de munte; poate tocmai de aceea
Marea Galerie începe brusc, mult în interiorul acestuia. Nu-
mi dau seama, însă, cum au reuşit să realizeze tehnologic
întreaga lucrare.
Când am primit noile ordine de la Bucureşti am fost foarte
bucuros. Intuiam că lupta abia începea, dar cel puţin aveam
un sprijin politic important, precum şi conducerea
operaţiunii. În aceeaşi zi am intrat în Sala Proiecţiilor pe
care o ai în faţă. Atunci am fost singur şi am aflat misterul
teribil care este ocultat de cincizeci de mii de ani. Cu greu îţi
poţi închipui sentimentele pe care le-am încercat în acele
momente. Totuşi, unele aspecte nu ţi le pot destăinui.
— Ai mai menţionat acest număr de ani şi înainte, l-am
interpelat eu pe Cezar. De unde ştii că aceasta este perioada
de timp de când datează tot ceea ce este aici?
— A fost rodul examinării ştiinţifice ulterioare a unor date pe
care „ei” ni le-au oferit şi pe care le vei putea vedea şi tu
imediat, după ce vom intra în sală. În ultima săptămână s-
au petrecut toate evenimentele pe care ţi le relatez. Multe
dintre ele s-au desfăşurat foarte repede iar schimbările de
situaţie au îmbrăcat uneori forme dramatice, îţi voi povesti
totul aici, înainte să intrăm în sală, pentru că acolo vei fi
foarte captivat de ceea ce vei vedea. Ne-am oprit la linia de
demarcaţie dintre Marea Galerie şi aula gigantică din
interiorul muntelui, care adăpostea scutul energetic
semisferic. Îl ascultam pe Cezar în timp ce priveam fascinat
la sclipirile nepământene de pe suprafaţa albastră a
semisferei.
— După decizia CSAT de a se continua cercetările sub
conducerea Departamentului Zero, am pătruns de mai multe
ori în Sala Proiecţiilor şi am inventariat totul, împreună cu
echipa noastră de specialişti, a spus Cezar. A doua zi, însă, au
început să sosească primele semnale contradictorii de la
puterea politică. Ordinele se succedau unele peste altele,
se anulau reciproc, erau când vehemente, când evazive şi
trădau o mare tensiune. Puteam bănui că acolo este
teatrul unei adevărate bătălii. Transmisesem deja pe o linie
de telefon securizată rezultatul descoperirilor noastre din
Sala Proiecţiilor. Se pare că acesta a fost fitilul care a aprins
„bomba”. Generalul Obadea mi-a povestit acum două zile,
după ce s-a întors de la Bucureşti, că membrii CSAT erau într-
o şedinţă continuă, menţinând legătura cu noi. Ei au
hotărât să facă publică această descoperire formidabilă
din munţii României după ce în prealabil au dezbătut
problema pe toate feţele. Generalul Obadea fusese inclus în
structura CSAT şi a avut un cuvânt greu în favoarea
declaraţiei pe care statul român urma să o facă lumii
întregi. El mi-a spus că au fost câţiva membri ai CSAT care
s-au opus cu vehemenţă, însă aceştia erau în minoritate.
Spiritele s-au încins atât de mult, încât la un moment dat
acele persoane s-au ridicat şi au părăsit sala. Consilierii
preşedintelui erau într-un continuu du-te-vino,
transmiţând informaţiile de la biroul de relaţii diplomatice
externe la şedinţa CSAT.
Atunci când diplomaţia americană a fost informată că
România va transmite un comunicat mondial de presă de
o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un
haos. Generalul mi-a relatat că nu mai văzuse niciodată o
asemenea agitaţie şi atâta panică printre diplomaţi.
Nimeni nu ştia cauza, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva
foarte grav şi important. La un moment dat preşedintele a
fost chemat pentru a avea o convorbire telefonică directă
cu Casa Albă; aceea a fost o discuţie foarte specială şi
ultrasecretă. El nu a revenit mult timp după aceea, dar a
transmis că spre Bucureşti se îndrepta deja o delegaţie
americană la cel mai înalt nivel diplomatic
Informaţiile zburau cu iuţeala vântului, în câteva ore
fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului
român cu organismele financiare internaţionale. Se
aştepta din clipă în clipă ordinul care să declare starea de
urgenţă în zona montană şi, de asemenea, în capitală.
Ministrul Apărării dăduse ordinul de alarmă generală pen-
tru ofiţeri. Au fost momente de mare panică şi chiar de
teroare printre cei angrenaţi în operaţiune, deoarece
nimeni nu cunoştea cauza reală care declanşase acea stare
de lucruri.
Discuţiile dintre oficialii americani şi partea română s-au
efectuat fără translator. Ele au fost atât de violente, încât
nu puţine au fost momentele de criză în care diplomaţii
strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple
ameninţări cu represalii. Partea bună era că celelalte state
ale lumii nu cunoşteau încă nimic din această problemă;
ori, americanii ştiau prea bine că existau oricând câteva
ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România
pentru a susţine declaraţia acesteia.
— Ce voiau să spună în declaraţie? am întrebat eu curios.
— În esenţă, aceasta ar fi cuprins principalele date despre
descoperirea din Munţii Bucegi, punând totodată la dispoziţia
întregii lumi dovezi, fotografii şi alte elemente esenţiale
pentru clarificarea diferitelor aspecte legate de această
structură din interiorul muntelui. Ar fi fost invitaţi cei mai
mari oameni de ştiinţă pentru a efectua studii şi cercetări şi s-
ar fi mobilizat toate resursele pentru rezolvarea numeroaselor
enigme cu care ne confruntăm acum. Însă cel mai important
aspect l-ar fi constituit dezvăluirile cu privire la trecutul extrem
de îndepărtat al omenirii şi la istoria reală care a fost aproape
complet contrafăcută, în plus, mai existau unele elemente
foarte delicate, pe care nu ţi le voi putea dezvălui decât parţial.
— Dar de unde se ştiau toate acestea?
— Vei vedea imediat. Mai ai puţină răbdare. Americanii au
reacţionat cu vehemenţă, deoarece acea declaraţie ar fi
spulberat într-o clipă influenţa lor planetară şi mai mult decât
atât, ar fi putut arunca într-un adevărat haos economia şi
societatea ţării lor, poate chiar a întregii lumi. De fapt, acesta
a fost motivul principal pe care ei l-au invocat, acela de a nu
produce panică şi a nu bulversa populaţiile de pe Pământ. Se
pierdea însă din vedere că această posibilă stare de angoasă
şi perturbare socială ar fi apărut ca un rezultat direct al
minciunii şi manipulării care a fost întreţinută în mod
deliberat de-a lungul secolelor de către clasele conducătoare şi
mai ales de către organizaţia masonică.
Printr-un canal diplomatic foarte special s-a primit chiar şi o
intervenţie personală a Papei, care îndemna la o mare
cumpătare înainte de a face acest pas fundamental pentru
omenire. Vaticanul fusese deja înştiinţat de americani, fiind
considerat de aceştia un posibil aliat pentru a bloca
dezvăluirile, în mod straniu, deşi prezentarea acestor aspecte
către lumea întreagă ar fi redus considerabil puterea
Vaticanului şi influenţa lui asupra credincioşilor creştini, Papa
nu a luat totuşi o poziţie fermă împotrivă, ci a îndemnat la buna
cumpănire a aspectelor pro şi contra înaintea prezentării
declaraţiei. El a transmis chiar că va pune la dispoziţia
statului român anumite documente străvechi din Arhiva
Secretă a conducerii papale, care sunt de o mare importanţă
pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi.
În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii
şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de colaborare
româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau
interesele ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni,
dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a
dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în
viitor. A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza
înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu
maximă promptitudine o echipă de comando american cu
toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul
bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe
probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte
bine trasate. Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care
l-au amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au
instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi
supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele
următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei
putea avea acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte
acolo.

Sala Proiecţiilor

Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina


brusc în aula gigantică din interiorul muntelui, care măsura
în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am
apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care
practic era delimitată de scutul energetic, avea dimensiuni
ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii
Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai
mult.Ea îmi apărea ca fiind imensă. De la capătul coridorului
până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapte-
opt metri; această distanţă era delimitată de două borduri din
acelaşi material care învelea şi coridorul. Bordurile înaintau
până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o
parte şi de alta a acestor borduri erau plasate cele patru
vehicule electrice.
Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă
pistă, delimitată de borduri. Aceea mi s-a părut clipa
adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de
zeci de mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini
care au avut acces la revelarea enigmei lui.
— Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de
restul cavităţii din munte şi, de asemenea, de a proteja de
diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcându-
mă astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură
cale de acces necondiţionat, ca o uşă, exact în faţa ta.
Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul
energetic, porţiunea din scut care era delimitată de cele două
borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut
complet, marcând astfel cu precizie conturul unei intrări
înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în interiorul marii
săli, urmat îndeaproape de Cezar. În spatele nostru scutul
a redevenit compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura
porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a scutului s-ar fi
acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă
de penetrare. Totuşi, materia organică sau anorganică ce intra
în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului baraj
energetic, dar nici nu-l putea străpunge. Scutul era
precum o proiecţie holografică perfectă, însă consistenţa lui
era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în
cazul materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa
scutului nu mai avea aceeaşi culoare albastră, ci alb-aurie,
reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea
absolut deloc ochii. Am observat că, spre deosebire de marea
aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era aproape
circulară.
Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciudat efect
optic mi se părea gigantic precum spaţiul cosmic. Solul era
acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar
aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui
a unor nuanţe mirifice de culoare turcoaz. Aveam certa
impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea
ce vedeam nu corespundea cu valorile şi dimensiunile uzuale
ale civilizaţiei în care trăiam şi cu care mă obişnuisem.
Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate
a sălii, diametral opusă locului în care ne aflam noi. Pe
jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele
din rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la
nivelul solului, ca în zona din faţă prin care am intrat, ci se
curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri
înălţime de la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala
Proiecţiilor avea jumătatea din spate a circumferinţei
acoperită de zidul de rocă a muntelui .
În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece
doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de
tunel: una drept în faţă, iar celelalte două simetric, de o
parte şi de alta a acesteia. Erau luminate difuz, într-o nuanţă
verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc cu
claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia
dintre cele trei galerii existau şi alte dispozitive. Am putut
să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca
şi intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare
tunel.
M-am întors nedumerit către Cezar.
— Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? De ce? Unde
duc aceste tunele? — Aceea este zona în care tu nu ai acces.
Este strict interzisă prin protocolul secret care a fost
semnat între statul român şi SUA. Îţi pot furniza unele
informaţii generale în această direcţie, dar anumite lucruri
VEDERE DE SUS A AULEI DIN INTERIORUL MUNTELUI

trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp de


acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi
undeva, în dreapta mea.
M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră,
în formă de „T”, care erau dispuse de-a lungul peretelui,
urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o
înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de
deasupra erau tăiate în relief, cu o uimitoare precizie, semne
diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum
cu caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista
decât o singură linie de astfel de semne pe grosimea fiecărei
mese. Scrierea era complicată, dar conţinea şi simboluri mai
generale, cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau
vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o uşoară radiaţie
fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.
Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele
am putut vedea diferite obiecte a căror utilitate nu o
cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice,
servind anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre
acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe translucide,
care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara
mesei, direct pe sol. Cutiile erau dintr-un metal lucios,
argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încercat să mişc una
dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine
erau extrem de flexibile şi uşoare, iar în interior puteam
observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau” pe toată
lungimea lor. Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar
cu un strat de praf foarte fin de culoare portocalie. Cezar mi-
a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au
fost trimise pentru o analiză preliminară la laborator, în
bază, dar încă nu se primise nici un rezultat.
Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul distinctiv care
i-a determinat pe cei din echipa de cercetare să dea numele
de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul muntelui.
Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan
pe suprafaţa ei o proiecţie holografică care prezenta aspecte
dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale
colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de
aproape doi metri şi jumătate. Datorită faptului că mesele
erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae
proiecţie a hologramelor. Am aflat de la Cezar că suprafaţa
dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită avea în centru
o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în
lungime, paralelă cu latura mare a mesei; din fanta
respectivă apăreau proiecţiile holografice.
— Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar.
Proiecţiile rulează singure, însă în acelaşi timp ele sunt
interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa
mesei.
Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de
echipele din bază şi am urcat câteva trepte până am ajuns cu
trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime de
aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era
acoperită cu o peliculă dintr-un material ca sticla care nu era
însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul
şi trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa
acelei pelicule lucioase, de culoare albastru închis cu tentă
fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari,
delimitate prin linii drepte, verticale şi orizontale, care formau
un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care formau
holograma, într-un fascicul perfect coerent. Se pare că
domeniul respectiv era biologia, deoarece în faţa ochilor mei se
derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindu-
mi complet necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate,
care era şi cel mai mare, şi holograma a început să înfăţişeze
structura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat
curând seama că era vorba despre propriul meu organism,
după un semn specific pe care îl aveam pe braţ. Deşi nu mă
mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor
zone ale trupului meu care se rotea mereu, fiind prezentat din
diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel pătrat,
reveneau imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm
degetul în interiorul pătratului, imaginea pătrundea în
interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor
interne, în funcţie de poziţia degetului pe suprafaţa
pătratului. Am constatat că, deplasând degetul într-un
anumit fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a
zonei pe care o observam. Uluirea mea nu cunoştea
margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni
incredibil de mici, trecând de celulele individuale, de nucleul
lor şi ajungând până la domeniul molecular. Credeam că
visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a
propriului mei ficat, care era prezentată la o dimensiune
enormă. În câteva clipe depăşisem cu mult până şi cele mai
îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani.
Imaginea înfăţişa mai mult un fel de nor energetic care îşi
modifica mereu culoarea, probabil datorită schimburilor
energetice care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui
puncte observam un fel de condensări, legate între ele printr-
un fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea
puteau fi cafenele moleculare. Când am mers însă mai
departe cu rezoluţia şi am intrat în domeniul atomic,
imaginea s-a fixat pe unul dintre atomi, dar a devenit
nesigură şi s-a blocat. Vedeam atunci ceea ce interpretam
a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un centru
foarte mic şi luminos.
Uluit, am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată
pătratul respectiv se lumina în portocaliu şi în interiorul
lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am parcurs
fascinat mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile
ale vieţii de pe alte corpuri cereşti. Am constatat că, dacă
atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite,
imaginea holografică căpăta automat specificul unei
analize ştiinţifice foarte complexe, prezentând moleculele
de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de
compatibilitate între ele. Imaginile erau însoţite pe lateral de
linii verticale din scrierea ciudată, care probabil erau
observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era
efectuată. Acestea erau dinamice şi prezentau în
succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de
viaţă. În final apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca
o combinaţie între cele două informaţii genetice.
Am coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai
judece coerent, începuseră să-mi apară gânduri stranii,
de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar un
joc în vis. Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi
linişti treptat tendinţele paranoice care fuseseră declanşate
cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de
avansul tehnologic la care avusesem acces într-un timp
foarte scurt. Mi-am revenit în câteva minute şi am zis:
— Aici poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape
că nu-mi vine să cred că au atins un nivel tehnologic atât de
avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii.
Când îmi răspunse, Cezar era foarte serios.
— Oricât ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu
avem nici un indiciu. Este ca şi cum au dorit să ne lase toată
această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu au vrut să
ştim cine au fost. Singurul aspect pe care-l putem bănui este
acela că, probabil, erau foarte înalţi. Altfel nu putem
explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor
de aici. Totuşi, poţi să fii mândru, căci în ultimii cincizeci
de mii de ani ai fost primul care ai investigat masa „biologiei”
şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special
metoda încrucişărilor. Interesant, cercetătorii noştri nu
descoperiseră încă varianta atingerii simultane a pătratelor.
E drept, însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp
foarte scurt. La urma urmelor, sunt doar cinci-şase zile de
când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu
efectiv.
Am mers mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la
jumătate, erau dispuse câte cinci mese uriaşe, cam la şapte
metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid prin
dreptul fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa
mea acolo era limitată în timp. De altfel, aducerea mea la
bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul speciale a
generalului Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut
dispune acea măsură.
În Sala Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei americani.
Cele trei tunele uriaşe din spatele sălii erau păzite de câte o
pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurau supravegherea
generală a sălii.
— Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze
nimic atunci când sunt singuri, mi-a explicat Cezar.
— Bine, dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume?
am întrebat contrariat.
— Acesta este protocolul, în plus, aşa cum ţi-am spus, există
unele elemente pe care nu pot să ţi le destăinui, dar ele sunt
în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă.
Mi-am continuat „pelerinajul” rapid prin dreptul fiecărei
mese. Erau proiecţii din domeniul fizicii, cosmologiei,
astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care
prezenta caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente
- care nu toate aveau aparenţă umană - şi un domeniu al
religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu
seama într-un timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar
fi necesitat studiul continuu al unor numeroase echipe de
oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar
putea epuiza. Totul îmi crea mai curând impresia unei
formidabile biblioteci a universului, care fusese sintetizată în
mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată
atât din punct de vedere spiritual, cât şi tehnologic.
M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de
podium înalt de circa doi metri şi jumătate, având cinci trepte
care uşurau accesul pe suprafaţa lui. Întreaga construcţie
era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am
urcat treptele împreună cu Cezar şi am ajuns în faţa unui
dispozitiv care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintr-
un material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ
trei metri şi jumătate şi lată de un metru şi jumătate. De
fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior
mai multe instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza
cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de platformă, iar mai
sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la
capete.
— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o instalaţie de
emisie mentală, a spus Cezar, un posibil amplificator al
energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului”. Este
structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei.
Senzorii metalici pe care îi vezi mai sus se potrivesc perfect pe
capul unui om înalt de aproximativ trei metri şi jumătate,
care stă aşezat pe această platformă. Din păcate, nu am
avut încă posibilitatea să ne dăm seama cum lucrează.
Trebuie făcute anumite adaptări, dar în perioada următoare
vor sosi mai multe transporturi americane cu aparatură de
ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a începe o
cercetare sistematică a întregului loc.
— Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest
dispozitiv? am întrebat eu cu mult interes. Cred că îi acordau
foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia
centrală în sală.
— Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire.
Probabil că fiinţa care se conecta la senzori în interiorul
cilindrului era capabilă să controleze energii psihice foarte
mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi
este imposibil să-mi dau seama cu precizie care era ţinta
acelor energii.
Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel
podium. La o distanţă de vreo cincisprezece metri pe aceeaşi
linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este
considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea
forma pătrată cu latura cam de un metru şi se sprijinea pe
un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd
prea bine ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi
celelalte obiecte din sală, avea o înălţime respectabilă,
puţin deasupra capului meu.
Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am
rămas uluit de modul în care fusese conceput. Era foarte
complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor
de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau
reprezentate de simboluri geometrice precise, având culori
diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau
cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau
două fante paralele din care ieşeau în afară, pe o înălţime
de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care
noi le-am putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse
în poziţia inferioară, la baza fantelor şi în mod clar ele puteau
culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia
a fost un pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a
tabloului de comandă, spre colţul de jos. În mijlocul acestuia
se afla un „buton” roşu, reprezentat de un cerc, cu mult
mai mare decât restul semnelor de pe tablou. Am estimat
diametrul cercului cam la zece centimetri. El era încadrat de
o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din
aceeaşi scriere necunoscută. Era singura zonă de pe tablou
care era însemnată în acest fel.
Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut
nimic de pe tabloul de comandă şi cu atât mai puţin
„butonul” roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe
deasupra pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a
rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ doi metri de
tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o
imagine a Pământului luată din atmosferă, de la vreo
douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu
emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică,
însă am observat cu surprindere scurgerea unor imense
cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a
rămas liber. Apoi peste imaginea din hologramă s-a
suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului argintiu cu
marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe
tabloul de comandă. Butonul clipea intermitent, în timp ce
semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză,
schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din
solul teritoriului care azi cuprinde întreaga Românie şi o
mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai
mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direcţiile,
îndreptându-se către munţi şi către podişul Transilvaniei.
Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum,
într-un timp foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic,
o nouă mare, din care apăreau doar în unele zone vârfurile
munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.
În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a
stabilizat pe imaginea hologramei, fără să mai clipească.
Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut
proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe
tabloul de comandă care au început să culiseze încet spre în
jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de
pe teritoriul ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau
spre sud doar spre un singur punct, pe care l-am localizat
undeva în masivul Retezat, cel mai probabil în zona munţilor
Godeanu. Întreaga mare de apă s-a scurs în pământ prin
acel loc şi din nou teritoriul României apărea uscat, cu
formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în
zona de curbură a munţilor carpatici, la o anumită distanţă
de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am
observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am
apreciat-o la aproximativ treizeci de kilometri, însă nu mi-am
putut da seama ce reprezenta ea. În plus, zona Deltei nu
exista şi, de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş
imens care se întindea spre Orientul Apropiat.
În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de
brusc cum apăruse. L-am privit uluit pe Cezar.
— Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare”, nu-i aşa? îmi
zise el râzând. Procedeul este asemănător şi pentru toate
celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod
special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu.
Se pare că există, totuşi, un sistem de siguranţă; cei din
echipa de cercetare au identificat până în prezent o
succesiune de trei etape complicate care trebuie realizate pe
comenzile tabloului, pentru ca apăsarea butonului roşu
să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care l-ai urmărit în
sinteză. Modalitatea prin care „ei” ne învaţă este foarte
practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că aceste instalaţii
menţin - într-un fel care deocamdată ne este complet
necunoscut - un echilibru energetic esenţial pentru zona
tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care
se poate petrece dacă acest echilibru este afectat.
Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu
Cezar mai departe, spre capătul sălii. După mesele uriaşe
de proiecţie în formă de „T”, pe laturile sălii am văzut că
erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din
care ieşeau în lateral ramificaţii din metal, de forme diferite
şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a putut
să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia
acelor dispozitive uriaşe, care creau mai curând impresia
unor antene gigantice.
La o distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă
am ajuns la un pătrat foarte mare, delimitat în materialul
de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei metri, iar
suprafaţa lui, perfect netedă, era de culoare galben-aurie. În
mijloc era un mic dom, cu înălţimea de aproximativ
cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea
superioară, înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa
pătratului se afla un recipient de forma unei amfore antice,
cam de jumătate de metru înălţime.
— Conţinutul amforei reprezintă unul dintre punctele forte
ale descoperirii, mi-a explicat Cezar. Personal, înclin să cred
că aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare venerabilul
Massini pentru el şi pentru elita masonilor.
Amfora nu avea modele şi nici inscripţii. Se vedea că era
fabricată dintr-un metal special, de culoare roşiatică şi nu
avea toarte. Capacul elegant nu lăsa să fie văzut
conţinutul. Cezar l-a ridicat şi atunci, aplecându-mă
înainte am putut discerne în interior un praf strălucitor,
foarte fin, de culoare albă. În mod curios, pereţii interiori ai
amforei radiau discret o uşoară lumină albastră, care
scotea şi mai mult în evidenţă sclipirile aproape magice ale
pulberii albe.
— S-a analizat o mostră din această pulbere, mi-a explicat
Cezar. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să
constate că ea reprezintă o structură cristalină
necunoscută a aurului monoatomic. Acesta reprezintă un
derivat al aurului, care are culoarea alb-strălucitoare şi
atomii plasaţi într-o reţea bidimensională, spre deosebire de
aurul obişnuit, care are culoarea galbenă şi atomii plasaţi
în reţea tridimensională. Pulberea de aur monoatomic
este foarte dificil de obţinut, mai ales în formula de puritate
foarte mare, aşa cum o prezintă unele texte antice şi
puţinele referiri alchimice autentice din perioada Evului
Mediu. Practic vorbind, ştiinţa actuală nu a putut obţine
până în prezent această puritate extraordinară a pulberei de
aur monoatomic, dar chiar şi în acest caz au fost observate
efecte terapeutice incredibile asupra ţesuturilor vii, în
special în ceea ce priveşte capacitatea lor de regenerare. De
aceea există încă foarte puţine surse de informare cu privire
la tehnologia de obţinere a aurului monoatomic şi din câte
am înţeles de la unul dintre savanţii americani, există un
mare interes din partea NASA pentru cercetarea în această
direcţie, întrucât au fost investite fonduri uriaşe.
Nu auzisem niciodată, până în acel moment, despre aurul
monoatomic şi nici nu îmi era prea clar la ce poate fi
întrebuinţat.
— Dar de ce manifestă unele persoane aşa mare interes
pentru această pulbere? l-am întrebat pe Cezar. L-ai anunţat
pe senior Massini de existenţa aurului?
— Venerabilul era informat încă înainte de a se pătrunde
aici despre pulberea din amforă. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde
avea elita masonilor asemenea surse de informare, dar în mod
sigur ea cunoştea de mult existenţa pulberei monoatomice în
acest loc. M-am întrebat şi eu de ce senior Massini era atât
de interesat să intre în posesia ei. Am discutat cu savanţii
noştri şi cu cei americani, care se pare că sunt mai în temă
cu acest subiect. Mi-au spus că, în forma ei pură, pulberea
stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi
energetice la nivel celular şi mai ales la nivel neuronal. Cu
alte cuvinte ea provoacă un proces foarte accelerat de
întinerire. Ei mi-au destăinuit că, teoretic, un om poate să
trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani, cu
condiţia să consume, la anumite intervale de timp şi într-o
cantitate bine determinată, această pulbere. Este uluitor
şi aproape de neconceput pentru condiţia şi mentalitatea
omului contemporan, dar aceasta explică multe aspecte
enigmatice din istoria omenirii, legate de longevitatea
incredibilă a unor personaje importante şi, de asemenea,
luminează intenţiile ascunse ale elitei mondiale a masonilor.
Îmi pierise graiul de surpriză. Am rămas ţintuit în loc,
aşteptând şi alte explicaţii de la Cezar. — Tehnologia
modernă nu ne permite încă să obţinem puritatea pulberii
monoatomice, care este necesară pentru declanşarea
procesului energetic general de revitalizare şi întinerire a
trupului. Mai mult decât atât, analiza eşantionului din
această pulbere a arătat că atomii de aur sunt dispuşi într-o
reţea plană, dar ei sunt combinaţi cu atomii unui
alt element care nu este cunoscut încă pe Pământ. Aceasta
complică şi mai mult lucrurile, deoarece nu se ştie ce alte
caracteristici prezintă pulberea, în afara celor menţionate în
textele din antichitate, pe care de altfel savanţii conservatori
le ignoră în totalitate.
Cezar m-a îndemnat să păşesc pe suprafaţa pătratului, în faţa
micului dom din centru.
— Aceasta va fi una din marile surprize pe care le vei avea în
această sală, dacă crezi că te mai poate impresiona ceva în
acest moment, a glumit el.

Am văzut atunci, proiectată din fanta domului, o imensă


hologramă cu elemente în mişcare. Am înţeles aproape
imediat că erau redate sintetic aspectele principale ale
trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la
originea sa. Am putut să mă conving astfel, în mod foarte
clar, de falsitatea teoriei evoluţioniste a lui Darwin în ceea ce
priveşte specia umană. Eroarea ei fundamentală nu consta
atât în concepţia pe care a promulgat-o, ci mai ales în
necunoaşterea unor elemente concrete care s-au petrecut
pe Pământ într-un trecut uluitor de îndepărtat, elemente
pe care eu le-am vizionat atunci într-o sinteză care a fost
realizată într-un mod excepţional de inteligent şi totodată
profund intuitiv. De emoţie, am simţit că mi se înmoaie
picioarele şi m-am aşezat în genunchi, privind în continuare
imaginile reale ale celor mai importante evenimente din istoria
omului, incluzând adevărata sa origine care naşte atâtea
controverse în zilele noastre. Din păcate nu mi s-a permis
să relatez în această carte anumite aspecte esenţiale ale
trecutului planetei noastre, pe care le-am vizionat într-o
formă condensată, exact aşa cum au avut ele loc, cu zeci şi
sute de mii de ani înainte. Aceasta a fost condiţia pe care
Cezar m-a rugat să o respect, pentru a ne încadra în termenii
acordului bilateral ultrasecret dintre România şi SUA.
Mărturisesc cu sinceritate însă, că după aprecierile mele,
90% din ceea ce se cunoaşte în mod oficial la ora actuală
despre istoria omenirii este fals şi contrafăcut, în mod
incredibil, ceea ce este considerat că s-a petrecut cu adevărat
este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele
care umplu cărţile de poveşti şi sunt considerate de
majoritatea oamenilor un produs al fanteziei debordante,
sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie
„inversiune” a cauzat de-a lungul timpului multe probleme
şi conflicte între oameni.
Majoritatea ideilor şi presupunerilor arheologilor şi
oamenilor de ştiinţă sunt false, chiar dacă dovezile care au
rămas sunt uneori foarte evidente pentru a le modifica
părerile eronate. Unele „fantezii” ale savanţilor şi cercetă-
torilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei dinozaurilor
acum şaizeci şi cinci de milioane de ani sau considerarea
vechilor continente ale Atlantidei şi Lemuriei ca fiind un mit,
sunt acum complet spulberate, pentru că eu am văzut atunci
şi acolo, cât se poate de clar,cum s-au petrecut lucrurile în
realitate! Probabil, însă, că pentru mulţi oameni de ştiinţă
este mult mai confortabil să „doarmă” liniştiţi, în loc să accepte
provocarea necunoscutului şi să-şi recunoască limitele.
Din când în când, atunci când ajungea la un moment notabil
în timp, proiecţia holografică păstra imaginea evenimentului
dar pe fundal apărea harta cerului, cu poziţiile marcate ale
principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv.
Cezar mi-a explicat că aceasta s-a dovedit o metodă foarte
simplă de datare istorică, pentru că savanţii nu au avut altceva
de făcut decât să suprapună acele poziţii ale astrelor cereşti
peste poziţia lor actuală, obţinând astfel perioadele relative
de timp când s-au petrecut acele evenimente. Problema era
că perioada de timp acoperită de proiecţiile holografice era
enormă, de mai multe sute de mii de ani, ori ciclul
precesional al Pământului de 25.920 de ani aduce
constelaţiile - în poziţia lor relativă faţă de planeta noastră - pe
aceeaşi poziţie la perioade care sunt multipli de 26.000 de
ani. Soluţia era să se urmărească proiecţia holografică de la
început până la sfârşit şi să se observe câţi „ani platonicieni”
(de aproximativ 26.000 de ani fiecare) sunt astfel evidenţiaţi.
Aşa, de pildă, s-a putut ajunge la concluzia că ansamblul din
Munţii Bucegi a fost construit acum 50-55.000 de ani în
urmă, deoarece a fost proiectată chiar imaginea Marii
Galerii şi a sălii principale, cu toate obiectele exact aşa cum
le-am găsit noi, având pe fundal poziţia constelaţiilor faţă de
Pământ. După aceea imaginea a mai apărut o dată, ca punct
de reper, pentru a semnifica trecerea a două perioade
cosmice de precesie a echinocţiilor.
„Lecţiile” erau uşoare şi totuşi extrem de bulversante prin
conţinutul lor. Am văzut adevărul despre vechea civilizaţie
egipteană şi despre felul în care au fost construiţe marile
edificii de pe teritoriul Egiptului, adevăr care este în totalitate
altul decât inepţiile susţinute în prezent de egiptologi. Am
văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost
germenii civilizaţiei umane care a urmat marelui diluviu şi care
a populat mai apoi teritoriul Europei, Asiei şi Africii, însă nici
aceste aspecte nu mi s-a îngăduit să le revelez deocamdată,
întrucât implică unele realităţi mult prea şocante pentru
mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului contemporan.
Iniţial am crezut că proiecţia holografică îmi va arăta trecutul
omenirii, începând de la originile sale şi până în momentul
construirii ansamblului din Munţii Bucegi. Mai apoi am văzut
că proiecţiile prezentau derularea principalelor aspecte istorice
ale evoluţiei diverselor rase pe planeta noastră până în
secolul al V-lea d.H. Aceasta însemna fie că uriaşii care au
construit întregul dipozitiv din interiorul muntelui stăpâneau
foarte bine accesul la clişeele temporale, fie - ceea ce pare
mai probabil, datorită imensei perioade de timp care a fost
acoperită de proiecţia holografică - că ei „actualizau” într-un
mod misterios bagajul informaţiei holografice. Se pare că
ultima astfel de actualizare a avut loc în apropiere de anul 500
d.H. Nimeni nu putea spune, însă, care era motivul pentru care
informaţiile istorice se opreau la acea perioadă.
Am văzut, într-o tulburătoare desfăşurare de imagini, existenţa
lui lisus şi răstignirea lui pe cruce, care şi astăzi este negată de
unii. Trebuie să spun că în acea perioadă de timp s-au petrecut
fapte cu mult mai uluitoare decât cele prezentate în
Evanghelii. Proiecţiile mi-au revelat, de asemenea, multe
persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui
lisus, care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte
perioade istorice. Acele fiinţe umane, care nu se deosebeau la
îmbrăcăminte de evreii prezenţi la momentul răstignirii, aveau
totuşi trăsături ale chipului complet diferite de ale acestora
şi tocmai de aceea urmăreau să-şi ascundă faţa cât mai
mult sub faldurile hainelor.
Holograma a mai prezentat secvenţial vieţile şi misiunile
spirituale ale altor personaje excepţionale, care cu adevărat
făceau dovada unor uluitoare înzestrări divine, din trecutul
foarte îndepărtat al omenirii. Am văzut astfel acţiunile unor
mari reformatori spirituali încă de acum aproximativ 18-
20.000 de ani, despre care nu se ştie absolut nimic. Pe
atunci, însă, sistemul social si distribuţia populaţiilor pe
întreaga planetă erau complet diferite de ceea ce se cunoaşte
în prezent, iar arheologii, antropologii şi istoricii ar trebui să-
şi revizuiască din temelii concepţiile pe care le au despre
acele timpuri.
Au fost atât de multe elemente pe care le-am vizionat atunci
şi ele au fost prezentate într-un mod atât de compactat,
încât mi-ar fi necesare, fără îndoială, câteva sute de pagini
pentru a le descrie măcar aproximativ. Totuşi, proiecţia
holografică a durat numai o oră şi jumătate. Chiar şi cei
doi ofiţeri care asigurau securitatea sălii şi cele şase
santinele plasate la intrările tunelurilor urmăreau cu toţii
uluiţi şi în tăcere derularea imaginilor, deşi în mod evident nu
era prima dată când vedeau aşa ceva.
După dispariţia hologramei am rămas mai mult timp
nemişcat, privind în gol. Într-un târziu, Cezar mi-a spus că
era timpul să ne întoarcem la bază, deoarece aceea era limita
la care eu puteam să am acces în interiorul Sălii
Proiecţiilor. Am privit în faţă. Dincolo de pătratul pe
suprafaţa căruia încă mă mai aflam nu mai erau decât
deschiderile gigantice, aproape înfricoşătoare, ale celor trei
tunele enigmatice din peretele muntelui, aflate cam la
douăzeci de metri depărtare. În faţa fiecăreia dintre ele, la o
distanţă de şapte-opt metri se afla câte un tablou de
comandă asemănător cu panoul mare de comandă,
amplasat central, însă ele aveau dimensiuni mai mici
decât acesta.
L-am întrebat pe Cezar care era misterul extraordinar al celor
trei tunele. Mi-a explicat că elementele legate de această
problemă nu mi le poate dezvălui, dar îmi poate spune că
ceea ce s-a aflat în legătură cu giganticele culoare din
munte s-a datorat, de asemenea, unor proiecţii holografice
care erau comandate de la pupitrul de comandă al fiecărui
tunel în parte. Singurul aspect pe care mi-l putea dezvălui era
că cele trei tunele se îndreaptă pe mii de kilometri în trei zone
diferite ale planetei. Tunelul din stânga are celălalt punct de
legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă
nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea
Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo. Tunelul din
dreapta are corespondenţă cu o structură care de
asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul
Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii
şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există
ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul
Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se
îndreaptă spre sud şi face conexiunea cu structura din
subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în
continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul
podişului Gobi din Mongolia.
Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor,
face obiectul - aşa după cum mi-a spus Cezar - unui secret
la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte
ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea
nu cunoşteau elementele noi ale discuţiilor româno-
americane, însă cert era faptul că se perfecta un fel de
„schimb” reciproc avantajos. Cunoscând teribila influenţă
politică a masonilor şi relaţiile venerabilului Massini în
structurile politice ale celor două ţări, puteam bănui că se
încearcă o „preluare” treptată a con- trolului asupra bazei
de către factori externi intereselor statului nostru. Din
fericire, Cezar mi-a mărturisit că există totuşi şi persoane
foarte importante în aparatul nostru politic şi administrativ
care în prezent cunosc maşinaţiile odioase ale masoneriei
mondiale şi care se opun cu vehemenţă influenţei acesteia,
mai ales în ceea ce priveşte controlul asupra marii
descoperiri din Munţii Bucegi. El mi-a mai spus că tunelul
central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o
depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe
elemente. A remarcat că imaginile hologramei care
corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau
aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi
un posibil răspuns cu privire la originea structurii din
interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au
construit-o.
Înainte de a părăsi sala, Cezar mi-a spus că se efectuau deja,
în cel mai mare secret, pregătiri intense pentru o expediţie
mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi către cel din Tibet şi
abia în final urma să se organizeze marea expediţie către
interiorul Pământului prin tunelul central. Discuţiile
bilaterale româno-americane au decis să se formeze o
echipă de şaisprezece oameni de elită, care de fapt provenea
din fuziunea unei echipe de şase americani şi a unei echipe
de zece români. Conducerea operaţiunii i-a fost încredinţată
lui Cezar, căruia cu acea ocazie i-a fost atribuit imediat
gradul de colonel SRI. Mi-a explicat că investirea în grad era
importantă mai ales în contextul psihologic al echipei.
Plecarea urma să aibă loc la sfârşitul lunii septembrie,
2003, deoarece pregătirile erau complexe. Cezar nu mi-a
dezvăluit nimic din ceea ce se afla în aceste tuneluri, deşi
structura lor era diferită de cea a Marii Galerii din Munţii
Bucegi. El nu mi-a spus nici cum se va efectua deplasarea
prin tuneluri, având în vedere că trebuiau parcurşi mii de
kilometri, în sfârşit nu mi-a oferit nici un detaliu cu privire
la imaginile holografice care corespundeau fiecărei ţinte de
deplasare în parte.
Chiar şi aşa, însă, consider că elementele prezentate aici pot
face obiectul cel puţin a unor reflecţii profunde, care să ne
pregătească pentru evenimentele viitoare. Din raţiuni
evidente am omis în mod deliberat precizarea unor date care
să conducă la identificarea zonei muntoase în care s-a făcut
marea descoperire.
La un an de la vizita mea în acel loc continui să am la fel de
vii în minte şi în inimă impresiile copleşitoare pe care le-am
trăit pe parcursul celor câteva ore ale prezenţei mele în
atmosfera aproape ireală, creată de tainica structură din
interiorul muntelui. Deasupra tuturor acestor revelaţii
pluteşte însă enigma ancestrală a Timpului şi a
înţelepciunii celor care au reuşit să-l controleze, aşteptând cu
răbdare zeci de milenii momentul în care noi vom ajunge
să cunoaştem adevărul...

Sfârşit
12 zile – O initiere secreta

In taramul tainic al zeilor


NOTA EDITORULUI

Publicarea volumului Viitor cu cap de mort a pus


societatea românească faţă în faţă cu o realitate
tulburătoare. Într-adevăr, putem spune că lucrarea lui
Radu Cinamar a generat în conştiinţa oamenilor multe
semne de întrebare. Unii cititori au căutat să afle ce se
ascunde în spatele relatării aproape incredibile a
autorului. Pe de altă parte, un ziar central a dedicat două
pagini acestui subiect, confirmând parţial diverse
elemente prezentate în carte. Ţinem să mulţumim pe
această cale tuturor celor care ne-au împărtăşit din
descoperirile lor şi, de asemenea, celor care ne-au
transmis aprecieri.
În intervalul de timp care a trecut de la publicarea cărţii
Viitor cu cap de mort, redacţia noastră a primit
nenumărate telefoane de la cititori, care îşi exprimau
părerea despre subiectul foarte incitant al acestei lucrări.
Majoritatea cititorilor au avut o reacţie foarte favorabilă,
felicitându-ne pentru curajul de a publica o carte de acest
gen.
Dincolo de evenimentul marii descoperiri din Munţii
Bucegi, care este descris în ultimul capitol al cărţii,
trebuie să remarcăm însă faptul că Radu Cinamar ne-a
oferit o adevărată mină de informaţii ezoterice care ne pot
ghida mai bine, mai clar şi într-un mod autentic viaţa
noastră de zi cu zi. Aceste elemente foarte importante
sunt redate de autor atât de direct şi de tranşant şi ele au
avut un impact aşa mare asupra cititorilor, încât am
constatat cu bucurie că lucrarea a devenit foarte repede
un best-seller în domeniu. Am fost întrebat de foarte
multe persoane dacă îl cunosc pe autorul cărţii şi dacă
cele prezentate în ea sunt adevărate. Mi-au fost aduse
multe confirmări în legătură cu elementele descrise în
carte. Una dintre surprinzătoarele dovezi a fost cuprinsă
în articolul semnat de Adina Mutăr în ziarul Ziarul, apărut
în data de 7 februarie 2005, din care selectez mai jos
unele fragmente:
„Cabinetul 1 înfiinţase o unitate pentru studierea
fenomenelor paranormale şi pentru antrenarea „soldaţilor
para” în Munţii Buzăului. Cabinetul 2 era invidios. Aşa a
luat fiinţă, din ordinul Elenei Ceauşescu, o unitate de
„paranormali”, care a primit de la tovarăşa misiuni dintre
cele mai diverse, inclusiv de căutare a comorilor
legendare. În primul rând, oamenii Elenei i-au spionat pe
„soldaţii para” ai gen. Ilie Ceauşescu. Apoi, căpătând
anumite „abilităţi”, au fost lansaţi în căutarea tezaurelor
străvechi ascunse în misterioasele grote din Carpaţi, în
special din Bucegi, unde se spunea că există o galerie
uriaşă ticsită cu aur.

DEPARTAMENTUL ZERO AL SECURITĂŢII

La sfârşitul anului trecut, a apărut o carte stranie,


intitulată Viitor cu cap de mort, de Radu Cinamar, care
face referire la nişte descoperiri senzaţionale ale
Departamentului Zero al Securităţii, un departament cu
multe zerouri, ceea ce însemna că era foarte foarte secret.
Acesta ar fi fost înfiinţat în 1968, din ordinul lui Nicolae
Ceauşescu, pentru descoperirea, educarea şi dezvoltarea
unor subiecţi umani care aveau capacităţi neobişnuite,
după exemplul SUA, URSS şi China, ţări foarte avansate
în domeniu. Cum la vremea aceea Ceauşescu nu se avea
bine cu ruşii, refuzând Moscovei sprijin în ceea ce s-a
numit „Primăvara de la Praga”, s-ar fi semnat, conform
autorului cărţii, un protocol cu China, protocol ce
prevedea ca un anume dr. Xien, maestru în
parapsihologic, să organizeze şi să supervizeze activitatea
acestui departament ultrasecret timp de 15 ani, iar
România se obliga să acorde burse de studii la 100 de
studenţi chinezi pe aceeaşi perioadă de timp. Autorul
localizează bazele acestui Departament Zero, una în
„apropiere de oraşul B”, iar alta în Munţii Retezat şi
aminteşte de câteva misiuni semnificative, încadrate ca
„evenimente K”, cum ar fi dispariţiile de persoane din
Munţii Buzăului – fapt petrecut în 1981 – pe care le-am
relatat şi noi într-un număr trecut din Ziarul. Se mai
aminteşte şi de un sistem de detectare a „frecvenţei de
vibraţie proprie fiecărei persoane, obiect sau fenomen
bazat pe principiul rezonanţei”. De fapt, un aparat
inventat de Carol Przybilla şi intrat sub „protecţia”
absolută a „securităţii” Elenei Ceauşescu.

MEN IN BLACK ÎN BOZIORU

Pornind de la aceste date concrete, dezvăluite şi de alte


persoane implicate la vremea respectivă în astfel de
activităţi, descoperim că „evenimentele K” ale
misteriosului Departament Zero al Securităţii se
confundă cu activităţile acelei unităţi de paranormali a
Armatei, cu baza în Munţii Buzăului, subordonată
generalului Ilie Ceauşescu. Cercetătorul Vasile Rudan,
specialist în percepţie extrasenzorială, a lucrat sub
contract strict pentru această unitate. A condus
experimente extrasenzoriale cu copii superdotaţi, iar
rapoartele, fotografiile şi negativele, precum şi filmele
erau predate unităţii respective. Nu avea voie să oprească
nimic. (…)

CABINETUL 2 SPIONEAZĂ

L-am contactat pe gen. Nicolae Pleşiţă şi l-am întrebat de


Departamentul Zero al Securităţii şi de preocupările
paranormale ale acestuia. „N-am auzit de aşa ceva. De cei
ai Armatei am auzit, dar la Securitate, nu. Însă Elena
Ceauşescu se ocupa cu chestii din astea, în cadrul
Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnică, a cărei
preşedintă era. Iar prim-vicepreşedinte era Ion Ursu. În
CNST era un departament care avea în plan cercetarea
unor astfel de fenomene şi experimentarea lor.” (…)
„Săpând” mai departe, am aflat de la un colonel în rezervă
care a lucrat în DSS că, într-adevăr, în cadrul CNST
existau oameni care aveau în program „monitorizarea
cercetărilor din sfera paranormalului, rapoartele lor fiind
sub Cod Zero, ajungând la Elena Ceauşescu. Ea le
distribuia apoi la trei subordonaţi. Doi dintre aceştia
lucrau în cadrul DSS. La unul ajungeau zonele cu
zăcăminte strategice – uraniu, petrol – descoperite prin
percepţie extrasenzorială, iar la celălalt ajungeau anumite
invenţii, de care se ocupa apoi Institutul de Tehnologie
Avansată. Al treilea se ocupa de cele de interes personal
al tovarăşei”. Cu alte cuvinte, paranormalii lui Ceauşescu
munceau, iar cei ai Cabinetului 2 îi spionau şi le furau
rapoartele. (…)

LEGENDELE PELEŞULUI
Elena Ceauşescu a aflat de comorile din Bucegi datorită
reginei Elisabeta – Carmen Sylva care, în „Poveştile
Peleşului”, strânsese o mulţime de relatări de la localnici
şi ciobani despre fabuloasele tezaure ascunse în „inima”
muntelui. În „Cetatea Babei” se povesteşte despre o
misterioasă cetate subterană în care se află depozitate
cantităţi enorme de aur. Se pare că nici regele Carol I nu
a ales întâmplător locul de amplasare a Castelului Peleş
– inaugurat în 1883 – în Bucegi, existând multe publicaţii
străine care semnalau ciudatul ansamblu de sculpturi
megalitice în stânca Sfinx – Babele şi peşterile străjuite de
schituri. Preoţii, deţinători şi păzitori de secrete privind
tezaurele lăsate moştenire din moşi- strămoşi,
construiseră o adevărată reţea de schituri ca nişte forturi
de pază. (…)

GROTA SACRĂ DIN BUCEGI

În primul rând se monitorizau publicaţiile care făceau


referiri la grote şi tezaure. În studiul „Dacia
Hiperboreană”, publicat la Paris în 1936, republicat în
Franţa şi Italia în anii ’80, când a făcut mare vâlvă, Vasile
Lovinescu afirma că „muntele Om este traversat de o grotă
imensă care este una dintre cele mai mari din lume, în
sensul că nu i s-a dat de capăt, fiind exploatată doar pe
vreo 20 de kilometri”. Cine o exploatase şi în ce scop nu
se preciza. Între 19661968, arhitectul peruan Daniel
Ruzo a venit în România pentru a cerceta Sfinxul
(denumire cu care nu era de acord), pe care îl văzuse pe o
carte poştală. El a fost însoţit de o echipă de români care
a realizat cu această ocazie un film pentru Studioul
Alexandru Sania, „Mistere în Piatră”. Ruzo observase că
Sfinxul semăna cu chipul principal dintr-un ansamblu
sculptat într-o stâncă de pe podişul Marcahuasi, Peru,
denumit „Monumentul Omenirii”. De fapt, nici Sfinxul nu
reprezintă doar un singur chip, după cum observa
arheologul peruan, fiind înconjurat de alte chipuri
umane, din rase diferite, precum şi de capul unui câine.
Din lunga sa experienţă, Daniel Ruzo trage concluzia că
acel câine are rolul de păzitor al unei comori şi că „trebuie
să existe şi o Peşteră a Tezaurului” în apropierea acestui
magnific monument al Omului.

ÎN PRAGUL NEMURIRII

O altă cercetătoare care a efectuat un amplu studiu


asupra masivului Bucegi – studiu care a ajuns pe biroul
Cabinetului 2-a fost Cristina Pănculescu. Conform teoriei
ei, dezvoltată pe larg în cartea „OZN – Universuri
Paralele”, de col. Dr. Emil Străinu, în Bucegi, în
apropierea Vârfului Omu, se află un centru energetic-
informaţional natural al Terrei, semnalat de toate
tradiţiile civilizaţiilor antice. Cristina Pănculescu a
remarcat, printr-o serie de analize ale mostrelor de rocă
şi electronografie, o serie de proprietăţi cu totul speciale
ale acestui Stâlp al Cerului – Arborele Vieţii, identificat cu
Vârful Ocolit. În final, demonstra că Centrul reprezintă
un loc geometric de conexiune cosmică, o poartă de ieşire
din universul terestru, cu o activitate energetică
măsurabilă, ce se manifestă ciclic, constatând că din
1986 intensitatea centrului a depăşit pragul de latenţă.
Centrul era cunoscut şi pe vremea dacilor, aflându-se pe
muntele sfânt Kogayon. „Chemaţi de Sfinx, dacii ştiau a
se face nemuritori”, concluziona studiul, terminat în 1988
şi înaintat către CC. Al P.C.R., de unde, pe căi
misterioase, a ajuns pe biroul „oamenilor” tovarăşei. Şi
poate că aceasta a cochetat cu ideea nemuririi, ca mulţi
suverani ai istoriei, care aveau turma lor de alchimişti ce
trebuia să găsească Piatra Filozofală, cu ajutorul căreia
se obţinea elixirul vieţii şi se putea transforma orice metal
în aur. Elena Ceauşescu era o „colecţionară” de tot felul
de practici de întinerire şi revigorare apărute la noi sau la
alţii. Dar evenimentele din decembrie ’89 băteau la uşă şi
nu mai era timp pentru incursiuni în alte subterane decât
cele ale puterii. Cu siguranţă însă, pe vremea ei, aceste
teorii erau studiate mult mai asiduu, deşi în mare secret,
decât astăzi, când se fac publice, dar autorităţile nu dau
semne că ar fi interesate. Cât despre tezaurul fabulos din
subteranele Bucegiului, el nu a fost găsit pentru că nu s-
a găsit Poarta Comorii, care ar fi dus la marea galerie
ticsită cu aur. Deşi în cartea Viitor cu cap de mort se
afirmă că această mare galerie a fost descoperită prin
sateliţii NASA şi că acolo există un tezaur de nepreţuit
pentru istoria omenirii. Dar poate că autorul a grăbit
puţin lucrurile. (…)

POARTA COMORII

Oamenii Elenei Ceauşescu erau bine orientaţi. Unul


dintre cei mai fervenţi cercetători ai geografiei sacre a
României, Dan Corneliu Brăneanu, care a publicat
numeroase articole despre centrul sacerdotal din Bucegi,
confirmă că în inima muntelui există o reţea de galerii
subterane care este posibil să unească mai multe peşteri
şi să aibă galerii de legătură cu alte centre sacre din lume.
A studiat şi cartea lui Daniel Ruzo, „La historia fantastica
de un descubrimiento”, publicată de Editura Diana, din
Mexic, despre călătoria acestuia „prin munţii cei sfinţi” ai
României, ce păstrează amintiri despre civilizaţia de
dinainte de Potop. Ruzo a rămas fascinat de multitudinea
reprezentărilor sacre de pe stâncile ce străjuiesc drumul
către Omul, „sculpturi străvechi, anterioare Potopului,
erodate de vechime”, care înfăţişează sacerdoţi şi lei,
paznici ai tezaurelor. „Am studiat multe centre sacre
protoistorice în lume, dar aici, în Carpaţi, am găsit Poarta
Comorii”, scria Daniel Ruzo. Despre ce comoară poate fi
vorba? Ne lămureşte Dan Corneliu Brăneanu: „Nu este
vorba numai de o comoară materială, ci de una în special
spirituală, care să transmită informaţii de la un ciclu la
altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din
timpuri ancestrale. Lobsang Rampa a lansat ideea unui
depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului, von
Danniken situa un altul în munţii Equadorului, iar Daniel
Ruzo a simţit că triada sacră se închide în Bucegi, dacă
nu cumva aici începe, dat fiind cuvântul OM, de o
importanţă spirituală deosebită, regăsit în multe
toponime doar la noi în ţară”.

… LA PIATRA TRĂSNITĂ

Corneliu Brăneanu, după multe cercetări, inclusiv prin


mijloace radiestezice, presupune că o poartă de intrare în
reţeaua subterană de sub Omu ar putea fi pe Valea
Obârşiei Ialomiţei, într-un loc dominat de o stâncă
numită „Biserica Trăsnită” sau „Piatra Trăsnită”, ce se
termină brusc, cu un perete vertical, ca un zid de sprijin.
La baza acestui perete se găsesc stânci sfărâmate,
rezultate, probabil, din excavarea unui culoar de intrare
în reţeaua subterană (care uneşte mai multe peşteri din
Bucegi), făcut cu peste 40.000 de ani în urmă (datarea a
fost făcută prin mijloace radiestezice), care acoperă
intrarea. Figurile remarcate de Ruzo în timpul ascensiunii
către Omu ar putea marca verticala pe care se află, la o
adâncime de 12 metri, această poartă.”
Mă folosesc de această cale pentru a-i informa pe cititorii
noştri că, personal, nu îl cunosc pe domnul Radu
Cinamar. Nu deţin nici un fel de date, informaţii sau
referinţe despre persoana dumnealui şi orice tentativă din
partea mea în această direcţie a rămas fără nici un
rezultat. Materialul cărţii a fost primit prin intermediul
poştei electronice şi toate celelalte aranjamente au fost
făcute, la rugămintea fermă a autorului, pe aceeaşi cale.
După unele ezitări datorate formei neobişnuite de
colaborare, am acceptat totuşi materialul pentru
publicare, deoarece am considerat că valorarea lui este
excepţională pentru poporul român.
Aceeaşi metodă a fost utilizată de autor şi în cazul
volumului de faţă, care după cum se va vedea este chiar
mai şocant decât cel precedent. Domnul Radu Cinamar
este o persoană foarte ocultată şi îi înţeleg perfect
motivaţiile, care decurg în mod direct din elementele pe
care le-a prezentat în cărţile sale. Totuşi, nutresc o vie
speranţă că voi avea posibilitatea să-l cunosc într-un
viitor nu prea îndepărtat şi nu mă îndoiesc că aceasta este
şi dorinţa majorităţii cititorilor săi.
12 ZILE – O iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor
reuşeşte să bulverseze aproape în totalitate concepţiile
noastre despre viaţă şi despre universul în care trăim.
Deşi clar expuse, noţiunile şi evenimentele din carte
şochează atât de mult mentalitatea noastră, încât sunt
nevoit să accept că poate cu toţii avem nevoie de o
reevaluare profundă a modului în care gândim şi trăim.
EDITORUL
CUVÂNT ÎNAINTE

Dacă evenimentele uluitoare la care am luat parte în


ultimii doi ani s-ar fi limitat doar la extraordinara
descoperire din Munţii Bucegi, pe care am relatat-o în
volumul anterior (Viitor cu cap de mort), probabil că nu
aş mai fi avut motive întemeiate să scriu o nouă carte.
Nici chiar Marea Expediţie pe care Cezar a condus-o prin
enigmaticele şi uriaşele tuneluri subpământene, pornind
din Sala Proiecţiilor, nu ar fi constituit un impuls destul
de puternic pentru a mă determina să prezint elementele
ei principale. Aceasta din două motive: pe de o parte,
datorită faptului că la ora actuală aceste aspecte
reprezintă cel mai mare secret de stat al României. Aşa
cum am anticipat, după ce a revenit în ţară, Cezar şi-a
ţinut promisiunea de a-mi relata cele mai importante
evenimente şi descoperiri ale expediţiei în care el s-a
aventurat împreună cu un comando de elită format din
15 militari foarte bine pregătiţi. Expediţia a marcat poate
cea mai temerară şi fascinantă explorare din istoria
omenirii.
Deşi nu cunosc în amănunt toate aspectele ei, totuşi pot
spune că am o viziune generală pertinentă asupra
realităţilor uimitoare pe care le-am aflat din povestirea lui
Cezar. M-am întâlnit cu el la sfârşitul lunii octombrie
(2004), după un an de la plecarea în expediţie. Climatul
politic era „fierbinte”, aceea fiind chiar perioada critică
înainte de alegeri. După câte am înţeles, raportul lui
Cezar a durat 5 zile, fiind audiat de o comisie specială
româno-americană. Este chiar posibil ca anumiţi factori
politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi
dovezi care au fost aduse. Am aflat că membrii comisiei
de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului
şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei
nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită
în mod coerent informaţiile la vârf de stat. Întregul lor
sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se
întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină
vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la
concluzia că era necesară o modificare radicală a
sistemului şi a influenţelor oculte în ţară.
Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu
marea descoperire din Munţii Bucegi şi a continuat cu
expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a
modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul
unor oameni. Printre aceştia mă număr şi eu, care am
fost nevoit să mă adaptez cu rapiditate la o transformare
de proporţii în existenţa mea. Această transformare a
implicat mai ales fiinţa mea interioară. Universul ocult în
care Cezar m-a iniţiat gradat şi faptul că m-am convins
personal de unele aspecte uluitoare ale vieţii fizice şi
subtile, m-au determinat în ultima perioadă să abordez
cu foarte mare interes lucrările de specialitate şi să-mi
îmbogăţesc astfel cunoştinţele în această direcţie, care
sunt aproape cu desăvârşire ignorate de cei mai mulţi
oameni.
Am constatat însă că este foarte dificil să descriu într-un
mod credibil unele situaţii şi evenimente care, în
concepţia obişnuită, frizează absurdul şi ideile ştiinţifice
materialiste actuale. De altfel, acesta reprezintă cel de-al
doilea motiv pentru care nu voi descrie Marea Expediţie
româno-americană. Pe lângă faptul că Cezar nu este de
acord să scriu despre aceasta, sunt şi eu de părere că e
foarte puţin probabil ca relatarea ineditei călătorii să
impacteze la modul real conştiinţa oamenilor. Desigur,
aceasta ar fi o situaţie temporară, deoarece succesiunea
evenimentelor la nivel mondial, mai ales în această
perioadă critică a omenirii, este imprevizibilă şi adeseori
şocantă; aceasta poate să determine ca un aspect care a
fost bagatelizat la un moment dat, să fie reconsiderat la
adevărata lui valoare imediat după aceea. La o analiză
atentă remarcăm faptul că tot ceea ce se petrece în lume
urmează un fir călăuzitor a cărui lumină strălucitoare
este întrevăzută deja de unele fiinţe umane, care pot să o
recunoască printre multe alte posibilităţi. Ne putem deci
aştepta la o rapidă şi uluitoare transformare în conştiinţa
oamenilor şi abia atunci elementele Marii Expediţii, care
a pornit din Munţii Bucegi, vor fi apreciate şi mai ales
înţelese la justa lor valoare. Aceasta e situaţia atunci când
ea este raportată la masele mari de oameni.
În particular însă Cezar mi-a dezvăluit că există deja
câteva grupuri care urmăresc să construiască un fel de
bază informaţională şi chiar practică pentru ca asimilarea
dezvăluirilor din Marea Expediţie să fie relativ uşoară
pentru celelalte fiinţe umane. În acelaşi timp, el m-a
informat că există, de asemenea, şi alte grupuri de
interese care vor să preia controlul decizional la cel mai
înalt nivel al securităţii naţionale, mai ales în ceea ce
priveşte locaţia din Bucegi. Cezar nu s-a mai întâlnit cu
senior Massini, dar a aflat că acesta, însoţit de alte două
„eminenţe cenuşii” ale masoneriei mondiale, a avut mai
multe contacte şi discuţii semnificative pe această temă
cu anumite personalităţi politice din România şi mai ales
din Statele Unite ale Americii.
În una dintre discuţiile pe care le-am avut cu el după o
despărţire de mai bine de un an de zile, Cezar mi-a
mărturisit printre altele că atât el, cât şi generalul Obadea
resimt deja anumite presiuni în această direcţie. Din
acest punct de vedere, în ciuda factorilor pozitivi pe care
i-a implicat marea descoperire şi expediţia care a fost
efectuată, „lupta dintre bine şi rău” pare să se fi înteţit şi
mai mult. Urzeala acestor aspecte este însă foarte
complicată şi conţine elemente ultrasecrete, pe care deşi
le cunosc în mare parte din discuţia pe care am avut-o cu
Cezar, nu-mi este totuşi îngăduit să le destăinui în acest
moment. Sunt însă absolut convins că va veni un timp al
„marilor dezvăluiri” şi, după unele semnale care deja
există, se pare că acest viitor nu este prea îndepărtat.
Uneori, pentru a permite o desfăşurare armonioasă şi
coerentă a evenimentelor, este important ca lucrurile să
nu fie „forţate”, chiar dacă acest lucru este cu putinţă şi
chiar dacă, aparent, intenţia unei astfel de acţiuni este
profund benefică. La urma urmelor, realitatea pe care o
trăim cu toţii la nivel microcosmic nu reprezintă altceva
decât o reflectare a legilor universale, care acţionează la
nivel macrocosmic. Modificările şi transformările care
intervin în lumea noastră trebuie să aibă un sens profund
şi să fie aplicate cu înţelepciune, pentru a nu crea
distorsiuni sau „ruperi” de ritm.
Situaţia actuală a poporului român şi a întregii omeniri
se poate asemăna cu situaţia unui bolnav de cancer.
Boala este grea, dar ea poate să fie vindecată. Nu este o
simplă răceală, care poate fi tratată imediat. În cazul unui
om bolnav de cancer, pentru a nu intra în metastază el
trebuie să acţioneze cu precizie şi în mod inteligent. Dacă,
de exemplu, în marea lui dorinţă de a se vindeca, bolnavul
de cancer află despre un tratament miraculos şi îl aplică
de îndată, fără discernământ, atunci este foarte posibil ca
trupul lui să cedeze deoarece nu este încă suficient
pregătit pentru a primi influxul energiei vindecătoare.
Prin urmare, mai întâi sunt necesare câteva etape
pregătitoare de purificare şi abia mai apoi se poate aplica
tratamentul decisiv, care va conduce la însănătoşirea
completă.
La fel, conştiinţa maselor, viciată de situaţiile grele şi
foarte complexe ale societăţii moderne, nu are totdeauna
nivelul necesar pentru a asimila aşa cum trebuie unele
informaţii şi cunoştinţe, care ar putea chiar să determine
o „închidere” a receptivităţii sale sau o reacţie de recul.
Tocmai de aceea, este bine să aşteptăm momentul potrivit
pentru a face dezvăluirile şocante pe care Cezar mi le-a
împărtăşit, mai ales pentru faptul că ele vizează atât
întreaga ţară, cât şi omenirea în ansamblul ei. Cu alte
cuvinte, aceasta este o problemă de impact general,
amplă şi cu o mare forţă de penetrare în conştiinţa
maselor dacă acestea sunt pregătite să o primească.
La nivel individual situaţia este însă mult mai simplă.
Atunci când evenimentele la care participăm iau o
turnură spectaculoasă, simţim în mod intuitiv că
„destinul” ne pregăteşte pentru ceva anume. Atunci,
aproape fără voia noastră, suntem implicaţi în anumite
conjuncturi care practic ne obligă să ne adaptăm „din
mers” la noul curs al evenimentelor, menţinându-ne
totodată un viu interes şi o intensă aspiraţie pentru a
cunoaşte mai multe lucruri şi pentru a acţiona într-un
mod mai eficient. Aceasta este chiar situaţia în care eu
însumi mă aflu în perioada actuală. Nu cunosc decât în
parte forţele subtile care sunt implicate aici şi motivele
ascunse ale acţiunii lor, dar simt cu multă convingere că
ele mă ghidează pas cu pas către un ţel bine definit din
viitor. Ceea ce pot să afirm cu tărie este uluitoarea
intensitate cu care am trăit evenimentele pe care le voi
descrie în această carte şi, de asemenea, faptul că ele mi-
au transformat în mod fundamental întreaga fiinţă.
Aproape sunt tentat să cred că întâlnirile şi discuţiile mele
cu Cezar, explicaţiile iniţiatice pe care el mi le-a oferit,
chiar prezenţa mea la locul marii descoperiri din Munţii
Bucegi şi aflarea elementelor principale ale expediţiei pe
care el a condus-o, nu au constituit la urma urmelor
decât un fel de „antecameră”, o pregătire absolut necesară
pentru ceea ce aveam să trăiesc ulterior. Faptele sunt
perfect corelate şi intuiesc că fiecare acţiune se găseşte
integrată într-un imens ansamblu cauzal care se
îndreaptă spre o anumită ţintă cu precizia unui
cronometru.
Evenimentele cu care m-am confruntat au depăşit cu
mult chiar şi „iluzia” pe care o trăim în timpul unui vis.
Mărturisesc faptul că pe tot parcursul acestor
evenimente, care au avut loc într-o perioadă de
aproximativ două săptămâni, starea de totală uluire
aproape că nu m-a părăsit nici o clipă. Pot chiar să afirm
că ea a constituit „motorul” care a declanşat în fiinţa mea
o transformare fundamentală, a cărei natură profund
spirituală face cu atât mai dificilă descrierea ei în termeni
precişi şi elocvenţi. Sunt conştient de faptul că
prezentarea acestor evenimente va însemna pentru mulţi
cititori un mare semn de întrebare; poate că ei o vor
considera ca fiind chiar o relatare fantastică. Ce pot
răspunde într-o astfel de situaţie, decât că fiecare simte
şi consideră aşa cum îi dictează inima şi sufletul? În ceea
ce mă priveşte, liber şi purificat acum de „ceaţa” multor
aspecte şi realităţi pe care cu puţin timp înainte nu numai
că nu le înţelegeam, dar nici măcar nu le bănuiam
existenţa, simt şi trăiesc cu intensitate fiecare clipă şi
intuiesc un sens mult mai profund al vieţii mele.
Înaintea tuturor celor care, citind această carte, se vor
îndoi de veridicitatea ei, eu însumi am fost cel care am
trăit de multe ori impulsul îndoielii şi al uluirii fără
margini, care adeseori m-a făcut să mă întreb dacă visez
sau dacă trăiesc totul în realitatea fizică. Dincolo însă de
aceste „şocuri” mentale, pe care într-o anumită măsură
sunt sigur că şi cititorul le va resimţi, am fost ajutat să
discern realitatea de fantezie şi adevărul de iluzie. Mai
mult decât atât, am fost ghidat astfel încât aceste revelaţii
să devină convingeri foarte profunde în conştiinţa mea,
iar baza care a susţinut acest proces esenţial a fost o
amplă transformare de natură energetică ce a avut loc în
propria mea fiinţă.
Aş putea să asemăn acest „miracol” cu situaţia în care un
om a postit mai multe zile fără să mănânce absolut nimic,
bând doar apă. Aceasta ar fi, prin analogie, starea
generală a omului obişnuit, care îşi trăieşte existenţa într-
un mod aproape larvar, de multe ori fără nici măcar să
bănuiască imensele capacităţi potenţiale la care, dacă
vrea, poate să aibă acces aproape imediat. Fireşte, la
sfârşitul postului omul este slăbit, fără puteri; cu toate
acestea, păstrând termenii analogiei noastre, el nici
măcar nu realizează situaţia în care se află, gândind că
aceea este starea lui naturală. Îndată ce începe să
mănânce, el constată însă cu mare bucurie şi cu uluire
cum în întreaga lui fiinţă se revarsă fluxuri puternice de
energie, care îi insuflă viaţă, forţă, putere de acţiune,
inspiraţie, voinţă, fericire şi încă multe alte sentimente şi
percepţii de care el aproape că nu era conştient înainte.
Viaţa anostă, adeseori insipidă sau limitată la ţeluri
banale şi meschine dispare atunci ca prin farmec. Acesta
este „miracolul” pe care îl realizează profunzimile
energetice ale fiinţei noastre.
Acum sunt în măsură să înţeleg mai bine, deşi încă
parţial, starea de conştiinţă şi condiţia energetică subtilă
a lui Cezar Brad, deoarece eu însumi trăiesc în prezent o
„altfel” de viaţă, mult mai bogată şi mai efervescentă decât
cea pe care am avut-o până în prezent. Înainte de a
redacta această carte, i-am povestit lui Cezar
evenimentele uluitoare prin care am trecut. În felul lui
inimitabil, plin de calm şi înţelegere, el s-a bucurat în mod
sincer şi totodată mi-a oferit unele sfaturi preţioase care
să mă ajute să evoluez cu rapiditate. Simţeam că este
foarte mulţumit văzând că alegerea şi eforturile lui în ceea
ce mă priveşte nu au fost zadarnice.
Nu cred că există persoană care să nu-şi dorească să fie
fericită şi care să nu vrea să cunoască tainele universului.
Apare însă întrebarea fundamentală: cum se poate realiza
aceasta? Din câte ştiu, există multe căi, dar toate au în
comun acelaşi element şi anume faptul că avem de-a face
cu un proces al devenirii, care are loc în timp. Poate că
acesta este şi motivul principal pentru care mulţi oameni
renunţă la calea spirituală a cunoaşterii chiar înainte de
a realiza o veritabilă transformare lăuntrică a fiinţei lor; îi
sperie efortul, ideea de a fi perseverenţi. În cazul meu,
procesul transformării a fost extrem de accelerat şi a
durat doar douăsprezece zile. Probabil că, dacă ar fi durat
mai mult, mintea mea ar fi găsit anumite căi „subversive”
de a atenua şocul evenimentelor uluitoare cu care m-am
confruntat şi atunci m-aş fi blocat la un anumit nivel
inferior de înţelegere; cine ştie cât timp ar fi trebuit să
rămân acolo până să realizez următorul pas?!
Descrierea sublimei perioade de douăsprezece zile din
viaţa mea constituie chiar subiectul cărţii de faţă. Dacă
ar fi să raportez acele zile la timpul meu subiectiv, aş
spune că, de fapt, am trăit mai mulţi ani, dar într-un mod
foarte condensat, într-o dimensiune complexă a fiinţei
mele. Pentru a înţelege acea dimensiune, destinul a făcut
să întâlnesc câteva fiinţe, nu neapărat umane, care mi-au
jalonat cu precizie traseul până la tulburătoarea întâlnire
cu Machandi. Acela a constituit, fără îndoială, punctul de
inflexiune al existenţei mele. Nimic, pornind de la acel
moment înainte nu a mai fost ca în trecut. O altă lume,
un alt univers…
Nu sunt decât câteva luni de la evenimentele pe care le-
am trăit atunci cu mare intensitate, dar cu toate acestea
vibraţia lor caracteristică nu m-a părăsit nici un moment.
De aceea, am decis să le fac cunoscute pe această cale, în
măsura în care ele vor reuşi să trezească interesul
cititorului. Există o cauză şi un sens în orice aspect al
vieţii noastre. Poate că în acest imens angrenaj, relatarea
evenimentelor următoare va fi precum o rotiţă
miraculoasă care este în măsură să declanşeze profunda
transformare spirituală din fiinţa noastră. În tot acest
demers, fundamentală este pătrunderea în inima
subtilă…
Capitolul I

OMUL UITAT DE TIMP

La câteva săptămâni după ce cartea Viitor cu cap de mort


a fost publicată, am fost sunat de editorul meu într-o
problemă mai puţin obişnuită. Convenisem cu el ca acest
mod de contactare să fie folosit doar în situaţii de forţă
majoră. Dat fiind specificul elementelor pe care le-am
prezentat în carte, era de aşteptat să mă confrunt cu
felurite tipuri de reacţii din partea cititorilor sau ale
anumitor organisme de stat, astfel încât l-am rugat pe
editor să se ocupe el de „corespondenţă” şi mie să-mi
semnaleze doar situaţiile cele mai importante. Nu
bănuiam că acea discuţie la telefon avea să dea o turnură
pe cât de rapidă, pe atât de incredibilă vieţii mele.
Puţin stânjenit, directorul editurii mi-a explicat că de mai
multe zile primea în mod regulat apeluri pe mobilul său
de la un bărbat care nu dorea altceva decât să mă
contacteze personal într-o problemă foarte importantă.
― Nu mi-a oferit alte amănunte şi nici nu a vrut să se
prezinte, mi-a explicat editorul. L-am refuzat politicos de
mai multe ori, sub diferite pretexte, pentru că omul se
adresa într-un mod foarte manierat. În cele din urmă, am
fost nevoit să retez ferm discuţia, pentru că cereri de acest
gen au fost cu zecile.
În acel caz lucrurile nu aveau totuşi să se oprească atât
de simplu. Editorul mi-a relatat că doar la două-trei zile
după aceea a fost din nou sunat de persoana respectivă,
al cărei ton de adresare era atunci mult mai ferm, dar
totuşi politicos. Se pare că impactul energetic al acelei
discuţii l-a impresionat pe editor cu mult mai mult decât
în alte cazuri, pentru că începuse să se întrebe dacă nu
ar fi oportun totuşi să realizeze intermedierea dintre acea
persoană şi mine. Elementul decisiv care a contribuit la
hotărârea lui a fost menţiunea specială pe care bărbatul
a făcut- o în finalul cererii sale: el a spus că, de fapt, cel
care solicita cu atâta insistenţă întâlnirea cu mine era un
lama tibetan.
Auzind acest lucru, eu însumi am fost surprins şi am
devenit brusc atent. I-am pus câteva întrebări editorului
cu privire la identitatea persoanei cu care a vorbit, dar mi-
a răspuns că aceasta nu a vrut să dea nici un nume şi
nici un detaliu, explicând că situaţia era foarte specială.
Tocmai de aceea, persoana respectivă a solicitat multă
înţelegere, dar a accentuat încă o dată că este foarte
important să ia legătura cu mine. În cele din urmă,
editorul a acceptat să mă informeze în legătură cu această
situaţie, fără totuşi să promită că eu voi fi de acord cu
întâlnirea.
― Mi-a lăsat un număr de mobil, în cazul în care vă veţi
hotărî să acceptaţi. Evident, din câte îmi dau seama este
un număr de cartelă, deci nu ne poate furniza vreo
informaţie utilă.
I-am mulţumit editorului, spunându-i că a procedat
corect. Devenisem curios, deoarece situaţia mi se părea
inedită. Nu mai cunoscusem până atunci un lama tibetan
şi cu atât mai mult mă întrebam ce anume l-ar fi interesat
pe acesta în legătură cu mine. Fără să mai aştept,
impulsionat parcă de o forţă nevăzută şi simţind o ciudată
emoţie lăuntrică, am sunat de la un telefon public la
numărul pe care mi-l notasem. După câteva apeluri mi-a
răspuns o voce plăcută de bărbat, care avea un uşor
accent ardelenesc. M-am recomandat şi am precizat că
sunt dispus să port o discuţie, dacă mi se precizează mai
întâi scopul ei.
― Ceea ce vă pot spune deocamdată este că nu vom vorbi
la telefon, mi-a răspuns bărbatul. Am fost rugat, la rândul
meu, să mediez o întâlnire cu dumneavoastră şi vreau să
insist în mod deosebit asupra caracterului ei secret.
― Mi s-a transmis că este vorba despre un lama tibetan
care doreşte să-mi vorbească, am cerut eu mai multe
lămuriri.
― Este adevărat şi dacă sunteţi de acord, atunci vă pot
indica chiar acum adresa, a evitat el în mod elegant orice
alte explicaţii.
Am stabilit ca întâlnirea să aibă loc peste două zile.
Mărturisesc că în acel interval de timp am devenit din ce
în ce mai nerăbdător şi interesat de motivul întrevederii.
Aura de mister a personajului cu care am vorbit şi care a
evitat să se prezinte, importanţa deosebită pe care acesta
o acorda întâlnirii, faptul că urma să discut cu un lama
tibetan fără să cunosc însă motivul discuţiei, toate
acestea au creat în mine o stare de surescitare la fel ca
cea pe care o trăiam atunci când urma să am o nouă
întrevedere cu Cezar. Într-un fel, curiozitatea şi
nerăbdarea mea erau legitime; deşi bănuiam că totul era
corelat cu marea descoperire din Munţii Bucegi1 totuşi nu
reuşeam să-mi dau seama care ar fi putut fi conexiunea
cu un lama tibetan.
Nedumerirea mea era alimentată şi de faptul că Cezar nu
îmi relatase despre nici un tibetan care să cunoască
tunelul de legătură subpământeană către podişul Tibet.
În prima parte a expediţiei, care a vizat înaintarea prin
ramificaţia spre Egipt şi apoi prin aceea spre Tibet, au fost
descoperite lucruri incredibile pentru sistemul de
credinţe şi valori al societăţii moderne (aspecte care, aşa
după cum am spus, nu-mi este îngăduit să le prezint
1
Vezi capitolul 5 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar (nota ed.)
deocamdată), dar nu au fost întâlnite fiinţe umane. Am
aflat de la Cezar că în zona Tibetului, pornind din tunelul
care conducea acolo, se forma o ramificaţie spre
suprafaţă, care era însă complet blocată. Studiile
topometrice au indicat faptul că acea ramificaţie se
împărţea, la rândul ei, în două direcţii: una către muntele
Kailasa, unde exista o foarte veche lamaserie, iar a doua
către capitala Lhasa, având probabil o legătură secretă cu
palatul regal. Cealaltă mare ramificaţie, pornind de la
tunelul principal spre Tibet, se orienta către podişul Gobi,
însă expediţia nu a înaintat la prima deplasare pe acea
ramură.
Cu toate acestea, surpriza pe care urma să o trăiesc în
cadrul întâlnirii a depăşit cu mult chiar şi cele mai
fanteziste planuri ale mele. Pot afirma cu certitudine că
acela a fost unul dintre momentele cruciale de la care
existenţa mea a fost profund transformată. Evenimentele
care s-au petrecut în următoarele zile au avut asupra mea
efectul unei adevărate terapii de şoc, atât în plan
ideologic, cât şi în plan existenţial.
În după-amiaza celei de-a doua zi după ce am avut
discuţia la telefon, am mers la adresa care mi-a fost
indicată. Era o stradă retrasă, dintr-un cartier select al
Bucureştiului. Casele cochete erau umbrite, de o parte şi
de alta a străzii, de copaci stufoşi care îşi mişcau încet
ramurile în liniştea suavă a acelei zile. Am găsit cu
uşurinţă numărul care era indicat pe adresă; era o vilă cu
un etaj, având un design ingenios, foarte modern. De
altfel, am observat că fusese proaspăt renovată. Am sunat
la interfon şi mi s-a deschis aproape imediat. Puţin
emoţionat, am intrat într- o curte relativ mică, dar plină
de verdeaţă, prin care treceau două alei pavate şi atent
îngrijite. Am urcat repede cele câteva scări de la intrare şi
am ajuns în dreptul uşii superbe din lemn sculptat, care
atunci s-a deschis larg în faţa mea.
În sfârşit eram întâmpinat de misteriosul personaj, pe
care l-am recunoscut imediat după accentul lui specific.
Am fost totuşi destul de surprins să remarc faptul că
bărbatul era foarte tânăr; nu cred să fi avut mai mult de
26-27 de ani. Blond, de înălţime mijlocie şi zvelt, purta o
cămaşă de culoare grena cu revere şi o pereche de
pantaloni asortaţi. Figura lui calmă şi zâmbitoare îmbia
încredere şi sinceritate, dar ochii lui ascundeau adâncimi
nebănuite. În ciuda tinereţii sale, impresia mea certă a
fost aceea că omul exprima multă maturitate în gesturi şi
în gândire.
Politicos, el m-a invitat în living-room şi s-a prezentat cu
numele complet dar, pentru că întâlnirea a fost stabilită
în termeni de confidenţialitate, nu voi divulga numele real
al persoanei. De altfel, intuind că voi scrie această carte,
ea însăşi mi-a sugerat să folosesc în ceea ce o priveşte
pseudonimul Elinor.
― În cazul meu totuşi problema numelui este relativă, mi-
a spus el. E o „moştenire” de familie, care trebuie adaptată
din când în când.
― Cum aşa? mi-am exprimat eu nedumerirea. Nu înţeleg,
îţi schimbi numele?
― Sunt nevoit să adopt această tactică, pentru a nu avea
probleme.
― Dar de ce? Sunt sincer uimit, am zis eu.
Aşezat într-un fotoliu de piele, serveam din ceaiul oriental
pe care Elinor mi l-a oferit într-o ceaşcă de porţelan fin.
Ambianţa camerei era minunată, decorul fiind un
amestec ingenios de antic şi modern, care inducea un
sentiment confortabil de relaxare şi bună dispoziţie.
Tânărul îmi explicase că lama tibetan urma să sosească
în curând –, aşa încât noi am legat repede o discuţie
firească, însă aceasta părea că se îndreaptă pe panta unor
destăinuiri uluitoare.
― Ştiam că se va ajunge repede la acest punct al discuţiei,
a spus Elinor. Totuşi, în circumstanţele actuale m-am
decis că este oportun să vă împărtăşesc un secret teribil,
pentru care unii chiar ar ucide. De altfel, acesta este
motivul principal care mă determină să fiu extrem de
precaut cu aceste informaţii. Ştiu însă că probitatea
dumneavoastră nu poate fi pusă la îndoială şi că bunele
intenţii pe care le manifestaţi sunt minunate.
L-am asigurat atunci pe Elinor de discreţia mea
desăvârşită şi totodată l-am lăsat să înţeleagă faptul că
sunt foarte interesat de ceea ce dorea să-mi povestească.
― Nu peste mult timp, a continuat el, voi fi nevoit să-mi
schimb numele deoarece altfel aş atrage într-un mod
nedorit atenţia asupra mea. Motivul este acela că
înfăţişarea mea nu va mai corespunde, nici măcar în
limite largi, cu vârsta mea reală.
Încă nu eram capabil să înţeleg esenţa problemei.
― Bine, dar eu personal nu văd nici o inadvertenţă! am
spus cu încredere. În definitiv arăţi foarte bine pentru un
tânăr care încă nu a împlinit treizeci de ani.
Elinor a tăcut un timp, privindu-mă cu seriozitate.
― Problema este că, în realitate, am şaizeci şi doi de ani,
a spus el cu mult calm. Deja mă confrunt cu anumite
suspiciuni din partea unor persoane şi nu vreau să le
alimentez mai mult aceste bănuieli. Singura soluţie este
aceea de a-mi schimba complet identitatea şi domiciliul
pe teritoriul României. Probabil că voi fi nevoit să
părăsesc şi ţara pentru o perioadă mai lungă de timp.
Am rămas siderat, privind în gol. Primul meu gând a fost
acela că m-am lăsat amăgit de toana unui nebun şi am
pierdut astfel câteva ore din programul meu.
Totuşi, nu reuşeam să identific motivele pentru care
trebuia neapărat să cred aceasta. În definitiv, acel om mă
tratase cu respect, fusese amabil şi plin de bun simţ cu
mine; mai mult, locuinţa lui era o expresie elocventă a
bunului gust arhitectonic şi decorativ. În afară de faptul
că, probabil, se credea nemuritor, nu aveam alte motive
pentru a-l suspecta de nebunie.
― Vă înţeleg reacţia emoţională interioară, a spus el cu un
ton detaşat. La urma urmei este oarecum firesc să
manifestaţi cel puţin un sentiment de neîncredere faţă de
ceea ce v-am destăinuit. Totuşi, reflectând mai adânc, veţi
descoperi că nu este imposibil ca omul să trăiască mai
mult decât media de vârstă actuală. De fapt, ar putea trăi
perioade imense de timp în corpul lui fizic.
― Ce să înţeleg de aici? Că nu veţi muri?
Am sesizat că trecusem în mod inconştient la modul
politicos de adresare, după ce aflasem vârsta reală a celui
din faţa mea.
― Asta rămâne să descopăr, nu-i aşa? Probabil că va dura
ceva timp până voi lua o decizie în acest sens, a spus
Elinor cu o fină ironie. Totuşi, intuiţia şi anumite
cunoştinţe ezoterice pe care le am mă determină să afirm
că nu se poate rămâne în corpul fizic o perioadă
nedeterminată de timp. Însă chiar şi aşa, viaţa fizică se
poate prelungi mai multe mii de ani. Aceasta ne poate
conferi posibilităţi extraordinare de evoluţie.
Începeam să-mi revin din şocul surprizei şi mi-am adus
aminte de pulberea de aur monoatomic pe care Cezar o
descoperise în recipientul în formă de amforă din Sala
Proiecţiilor2. Nici până atunci nu aflasem ce reprezenta,
de fapt, acea substanţă; explicaţiile pe care le primisem
2
Vezi primul volum: Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar, capitolul
5 (nota ed.)
erau doar ipoteze şi nimeni nu verificase dacă asimilarea
ei în organismul uman producea o reîntinerire
spectaculoasă a trupului, menţinându-l în acelaşi timp la
parametrii optimi de funcţionare sute şi chiar mii de ani.
Nu ştiam dacă s-au efectuat cercetări în această direcţie
şi nici unde a fost transportată pulberea cea preţioasă. De
altfel, nici chiar Cezar nu mi-a precizat nimic despre
aceasta atunci când m-am întâlnit cu el, după întoarcerea
din Marea Expediţie. La rândul meu, am evitat să aduc în
discuţie acel subiect deoarece intuiam că reprezintă un
punct sensibil şi în acelaşi timp un secret teribil.
Se pare însă că jocul sorţii m-a favorizat, deoarece acum
eram în situaţia de a afla lucruri extraordinare pe care,
fără să le resping apriori, le încadram totuşi în domeniul
fantasticului. Dacă persoana din faţa mea spunea
adevărul, atunci aveam dovada vie a faptului că omul
poate să nu îmbătrânească şi chiar să-şi prelungească
viaţa în corpul fizic o perioadă imensă de timp. Aşa cum
era firesc într-o asemenea situaţie, am presupus că
secretul pulberii de aur monoatomic nu constituia
proprietatea exclusivă a unei civilizaţii antice
necunoscute şi că Elinor fie avea relaţii cu totul speciale,
fie făcea parte din prima elită a puterii mondiale. Deşi mă
îndoiam de acest ultim aspect, am menţionat
presupunerea mea.
― Ştiu că pulberea respectivă a constituit unul dintre
punctele fierbinţi ale descoperirii din Munţii Bucegi, la
care aţi avut şi dumneavoastră acces. Poate că veţi fi
surprins, dar cunosc multe detalii în această direcţie; veţi
afla curând din ce cauză. Totuşi, în ceea ce priveşte
aspectul meu exterior şi longevitatea de care mă bucur,
acestea nu se datorează consumării pulberii de aur
monoatomic. Vreau să spun că înfăţişarea mea, în ciuda
vârstei reale pe care o am, nu este un efect al folosirii
pulberii de aur monoatomic, ci ea se datorează influenţei
unui dispozitiv care, după părerea mea, face şi mai dificil
de înţeles interacţiunea care există între om şi energia
timpului. Simţeam cum mă cuprinde din nou un val de
căldură care exprima stânjeneala, neîncrederea mea şi
chiar un fel de panică ce mă făcea să freamăt neliniştit în
fotoliu. De fapt, cred că nu voiam să fiu ţinta unei farse
de prost gust, dar nici nu aveam suficiente argumente
pentru a-mi susţine această bănuială. Tulburat, am cerut
o dovadă. Atunci, Elinor mi-a arătat zâmbind actul de
identitate şi paşaportul său. În viaţa mea nu am examinat
mai atent nişte acte de identitate, dar cu toate acestea nu
am putut să le găsesc nici un cusur. Nu exista nici o
îndoială asupra chipului din fotografie, care-l reprezenta
pe Elinor, iar anul naşterii era scris foarte clar: 1942.
Chiar şi în această situaţie, m-am gândit totuşi că actele
ar fi putut să fie false, însă mi-am dat seama că efortul
pentru contrafacerea lor ar fi fost prea mare, iar mobilul
unei asemenea acţiuni ar fi rămas neclar. Dacă era într-
adevăr ceea ce pretindea, atunci acel om avea tot interesul
să deţină acte care să ateste faptul că vârsta lui era mult
mai mică decât cea reală, pentru că în acest fel să existe
o corelaţie cu înfăţişarea lui exterioară. Intuind gândurile
pe care le aveam, Elinor mi-a arătat atunci şi certificatul
lui de naştere, în original. Mi-a explicat că a anticipat
reacţiile mele, pe care de altfel le considera fireşti în acea
situaţie şi tocmai de aceea pregătise actele personale
pentru a mi le arăta.
Este totuşi greu să vă descriu starea complexă pe care am
simţit-o atunci, ştiind că mă aflu în faţa unui om care nu
îmbătrâneşte. Contradicţia între realitatea pe care o
aveam în faţa ochilor şi ideile preconcepute şi adânc
infiltrate în mintea mea, care îmi aduceau mereu aminte
că fiinţa umană nu poate să trăiască timp de sute de ani
şi cu atât mai puţin timp de mii de ani, au creat o stare
de confuzie din care aproape că nu mai ştiam cum să ies.
Credeam că, după ceea ce văzusem în Sala Proiecţiilor,
nu mai era nimic care să-mi provoace mirare sau
stupefacţie. Şi totuşi, într-un mod cât se poate de simplu
şi firesc, mă confruntam din nou cu un element
bulversant, care sfida practic ideile ştiinţifice moderne şi
sistemul conceptual în care am fost educaţi. Sigur, aş fi
putut să adopt în mod simplist politica struţului aşa cum,
din nefericire, procedează mulţi oameni de ştiinţă
moderni atunci când ceva le depăşeşte capacitatea de
înţelegere. Puteam să părăsesc imediat acea casă, dar
experienţa pe care o acumulasem până atunci în situaţii
similare şi intuiţia profundă că omul din faţa mea a spus
adevărul m-au determinat să accept „provocarea”.
Elinor a deschis peretele batant din sticlă al camerei,
lăsând aerul răcoros al după-amiezii târzii să pătrundă
înăuntru. Mişcarea lui inspirată a avut darul să mă ajute
să mă liniştesc şi să-mi reorganizez gândurile.
― Bine. Am înţeles că situaţia ta reprezintă un adevăr
tulburător, dar spune-mi totuşi cum ai reuşit aceasta? Te
rog, însă, n-aş vrea să aud că te-ai născut nemuritor,
pentru că atunci mă ridic şi plec imediat.
Elinor râse cu poftă şi se aşeză din nou în fotoliu.
Reuşisem să depăşesc handicapul emoţional şi chiar pe
cel conceptiv, ceea ce detensionase în mare parte
atmosfera din cameră. Probabil că acest fapt a determinat
şi modificarea formulei de adresare, care acum devenise
familiară.
― Îmi pare bine că te pot linişti măcar din acest punct de
vedere, a răspuns Elinor. M-am născut la Oradea, în
condiţii cât se poate de normale. Acolo am trăit până la
vârsta de douăzeci şi opt de ani de ani, când am venit în
Bucureşti. Acest fapt a fost urmarea unui eveniment
crucial care s-a petrecut în viaţa mea.
L-am privit întrebător, invitându-l să continue. Ceea ce
aveam să aflu mi-a zguduit fiinţa.
― În acea perioadă tocmai mă pregăteam să-mi întemeiez
o familie. Logodnica mea se ocupa de organizarea nunţii,
care urma să aibă loc peste două luni. Într-una din acele
zile am primit o scrisoare recomandată, dar numele
expeditorului nu-mi era cunoscut. Adresa expeditorului
era la Post Restant, la unul dintre oficiile poştale din
Bucureşti. Intrigat, am desfăcut plicul şi înăuntru am
găsit mai multe pagini scrise destul de mărunt, într-o
exprimare relativ stângace. Cu mare uimire am aflat astfel
că cel care îmi scrisese era un strămoş al familiei mele,
despre care nici eu şi nici părinţii mei nu ştiam nimic.
Totuşi, în mod curios, – autorul scrisorii părea că mă
cunoaşte foarte bine precizând unele evenimente
marcante ale vieţii mele de până atunci şi făcând, de
asemenea, unele observaţii pertinente asupra fiecărui
membru din familia mea. Eram însă rugat să nu destăinui
nimănui conţinutul acelei scrisori, în care erau expuse
multe informaţii preţioase pentru mine.
Dacă aceste prime elemente cu care începea scrisoarea
mi-au provocat uimirea, cele care au urmat m-au lăsat
perplex. Se pare că strămoşul provenea de pe linia tatălui
meu, însă adevărata problemă era aceea că el afirma că
s-ar fi născut în anul 1424, în Germania, într-o zonă care
în zilele noastre ar corespunde împrejurimilor oraşului
Köln. El povesteşte că tatăl lui era un negustor vestit, care
călătorise de mai multe ori în Asia Mică pentru a face
schimb de marfă. De obicei, acesta pleca în deplasările
sale împreună cu familia, însă atunci când strămoşul
meu l-a însoţit a doua oară pe tatăl său în călătorie,
caravana lor a fost atacată şi jefuită de o bandă de tâlhari.
Părinţii lui au fost ucişi în ambuscadă, iar el, care atunci
avea paisprezece ani, a fost vândut ca sclav unui mic rege
ce domnea peste un teritoriu din vechea Persie3.
Se pare însă că destinul strămoşului meu conţinea încă
multe surprise interesante. La puţină vreme după acele
evenimente, stăpânul lui a primit vizita unui maharaj din
îndepărtata Indie, iar la plecarea acestuia copilul i-a fost
dăruit ca sclav, pe lângă alte bunuri şi obiecte preţioase.
După o călătorie lungă alături de noul lui stăpân,
strămoşul meu a ajuns în India, pe domeniul
maharajului. Acela se pare că era un om cultivat şi foarte
interesat de ştiinţele oculte. După doi ani de la venirea
din Persia, la curtea sa a sosit un mare magician, despre
care se spunea că avea unele puteri teribile. Pe timpul
şederii sale la curtea regelui, el a fost servit de către băiat.
Magicianul a fost atât de mulţumit de comportamentul şi
isteţimea acestuia, încât la plecare, fiind bun prieten cu
regele, l-a rugat să-i dăruiască băiatul în slujba sa. Astfel,
strămoşul meu a ajuns ucenic la unul dintre marii
magicieni ai acelor timpuri care, aşa după cum se relata
în scrisoare, practica de fapt alchimia, ştiinţă foarte
secretă ale cărei taine profunde erau stăpânite doar de cei
cu adevărat înţelepţi.
Strămoşul meu nu a precizat în scrisoare dacă acel
magician reuşise să obţină Piatra Filozofală, care este
încununarea plină de succes a Operei Alchimice, însă mi-
a dezvăluit totuşi un aspect tulburător. El a afirmat că,
deşi a rămas în serviciul magicianului mai mult de
douăzeci de ani, nu a observat la acesta nici o modificare
a înfăţişării sale şi nici un semn de decrepitudine fizică
sau mentală a fiinţei lui. Între timp, fusese iniţiat în multe
dintre secretele alchimiei şi obţinuse progrese
3
Actualul Iran (nota ed.)
remarcabile pe această cale. Totuşi, deşi a vrut să afle de
mai multe ori secretul tinereţii maestrului său, acesta a
evitat întotdeauna să abordeze subiectul respectiv.
În cel de-al douăzeci şi treilea an de ucenicie, magicianul
l-a chemat la el şi l-a anunţat că aceea era ultima zi în
care îl va mai vedea în forma lui fizică, fără să-i spună
însă unde şi de ce pleca. Strămoşul meu avea atunci
aproape patruzeci de ani; ca ultim şi cel mai preţios dar,
el a primit de la maestrul său un obiect straniu care era
confecţionat dintr-un aliaj metalic special. I s-a spus că,
dacă va rămâne mereu în preajma acelui obiect, nu va
mai îmbătrâni şi va trăi mii de ani. În continuare,
magicianul i-a oferit anumite sfaturi preţioase prin care
el însuşi putea să obţină aliajul respectiv şi i-a dat
indicaţiile necesare pentru realizarea formei finale a
obiectului. În acea noapte maestrul lui a dispărut şi de
atunci nimeni din anturajul său nu l-a mai văzut
vreodată.
În următorii o sută de ani, ruda mea străveche a urmărit
sporadic să obţină enigmaticul aliaj, în conformitate cu
indicaţiile pe care le primise de la maestrul său. Cu toate
acestea, el a mărturisit în scrisoare că bucuria de a şti că
nu mai îmbătrâneşte şi că poate trăi o perioadă imensă
de timp era atât de mare, încât foarte mulţi ani el a
preferat să călătorească şi să afle o mulţime de alte
lucruri, lăsând în plan secund obţinerea aliajului.
Când a ajuns la vârsta de aproape 250 de ani s-a hotărât
să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie. Pe atunci
se afla în America, pe coasta Californiei de astăzi. A avut
trei copii: două fete şi un băiat. Fiind hotărât să
împărtăşească tainele pe care le deţinea unui demn
urmaş de sex masculin, a urmărit discret dar cu mare
atenţie evoluţia propriului său arbore genealogic. Datorită
imensei experienţe de viaţă pe care deja o acumulase
până atunci, el începuse să se dedice mai ales studiilor
aprofundate despre diferitele curente spirituale orientale,
abandonând gradat călătoriile sau viaţa mondenă. Timp
de cinci generaţii ale arborelui său genealogic, a urmat
îndeaproape familia vlăstarului de sex masculin care i se
părea cel mai puternic. Atunci când era necesar, el
sprijinea în mod misterios prin diferite mijloace mai mult
sau mai puţin oculte, continuitatea lanţului său
genealogic. Strânsese deja o avere imensă, iar
documentaţia sa livrescă ocupa o mare bibliotecă.
Datorită unui sistem foarte bine pus la punct, reuşise să
nu dea până atunci de bănuit, nici prin averea sa,
răspândită în multe locuri pe pământ, şi nici prin faptul
că nu îmbătrânea. Printre altele, era esenţial să nu iasă
în evidenţă în societate şi să-şi schimbe locuinţa şi
identitatea cât mai des cu putinţă, pentru a nu trezi
suspiciuni. Totuşi, în jurul anului 1900, datorită unei
situaţii complicate a fost foarte aproape să fie demascat
şi din această cauză a trebuit să recurgă la soluţii
extreme; timp de aproape cincisprezece ani el s-a retras
în Australia, reuşind în acest fel să-şi piardă urma.
Surpriza neplăcută a fost că, revenind în Europa
măcinată de Primul Război Mondial, strămoşul meu a
constatat că familia care includea ultimul descendent de
parte masculină din arborele său genealogic era dată
dispărută. Capul familiei, care era urmaşul său pe linie
masculină, fusese ucis în război, iar restul familiei, care
includea doi băieţi, dispăruse.
Elinor făcu o mică pauză pentru a închide fereastra; afară
coborâseră umbrele serii şi se făcuse frig. Fascinat de
povestirea lui, nu am remarcat răcoarea decât atunci
când el s-a întrerupt din relatare. Am acceptat bucuros
încă o ceaşcă de ceai cald, fiind nerăbdător să reintru în
atmosfera magică ce era creată de firul incredibilei
povestiri.
― Din clipă în clipă trebuie să sosească şi prietenul meu
tibetan, a spus Elinor uitându-se la ceas. Acum urmează
partea care va lămuri întrucâtva situaţia mea. Mai sunt
încă unele surprize pentru seara aceasta, spuse el
zâmbind.
Deşi eram foarte interesat de urmarea povestirii, l-am
întrebat totuşi pe Elinor care era motivul pentru care
preotul tibetan dorea să mă cunoască.
― Am fost rugat să nu divulg nimic până la venirea lui,
mi-a răspuns el. Curând însă vei primi lămuriri la toate
întrebările.
Mulţumit cu acest răspuns, am aşteptat continuarea
uimitoarei relatări.
― Strămoşul meu avea atunci vârsta de aproape 500 de
ani. Desigur, aşa după cum îl asigurase maestrul său, nu
numai că nu îmbătrânise deloc, dar chiar devenise mai
tânăr decât era când a primit obiectul din acel aliaj
misterios, în decursul celor patru secole care trecuseră de
atunci, probabil că modul lui de percepţie a lumii suferise
transformări profunde. Conştiinţa lui se elevase mult, iar
priorităţile sale deveniseră cu totul altele. În cuvinte
simple, dar cu o mare putere de impact emoţional, el îmi
scria faptul că reuşise să obţină dezideratul ultim al
oricărui alchimist veritabil, adică obţinuse Piatra
Filozofală. Mi-a explicat că acest lucru nu ar fi fost posibil
dacă nu ar fi înţeles la modul profund însăşi esenţa vieţii
şi a universului, precum şi multe alte taine ale cunoaşterii
care i s-au revelat pe parcursul timpului. Din câte mi-am
dat seama, marea lui realizare a avut loc în perioada pe
care a petrecut-o în Australia.
Revenind în Europa, a reluat unele contacte şi legături pe
care le avea în Franţa. Se pare că acolo exista deja un
grup mic de persoane care erau gradat iniţiate de el în
unele aspecte foarte oculte ale ştiinţei şi spiritualităţii. Se
ştia faptul că era un alchimist desăvârşit, însă nimeni nu
putea preciza care îi era obârşia adevărată. În paralel cu
investigaţiile pe care le derulase pentru a afla ce anume
se petrecuse cu familia urmaşului său, el a scris două
cărţi despre tainele simbolurilor alchimice şi alte câteva
manuscrise despre ezoterismul formei şi al limbajului
codat. Se pare că aceste manuscrise erau foarte secrete,
fiind destinate doar unui mic număr de discipoli; cărţile
au fost publicate în Franţa de către principalul lui elev în
arta cunoaşterii alchimice, care totodată era un distins
om de ştiinţă.
Experienţa celor câteva secole de viaţă i-a arătat
îndepărtatei mele rude că nu este deloc uşor să te
„strecori” prin timp, mai ales în societatea modernă. Cu
cât lumea devenea mai tehnologizată şi comunicaţiile mai
complexe, cu atât mai dificilă era justificarea prezenţei lui
mult timp în acelaşi loc. Mi-a mărturisit în scrisoare că
transformarea profundă care intervenise în fiinţa lui l-a
determinat să înţeleagă faptul că avea de îndeplinit o
misiune spirituală pe care nu o putea ignora deloc.
Aceasta devenea însă cu atât mai dificilă, cu cât el era
nevoit să nu apară niciodată în public, să-şi schimbe
adeseori identitatea şi locuinţa şi să fie foarte atent la
persoanele pe care le alegea pentru a-i transmite mesajele
în lume.
În mod paradoxal, condiţia de „nemuritor” – care pentru
mulţi oameni este foarte dorită şi invidiată – ar putea
părea chiar apăsătoare în societatea modernă. După câte
am înţeles, aceasta este viziunea egoistă asupra
problemei deoarece, în general vorbind, omul şi-ar dori să
se bucure doar el singur de feluritele plăceri şi
oportunităţi pe care le-ar putea avea de la o viaţă foarte
lungă şi o tinereţe nealterată. Te rog însă să reţii un
aspect esenţial şi anume, că darul preţios al longevităţii
fabuloase nu trebuie să fie irosit în acest mod. De aceea,
elementul fundamental într-o astfel de situaţie este acela
al responsabilităţii şi al necesităţii de a armoniza
contrariile, ceea ce implică o înţelegere profundă a vieţii
şi a ţelului principal pe care trebuie să-l aibă omul în
existenţa sa.
Strămoşul meu îmi scria că aceste aspecte i s-au clarificat
în perioada pe care a petrecut-o în Australia, când a fost
el însuşi contactat pe căi oculte de reprezentanţii unei
civilizaţii şi ierarhii superioare în ceea ce priveşte planeta
noastră. Despre aceste aspecte el îmi spunea însă că nu
poate să-mi destăinuie mai mult dar că, în măsura în care
voi fi interesat şi voi urma instrucţiunile sale, va veni un
timp când eu însumi voi cunoaşte în detaliu toate
amănuntele.
Datorită faptului că realizarea sa în domeniul alchimiei
era desăvârşită, a fost relativ uşor să obţină aliajul foarte
complicat din care era alcătuit obiectul care îi asigura
„nemurirea”. Mi-a scris că a descoperit chiar o metodă
mai simplă de obţinere a sa, dar a precizat că forma
specială a obiectului trebuia păstrată. Bănuia că eram
curios să aflu ce anume determină prelungirea vieţii fizice
atunci când o fiinţă umană se află în preajma acelui
obiect; mi-a explicat că pentru aceasta era necesar să am
deja anumite cunoştinţe ezoterice solide, dar în principiu
îmi putea spune că era vorba despre un fenomen de
acordare a frecvenţei de vibraţie a aliajului cu frecvenţa
specifică de vibraţie a organismului uman. Altfel spus, se
crea atunci un gen de interacţiune energetică subtilă
mutuală între obiectul din metal şi fiinţa care se afla în
preajma lui. El a specificat însă că efectul longevităţii nu
era valabil decât pentru persoana căruia îi era destinat
obiectul. Cu alte cuvinte, acel obiect trebuia realizat de
un maestru alchimist, fiind strict personalizat; efectul lui
nu era valabil decât în cazul persoanei vizate, deoarece
purta amprenta subtilă specifică a organismului acelei
fiinţe umane. În particular, aliajul secret avea
proprietatea excepţională de a favoriza legătura
energetică subtilă cu focarul vieţii universale, dar el
selecta „accesul” la această formidabilă energie cosmică
doar pentru persoana căreia îi era destinat. Se pare că
secretul obţinerii acestui aliaj provine din timpuri
imemoriale, din Egiptul predinastic, fiind oferit marilor
preoţi de atunci de către zeii care au coborât pe Pământ.
Adevărata artă a confecţionării obiectului, dar mai ales a
aliajului alcătuit din mai multe metale şi substanţe
consta în acordarea frecvenţelor de vibraţie energetică,
adică în personalizarea obiectului. Această artă constituia
un secret desăvârşit, care nu trebuia cunoscut decât de
un maestru în ştiinţa alchimiei. Tocmai de aceea, din câte
am înţeles citind textul scrisorii, secretul a fost împărtăşit
doar câte unei singure persoane, care era aleasă să fie
continuatorul liniei iniţiatice respective. De altfel, metoda
de obţinere a aliajului necesită unele cunoştinţe şi
capacităţi lăuntrice excepţionale, astfel încât ea nu poate
da rezultate decât atunci când fiinţa este cu adevărat
pregătită din punct de vedere spiritual pentru a realiza
aceasta. Atunci mi-am putut explica de ce strămoşul meu
nu a reuşit să obţină aliajul în tentativele sale anterioare,
pentru că el nu ajunsese încă la acel nivel de elevare şi de
înţelegere profundă a misterelor Creaţiei. Totuşi, mi-a
mărturisit că înainte de a obţine Piatra Filozofală, el
obţinuse deja elixirul vieţii, etapă care precede în mod
firesc încununarea Marii Opere Alchimice. Mi-a dezvăluit
faptul că elixirul vieţii este o licoare de culoare rubinie
care, atunci când este administrată cu o ştiinţă exactă,
permite prelungirea vieţii în corpul fizic o durată de timp
de 3-4 ori mai lungă decât cea pe care o poate furniza
obiectul alcătuit din misteriosul aliaj. Atunci când i-a
înmânat piesa respectivă, maestrul lui i-a spus că aceasta
îi va asigura o viaţă terestră de aproximativ 1700-2000 de
ani, timp suficient pentru a face progrese gradate pe calea
alchimiei şi de a descoperi astfel elixirul vieţii. Am înţeles
de aici că realizarea şi mai apoi dăruirea aliajului
personalizat de către maestru discipolului său favorit
constituia, într-un fel, o linie spirituală, o tradiţie aparte
care îşi avea originea într-un trecut foarte îndepărtat al
omenirii. De altfel, ţinând cont de perioada de viaţă în
corpul fizic pe care o face posibilă deţinerea acelui obiect,
presupun că în şirul acestei tradiţii foarte misterioase nu
au existat decât vreo 15-20 de persoane care au fost în
posesia aliajului respectiv. În calculul meu aproximativ
mă bazez pe faptul că fiecare dintre deţinători a trecut la
etapa superioară poate cu mult înainte de termenul
limită, în general după 500 sau 700 de ani de viaţă
terestră. Fireşte, este doar o presupunere, însă aceste
cifre pot foarte bine să semnifice o valoare medie a
timpului cât ei au deţinut obiectul. Chiar şi aşa, aceasta
îmi arată că tradiţia are o vechime de cel puţin 7-8000 de
ani, ceea ce depăşeşte cu mult orice altă tradiţie a unei
căi spirituale care se cunoaşte şi se practică în prezent.
Aici am intervenit, pentru a da glas unui gând insistent.
― Spune-mi, să înţeleg de aici că tu eşti continuatorul
tradiţiei?
― Din câte ştiu eu, nu există decât o singură persoană pe
această planetă care deţine obiectul pe o perioadă de
timp. Am aflat de la strămoşul meu că fiecare maestru
trebuie să lase obiectul din acel aliaj DOAR UNEI
SINGURE PERSOANE, care este discipolul său de
încredere. Acesta, la rândul lui, va proceda la fel atunci
când va considera că a găsit fiinţa potrivită, ceea ce
implică însă o mare responsabilitate. Strămoşul meu a
adoptat o variantă mai puţin obişnuită, urmărind de-a
lungul timpului evoluţia ramurii principale din arborele
lui genealogic. În definitiv, nimic nu îl oprea să caute în
următoarea mie de ani o altă fiinţă demnă pentru a-i fi
încredinţat un asemenea secret, dacă niciun urmaş din
arborele său genealogic nu s-ar fi ridicat la înălţimea
cerinţelor sale. Destinul a făcut să fiu ultimul descendent
de parte bărbătească din ramura principală, care îl
interesa pe strămoşul meu.
― Dar ai spus că el pierduse urma ultimei familii de pe
această ramură, am observat eu.
― Este adevărat, însă după câţiva ani de investigaţii
discrete şi graţie unor legături sus-puse pe care le avea,
el a reuşit să identifice locul în care ajunseseră membrii
familiei. După moartea soţului pe front, mama şi cei patru
copii s-au refugiat în Germania, la nişte rude îndepărtate.
Din nefericire, una dintre cele două fete a murit într-un
accident, iar mama lor a dispărut la un an după aceea,
fără să se mai afle nimic despre ea. Prin 1932, datorită
climatului politic tensionat din Germania, familia rudelor
care adoptase cei trei copii rămaşi a emigrat în România,
în partea de nord a Transilvaniei, iar după doi ani s-a
stabilit în Oradea. Din cei doi băieţi de pe partea
strămoşului meu, unul era foarte slăbit, fiind grav bolnav
de tuberculoză; de altfel, câţiva ani mai târziu el a murit.
Celălalt băiat a fost tatăl meu, care s-a căsătorit şi şi-a
întemeiat familia la Oradea. Am fost singurul copil la casa
lor.
― Acum înţeleg, am spus eu. Mă întreb însă ce fac
maeştrii acestei tradiţii după ce predau „ştafeta”.
― Nu ştiu nici eu cu exactitate, a răspuns Elinor. Se pare
că acesta reprezintă un mare secret, despre care nici
strămoşul meu nu mi-a vorbit nimic. Ceea ce ştiu însă
este că ei continuă să trăiască în corpul fizic timp de mai
multe milenii după aceea, utilizând elixirul vieţii din
alchimie. Totuşi, raţiunile pentru care ei procedează în
acest fel nu-mi sunt încă prea clare. Cel mai sigur este că
au de îndeplinit anumite misiuni spirituale care necesită
prezenţa lor în corpul fizic. Logic, aceasta înseamnă că
într-un mod mai mult sau mai puţin ocultat ei continuă
să rămână printre ceilalţi locuitori ai planetei, însă
sentimentul meu este că lucrurile sunt mai complicate.
De asemenea, este posibil ca doar unii dintre predecesorii
mei să fi adoptat această cale de acţiune, iar alţii nu. Vezi,
sunt întrebări la care voi găsi răspunsul probabil mult
mai târziu.
Am tăcut amândoi o vreme, analizând în minte diferite
posibilităţi. În cele din urmă, m-am decis să-l întreb:
― Înseamnă că obiectul respectiv se află aici, în casă, nu-
i aşa?
― Da, desigur, mi-a răspuns Elinor. Raza lui de acţiune
specifică este de câţiva metri. Nu e obligatoriu să rămân
mereu în preajma lui, dar pentru ca efectul să fie constant
este totuşi necesar să am obiectul lângă mine cea mai
mare parte a timpului. Poţi să-l compari cu o antenă
foarte specială, care joacă rolul de rezonator. Probabil că
iniţial, la începuturi, cei care au primit aparatul
cunoşteau mult mai multe detalii în legătură cu originea,
specificul şi modul lui de funcţionare, dar o dată cu
trecerea mileniilor s-au mai pierdut din aceste informaţii.
― Bine, dar cum ţi-a parvenit obiectul? am fost eu curios.
Te-ai întâlnit cu ruda ta străveche?
― Nu, nu m-am întâlnit cu ea atunci, deşi mi-aş fi dorit
mult aceasta. Impresia mea era că a evitat întâlnirea mai
ales datorită vigilenţei serviciilor secrete ale regimului
comunist, care prin anii ’70 începuse să fie destul de
aspru. Personal, sunt aproape convins că strămoşul meu
nici măcar nu a fost vreodată în România, ci a realizat tot
ceea ce era legat de contactul cu persoana mea prin nişte
intermediari foarte discreţi. Am înţeles încă de atunci şi
m-am convins cu prisosinţă după aceea că cel care se află
în situaţia mea trebuie să fie foarte precaut, dacă vrea să
ducă mai departe această tradiţie ocultă. Motivul este
evident. Există persoane şi chiar societăţi secrete care au
cunoştinţă despre această linie de maeştri alchimişti şi
doresc foarte mult să cunoască misterul de fabricare a
aliajului. Din fericire, acesta este foarte bine păstrat şi
chiar dacă ar fi cunoscut, aliajul nu poate fi obţinut fără
înţelegerea unor chei subtile care sunt esenţiale în
procesul alchimic respectiv. De pildă, în una din fazele de
transmutaţie se obţine un metal cu proprietăţi foarte
speciale, despre care oamenii de ştiinţă contemporani nici
măcar nu ştiu că există. Tentaţia prelungirii vieţii în
corpul fizic este însă prea mare pentru unele fiinţe
umane, astfel încât acestea încearcă să obţină viaţa
veşnică prin orice mijloace, cu orice preţ. Este evident că
în asemenea condiţii trebuie să fiu foarte precaut.
― Adică viaţa îţi este pusă în pericol, am punctat eu.
― Da. Am asigurată o viaţă extrem de lungă, raportată la
media de viaţă obişnuită, cu condiţia ca funcţiile vitale să
nu fie întrerupte.
Să revin însă la scrisoare. Îmi amintesc că, pe măsură ce
avansam cu cititul ei, în mine se luptau două tendinţe
contrare: pe de o parte aveam impulsul de a rupe şi a
arunca scrisoarea, gândind că cineva a vrut să-şi bată joc
de mine; pe de altă parte, aveam totuşi sentimentul că
ceea ce aflam atunci era adevărat. În plus, totul era foarte
complicat pentru a fi doar o simplă farsă. Şi apoi, care să
fie motivul pentru a mi se face aşa ceva? Eram un om
normal, cu o viaţă obişnuită, fără mari pretenţii.
În finalul scrisorii era menţionată procedura pe care
trebuia să o urmez cu exactitate. Fără să anunţ pe
nimeni, fără să-mi iau nici un bagaj, fără să las nici cea
mai mică impresie că s-ar fi petrecut ceva neobişnuit,
trebuia să vin la Bucureşti la o anumită adresă, la o dată
şi la o oră precise, nici mai devreme şi nici mai târziu.
Instrucţiunea era de a intra direct în locuinţa de la adresa
respectivă.
Iniţial am fost cuprins de panică şi chiar am vrut să
predau scrisoarea la Poliţie, care în acea vreme se numea
Miliţie. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu ar fi rezolvat
nimic deoarece scrisoarea nu cuprindea decât o simplă
relatare, fără nici un fel de date concrete care să ducă la
o eventuală identificare a celui care a scris-o, eu însumi
aş fi intrat probabil într-un şir interminabil de interogări
şi tracasări care erau specifice modalităţii de acţiune a
regimului comunist de atunci. M-am întrebat însă ce
pierdeam dacă urmam acele instrucţiuni. Chiar dacă aş
fi ales varianta dezvăluirii la Poliţie şi mai apoi oamenii
legii ar fi descins la adresa respectivă din Bucureşti, eram
sigur că nu ar fi găsit absolut nimic acolo; întreaga
operaţiune era prea bine gândită şi bine pusă la punct
pentru a permite asemenea greşeli. Mai mult decât atât,
era deja o certitudine că orice mişcare a mea era discret
urmărită, fapt care a fost menţionat printre rânduri şi în
scrisoare.
Am luat repede hotărârea de a pleca la Bucureşti,
respectând în detaliu instrucţiunile. Am motivat celor din
casă că merg în oraş la un prieten, dar de fapt am urcat
în trenul spre capitală. Am corelat plecarea în aşa fel,
încât să respect indicaţiile de zi şi de oră care mi-au fost
date în scrisoare.
Într-un fel, simţeam că nu mai există cale de întoarcere.
Luasem singur această hotărâre, deşi ataşamentele şi
obiceiurile vechi aveau încă tendinţa să mă întoarcă din
drum. O frică nelămurită îmi invada inima, dar atracţia
şansei extraordinare care mi se oferea era mai puternică
decât sentimentul nebulos al incertitudinii. În mod
straniu, chiar dacă ştiam că mi se oferea o viaţă de
aproape două mii de ani, totuşi nu aveam nici un gând
concret despre felul în care urma să acţionez. Mă
gândeam că era normal să-mi fac nenumărate planuri, să
am idei, dorinţe, dar în loc de aceasta mintea parcă îmi
era paralizată la gândul că voi trăi poate mii de ani cu
acest corp fizic.
Pe scurt, am ajuns la Bucureşti şi am găsit destul de
repede adresa care indica un bloc comun cu patru etaje
dintr-un cartier liniştit. Aşa după cum citisem în
scrisoare, uşa era descuiată; am intrat într-un
apartament cu două camere, mobilat modest, în care nu
era nimeni. Pe masa din sufragerie se aflau, într-un plic
mare, o foaie cu instrucţiuni, o cheie şi o sumă enormă
de bani pentru acele vremuri. Mi se spunea să părăsesc
imediat acel loc şi să merg la o altă adresă din Bucureşti,
care de această dată era o casă, unde voi rămâne trei zile,
până ce voi fi contactat de o anumită persoană. Cheia din
plic era de la uşa acelei case, iar banii erau pentru
cheltuieli; numărând banii, am constatat că suma
respectivă mi-ar fi ajuns să trăiesc liniştit un an de zile.
Eram totuşi sfătuit să nu ies din casă în acea perioadă,
decât dacă era neapărat necesar. De asemenea, în frigider
aveam o rezervă considerabilă de alimente.
Mi se părea că totul face parte dintr-un scenariu de film,
însă ceea ce mi se cerea era relativ simplu. Am rămas
gânditor un timp şi am recitit instrucţiunile. Părea că
totul era deja aranjat pentru a mi se oferi o existenţă
nesfârşită.
― Totuşi, viaţa ta în corpul fizic ar urma să se încheie
după aproape două mii de ani, am spus eu.
Într-adevăr, se pare că efectul aliajului este mai slab decât
în cazul elixirului alchimic, dar din câte ştiu eu, nimeni
nu a trăit până acum perioada maximă de timp pe care o
facilitează aparatul. Lipseşte deci o verificare directă a
acestei informaţii, care probabil provine chiar de la
începuturile tradiţiei. Nu putem fi siguri că mesajul nu s-
a alterat o dată cu trecerea timpului.
― Dar unde era obiectul? am întrebat eu, cu nerăbdare.
Ţi-a fost adus de persoana cu care te-ai întâlnit?
― Lucrurile au fost mai complicate. După ce m-am
instalat în cealaltă casă, care de asemenea era plasată
într-o zonă liniştită, dar în cealaltă parte a oraşului, am
aşteptat vizita persoanei de legătură. Locuinţa era foarte
confortabilă, chiar luxoasă aş putea spune, dar am
observat că nu avea telefon. Cablul exista, însă lipsea
aparatul. Probabil că aceea era o măsură de siguranţă,
pentru a nu fi tentat să iau legătura cu cineva. Aşa după
cum fusesem înştiinţat, persoana a venit după trei zile,
timp pe care eu l-am petrecut citind şi privind la televizor.
Pentru a nu crea nici un fel de probleme, am preferat să
nu ies în oraş. La sfârşitul perioadei eram puţin plictisit,
dar curiozitatea şi interesul pentru ceea ce avea să
urmeze nu mă părăsiseră deloc.
Persoana de legătură era un domn ajuns la vârsta
maturităţii, care mi-a confirmat personal că a fost trimis
de ruda mea străveche. Deşi l-am năpădit cu un potop de
întrebări în această direcţie, totuşi el a rămas inflexibil.
Tot ceea ce mi-a spus a fost că trebuie să am răbdare şi
încredere. Apoi a scos din geanta sa un aparat de
fotografiat şi m-a rugat să mă aşez în dreptul unui perete
gol. După ce m-a fotografiat, văzând că sunt contrariat şi
pentru a evita o scenă neplăcută, mi-a explicat că
fotografiile erau necesare pentru noile mele acte. M-a
anunţat că va reveni peste alte trei zile şi că atunci trebuie
să fiu pregătit de plecare.
Încă mai puteam să revin la viaţa obişnuită pe care mi se
părea că o părăsisem cu prea multă uşurinţă. Pe lângă
incertitudinea în care trăiam, justificată de lipsa
informaţiilor, simţeam că situaţia devenise chiar
periculoasă. Pentru ce aş fi avut nevoie de alte acte? Dar,
mai ales, despre ce fel de acte era vorba? în definitiv,
buletinul şi carnetul meu de conducere erau perfect
valabile, iar despre paşaport nu putea fi vorba, deoarece
cetăţenii României de atunci nu aveau voie să deţină aşa
ceva. Am înţeles fulgerător că, de fapt, urma să părăsesc
ţara, dar nu trecând ilegal frontiera, ci chiar pe la unul
dintre punctele vamale cu paşaport în toată regula. Inima
mi s-a strâns de emoţie, iar valurile fricii mi-au cuprins
imaginaţia. Mă vedeam deja descoperit, închis şi bătut în
beciurile temutei Securităţi a Statului, supus unor
interminabile şi epuizante interogatorii, de multe ori
foarte violente. Mă plimbam nervos prin casă, neştiind ce
să fac. Logica îmi spunea că, dacă românii nu au
paşaport, atunci însemna că eu aveam să apar cu un act
fals având o altă naţionalitate. Transpirat, m-am aruncat
pe pat. Gândeam că îmi complicasem viaţa inutil tocmai
cu puţin timp înainte de a-mi făuri un viitor decent, o
viaţă de familie şi, poate, chiar o carieră, cel puţin atât cât
se putea vorbi despre aşa ceva într-un stat comunist. Şi
pentru ce? Mă gândeam că, în definitiv, existenţa mea era
bună atât cât ar fi fost, nu aveam nevoie de una, de două
mii de ani, în care până la urmă precis aş fi obosit!
Evident, toate acele gânduri erau urmarea instinctului de
conservare care mă îndemna, cât încă mai era posibil, să
urmez calea mediocrului şi a banalului. După un timp am
început să mă liniştesc şi să privesc problema dintr-o altă
perspectivă. Trebuia să recunosc, de pildă, că străvechea
mea rudă îmi lăsase mereu la dispoziţie liberul arbitru.
Prin nimeni şi nimic, în nici un moment, ea nu m-a forţat
să adopt acea variantă. A fost mereu alegerea mea, aşa
cum era, de fapt, şi în acea clipă. Chiar şi atunci încă mai
aveam posibilitatea să abandonez totul şi să-mi reiau
viaţa de dinainte fără ca, cel puţin aparent, cineva să fi
avut de pierdut sau de suferit. Eu aş fi găsit repede o
explicaţie plauzibilă pentru logodnica şi familia mea, iar
suma mare de bani pe care o aduceam i-ar fi înveselit pe
toţi. Pe de altă parte, strămoşul meu ar fi rămas la fel de
inaccesibil şi necunoscut ca şi până atunci, iar
aranjamentele pe care el le angrenase printr-o
misterioasă filieră sunt sigur că nu ar fi furnizat nici cel
mai mic indiciu autorităţilor. Eram nevoit să recunosc că
înţelepciunea, experienţa şi relaţiile pe care el le
acumulase în îndelungata sa viaţă îi permiteau să
acţioneze de la distanţă într-un mod foarte inteligent şi,
practic, lipsit de greşeală. De bună seamă că prevăzuse şi
eventualitatea abandonului meu, dar cu o uimitoare
delicateţe el mă recompensa într-un astfel de caz pentru
„problemele” pe care mi le pricinuise, lăsându-mi acea
mare sumă de bani.
Concluzia mea finală era că trebuia să-mi făuresc singur
destinul. În acelaşi timp, începeam să înţeleg că în loc să
solicit mereu şi în mod egoist dovada supremă a celor pe
care el le afirma în scrisoare – şi aici mă refer la
enigmaticul obiect personalizat – era necesar mai întâi ca
eu însumi să ofer o minimă dovadă că merit acel lucru. În
loc să abordez o atitudine şi o gândire inchizitorială, ca şi
cum viaţa eternă mi s-ar fi cuvenit de drept şi fără nici un
efort, mult mai înţelept ar fi fost să realizez că ceea ce
urmează să mi se ofere constituia realmente o bogăţie
inestimabilă pentru destinul meu şi o şansă
extraordinară pentru evoluţia mea. Altfel, aş fi fost în
pericol să nu apreciez la justa lui valoare cadoul
strămoşului meu şi fără îndoială că, în ignoranţa mea, aş
fi făcut destule greşeli care m-ar fi putut costa destul de
repede viaţa.
― Te înţeleg perfect, am spus eu atunci. Cunosc aceste
aspecte, deoarece ele mi au fost expuse şi mie, e drept că
în cu totul alte conjuncturi, de către o persoană foarte
specială.
Elinor zâmbi cu înţelegere.
― Cred că te referi la domnul Cezar Brad, nu-i aşa? într-
adevăr, se pare că este o fiinţă care a atins deja un înalt
grad de evoluţie a conştiinţei, a remarcat el gânditor. Şi
tu faci parte, prin forţa destinului tău, din acest angrenaj
complex care implică fiinţe remarcabile. Peste puţin timp
vei constata că în viaţă nimic nu este întâmplător, ci toate
evenimentele se corelează şi se sincronizează într-un mod
care de multe ori este uimitor pentru omul obişnuit. Este
o mare artă să observi aceste sincronicităţi care apar în
viaţă şi mai apoi să le înţelegi cauza ascunsă. În acelaşi
timp, dacă reuşeşti aceasta este un semn distinct al
faptului că ai evoluat. Dar să revin la ceea ce spuneam.
Reflectând tot mai mult la aceste aspecte, în mine a
apărut treptat convingerea fermă că trebuia să abordez o
anumită cale în viaţă şi că aceasta era strâns legată de
strămoşul meu. Prin urmare, am hotărât să mă
abandonez fără rezerve planului ascuns pe care intuiam
că marele alchimist îl pregătise în detaliu. Desigur, exista
şi o anumită doză de risc în această acţiune, dar
hotărârea mea era deja neclintită. La început au mai
existat slabe ezitări care se datorau ataşamentului faţă de
familie şi de logodnica mea, dar m-am liniştit spunându-
mi că mai apoi voi avea tot timpul din lume să mă întorc
la ei. În sinea mea însă ştiam prea bine că acest lucru nu
se va petrece niciodată.
După trei zile bărbatul cărunt a revenit, la fel de sobru şi
de calm ca şi prima dată. Aşa după cum am bănuit,
aveam deja un paşaport fals cu care urma să trec graniţa.
Aşteptările mele au fost însă depăşite atunci când am
constatat că paşaportul meu era, de fapt, un paşaport
diplomatic şi că eu aveam cetăţenie belgiană. Acel domn
mi-a explicat că s-a ales această variantă deoarece eu
cunoşteam foarte bine limba franceză, ceea ce făcea totul
mai credibil pentru autorităţile vamale. El urma să mă
însoţească la Bruxelles, iar plecarea cu avionul era
programată a doua zi la prânz. Ca să fiu mai concis, la
aeroport totul a decurs normal, firesc, iar vameşii ne-au
urat chiar „bon voyage!”. Pe înserat eram deja instalat
într-o vilă ultraluxoasă din capitala Belgiei, care se afla
într-o zonă rezidenţială a oraşului. Bărbatul care m-a
însoţit s-a retras discret, după ce s-a asigurat că am tot
ce-mi trebuie. M-a anunţat că în aceeaşi seară urma să
primesc o vizită specială.
Am zâmbit uşor; probabil că acela urma să fie momentul
mult aşteptatei întâlniri cu ruda mea în vârstă de peste
cinci sute de ani. Trebuia să recunosc că uneori în viaţă
schimbările de situaţie sunt atât de rapide şi
spectaculoase, încât trebuie să dai dovadă de mult
discernământ şi de o mare stăpânire de sine pentru a le
face faţă cât mai bine. În urmă cu o săptămână îmi
făuream planuri de familie împreună cu logodnica mea,
la Oradea, în România; acum eram în Belgia, având o altă
identitate şi aşteptam să mă întâlnesc cu o rudă în vârstă
de câteva sute de ani. Destul de şocant, nu?
Elinor râse degajat şi se ridică pentru a aprinde lumina.
Afară era aproape noapte şi preotul tibetan încă nu
sosise. Rupt din vraja ascultării, am tresărit, uitându-mă
la ceas.
― Este destul de târziu… Crezi că va mai fi o întâlnire în
seara aceasta? am întrebat eu sceptic.
― Fără îndoială, a răspuns Elinor, deşi eu însumi sunt
puţin mirat de această întârziere. Să avem însă răbdare;
va sosi peste puţin timp şi atunci te vei confrunta cu o
mare surpriză.
Nu înţelegeam nimic din acest mister, dar Elinor mi-a
promis că aşteptarea mea nu va mai dura mult.
― Dacă e aşa, atunci te rog să continui şi să-mi spui ce s-
a petrecut în seara aceea la Bruxelles, am zis eu,
aşezându-mă mai comod în fotoliu şi gustând unul din
fursecurile cu care fusesem servit.
― L-am cunoscut pe maestrul alchimist, strămoşul meu.
Eram emoţionat, dar el părea că mă înţelege atât de bine!
Mi-a mulţumit că am avut încredere în el şi în cele ce mi-
a scris. Arăta de aproximativ 32-33 de ani; te rog să mă
crezi că eram consternat şi căutam diverse motive să-mi
justific că ceea ce se întâmplă este o farsă, că este
imposibil ca persoana din faţa mea să aibă acea înfăţişare
şi totuşi ea să fi trăit deja cinci sute de ani. Mi-am
exprimat chiar atunci îndoiala în această privinţă. El m-a
privit calm şi cu seriozitate, întrebându-mă apoi cam cum
mi-aş imagina eu că ar trebui să arate o fiinţă umană care
are vârsta de cinci sute de ani. La această replică m-am
blocat, realizând imediat ridicolul situaţiei. A continuat
să-mi spună că nu mă voi putea convinge de existenţa
acelei tradiţii secrete şi de efectul extraordinar pe care îl
are obiectul misterios asupra vieţii celor pentru care a fost
făcut, decât după trecerea multor ani, dar în tot acest
timp el mă sfătuia să aştept într-un mod activ, să mă
cultiv şi să învăţ tainele alchimiei pentru a fi capabil să
realizez mai târziu trecerea la etapa superioară.
S-a oferit să-mi arate şi să-mi pună la dispoziţie tot ceea
ce era necesar pentru a realiza aceasta. „Simt că ai un
potenţial deosebit”, mi-a spus el, „dar cu toate acestea vei
constata că cei care intră pe calea acestei tradiţii
integrează în alt mod timpul pe care îl au la dispoziţie,
care faţă de viaţa unui om obişnuit este incomparabil mai
lung. De aceea, progresele pe care le vei face în
experienţele tale alchimice vor fi destul de lente. Este
posibil să treacă câteva sute de ani, poate chiar o mie de
ani sau mai mult, până să atingi desăvârşirea în opera ta
alchimică. În această perioadă foarte lungă de timp vei fi
poate nevoit să faci faţă unor transformări majore, chiar
dramatice în existenţa ta, însă ele te vor ajuta să
acumulezi o experienţă imensă care va contribui din plin
la complexitatea destinului tău.
Ai putea să mă întrebi cum se face că alţi alchimişti
reuşesc să atingă desăvârşirea operei lor într-o singură
viaţă de om normal. Aceasta este o realitate, dar în astfel
de cazuri ei se nasc deja cu mari merite pe această cale,
dobândite în multe existenţe anterioare. Aproape sigur nu
eşti familiarizat cu aspectele metempsihozei şi nici cu cele
care se referă la legea ezoterică a acţiunii şi reacţiunii în
univers. Din această cauză, explicaţiile pe care ţi le ofer
acum ţi se vor părea, poate, hilare şi ilogice. Vei avea însă
la dispoziţie un timp îndelungat ca să înţelegi şi să observi
aceste aspecte. E bine să ştii totuşi că longevitatea
extraordinară pe care o ai acum la dispoziţie îţi poate oferi
posibilitatea de a evolua spiritual mult mai rapid decât
urmând calea naşterii şi a morţii pe care o parcurg ceilalţi
oameni.”
S-a oprit şi s-a uitat cu atenţie la mine, pentru a vedea ce
reacţie au generat explicaţiile pe care mi le-a oferit. Eu
eram incapabil să scot vreun cuvânt, pentru că nu
înţelegeam semnificaţia acelor lucruri. Acum ştiu însă
foarte bine la ce s-a referit strămoşul meu. Sunt aspecte
elementare, dar în acea perioadă a vieţii mele ele
constituiau pentru mine un subiect complet neexplorat.
Elinor s-a oprit din relatarea lui, pentru a mă întreba în
ce măsură eram eu însumi familiarizat cu aceste
probleme. I-am răspuns că nu cunoşteam prea multe în
această direcţie şi că eram bucuros dacă mi-ar fi putut
oferi atunci alte detalii legate de acele noţiuni.

Destinul şi reîncarnarea

― Ştii prea bine că problema reîncarnării sufletului uman


continuă şi astăzi să incite controverse, deşi există
nenumărate dovezi şi chiar studii care au fost făcute
pentru a demonstra acest adevăr, mi-a explicat Elinor.
Nevoia de a păstra un control cât mai eficace asupra
populaţiei i-a determinat pe liderii din umbră ai unor forţe
politice şi economice să orienteze ştiinţa şi educaţia
maselor astfel încât totul să pară simplu şi concis: nu
există suflet, nu există spirit, iar după moartea corpului
fizic nu se petrece nimic, pentru că totul se reduce la
neant. Altfel spus, conform acestei „ideologii” moderne,
după ce omul moare el dispare cu desăvârşire, fără să lase
nici o urmă.
Deşi este aberantă şi chiar lipsită de logică, această idee
a prins în rândul populaţiei şi foarte mulţi oameni o
îmbrăţişează mai ales pentru faptul că le dă senzaţia că îi
fereşte de complicaţii şi de bătăi inutile de cap. În plus,
unii chiar tind să alunece într-o mentalitate profund
eronată, care îi poate arunca mai apoi într-o cruntă
disperare şi suferinţă; ei se gândesc că, dacă tot se afirmă
că avem „o singură viaţă” şi că după aceasta nu mai există
nimic altceva, atunci înseamnă că pot săvârşi orice fel de
acte, mai ales rele şi chiar abominabile, în interes pur
egoist, deoarece nu va trebui să plătească pentru ele după
ce mor. Vezi deci că aceasta poate fi cu adevărat o
problemă şi nu este deloc întâmplător că societatea
modernă se confruntă cu un val practic fără precedent de
vicii şi fărădelegi. Lupta justiţiei este doar la suprafaţă,
deoarece ea nu reuşeşte să curme răul din rădăcina lui.
Sistemul ideologic este corupt şi fals, dar cu toate acestea
este menţinut astfel în mod deliberat, pentru a provoca
haos şi a permite exercitarea controlului la vârf.
― Desigur, cunosc aceste aspecte, am precizat eu. Dar
este interesantă viziunea strămoşului tău în ceea ce
priveşte posibilitatea pe care o ai pentru a progresa mai
rapid.
― Da, metoda prelungirii vieţii în corpul fizic este
extraordinară. La o privire superficială ai putea crede că
trece foarte mult timp până să ajungi la un anumit
rezultat, în timp ce alţi oameni care trăiesc o viaţă
normală obţin acelaşi efect în numai câţiva ani sau zeci
de ani. În realitate, ei nu fac decât să continue ceea ce au
început cu multe vieţi în urmă.
Să presupunem următoarea situaţie: eu încep să studiez
misterele alchimiei şi o dată cu mine se iniţiază în aceste
taine şi un om obişnuit care trăieşte o durată normală de
viaţă. Să presupunem, de asemenea, că amândoi
progresăm cam în acelaşi ritm. După câteva zeci de ani,
inevitabil el va muri, iar sufletul lui, purtând – printre
altele – chintesenţa tuturor cunoştinţelor pe care le-a
dobândit până atunci, va translata într-un plan superior
al Creaţiei. Pentru cele mai multe fiinţe umane, acest plan
este universul subtil al astralului, care este cu mult mai
vast decât universul fizic.
Elinor făcu o scurtă pauză pentru a sorbi din ceaşca de
ceai. Imediat după aceea, el îşi reluă explicaţiile.
― Oamenii nu mor în adevăratul sens al cuvântului, adică
nu dispar în neant, ci îşi abandonează doar „carcasa”
fizică, adică trupul lor din carne şi oase, care putrezeşte.
„Moare” doar corpul fizic, însă partea subtilă a fiinţei,
sufletul, trece în altă dimensiune spaţio-temporală a
Creaţiei, care este cea mai propice pentru ca el să-şi
continue existenţa. De aceea se spune că, în realitate, nu
există „moarte”, deoarece fiinţa umană, ca entitate
individuală, nu dispare niciodată; ea doar translatează
dintr-un plan în altul al Creaţiei, aşa cum, de pildă, tu te
dai jos dintr- o maşină şi te urci într-un tren; apoi te dai
jos din acel tren şi păşeşti pe puntea unui vapor, iar
analogia poate continua. În fiecare dintre aceste situaţii
tu ai un mediu specific de deplasare şi un anumit grad de
libertate. Este, cum s-ar spune, ceea ce îţi poţi tu permite
în acel moment, ceea ce ai agonisit pentru a plăti biletul,
fie la autobuz, fie la tren, fie la vapor.
Dacă n-ai strâns suficient, adică nu ai prea multe merite,
atunci mergi pe jos, dar dacă eşti foarte „bogat”, atunci îţi
poţi cumpăra bilet şi pentru naveta spaţială! Analogic
vorbind, în acest ultim caz ai acces la o lume subtilă foarte
elevată. Dacă nu ai decât puţine merite, pentru că
greşelile tale au fost mari, atunci dimensiunea subtilă în
care este proiectat sufletul după moartea trupului va fi
una plină de chin şi suferinţă. Aceste demarcaţii se referă
la destinul fiecărui om, care este în deplină conformitate
cu acţiunile, bune sau rele, pe care el le-a săvârşit fie în
existenţa lui terestră, fie în cea din lumile subtile. Dacă
nu ar fi aşa, n-ar exista nici o diferenţă între condiţia
lumească a unui sfânt şi aceea a unui criminal sau între
un retardat mintal şi un geniu. Bunul simţ ne spune că
nu este deloc întâmplător că o fiinţă umană se naşte cu
un sever handicap fizic, în timp ce alta este perfect
sănătoasă şi înfloritoare; că una suferă încă din copilărie
de tot felul de angoase, fiind terifiată de coşmaruri, iar
alta este veselă, optimistă şi foarte fericită. Cred că
înţelegi foarte bine ceea ce îţi spun. Totuşi, incredibila
superficialitate şi chiar prostie a oamenilor, care îi
împiedică să remarce aceste aspecte foarte simple şi
evidente, precum şi dependenţa lor aproape maladivă de
un sistem automat de credinţe şi prejudecăţi care le-a fost
impus încă din copilărie, contribuie atât la decăderea lor
fizică şi morală, cât şi la incapacitatea lor de a înţelege
unele adevăruri esenţiale despre viaţa pe care ei o trăiesc.
― Aşa este, m-am confruntat adeseori cu această
opacitate a opiniei publice, am observat eu cu
amărăciune. Dar ştii, am constatat că nu este neapărat
vorba despre rea-voinţă din partea oamenilor, ci mai ales
despre faptul că atunci ei se confruntă cu decizia de a
înlocui ideile materialiste care le-au fost îndoctrinate încă
din şcoală, cu ceva despre care aproape toţi îşi bat joc sau
spun că nu există. Dintre cele două variante, cei mai
mulţi preferă să rămână la vechile credinţe, chiar dacă îşi
dau seama că, totuşi, ceva nu este în regulă. Ideea de
comoditate şi de lipsă a efortului fizic ori mental reuşeşte
de cele mai multe ori să le biruie tresărirea spiritului. În
astfel de condiţii, care după părerea mea accentuează
egoismul şi macină afectivitatea, nu te poţi aştepta să
dobândeşti prea mari merite. Viaţa se încheie relativ
repede şi urmează, ca să spun aşa, „strânsul recoltei”.
Elinor a preluat imediat ideea.
― Chiar despre asta vorbeam şi eu. Ceea ce omul
făptuieşte în viaţa lui terestră îl obligă, într-un fel, să se
reîntoarcă în planul fizic după încheierea „sejurului”
astral, în care sufletul trăieşte într-o lume acordată pe
„lungimea lui de undă”. De pildă, datorită dorinţei de a
reuşi în arta alchimiei, persoana din exemplul pe care l-
am considerat se va reîncarna într-o conjunctură care să-
i favorizeze accesul la această cunoaştere. Desigur,
procesul de jalonare a destinului unui suflet care tocmai
urmează să se reîncarneze în planul fizic este foarte
complex, fiind opera extrem de precisă a unor entităţi
cosmice infinit superioare modului comun şi raţional de
gândire a omului. Sunt luate în consideraţie, din imensul
bagaj de fapte, trăiri, emoţii şi intenţii pe care fiecare
făptură umană l-a strâns de-a lungul nenumăratelor ei
existenţe în manifestare, acele tendinţe care urmează să
definească în esenţă orientarea destinului ei în
încarnarea viitoare. Această alegere are la bază anumite
criterii şi omul urmează să trăiască în noua lui viaţă din
planul fizic un fel de „replică” la acţiunile pe care el le-a
săvârşit în alte vieţi terestre.
― Da. M-am întrebat adeseori cum are loc, de fapt, acest
proces de „contorizare” a acţiunilor noastre, dar n-am
găsit răspunsul, am spus eu gânditor.
Elinor a tăcut o clipă, după care mi-a răspuns cu multă
competenţă:
― Orice faptă, fie că este realizată cu trupul, cu vorba sau
cu gândul, este în mod tainic „înregistrată” în ceea ce
ocultiştii numesc „memoria cosmică”, iar mai apoi
chintesenţa acestor acţiuni este impregnată la nivelul
sufletului individual, putând fi o „povară” sau o
„delectare” pentru cel care îşi trăieşte destinul, mi-a
explicat Elinor. Soarta omului nu este deloc
întâmplătoare, ci este în deplin acord cu natura faptelor
pe care el le-a săvârşit şi tocmai acesta este motivul
pentru care oamenii se nasc atât de diferiţi. Fiecare
trebuie să-şi trăiască destinul propriu, după natura
faptelor sale: faptele bune vor atrage merite şi, prin
urmare, acea fiinţă se va bucura de condiţii, şanse şi
situaţii minunate în încarnarea ei din planul fizic; în
schimb, faptele rele vor atrage consecinţe nefaste, multă
suferinţă şi chin pentru fiinţa respectivă. Este însă
important de ştiut că aceste „recompense” reprezintă
totdeauna un echilibru perfect între faptă şi răsplată.
Nimeni nu este favorizat şi nimeni nu este dezavantajat.
Fiecare primeşte exact ceea ce el merită, chiar dacă mulţi
afirmă că sunt nedreptăţiţi şi îl acuză pe Dumnezeu că le-
a dat atâta suferinţă şi necazuri în viaţă. De ce trebuie să
se chinuiască ei la limita subzistenţei şi alţii să
huzurească în lux şi bogăţii? Acest gen de întrebări sunt
frecvente la cei care suferă în viaţă, dar nu înţeleg cauzele
acelei suferinţe. După cum spuneam, astfel de situaţii
reprezintă expresia fidelă a legii compensaţiei faptelor
care au fost săvârşite, dar cel care încă nu este suficient
trezit din punct de vedere spiritual, nu ştie şi nu înţelege
aceste lucruri.
Eram foarte interesat de aceste aspecte, deoarece ele îmi
permiteau să-mi sintetizez cunoştinţele iniţiatice pe care
le aveam. L-am întrebat pe Elinor ce anume determină
reîncarnarea viitoare a unui suflet în planul terestru.
― În intervalul dintre două încarnări succesive, sufletul
individual trăieşte în planul astral o perioadă de timp care
este în acord cu meritele pe care le-a dobândit. Când
acestea s-au epuizat vine vremea în care alte fapte, care
au fost săvârşite de-a lungul existenţelor terestre, s-au
„copt” şi aşteaptă să-şi primească „răsplata”, bună sau
rea, în planul fizic, adică într-o nouă încarnare. Această
„condensare” a necesităţii destinului atrage atunci în mod
irezistibil sufletul respectiv către planul fizic, într-o
„matcă” sau tipar de integrare în societate care este cel
mai potrivit cu specificul sau natura faptelor care trebuie
compensate. Aceasta se întâmplă fie că viitoarea fiinţă
umană care se va naşte în acea matcă trebuie să consume
fructele bune sau meritele care se datorează acţiunilor
sale benefice din trecut, fie că ea trebuie să plătească
pentru faptele ei anterioare şi pentru suferinţa pe care a
pricinuit-o altora. De cele mai multe ori însă există o
îmbinare a celor două tendinţe şi aşa se explică faptul că
oamenii se nasc cu anumite calităţi, dar şi cu anumite
defecte fizice sau psihice. Totuşi, de ei depinde cum îşi
„organizează” destinul. Altfel spus, ei sunt cei care
generează, prin faptele pe care le săvârşesc în viaţa
prezentă, natura destinului lor în încarnările viitoare.
― Bine, dar în felul acesta nu există practic nici un sfârşit
pentru ciclul de renaşteri, am exclamat eu. Fie că facem
bine, fie că facem rău, ne vom renaşte la nesfârşit pentru
a consuma fructele acţiunilor noastre.
― Aceasta este doar în aparenţă. Deosebirea
fundamentală între faptele bune şi faptele rele este aceea
că primele te apropie de Dumnezeu, pe când celelalte te
depărtează de El. Salvarea sau eliberarea despre care
vorbesc religiile autentice constă tocmai în resorbţia în
dimensiunea care transcende chiar şi acest ciclu, aparent
nesfârşit, al vieţii şi al morţii, care este precum un lanţ al
dependenţei. Urmând însă calea evoluţiei, care totdeauna
este sinonimă cu binele şi armonia, omul ajunge într-un
târziu la capătul drumului şi atunci se petrece un act
inconceptibil pentru raţiunea obişnuită; este ca o trecere,
un salt în infinitul care înglobează toate lumile, dar care,
în acelaşi timp, este şi în afara lor.
Nu aş vrea să divagăm acum pe această direcţie a
discuţiei noastre, pentru că alta era ideea iniţială de la
care am pornit. Am spus că, în exemplul comparativ pe
care l-am ales, cel care s-a iniţiat în tainele alchimiei
ajunge la un anumit nivel de înţelegere a acestor taine în
existenţa respectivă, după care el moare, iar sufletul lui
se va proiecta o perioadă de timp în una dintre lumile
subtile ale planului astral.
― Cu toţii translatăm în planul astral după ce murim în
planul fizic? am întrebat eu, dornic să-mi lămuresc acest
aspect pe care nu-l înţelesesem.
― Acest lucru este valabil pentru cele mai multe fiinţe
umane, deoarece planul astral este prin excelenţă un plan
al emoţiilor şi al manifestării de natură psihică, iar
acestea, aşa după cum ştii, reprezintă latura
fundamentală care defineşte viaţa unei fiinţe umane.
Totuşi, dacă unele dintre fiinţele umane au ajuns deja la
un nivel foarte elevat de conştiinţă, sufletul lor va fi atras
în mod automat, după moartea fizică, în planurile şi mai
subtile ale manifestării, cum ar fi planul mental sau chiar
planul cauzal, în care natura realităţii este mult mai
subtilă şi mai vastă decât în cazul planului astral. De
pildă, la nivelul planului cauzal nu mai există practic
nimic din ceea ce noi am putea asocia imaginii sau
gândirii obişnuite. Mintea este atunci complet
transcensă, iar cunoaşterea nu mai este un act discursiv,
ci unul total şi simultan. Acolo conştiinţa individuală are
acces chiar la arhetipurile Creaţiei şi la cauzele care fac
să se manifeste lucrurile şi fenomenele în planurile
inferioare, până la cel fizic. De aceea, cel care există în
acest ultim plan al manifestării extrem de elevat, poate să
controleze orice în lumea manifestată deoarece atunci el
poate „să facă şi să desfacă”, încă de la originea cauzală,
orice acţiune, plan sau intenţie. Problema este valabilă şi
în sens invers: dacă o fiinţă a săvârşit în existenţa ei
terestră greşeli mari, cum ar fi acte reprobabile de
despotism, de oprimare psihică şi fizică a altor oameni
sau dacă a făcut crime ori s-a pretat la acţiuni foarte
violente, atunci sufletul ei va fi atras în mod inexorabil
după moartea fizică spre dimensiunile întunecate,
infernale ale planului astral inferior, unde va trebui să
plătească pentru acţiunile comise. Nu mă înţelege greşit,
nu este vorba despre o damnare eternă, dar totuşi astfel
de fapte atârnă foarte greu în balanţa destinului personal
şi tocmai de aceea intervalul de timp în care ele sunt
compensate în infernuri apare, în ani tereştri, ca fiind
foarte lung.
O situaţie mai deosebită este în cazul celor care se
sinucid, deoarece atunci suferinţa lor este extrem de
îndelungată, iar regresul pe scara evoluţiei este
considerabil, într-o astfel de situaţie dramatică, sufletul
cu greu realizează că un singur gest nesăbuit din viaţa lui
terestră l-a costat mii de ani de suferinţă şi de involuţie.
Dacă el ar fi fost capabil să-şi ofere înapoi viaţa pe care
tot el şi-a luat-o, atunci nu ar fi fost o problemă prea
mare. Însă lucrurile nu sunt aşa şi tocmai de aceea
chinurile pe care trebuie să le îndure un suflet sinucigaş
sunt cumplite. Actul sinuciderii reprezintă, în esenţă,
actul negării de sine dus la extrem, ceea ce este cu mult
mai grav decât actul ignorării scânteii divine, a spiritului
divin din noi. Un ateu mai are totuşi şansa de a evolua şi
a-şi modifica punctul de vedere în decursul vieţii, pe când
sinucigaşul îşi curmă singur, printr-un act de voinţă
proprie, foarte egoistă, şansa care i-a fost dată pentru a
evolua în acea existenţă. El nu a înţeles un aspect
fundamental pe care l-am menţionat mai înainte şi
anume că, chiar dacă omul simte la un moment dat în
viaţă că necazurile, suferinţa şi problemele pe care le are
tind să îl copleşească, totuşi acestea nu reflectă nimic
altceva decât natura faptelor pe care el le-a săvârşit în
trecut, iar chinurile şi viaţa mizerabilă pe care o îndură în
prezent sunt, cu puţine excepţii, expresia fidelă a
suferinţei pe care el a provocat-o altora. Prin urmare,
actul lui nesăbuit este o tentativă egoistă de a înşela
destinul, mai bine zis de a-l ocoli, gândind că în acest fel
el nu va mai avea de îndurat. De aceea, gravitatea actului
de sinucidere este foarte mare şi constituie un obstacol
major în evoluţia omului, poate cel mai mare dintre toate.
Pe de altă parte, unele suflete care au fost foarte ataşate
de bunurile materiale în viaţa lor terestră sau care au fost
foarte zgârcite şi meschine în relaţiile cu ceilalţi rămân o
perioadă destul de lungă în imediata vecinătate a locurilor
şi bunurilor de care s-au ataşat, la nivelul planului eteric,
care după cum ştii este situat ca frecvenţă de vibraţie
între planul fizic şi cel astral. Starea acestor suflete este
abulică, deoarece ele nu realizează ce se petrece cu ele şi
singurul gând care le domină atunci este cel al dorinţei de
a se reîntoarce la lucrurile, posesiunile materiale sau
chiar la fiinţele de care au fost foarte ataşate în timpul
vieţii lor fizice. Ele rămân mult timp în acest plan subtil,
care se află în imediata vecinătate a planetei noastre, fiind
mereu cufundate într-o atmosferă sumbră, ca o ceaţă
densă. Din când în când, datorită dorinţelor lor grosiere
şi ataşate de bunurile lumeşti, ele bântuie prin zonele
respective sub, o formă ectoplasmatică, ce reproduce mai
mult sau mai puţin fidel forma trupească pe care au avut-
o în existenţa lor terestră anterioară. Această condiţie
jalnică poate să dureze uneori chiar sute de ani până
când, încetul cu încetul, înţelegerea lor începe să facă
treptat lumină în crepusculul de care erau înconjurate şi
astfel ele sunt eliberate din strânsoarea ataşamentelor pe
care le aveau. Acesta reprezintă un exemplu tipic de
consumare a unui gen de karma de ataşament. După
aceea, sufletul respectiv accede la un nivel astral care este
mult superior condiţiei penibile în care el s-a aflat până
atunci, în planul eteric. Desigur, acel nivel al planului
astral va fi în deplină concordanţă cu alte aspecte care
corespund destinului particular al sufletului şi, după ce
va mai rămâne acolo un timp, consumându-şi meritele
specifice pe acel nivel al astralului, el se va reîncarna în
planul fizic şi procesul reîncepe, dar de la un nivel
superior al experienţei individuale.
― Bun, am spus eu. Acum este clar, dar viaţa din
planurile subtile durează la fel de mult ca viaţa pe care o
trăieşte un om obişnuit în plan terestru? Pentru că ai
spus că după moartea trupului, fiecare suflet se află o
anumită perioadă de timp în unul din planurile subtile
ale manifestării.
― Timpul, ca energie subtilă universală, este perceput în
mod diferit în planuri diferite ale Creaţiei. De pildă, la
nivelul planului astral el nu mai are acelaşi sens, aceeaşi
„curgere” ca în planul fizic. Ceea ce tu aici percepi ca fiind
o durată precisă de timp, acolo ea este mult distorsionată.
Cu cât planul din manifestare este mai elevat, cu atât
percepţia timpului este mai nuanţată. Faptul că planul
respectiv este multidimensional determină fenomene
complexe de sincronicitate şi chiar de simultaneitate a
evenimentelor. Timpul nu mai poate fi judecat atunci în
parametrii lui „fizici”.
Durata medie a unui „sejur” astral pe care sufletul
individual îl petrece între două încarnări succesive este
cuprinsă între 50 şi 300 de ani tereştri, în funcţie de
meritele cumulate. Desigur, sunt şi excepţii care depind
de hotărârea unor foruri superioare din ierarhia
entităţilor celeste, dar, în general, aceasta este perioada
de timp pe care o petrec în astral cele mai multe dintre
sufletele individuale, după moartea corpului lor fizic.
― Deci în exemplul tău, cel care a fost iniţiat în tainele
alchimiei şi apoi moare, revine probabil în planul terestru
când tu ai deja 3-400 de ani! am spus eu. Acum înţeleg
sensul căii tale. Elinor m-a aprobat, înclinând uşor capul.
― Da, însă atunci eu deja am progresat destul de mult,
deoarece am folosit timpul pe care sufletul lui l-a petrecut
în planul astral, pentru a mă perfecţiona continuu. Atunci
când, după moartea trupului, sufletul translatează într-
un plan subtil, el se supune acolo unor alte tipuri de legi
şi influenţe. Cel mai adesea, el nu poate să realizeze
acelaşi tip de activitate principală pe care a săvârşit-o în
viaţa lui pământească, deoarece în dimensiunile planului
astral condiţiile şi priorităţile sunt cu totul altele decât
cele din planul fizic. Totuşi, progresele şi cunoştinţele
sale, care au fost dobândite în timpul existenţelor terestre
anterioare într-un domeniu sau altul, sunt sintetizate în
conştiinţa sa şi pot determina natura viitoarei sale
încarnări.
Alchimistul din exemplul meu va reveni într-o nouă
încarnare şi va parcurge repede etapele cunoaşterii pe
care el a dobândit-o deja în viaţa anterioară. Apoi
progresul lui în această direcţie va încetini, deoarece
atunci el se va afla din nou pe un „tărâm necunoscut”, pe
care trebuie să-l exploreze. Poate că îi vor mai fi necesare
încă una sau două încarnări, presupunând că ţinta lui în
viaţă va fi mereu realizarea spirituală prin Marea Operă
Alchimică, deşi destinul are mulţi alţi vectori de influenţă
care îl pot distrage de la această cale şi îi pot amâna
succesul. De aceea, uneori pot trece chiar şi 15-20 de vieţi
fără ca el să fi obţinut dezideratul ultim.
Pe de altă parte, eu beneficiez de o viaţă extraordinar de
lungă într-un corp fizic perfect sănătos şi echilibrat şi nu
sunt nevoit să reiau din nou şi din nou procesul învăţării
şi al cunoaşterii din fiecare etapă a vieţii, începând cu
copilăria şi sfârşind cu senectutea. În plus, conştiinţa
mea nu este supusă uitării periodice, dintre două
încarnări succesive, ci progresul meu în arta alchimiei
tinde să urmeze un flux continuu, ascendent. Aşa se
explică faptul că am posibilitatea să obţin Piatra Filozofală
în câteva sute de ani de studii şi experimente, pe când un
om obişnuit, parcurgând „traseul” comun al morţii şi
renaşterii, ar avea nevoie de cel puţin 3-4000 de ani
pentru aceasta, considerând că el s-ar bucura mereu de
condiţii optime de viaţă, că ar avea un destin foarte
favorabil şi că ar fi deosebit de inspirat şi intuitiv în
efectuarea experienţelor sale alchimice, însă acestea
reprezintă condiţii ideale care rareori se îndeplinesc. Cel
mai adesea, omului îi sunt necesare câteva zeci de mii,
sute de mii ori chiar milioane de ani pentru a se desăvârşi
spiritual.
Dacă el ar avea mereu, la fiecare încarnare, conştiinţa
duratei cosmice a periplului său prin manifestare, de la
un plan la altul al acesteia, fără îndoială că ar fi cuprins
de o adâncă deznădejde, care i s-ar părea de nesuportat.
Dar mecanismul automat al uitării, care intervine de
fiecare dată atunci când el revine într-o nouă existenţă în
planul fizic, îl apără de această teribilă angoasă.
Desigur, această „uitare” este necesară şi totodată
corelată cu faptul că, dacă ne-am aminti toate acţiunile
din trecut – unele dintre ele cumplite – psihicul nostru,
care încă este labil şi nepregătit să înţeleagă în
profunzime semnificaţia acestor aspecte, aproape sigur ar
ceda şi atunci evoluţia noastră ar fi compromisă pentru o
mare perioadă de timp. Iar atunci când suntem într-
adevăr capabili să ne percepem vieţile anterioare, deja ne
aflăm la un nivel înalt de evoluţie spirituală care ne
permite o abordare mult superioară a menirii şi a condiţiei
noastre în univers. Atunci viziunea noastră este unitară,
iar cauzele sunt percepute în aspectul lor global, nu
parţial.
― Da, se pare că avantajul de a trăi foarte mult timp în
corpul fizic este evident, am admis eu. Într-un fel, cel care
renaşte mereu şi mereu în planul fizic este nevoit să
treacă prin aceleaşi faze ale vieţii şi chiar poate fi deturnat
de la calea pe care a abordat-o cu mai multe vieţi înainte.
Această perpetuă mişcare „în sus şi în jos” poate să
devină ceva obositor, dar face parte tot din destinul
nostru. Chiar faptul că tu ai fost ales de strămoşul tău
pentru a duce tradiţia mai departe, beneficiind totodată
de o viaţă lungă de aproape două mii de ani, face parte
din destinul tău.
― Am reflectat şi eu de multe ori asupra acestui aspect şi
fără îndoială că aşa este; este clar că un anumit tip de
merite pe care le-am dobândit în vieţile anterioare a
facilitat situaţia în care mă aflu în prezent. Totuşi, în
virtutea aceleiaşi legi cosmice a destinului, sunt aproape
sigur că am avut anumite legături cu această cale în
existenţele mele din trecut. De obicei, grupuri mai mici
sau chiar mai mari de suflete individuale se atrag aproape
irezistibil pe ecranul vieţii şi al timpului în virtutea
faptului că ele sunt legate unele de altele prin trăiri, fapte
sau cunoştinţe comune. Din această cauză, un mare
procent din sufletele care se reîncarnează întâlnesc în
noua lor viaţă persoane de care, într-un fel sau altul, au
fost legate în alte existenţe. Aceste conexiuni reciproce
sunt necesare în virtutea legii de compensare a faptelor şi
„datoriilor” pe care unii le au pentru alţii. Prin urmare,
imaginându-mi un anumit scenariu, e posibil să fi fost
ucenicul unui preot din vechime care deţinea acest secret
teribil al longevităţii sau să fi ajutat cu ceva la menţinerea
acestei tradiţii speciale. Totuşi ipoteza mea nu este
obligatorie, pentru că aş fi putut cumula anumite merite
spirituale care să conducă la situaţia actuală din viaţa
mea, practicând chiar şi alte virtuţi sau credinţe
religioase, decât calea pe care o urmez acum. Aceste
aspecte îmi rămân deocamdată învăluite în mister.
Ştiu prea bine că unii oameni posedă capacitatea
extraordinară de a-şi „vedea” existenţele lor anterioare.
Mă întreb dacă aceasta semnifică un anumit tip de
clarviziune…
― Bineînţeles că aceasta semnifică o capacitate de
clarviziune, a spus Elinor. O astfel de persoană are acces
la un nivel superior al conştiinţei, care înglobează o
dimensiune foarte înaltă a Creaţiei. Această dimensiune
se referă la „înregistrările” de care îţi spuneam, deoarece
nimic, niciodată, nu este distrus fără urmă şi nu se pierde
în neant.
Am vrut să clarific mai bine acest aspect.
― Cezar mi-a vorbit despre clişeele akasha-ice, care sunt
precum un fel de „bandă uriaşă de înregistrare” la nivel
subtil pentru tot ceea ce se petrece în univers. Conştiinţa
omului trebuie să aibă acces la aceste clişee pentru a-şi
aminti existenţele anterioare?
― În cazul puterii de vizualizare a existenţelor anterioare
este chiar ceva mai mult decât atât, deoarece atunci este
implicat şi un anumit gen de control mental. Desigur,
această putere are şi ea diferite faze de măiestrie; dacă la
început se manifestă doar sporadic şi parţial, pe măsură
ce progresăm spiritual ea devine stabilă şi chiar poate fi
manifestată la voinţă. În fazele superioare, ea ne poate
permite să cunoaştem, dacă vrem, existenţele trecute şi
probabilitatea celor viitoare în cazul oricărei fiinţe umane
pe care o cunoaştem. Acest aspect este util pentru a
înţelege anumite cauze din trecut care au generat unele
situaţii complicate din prezent. Ajungând astfel la
rădăcina lucrurilor, ele pot fi rezolvate apoi foarte repede
şi cu succes, îţi spun toate acestea pentru că şi eu, chiar
dacă destinul mi-a dăruit o existenţă specială, mă
confrunt totuşi cu multe „provocări”, tendinţe sau
impulsuri care mă pot abate de la calea ce mi-a fost
trasată.
Această ultimă observaţie a lui Elinor era în conformitate
cu propriile mele concluzii.
― M-am gândit şi eu că nu poate fi aşa uşor, am spus. În
definitiv, viaţa foarte lungă nu te scuteşte absolut deloc
de efectele acţiunilor tale, dar îţi oferă posibilitatea să le
ajustezi „din mers”, fără sincope.
― Îmi folosesc viaţa foarte lungă pentru a evolua spiritual,
mă aprobă Elinor. Atât din ceea ce mi-a spus strămoşul
meu, cât şi din experienţa pe care eu însumi am
acumulat-o până acum mi-am dat seama că, practic, nu
am de ales. Aş putea bineînţeles să mă lansez în alte
tipuri de activităţi; aş putea, de pildă, să urmăresc să
strâng averi uriaşe, dar acest aspect nu este deloc
relevant, mai ales în cazul meu, deoarece mi-a fost lăsată
o moştenire financiară şi materială fabuloasă. Cu toate
acestea, majoritatea oamenilor preferă să-şi petreacă
aproape toată viaţa – şi aşa destul de scurtă – pe care o
au la dispoziţie pentru a dobândi averi, lux şi bogăţie. Nu
vreau să par acum un filozof depăşit, dar ştii prea bine
cât de efemere sunt achiziţiile materiale: ceea ce ai acum
poate să dispară în momentul următor. În lupta acerbă
pentru avuţii, simţurile amorţesc, caracterul este corupt,
iar mintea îşi pierde din claritate. Toate acestea sunt în
schimbul unei iluzorii senzaţii de activitate trepidantă în
afaceri sau a unor condiţii trecătoare de lux exagerat, care
în realitate nu reuşesc altceva decât să „moleşească”
spiritul. Cei bogaţi îşi dau seama de aceasta în forul lor
lăuntric, dar refuză să recunoască deschis pentru că
atunci ei pur şi simplu nu ar şti ce altceva ar putea să
mai facă în viaţă, în afara relaţiilor, a afacerilor şi a
competiţiei care de multe ori distruge, nu stimulează.
Atunci ei s-ar simţi complet descoperiţi, inutili în
societate şi dezorientaţi, ceea ce, de exemplu, poţi
remarca la oamenii de afaceri care au dat faliment. Ei
sunt incapabili să se relaxeze sau să conceapă viaţa în alţi
termeni decât cei ai afacerilor, legăturilor şi intrigilor,
chiar şi atunci când se află în concediu. Nu ştiu dacă ai
observat, dar acesta este motivul pentru care mulţi
oameni de afaceri refuză chiar să-şi ia concediu de
odihnă, justificându-se mereu prin faptul că au de
rezolvat probleme care nu suferă amânare. Dezorientarea
lor şi neputinţa de a înţelege altceva de la viaţă, în afara
mediului specific de afaceri, este singurul efect pe care l-
a produs lupta acerbă pentru îmbogăţire. Situaţia este cu
adevărat dramatică în cazul celor foarte bogaţi sau al
unor politicieni; acestora le place să creadă că trăiesc în
aşa-zisul „high-life” al societăţii, pentru că o dată ce au
„gustat” din această tentaţie ademenitoare le vine mai
apoi foarte greu să se dezobişnuiască de ea. Percepţia lor
corectă asupra realităţii lucrurilor este atunci profund
modificată, iar dezideratul lor în viaţă devine acela de a
rămâne „în top”, de a impresiona prin bogăţie, relaţii şi
posibilităţi materiale, aspecte care ţin evident de un nivel
impur şi grosier al conştiinţei. Fuga lor de ei înşişi este
atunci susţinută chiar de ideologia sistemului modern de
cultură şi educaţie, care îi încurajează să creadă că, în
afară de aceste ţeluri materiale pe care un om ar trebui
să le aibă în viaţă, nu mai există altceva: nu există
Dumnezeu, nu există spirit divin, nu există o lege a
compensaţiei după moarte, nu există reîncarnare pentru
a face posibilă această compensaţie a faptelor,
― În plus, aceste idei sunt propagate dinadins pentru a
obţine anumite scopuri viciate, am adăugat eu. Situaţia
mi-a fost descrisă foarte clar de Cezar, atunci când mi-a
povestit de întâlnirile lui cu senior Massini4.

4
Vezi capitolele 3 şi 4 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar
(nota ed.)
Elinor şi-a înclinat în semn afirmativ capul, dezvoltând
mai apoi subiectul:
― Explicaţia îndoctrinării materialiste şi ateiste în lume,
care este susţinută aproape cu disperare de organismele
puterii, este foarte simplă: dacă oamenii ar fi îndemnaţi
să realizeze că menirea lor este cu totul alta în existenţa
pe care o trăiesc şi dacă ei ar înţelege cu adevărat că
natura faptelor pe care le săvârşesc implică mai apoi –
uneori chiar în aceeaşi viaţă sau, dacă nu, atunci în vieţile
următoare – o foarte exactă „replică” în ceea ce-i priveşte,
atunci fără îndoială că priorităţile lor ar deveni cu totul
altele. Maturitatea în gândire şi înţelegerea acestor
aspecte i-ar determina atunci să fie mult mai responsabili
faţă de ceea ce îşi propun în viaţă, i-ar stimula să aibă
mult mai multă libertate de gândire, iar aceasta ar duce
inevitabil la modificarea unui raport însemnat de forţe pe
planetă, deoarece oamenii nu ar mai putea fi manipulaţi
atât de uşor. Interesul pentru planul material s-ar
diminua în mod considerabil; prin urmare, consumul de
mărfuri ar fi şi el cu mult mai mic, adaptat doar
necesităţilor fireşti şi nicidecum în exces, aşa cum este în
prezent. Bineînţeles, dacă oamenii cumpără mai puţin şi
sunt interesaţi mai mult de aspectele ezoterice şi
spirituale ale vieţii lor, atunci încasările scad în mod
vertiginos şi o dată cu ele scade şi puterea liderilor şi a
oamenilor bogaţi de a controla şi de a manipula prin
intermediul banilor. Practic vorbind, atunci s-ar realiza o
înnoire a întregii societăţi de pe principii reale şi corecte,
însă la ora actuală acest lucru este cel mai puţin dorit de
către organizaţiile oculte care dirijează destinul omenirii.
Referitor la acest aspect, există persoane care, pline de
importanţă şi emfază, afirmă că toate ideile despre marea
conspiraţie mondială, despre controlul maselor şi despre
manipularea oamenilor sunt nişte inepţii, lipsite de
fundamentare şi de dovezi concrete. Din păcate, aceste
fiinţe umane fac în acest fel dovada unui substrat
psihologic care este plin de frică şi de egoism; considerând
că vorbesc în numele celor mulţi şi serioşi, ele, de fapt, îşi
exprimă în mod indirect angoasa şi sentimentul de
insecuritate pe care îl resimt acut în profunzimile fiinţei
lor. Totuşi, pentru cei care sunt înzestraţi cu bun simţ şi
au capacitatea de a discerne corect, semnalele pe care ei
le primesc din exterior şi modalitatea în care se
desfăşoară evenimentele la nivel mondial sunt suficiente
pentru a-i convinge de panta pe care se află în prezent
umanitatea şi de a-i determina să acţioneze, fiecare după
posibilităţile pe care le are, pentru a da un nou curs şi o
nouă orientare destinului omenirii. Dacă observi cu
atenţie, tocmai în aceasta constă „lupta” teribilă pe care
cei puţini, dar având cu ei puterea supremă a cunoaşterii
spirituale, o poartă cu cei deviaţi de pe această cale, care
caută să atragă omenirea către haos şi decădere.
Ştiam prea bine aceste aspecte din memorabilele discuţii
pe care le avusesem cu Cezar. L-am întrerupt pe Elinor,
urmărind să punctez un anumit aspect.
― Sunt mulţi oameni care ştiu aceste lucruri şi observă
cu luciditate starea de fapt. Totuşi, majoritatea lor se lasă
cuprinşi de un sentiment de tristeţe şi depresie în
legătură cu aceasta, ceea ce înseamnă o mare greşeală. În
definitiv, lumea pe care o percepem este într-o continuă
mişcare şi transformare; orice am face, nu putem opri
fluctuaţia şi instabilitatea ei, însă o putem orienta totuşi
în direcţia dorită, adică spre bine şi armonie. Agitaţia
lumii provoacă, de asemenea, şi agitaţia minţii noastre şi
aceasta este chiar condiţia acelora care, precum orbii,
intră fără să vadă într-o încăierare; ca şi ceilalţi, vor suferi
şi ei, dar nu vor şti cum să iasă de acolo. După părerea
mea, pentru a rezolva acest punct dureros este necesar
să ne modificăm atitudinea: chiar ştiind cum este lumea,
din care la urma urmelor şi noi facem parte, nu trebuie
totuşi să ne lăsăm atraşi sau influenţaţi de varianta pe
care ea o pune la dispoziţie, pentru că aceasta ne
provoacă suferinţă. Dacă reuşim să privim din exterior
lumea, fiind totuşi în ea, înseamnă că am rezolvat
problema în ceea ce ne priveşte. Cu cât mai mulţi vom
reuşi aceasta, cu atât mai bine va fi pentru întreaga
umanitate, deoarece o astfel de atitudine este profund
spirituală şi ne apropie de adevăr. Să ştii că am discutat
cu Cezar de mai multe ori cu privire la acest aspect. Mi-a
spus că una dintre cele mai eficace metode de a fi
înăuntrul, dar cu toate acestea şi în afara lumii este aceea
de a înţelege în profunzime legile după care ea
funcţionează. Când ai vorbit despre destin, mi-am spus
că înţelegerea corectă a caracteristicilor sale poate să-l
scutească pe om de un lanţ aproape nesfârşit de
suferinţe.
― Într-adevăr, de cele mai multe ori destinul este asociat
cu suferinţa, iar suferinţa, aşa după cum ştii, se
datorează săvârşirii în trecut a unor acţiuni rele, pentru
care omul trebuie să plătească. Acest fapt elementar este
totuşi de neacceptat pentru majoritatea oamenilor, dar ţi-
am explicat motivele ascunse din subconştientul lor, care
îi determină să prefere varianta „fac ce vreau, nu trebuie
să dau socoteală pentru nimic”. În definitiv, e o problemă
de conştiinţă: dacă ei reuşesc să-şi „adoarmă” conştiinţa,
atunci nu vor fi nevoiţi să mai dea socoteală pentru faptele
nevirtuoase pe care le săvârşesc şi care atunci i-ar putea
face să se simtă jenaţi şi să aibă un sentiment de
insatisfacţie. Cu cât „ocultarea” conştiinţei lor e mai mare,
cu atât orbirea lor faţă de acţiunile pe care le realizează e
mai mare. Astfel, ei ajung să nu mai discearnă între ceea
ce este o virtute şi o non-virtute. De multe ori se declară
chiar contrariaţi, neînţelegând de pildă ce poate fi rău în
a minţi, în a înşela, în a escroca, în a falsifica sau chiar
în a recurge la violenţă, pentru că, potrivit mentalităţii lor,
„aşa se face în afaceri” şi „toată lumea ştie asta, dar
nimeni nu o recunoaşte”. Această luptă penibilă şi
aproape continuă pentru a dobândi bani, putere sau
faimă este lipsită de sens în esenţa ei, în primul rând
pentru că toate acestea nu sunt durabile, iar în al doilea
rând pentru că ele generează noi şi noi legături de destin,
care trebuie în mod obligatoriu să fie
„plătite”. Orientalii numesc acest „angrenaj” karma. Nu
mă îndoiesc că ştii prea bine semnificaţia acestui termen,
care în linii mari se referă la legătura dintre cauză şi
efectul ei.
Totuşi, karma este o noţiune foarte complexă. Gândeşte-
te că, de multe ori, există mai multe cauze care determină
acelaşi efect. De pildă, faptul că tu ai venit să te întâlneşti
cu mine, a implicat un cumul de mai multe condiţii: să fii
sănătos, deoarece ar fi fost posibil să te îmbolnăveşti grav
chiar cu o zi înainte; să vii în condiţii sigure cu maşina
sau cu orice alt mijloc de transport până aici, pentru că
pe drum s-ar fi putut petrece un accident grav în care să
fii implicat; să ai interesul necesar pentru a discuta cu
mine; să găseşti adresa respectivă, pentru că te-ai fi putut
rătăci şi desigur că mai există multe alte cauze secundare
care au făcut posibilă această întâlnire.
Chiar dacă mulţi consideră aceste aspecte ca fiind
neconcludente, ca şi cum ele ar fi ceva de la sine înţeles,
lucrurile nu sunt totuşi aşa, deoarece fiecare element are
o justificare, are un sens şi conduce spre ceva coerent în
viaţă. De aceea nu este deloc întâmplător cum acţionăm,
fie că o facem cu trupul, cu vorba sau doar în gând.
Oricare din aceste modalităţi de acţiune pe care le avem
la dispoziţie generează în mod automat un „răspuns” în
destinul nostru viitor, adică în karma noastră. Aceste
„răspunsuri” construiesc o rezultantă clară a destinului
nostru viitor, care este predominant bună sau rea.
Uneori, atunci când este necesar, „răspunsul” la acţiunile
noastre de un anumit gen este atât de rapid şi evident,
încât el nu mai lasă loc îndoielii în ceea ce priveşte
existenţa legii universale a destinului. Cu toate acestea,
mulţi ignoră chiar şi astfel de semnale foarte clare.
― Aceasta în ciuda faptului că ei suferă, am spus eu. Toţi
oamenii vor să fie fericiţi şi nimeni nu doreşte să se
chinuiască; pentru asta trebuie să observăm cauzele care
conduc la starea de fericire şi să le comparăm cu cele care
conduc la starea de suferinţă. În principiu este simplu,
dar chiar şi acest efort se dovedeşte de multe ori prea
mare pentru fiinţele umane.
Am fost întrerupt de soneria telefonului mobil al lui
Elinor. După câteva replici în limba engleză pe care acesta
le-a schimbat cu cel care a sunat, a închis şi mi-a spus
că prietenul său tibetan îşi cere scuze pentru întârziere,
dar a întâmpinat unele dificultăţi pe drum şi a trebuit să
le rezolve.
Am aflat că sosea aici peste aproximativ o jumătate de
oră. Vestea m-a bucurat, deoarece credeam că întâlnirea
va fi reprogramată. Elinor mi-a spus însă că este vorba
despre un aspect deosebit de important, care nu trebuie
amânat. El a emis ipoteza că poate tocmai din această
cauză lama tibetan a avut anumite probleme, care i-ar fi
putut împiedica sosirea.
― În anumite cazuri există forţe care se opun cu putere
astfel încât unele evenimente pozitive să nu se petreacă.
Practic, se doreşte o modificare a raporturilor de
cauzalitate, mi-a explicat el.
― Înseamnă că prietenul tău este un maestru spiritual
care cunoaşte felul în care să rezolve astfel de situaţii, am
exclamat.
― Desigur, istoria lui este chiar foarte specială, a răspuns
Elinor enigmatic. Vei fi surprins să constaţi că între voi
doi există anumite legături care, chiar dacă sunt
indirecte, au facilitat totuşi situaţia actuală.
― Foarte bine, am spus. În definitiv, acesta este şi motivul
pentru care am venit aici. Dar înainte de sosirea
prietenului tău tibetan aş vrea să-mi spui cum s-a
încheiat întâlnirea de la Bruxelles. Recunosc faptul că
sunt uluit de povestirea ta şi încă nu mă pot obişnui în
totalitate cu explicaţiile pe care mi le-ai dat. De fapt, mai
curând cred că asemenea informaţii i-ar face pe ceilalţi să
zâmbească neîncrezători, decât să accepte chiar şi o mică
parte din relatarea pe care ai făcut-o.
― Poate că aşa este, a spus Elinor, dar dincolo de aceasta
ei nu vor rămâne cu nimic valoros. Adevărul în ceea ce
mă priveşte este prea bulversant ca să poată fi asimilat de
cei care au o înţelegere obişnuită. Totuşi, în cazul tău am
considerat că ai trecut deja prin anumite „teste” dificile şi
că era necesar să cunoşti unele lucruri despre mine.
Spunând acestea, Elinor se ridică din fotoliu şi ieşi din
living-room. După câteva secunde el reveni, ţinând în
mână un obiect straniu, care la prima vedere semăna cu
o sculptură ornamentală. Am înţeles imediat că acela era
misteriosul obiect care facilita o longevitate colosală. Cu
emoţie, l-am luat în mâinile mele şi l-am privit cu atenţie.
Era alcătuit dintr-un cub metalic, cu latura de
aproximativ cincisprezece centimetri, care avea aspectul
unei plase cu ochiuri mari, de forma unui romb.
Înăuntrul acelui cub şi înscris în el era o sferă
confecţionată din acelaşi metal; ca şi în cazul cubului,
conturul ei exterior era alcătuit din ochiuri de plasă
metalică, însă acestea erau mai mici ca dimensiuni. În
sfârşit, în sferă era înscrisă o altă formă geometrică, un
tetraedru, reprezentare perfectă a unei piramide în
miniatură, având vârful orientat spre în sus.
Tetraedrul constituia elementul principal, piesa centrală
a întregului ansamblu. Pe lângă faptul că avea suprafeţele
opace, mica piramidă era realizată dintr-un alt tip de
metal decât cel utilizat pentru cub şi pentru sferă. În
cazul acestora, metalul avea unele reflexii roşiatice,
semănând în această privinţă cu aspectul cuprului. Eram
foarte surprins de perfecţiunea finisării şi, chiar dacă
suprafaţa era mată, totuşi ea crea un joc straniu de
lumini şi umbre între ochiurile plasei metalice care
alcătuia cubul şi sfera.
L-am întrebat pe Elinor ce tehnologie a fost folosită la
obţinerea metalului şi la asamblarea foarte precisă a
pieselor componente ale obiectului, însă el mi-a răspuns
că informaţia respectivă făcea parte din secretul iniţierii
şi nu putea fi divulgată. Totuşi a precizat că „punctul
fierbinte” al ansamblului era mica piramidă, „inima”
secretă care asigura influenţa tainică asupra vieţii celui
pentru care era construit obiectul.
Într-adevăr, piramida înscrisă în sferă avea o culoare
fascinantă, asemănătoare turcoazului, care reflecta în
mod neaşteptat lumina la cea mai mică mişcare. Am
presupus că acest efect tulburător se datora şlefuirii
perfecte a suprafeţelor sale, însă Elinor mi-a spus că, de
fapt, el era o proprietate a misteriosului aliaj din care era
confecţionată piramida. Combinaţia între culoarea
roşiatică a plasei metalice din care erau făcute cubul şi
sfera şi culoarea turcoaz, uneori ajungând până la nuanţe
de bleumarin, a aliajului piramidei, crea în lumina palidă
a camerei un efect ciudat asupra psihicului meu. Mă
simţeam îndemnat la visare, la reverie, însă vocea lui
Elinor m-a readus la realitatea momentului.
― Chiar dacă nu este acordat pe frecvenţa ta specifică de
vibraţie, obiectul creează totuşi un anumit tip de
interacţiune subtilă, mai ales cu persoanele receptive.
Gândeşte-te că el este un fel de releu, un intermediar fizic
care este adaptat într-un mod foarte fin să translateze
unele energii cosmice despre care oamenii de ştiinţă nici
măcar nu le bănuiesc existenţa. De aceea, impregnarea
lui subtilă provoacă aproape imediat o reacţie specifică în
cel care îl ţine aproape. Dacă tu, care nu eşti acordat cu
„lungimea de undă” a obiectului, ai simţit totuşi foarte
repede influenţa lui, imaginează-ţi cum percep eu în
fiecare clipă acţiunea subtilă care îi este caracteristică. E
ca un fel de „legătură” puternică între mine şi acest obiect,
pe care o resimt ca o vibraţie specifică, foarte plăcută, în
orice parte a trupului. Mă „hrăneşte” şi mă susţine
continuu, iar senzaţia pe care o simt în mod dominant
este aceea de echilibrare perfectă a tuturor funcţiilor şi
reacţiilor din organism.
Îl ascultam pe Elinor ţinând în mână acel obiect şi
răsucindu-l de pe o parte pe alta. Era foarte uşor, având
în vedere faptul că toate piesele sale erau metalice.
― Interiorul piramidei este gol? am întrebat eu din
curiozitate, dorind să găsesc o posibilă explicaţie pentru
greutatea uimitor de mică a ansamblului.
Elinor a tăcut câteva clipe, părând că nu se hotăra dacă
era oportun să-mi dezvăluie răspunsul. Am ridicat ochii
către el. Credeam că întrebarea mea era nevinovată, însă
descopeream că, fără să vreau, am atins un punct
sensibil.
― Îţi voi răspunde, deşi acesta este cel mai însemnat
secret care trebuie păstrat; nu neapărat în ceea ce
priveşte conţinutul piramidei, ci referitor la tehnica de
obţinere a ceea ce se află înăuntru.
Făcu o mică pauză pentru a aprinde lumina în cameră,
iar apoi a continuat:
― Piramida nu este compactă. Pereţii ei sunt realizaţi
dintr-un aliaj complet necunoscut pământenilor, iar în
interior, chiar în centrul ei, se află încastrat un cristal
violet, foarte special. Tehnica de obţinere a acestui cristal
reprezintă marele atu al căii pe care o urmez, deoarece
acest cristal este cel care personalizează obiectul; el este
cel care „atrage” radiaţia specifică şi codifică totodată
influenţa unei anumite energii subtile din univers pe
frecvenţa particulară de vibraţie a posesorului. Fără el,
ansamblul nu ar putea crea efectul pe care acum îl
cunoşti. Pe de altă parte, cristalul singur nu poate fi nici
el eficient fără interacţiunea specială pe care o are cu
aliajul piramidei. Întregul ansamblu „vibrează” într-un
mod foarte exact, iar reglarea frecvenţei este continuu
ajustată de aliajul secret; poţi spune chiar că acesta are
un anumit gen de „inteligenţă”, pentru că el reacţionează
la cele mai fine modificări de stare energetică ale
organismului viu pentru care şi el, ca şi cristalul, este
personalizat după o metodologie alchimică foarte secretă.
Dacă aşezi obiectul pe masă şi îl laşi nemişcat, vei observa
că aliajul continuă totuşi să se „mişte” sau, cel puţin, să-
ţi creeze senzaţia de mişcare.
Observam uimit acest fenomen şi mi-am reamintit în mod
reflex de materialul enigmatic ce tapeta Marea Galerie din
locaţia secretă din Bucegi. „Comportamentul” lui era
asemănător cu al aliajului; aceleaşi „ape”, acelaşi tip de
comportament „inteligent”, aceeaşi influenţă specială pe
care o aveau, şi unul şi celălalt, asupra celui care se afla
în apropiere. Diferenţa notabilă era că, în timp ce
materialul din Marea Galerie avea şi o componentă
organică, aliajul din care era alcătuită piramida era metal
pur.
― Toate „piesele” obiectului sunt obţinute pe cale
alchimică, după reţete foarte precise, a spus Elinor.
Inclusiv cristalul violet, încastrat în piramidă. Aceea este
piesa cel mai dificil de obţinut, dar procesul nu este chiar
aşa îndelungat. Condiţia esenţială este ca cel care
cunoaşte secretul să fie deja un adevărat maestru
alchimist.
Practic vorbind, tradiţia căii este continuată în mod
obligatoriu prin desăvârşire spirituală; dacă cel care are
obiectul nu reuşeşte să dobândească perfecţiunea în
Marea Operă Alchimică, atunci el nu va putea avea nici
un continuator al său, deoarece nu va fi capabil să
realizeze obiectul sau va putea realiza doar anumite
componente ale sale. El nu va putea obţine însă cristalul
central, chiar dacă pentru aceasta are la dispoziţie toate
cunoştinţele teoretice ale „reţetei”. Motivul este că atunci
lui îi lipseşte o componentă subtilă esenţială şi totodată
fundamentală pentru personalizarea obiectului, calitate
care este dobândită doar o dată cu desăvârşirea.
Indiferent de eforturile sale în direcţia realizării cristalului
violet, chiar dacă ar repeta experienţa de mii şi mii de ori,
el nu va putea personaliza obiectul şi atunci acesta nu va
avea nici un efect.
Dar, tocmai pentru că există această condiţie, discipolului
îi este oferită o viaţă extrem de lungă în corpul fizic,
pentru ca maturitatea şi experienţa pe care el le
dobândeşte atunci să aibă suficient timp să contribuie la
obţinerea Marii Opere Alchimice. După cum ţi-am spus,
această condiţie este neapărat necesară pentru a avea un
succes deplin în realizarea obiectului. Rezultatul final
este certificat întotdeauna de superba culoare violet pe
care o capătă atunci cristalul.
― Acum îmi dau seama mai bine de importanţa căii pe
care o urmezi, am spus eu cu convingere. Până în acest
moment nu reuşeam să înţeleg modalitatea specifică prin
care ea conduce la realizarea spirituală. Deşi filiaţia
maestru-discipol în această tradiţie nu mi se pare foarte
puternică, totuşi intuiesc că în cazul tău problema a fost
puţin diferită. Spune-mi, ai fost ajutat şi sprijinit foarte
mult în căutările tale de către strămoşul tău, care ţi-a fost
maestru? Te întreb aceasta pentru că, din câte am înţeles,
maestrul acestuia l-a părăsit destul de repede după ce i-
a dezvăluit calea.
― Aşa este, dar nu uita că strămoşul meu şi-a petrecut
mai mult de douăzeci de ani lângă marele magician
hindus, până în momentul iniţierii. Cunoştea deja foarte
multe secrete alchimice şi în plus, aşa după cum mi-a
mărturisit chiar el, magicianul i-a lăsat o mică avere
pentru a se descurca în lume, la început de drum. Se pare
că este o tradiţie pe această cale: maestrul are grijă din
toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar, de
discipolul pe care l-a ales. Având în vedere că maeştrii
acestei linii spirituale stăpâneau la perfecţie arta
alchimiei şi puteau oricând să obţină Piatra Filozofală, era
foarte simplu pentru ei să fabrice orice cantitate de metal
nobil pentru a-l dărui discipolului. Nu te gândi însă că
acest lucru era făcut fără discernământ, pentru că într-o
asemenea situaţie intenţia maestrului nu ar fi fost
compatibilă cu modalitatea perfectă de acţiune şi de
integrare pe care o manifestă un alchimist desăvârşit. Eu
însumi am fost ajutat foarte mult în această direcţie de
către strămoşul meu. Fără exagerare pot să-ţi spun că el
mi-a lăsat o adevărată comoară, nu într-un sipet cu
bijuterii şi bani de aur, ci în bănci, sub formă de conturi
bancare foarte consistente, la care se adaugă mai multe
imobile răspândite în oraşele principale ale lumii.
― Da, am bănuit. Totuşi, nu este foarte relevant, pentru
că având în faţă o viaţă de două mii de ani, chiar dacă
economiseşti câte puţin, dar în mod constant, poţi
strânge o avere uriaşă.
― Din punct de vedere logic, ai dreptate, dar realitatea nu
se prezintă chiar aşa, a răspuns Elinor zâmbind uşor.
Pentru a înţelege corect „mecanismul” psihologic al unei
fiinţe umane care ştie că poate să trăiască mii de ani în
planul fizic, trebuie să porneşti de la alte premise şi de la
alte ţeluri pe care acea fiinţă le are în vedere. Sunt
transformări profunde care au loc atunci în interiorul ei
şi acestea nu trebuie şi nu pot să fie ignorate. În mod
paradoxal, atenţia începe atunci să fie atrasă mai mult
către aspectele oculte ale vieţii, decât către cele concrete,
imediate, materiale cu care sunt obişnuiţi cei mai mulţi
dintre oameni.
Intenţiile unei astfel de persoane converg din ce în ce mai
mult către realizarea de sine şi, graţie unei „întipăriri”
subtile specifice acestei căi, care s-a sedimentat de-a
lungul miilor de ani, discipolul ales înţelege destul de
repede atât scopul, cât şi subtilităţile noii sale condiţii de
viaţă. Pentru că integrarea lui în societate tinde să devină
dificilă, îi sunt puse atunci la dispoziţie mijloacele
materiale necesare pentru a rezolva mai uşor obstacolele
în această direcţie. Aceste mijloace nu îi sunt oferite în
nici un caz pentru propriile sale plăceri sau dorinţe, deşi
se poate spune că el are la dispoziţie atunci tot ceea ce îşi
doreşte. Condiţia lui este neobişnuită şi tocmai de aceea
trebuie tratată într-un mod aparte.
― În afară de ajutorul financiar, strămoşul tău ţi-a oferit
şi învăţături spirituale? l-am întrebat eu.
― În mod tradiţional, pe această cale maestrul se retrage
de lângă discipolul lui imediat după ce el i-a oferit
acestuia învestitura finală. În cazul meu, maestrul a
rămas cu mine la Bruxelles încă trei săptămâni după ce
am primit iniţierea. Am petrecut amândoi cea mai mare
parte din această perioadă în laboratorul său alchimic,
care era plasat la subsolul acelei vile. Am fost astfel iniţiat
într-o serie întreagă de cunoştinţe şi proceduri de bază
care să mă ajute să demarez experienţele mele alchimice.
Hotărârea lui de a mai rămâne cu mine o perioadă după
ce mi-a dat iniţierea, chiar dacă acest lucru nu respecta
tradiţia, este însă explicabilă, deoarece orice cale şi orice
metodă trebuie să fie adaptate contextului social, politic
şi cultural care există. În ceea ce mă priveşte, cred că am
fost ales de el în primul rând datorită structurii mele
stabile, deschiderii şi sincerităţii care mă caracterizează.
Probabil că strămoşul meu a intuit în mine şi alte aspecte.
Oricum, specificul lumii contemporane nu permite
realizarea unui stadiu lung de iniţiere în ştiinţele oculte,
mai ales în ceea ce priveşte calea pe care mă aflu.
Interesele divergente, intenţiile malefice, serviciile secrete
şi tehnologia avansată modifică integral viziunea în care
trebuie abordată şi mai apoi continuată această tradiţie.
Practic vorbind, diferenţa este ca de la cer la pământ;
condiţiile în care strămoşul meu trăia în jurul anului
1500, când a primit iniţierea în îndepărtata Indie şi cele
de la sfârşitul secolului trecut, prin 1970, când eu însumi
am fost iniţiat şi pregătit în tainele alchimiei de către el
sunt incomparabile. În plus, eu nu efectuasem nici un
„stagiu” de pregătire ezoterică până atunci şi nu
studiasem practic nimic din acest domeniu. Desigur, trei
săptămâni înseamnă foarte puţin pentru a înţelege fie
doar şi bazele ştiinţelor oculte, dar cu toate acestea
perioada respectivă de timp s-a dovedit foarte folositoare
pentru a-mi forma o idee despre ceea ce trebuie să ştiu şi
mai apoi să realizez în lunga mea viaţă. De mare ajutor
mi-a fost biblioteca imensă pe care o avea ruda mea
străveche, colecţie care conţinea lucrări şi documente de
o valoare inestimabilă. Nici chiar în prezent nu pot spune
că am epuizat de studiat volumele ei principale; între
timp, eu însumi am îmbogăţit în mod apreciabil fondul de
cărţi care exista atunci, cumpărând opere foarte
importante. De altfel, deţin încă trei biblioteci uriaşe în
imobilele mele din alte ţări.
Ideile directoare pe care le-am primit de la strămoşul meu
în cele câteva săptămâni în care el a rămas cu mine au
constituit un fel de „matriţă” care mi-a orientat activitatea
mea ulterioară. Chiar dacă exprimarea lui în limba
română era puţin stranie, mai ales în ceea ce priveşte
topica frazei, totuşi am reuşit să înţeleg chiar şi aspectele
cele mai secrete ale practicii, deoarece acolo unde nu
cunoştea termenii specifici, strămoşul meu recurgea la
limba franceză. Mi-a spus că a învăţat limba română încă
de când părinţii mei veniseră pentru prima dată în
Transilvania. Proceda de fiecare dată în acest mod, mai
ales pentru a fi capabil să înţeleagă mai bine şi să
urmărească mai eficient evoluţia membrilor lanţului său
genealogic, în funcţie de ţara în care aceştia alegeau să se
stabilească. Nu a intervenit însă niciodată în această
direcţie şi a rămas retras şi necunoscut pentru toţi
înaintaşii mei de pe linia principală, urmărindu-le şi
analizându-le cu atenţie viaţa. Cunoştea paisprezece
limbi străine şi mai multe dialecte, rod direct al
peregrinărilor sale prin lume. La ora actuală eu nu cunosc
decât cinci limbi străine, dar deocamdată îmi este
suficient.
Ruda mea din vechime mi-a furnizat unele indicaţii
esenţiale în ceea ce priveşte modalităţile specifice de
acţiune în societatea modernă, pentru a evita problemele
cele mai spinoase, care m-ar fi putut viza în mod direct.
În ultimele zile mi-a făcut cunoştinţă cu persoane de mare
încredere, care îi erau vechi discipoli. Aceste persoane au
avut un rol important şi m-au ajutat mult în anii care au
urmat pentru a realiza unele acţiuni delicate care aveau
legătură directă cu „acoperirea” mea în anumite zone ale
lumii.
În continuare, Elinor mi-a povestit despre unele contacte
foarte speciale pe care le-a avut în ultimii ani. Am aflat că
printre acestea se numără şi cel cu lama tibetan care şi-
a anunţat sosirea în acea seară. El mi-a vorbit despre
despărţirea emoţionantă de strămoşul său şi mi-a
dezvăluit unele aspecte legate de evenimentele viitoare la
nivel mondial. Mi-a spus că, deşi există multe profeţii sau
previziuni pentru timpurile următoare, unele dintre
acestea merită o atenţie deosebită pentru că se încadrează
în „logica” devenirii cosmice. Însă chiar în momentul în
care se pregătea să-mi dezvăluie mai multe informaţii
despre sursa acelor profeţii şi despre impactul lor asupra
conştiinţei maselor de oameni, s-a auzit soneria de la
intrare. Printr-o intuiţie fulgerătoare, am ştiut atunci că
întâlnirea cu lama tibetan avea să aibă o mare importanţă
pentru existenţa mea ulterioară. Chiar şi aşa, surpriza pe
care am trăit-o atunci când a apărut în cameră a depăşit
orice aşteptare din partea mea. În cele aproximativ trei
ore cât am fost în compania lui Elinor am aflat lucruri
care, fără nici o îndoială, ar şoca orice persoană obişnuită
şi ar provoca în ea dorinţa de a respinge cu putere acele
informaţii. Aceste reacţii, aparent normale, ar fi însă
expresia directă a unei bruşte „ruperi de ritm” în
concepţia şi activitatea de rutină care sunt comune
omului contemporan. Consideram că trecusem de mult
peste acest handicap major şi că eram deschis oricărei
„provocări” în această direcţie. Aveam deja un bagaj
important de cunoştinţe, explicaţii şi dezvăluiri
cutremurătoare, care în mare parte au fost susţinute şi
de dovezi materiale încadrate în rândul celor mai înalte
secrete de stat.
Cu toate acestea, întâlnirea cu preotul tibetan m-a uluit
atât de mult, încât am avut nevoie de câteva zeci de
secunde înainte să-mi revină vocea. Surpriza mea era fără
margini, deoarece aceea era totuşi pentru prima dată
când mă confruntam cu o realitate complet diferită de
realitatea obiectivă pe care o cunoşteam.
Capitolul 2

CONEXIUNEA TIBETANĂ

Mă ridicasem din fotoliu şi aşteptam cuprins de o emoţie


nelămurită întâlnirea cu acel personaj misterios. Am auzit
fragmente dintr-o conversaţie în limba engleză şi apoi
paşii celor doi care se apropiau de living-room.
Primul care a intrat în cameră a fost tibetanul. Era o
persoană relativ scundă, la vreo cincizeci de ani; purta un
costum de culoare albastru închis, confecţionat dintr-un
material natural, probabil din bumbac. Costumul lui
semăna foarte bine cu uniformele chinezeşti, însă era
mult mai elegant croit şi avea o linie modernă. Am fost
uimit să constat că, deşi afară era destul de rece, mai ales
noaptea, lama nu mai purta nimic peste acel costum.
Ochii săi erau foarte vii, iar privirea deosebit de
pătrunzătoare. Datorită forţei neobişnuite pe care
tibetanul o radia prin intermediul ochilor, fără totuşi ca
prin aceasta să dea impresia de asprime sau de duritate,
m-am simţit atunci oarecum stânjenit şi chiar inhibat.
Totuşi, acest aspect s-a dovedit a fi nesemnificativ pe
lângă ceea ce a urmat.

Secretul unui yidam

După ce lama a pătruns câţiva paşi în cameră, în urma


lui nu a apărut Elinor, aşa după cum mă aşteptam, ci o
fiinţă a cărei prezenţă m-a făcut să scap un strigăt
involuntar, de imensă surpriză. Rămăsesem înţepenit în
picioare, incapabil să mai fac vreo mişcare, cu ochii
aţintiţi asupra ei. În spatele tibetanului se afla un om
gigantic, al cărui creştet ajungea aproape până în tavan;
cred că avea mai mult de doi metri şi jumătate în înălţime.
Mă simt dator să fac anumite precizări în ceea ce priveşte
statutul de „om” al acelei fiinţe. Alcătuirea ei somatică
părea a fi la fel cu aceea a unui bărbat matur, păstrând
desigur proporţiile pe care le-am menţionat. Cu toate
acestea, aspectul personajului era cu adevărat „exploziv”.
Când mă refer la aceasta am în vedere o expresie foarte
reală a termenului, considerat desigur în sensul lui
figurat. Simpla prezenţă a acelei fiinţe uriaşe în cameră
avea parcă tendinţa să mă „strivească” sau cel puţin să
determine în mine apariţia unui sentiment acut de frică
interioară.
Am urmărit să-mi stăpânesc emoţiile şi reacţiile, dar
totuşi nu am pus nici p întrebare. Priveam cu atenţie
chipul uriaşului; părul lui era negru şi lung, trecând
dincolo de umeri, dar stătea „învolburat”, creând impresia
unei coame teribile în jurul capului. Chipul îi era
împodobit cu o enormă mustaţă neagră, foarte stufoasă,
care îi accentua radiaţia teribilă. Ochii negri parcă
aruncau flăcări, iar sprâncenele încruntate nu prevesteau
nimic bun la o primă evaluare. Totuşi, aşa cum aveam să
mă conving în curând, aparenţa exterioară a acelei fiinţe
era datul ei natural, condiţia ei firească de existenţă, care
însă contravenea în mod flagrant aspectului obişnuit în
care ceilalţi oameni percep şi înţeleg prezenţa celor din
jur.
În mod evident, persoana era de origine asiatică: tenul
uscat, faţa bronzată, ca şi cum ar fi fost arsă de soare şi
de vânt, ochii oblici, nasul puţin turtit indicau chiar o
posibilă provenienţă tibetană. Îmbrăcămintea pe care o
purta constituia un alt punct de referinţă, deoarece era
complet neobişnuită: pantaloni foarte largi, din pânză
groasă de culoare neagră, o bluză roşie cu mâneci largi.
Prinsă cu un brâu lat din eşarfe multicolore şi o mantie
galbenă, lungă până la călcâie, de sub ale cărei falduri
ieşeau vârfurile unor saboţi uriaşi din lemn. Această fiinţă
putea să servească foarte bine rolul unui far de
semnalizare pentru cei care se aflau la mare depărtare.
Atunci am sesizat două aspecte care m-au derutat şi mai
mult: cu cât priveam mai atent acel trup, cu atât aerul
din jurul lui începea să „joace”, întocmai cum joacă la
suprafaţa nisipului din deşert, atunci când căldura este
foarte mare. Încercam să-mi ancorez mai bine privirea de
conturul lui exterior, dar cu toate acestea aveam senzaţia
stranie că acesta se „disipează” în zona de vibraţie a
aerului. Dacă priveam însă zona cu „turbulenţe”, atunci
aceasta îşi înceta efectul bulversant, iar conturul trupului
acelui bărbat devenea foarte clar. Această iluzie a
percepţiei mi-a creat o stare de confuzie, deoarece nu
reuşeam să înţeleg dacă în faţa mea se află o fiinţă
adevărată sau ea este doar o apariţie efemeră. Deşi nu
rostisem nici un cuvânt până atunci şi nu cerusem nici o
explicaţie, totuşi lama tibetan mi-a răspuns, într-o
engleză perfectă, exact la această nedumerire pe care o
aveam:
― Depinde din ce perspectivă vrei să priveşti acest trup.
Dacă te raportezi la el ca la trupul unui om obişnuit,
atunci să ştii că el este cât se poate de real. Are o
consistenţă fizică, mişcări şi gesturi care sunt comune
oricărei alte fiinţe umane. Dacă însă vei căuta să surprinzi
aspectele mai subtile ale existenţei lui, atunci mintea ta
va interacţiona în mod automat cu o realitate subtilă mai
profundă, care se află la baza existenţei celui din faţa ta.
În acest caz, tu vei percepe oarecum „diluat” realitatea ei
fizică şi creierul nu va şti cum să interpreteze fenomenul
straniu de vibraţie a aerului din jurul trupului ei.
― Dar… În definitiv cine sau ce este el? am îndrăznit să
întreb cu o oarecare timiditate.
Preotul tibetan rămăsese în picioare în faţa mea şi îşi
împreunase mâinile la nivelul antebraţelor. Mă privea ca
din depărtări, dar impresia mea certă a fost că atunci el
îmi sonda profunzimile fiinţei. Cu toate acestea, nu
resimţeam nici o stare de împotrivire sau de jenă,
deoarece îi percepeam influenţa subtilă amplă, calmă,
relaxantă, care mă învăluia ocrotitoare şi plină de
înţelegere.
― Este destul de dificil să-ţi explic în acest moment ce
este, dar îţi pot spune că în Tibet e cunoscut ca fiind un
yidam. Pentru început poţi să-l consideri un companion
de nădejde al celui care îl evocă.
― Cum adică un companion? am zis eu contrariat.
― Un însoţitor foarte preţios, mai ales în situaţiile dificile
ale vieţii, a completat lama.
Tot nu înţelegeam. Erau prea multe întrebări fără
răspuns care se loveau în mintea mea: de unde a apărut
un astfel de însoţitor? Toţi au această înfăţişare teribilă?
Ce poate să facă un yidam? Se comportă el ca un om
normal? Care este menirea lui? Aproape că nu mai ştiam
cu care din aceste întrebări să încep.
Între timp, lama se aşezase în fotoliul în care stătuse
Elinor, în timp ce acesta rămase zâmbind în picioare, uşor
sprijinit de unul din stâlpii şemineului. Tăcut, yidam-ul
veni imediat în spatele fotoliului în care se afla preotul
tibetan, în dreptul umărului stâng al acestuia. Deoarece
surpriza iniţială se mai diminuase iar eu revenisem
aproape la o stare normală, am sesizat al doilea aspect
tulburător care se datora apariţiei yidam-ului: atmosfera
din cameră se umpluse de un miros caracteristic, pe care
eu l-am identificat a fi cel de ambră, însă în unele
momente simţeam şi vagi adieri ale mirosului de mir, care
imprima o senzaţie de sacralitate acelui spaţiu. Iniţial am
crezut că Elinor aprinsese beţişoare aromate, însă mi-am
dat seama că presupunerea mea era nefondată, deoarece
în cameră nu era pic de fum şi, în plus, mirosul era foarte
fin şi pur. Atunci când yidam-ul s-a deplasat tăcut în
spatele fotoliului în care se afla lama, am ştiut că el era
sursa acelui miros sublim care se răspândise în toată
camera. Yidam-ul a trecut foarte aproape de mine şi am
simţit atunci cum acel miros radia din el. Mărturisesc că
pentru o fracţiune de secundă m-am întrebat dacă a
folosit vreun parfum de marcă; stânjenit de hilarul unei
asemenea idei, mi-am dat imediat seama că oricât de fine
şi valoroase ar fi parfumurile din comerţ, totuşi ele nu ar
putea niciodată să egaleze efluviile înmiresmate ale unei
prezenţe sacre, aşa după cum începeam să bănuiesc că
este cea a yidam-ului.
― Pentru concepţia occidentală, prezenţa unui yidam este
nu doar bulversantă, ci şi lipsită de orice înţeles, a spus
lama. Îţi voi oferi însă unele explicaţii în această direcţie,
pentru că am considerat firesc să procedez aşa din
moment ce am luat hotărârea că ai capacitatea de a
observa un yidam.
Tocmai mă aşezam şi eu în fotoliu când, auzind ultimele
cuvinte, am înţepenit.
― Mi-e teamă că nu înţeleg. De fapt, chiar nu mai înţeleg
nimic. Din cele ce aţi spus pot să trag concluzia că a vedea
un yidam este un privilegiu sau mai bine zis un cadou,
un act de graţie.
Eram sincer mirat şi cam neîncrezător.
― Mai curând este o opţiune a noastră care depinde de
persoana cu care ne întâlnim şi de ceea ce dorim să
realizăm. Îţi vorbesc acum despre lucruri care nu se află
nici pe departe în sfera conceptibilă a unui om obişnuit.
Tocmai de aceea oamenii obişnuiţi nu pot vedea un
yidam, adăugă lama arătând spre uriaşa fiinţă din spatele
său. Aceasta nu se datorează însă incapacităţii lor, ci
voinţei yidam-ului, care poate rămâne complet invizibil
percepţiei vizuale a celorlalţi oameni.
― Dar cu toate acestea eu voi putea să-l văd în
continuare? am întrebat uluit.
― Da, tu vei putea să-l vezi aşa cum îl vezi acum, dar
ceilalţi nu îi vor remarca prezenţa. Pentru ei, practic, el
nu există. Îţi repet, acesta este rezultatul direct al voinţei
yidam-ului; în unele cazuri, cum este cel de faţă, era
necesar însă ca trupul lui să fie perceput şi de tine, pentru
că Elinor îi este deja o veche cunoştinţă, zise el zâmbind.
Atunci am realizat faptul că Elinor nu manifestase, de
fapt, nici o atitudine de mirare atunci când uriaşul
pătrunsese în casa lui.
― Bine, dar de ce toate acestea? am vrut eu sa ştiu. Lama
îşi înclină puţin capul înainte.
― Nu acesta este scopul întâlnirii pe care am solicitat-o şi
nu vreau să abatem discuţia prea mult în alte direcţii.
Totuşi, îţi voi furniza unele detalii despre misterele unui
yidam, deoarece este necesar ca înţelegerea ta asupra
acestor aspecte să fie cât mai corectă. Aceasta ne va ajuta
ulterior în ceea ce avem de făptuit.
Lama se opri un moment rămânând cu ochii închişi, dar
imediat după aceea el îi deschise şi, ţintuindu-mă cu
privirea, începu să vorbească.
― În Tibet există o fază precisă a practicii spirituale în
care discipolul, supravegheat îndeaproape de maestrul
său, începe tehnica prin care poate crea un yidam.
Nici măcar nu mai clipeam.
― Aţi spus: să creeze un yidam?
― Procedeul este foarte complicat şi dificil de făptuit, a
continuat lama să vorbească fără a ţine cont de
perplexitatea mea. El necesită o deosebită acurateţe în
construirea unei mandala din nisip colorat, iar mai apoi
discipolul trebuie să depună eforturi susţinute pentru a
dobândi succesul în anumite tehnici de concentrare şi
vizualizare mentală. Toate acestea trebuie făptuite în
condiţii de completă recluziune şi cu un regim alimentar
foarte sever. Adaugă la asta temperatura scăzută din
munţi, care de cele mai multe ori este sub zero grade, şi
vei înţelege de ce această etapă spirituală din viaţa
aspirantului poate să dureze uneori doi ani şi chiar mai
mult. De altfel, sunt relativ puţini cei care dobândesc
meritul de a primi această iniţiere din partea maestrului
lor şi care, în plus, reuşesc să ducă la bun sfârşit o astfel
de practică spirituală. Cei mai mulţi renunţă pe parcurs
sau pur şi simplu nu sunt capabili să înţeleagă unele
aspecte subtile fundamentale care le-ar asigura succesul
deplin.
Chiar şi după crearea unui yidam, care atunci devine o
entitate cu aspect fizic, ponderal, aşa cum eşti tu sau eu,
problema rămâne oarecum în suspensie iar discipolul
trebuie să o rezolve; el trebuie să înţeleagă care este în
realitate natura yidam-ului şi ce caracteristici are ea.
Dintre cei care au reuşit să creeze un yidam, unii decid
ca aceştia să-i însoţească toată viaţa, ghidându-i mereu
în conjuncturile dificile şi orientându-i spre trepte din ce
în ce mai înalte ale progresului spiritual; alţii însă, puţini
la număr, intuiesc chiar de la început natura yidam-ului,
care totuşi este iluzorie şi astfel ei rămân focalizaţi la un
nivel foarte profund al meditaţiei, care transcende chiar
şi această iluzie sofisticată.
― Şi care este natura unui yidam? am întrebat cu
nerăbdare.
Priveam acea fiinţă uriaşă din spatele preotului tibetan cu
fascinaţie, cu respect, dar şi cu puţină teamă, deoarece
chiar dacă începusem să mă obişnuiesc cu prezenţa ei,
totuşi aspectul înfricoşător pe care îl avea încă reuşea să-
mi provoace fiori pe coloană.
― În esenţă, natura unui yidam este pur mentală.
Indiferent de etapele complicate pe care le implică
procedeul de creare a yidam-ului, esenţa lui este mentală.
Discipolul face atunci dovada capacităţilor sale de
concentrare mentală şi de stăpânire cât mai eficientă a
minţii. Cred că deja nu mai este un mister pentru tine
faptul că, în realitate, mintea este cea care creează
întreaga lume fenomenală pe care omul o percepe clipă de
clipă şi în care el îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi.
Depinde însă doar de discipol dacă în final va realiza
natura iluzorie chiar şi a forţei sale mentale formidabile
pe care ajunge să o deţină atunci, ori se va ataşa de ea şi
va rămâne „legat” în continuare de iluzia care îl
înconjoară.
În puţine cuvinte, un yidam reprezintă chintesenţa
energiei mentale a celui care îl evocă şi îl creează, a
particularităţilor profunde din personalitatea şi din
subconştientul său. De aceea, yidam-ii nu sunt identici,
ci ei exprimă atitudini comportamentale diferite. Unii
yidam-i fac parte din categoria entităţilor teribile, alţii din
aceea a entităţilor blânde, alţii din aceea a învăţătorilor
spirituali şi mai sunt şi alte categorii. Cel care se află în
această cameră este un yidam teribil, dar această
caracteristică nu trebuie să te inducă în eroare şi să te
facă să crezi că este asociată cu atitudinea de violenţă sau
distrugere.
― Aspectul lui exterior contribuie mult la această
impresie, am spus foarte convins.
― Este adevărat, a zâmbit lama, dar gândeşte-te că fiecare
yidam, conform categoriei din care face parte, are o
anumită sarcină precisă de îndeplinit lângă cel care l-a
creat.
Am intervenit pentru a da glas unui gând care îmi
apăruse spontan.
― Ideea pe care o am despre el este aceea de a-l identifica
mai mult cu unul din djin-ii sau duhurile din poveştile
arabe, care după ce sunt eliberate dintr-o sticlă sau dintr-
o amforă îi îndeplinesc eliberatorului câteva dorinţe, am
spus eu oarecum amuzat.
― N-ai înţeles substratul care stă la baza existenţei unui
yidam, a reluat lama. În magia şi ocultismul arab şi
occidental există într-adevăr asemenea djin-i, dar ei sunt,
de fapt, entităţi astrale nu prea elevate sau, în vorbirea
populară, ei sunt „duhuri” care deţin anumite puteri ce le
permit să îndeplinească unele dorinţe ale fiinţei umane
care le invocă. Să nu uiţi însă că întotdeauna la baza
acestor acte se află un fel de pact sau înţelegere reciprocă,
un schimb proporţional, care se realizează în mod tacit de
ambele părţi.
În cazul unui yidam, el este o creaţie fizică, tangibilă, iar
raporturile lui cu cel pe care îl însoţeşte au o cu totul altă
natură decât în cazul pacturilor magice. Este adevărat că,
înainte să se materializeze fizic şi chiar să poată vorbi, un
yidam trece el însuşi prin faze intermediare, care pornesc
de la apariţii sporadice, abia lizibile şi nemateriale, până
la asumarea definitivă a formei şi a consistenţei sale
fizice. Atunci el devine, în mod aparent, o persoană ca
oricare alta, însă reţine faptul că un yidam poartă
totdeauna ceva din caracteristicile celui care l-a creat.
― Înţeleg deci că este o creaţie pur mentală, am spus.
Mintea occidentală se obişnuieşte mai greu cu ideea că
un aspect relativ abstract, subtil şi intangibil, cum este
mintea, poate să dea naştere unei forme fizice. Dacă nu
aş fi aici şi nu aş vedea ceea ce văd, nici eu probabil n-aş
adera la o asemenea idee.
― E o limitare fără sens, care s-a impus numai datorită
obişnuinţei de a crede ceea ce ţi se spune. În realitate,
lucrurile sunt mult mai nuanţate. Un yidam se
„condensează” din materia foarte subtilă a nivelurilor
mentale superioare ale celui care practică acest procedeu
complicat. Prin urmare, chiar dacă în final el are un trup
fizic, materia din care este alcătuit are totuşi caracteristici
diferite de materia fizică, nefiind aşa de „rigidă”. Din
această cauză, în funcţie de necesităţi, un yidam poate
rămâne invizibil vederii celor care el nu doreşte să li se
arate, dar poate, în acelaşi timp, să se facă perceput
altora. De altfel, cred că realizezi şi singur ce ar însemna
dacă, mergând prin oraş, el ar permite să fie văzut de toţi
oamenii, spuse lama zâmbind cu subînţeles.
Aici a intervenit Elinor, care până atunci rămăsese tăcut
într-o parte a camerei:
― Pentru că structura lui este specială, el poate în egală
măsură să devină invizibil vederii celorlalţi şi, de
asemenea, penetrabil atingerii, exact ca o hologramă vie.
Este vorba despre o dirijare conştientă a vibraţiei materiei
care îi alcătuieşte fiinţa; întrucât această capacitate ţine
exclusiv de exercitarea controlului mental şi pentru că
yidam-ul este, în speţă, o emanaţie mentală a celui care
l-a creat, această ajustare a frecvenţei de vibraţie a
materiei este evidentă.
Deşi înţelegeam aceste aspecte, totuşi eram contrariat de
starea de lucruri care mi se părea nefirească.
― Suntem aici şi vorbim despre el, am spus eu arătând
spre yidam, ca despre un exponat care este analizat la
microscop. Această fiinţă nu a rostit până acum nici un
cuvânt, nu şi-a spus deloc părerea. Aproape am impresia
că este ca un accesoriu.
― Este o impresie profund greşită. Din momentul în care
ţi-am spus că natura lui este mentală, dar totuşi foarte
elevată, ar fi trebuit să realizezi că menirea lui este mult
mai subtilă decât aceea pe care ţi-o imaginezi tu, mi-a
explicat cu răbdare lama tibetan. Ţi-am spus la început
că este un companion sau însoţitor în ideea de a avea un
punct de pornire, pentru a nu şoca prea mult înţelegerea
ta. Mai apoi însă am făcut unele specificaţii importante,
printre care aceea că un yidam îl călăuzeşte pe cel care l-
a creat către fazele superioare ale practicii lui spirituale.
Nu numai că nu este o prezenţă decorativă, dar el devine
chiar un fel de maestru spiritual pentru discipol, pe care
îl ia în grija lui tot restul vieţii. Apare următoarea dilemă:
dacă yidam-ul este creat de o fiinţă umană, cum este
posibil ca după aceea el să devină maestrul ei spiritual?
Această aparentă problemă o poţi rezolva dacă vei înţelege
că yidam-ul reprezintă un fel de interfaţă între structurile
superioare ale mentalului, la care discipolul nu are încă
acces conştient, şi planul fizic în care există cel care l-a
creat. Aspectul subtil al acestei relaţii, într-un fel
simbiotice, constă în ataşamentul pe care discipolul îl
poate avea şi dezvolta pentru yidam-ul său. Fiind o creaţie
mentală, chiar dacă aceasta aparţine unei lumi
superioare celei fizice, ea este totuşi efemeră şi nu poate
conduce discipolul decât până la un anumit punct al
progresului său spiritual.
A urmat o scurtă pauză, determinată de faptul că în
cameră atmosfera s-a schimbat aproape brusc, devenind
puternic ionizată şi mirosind a vegetaţie de pădure
înaintea unei furtuni. Atitudinea yidam-ului devenise şi
mai falnică, iar ochii lui parcă aruncau fulgere. După o
scurtă pauză, fără să schiţeze nici un gest, lama a
continuat să-mi explice:
― Tocmai mi-a spus că la un anumit nivel al mentalului
tău există acum unele tensiuni de care nu eşti conştient,
dar că ele vor dispărea în curând. Sunt doar rodul
încordării tale de a înţelege şi de a asimila mai repede un
volum destul de mare de informaţii neobişnuite. Din
păcate, timpul nu ne permite deloc să amânăm scopul
pentru care am venit aici, dar nici nu vreau să rămâi cu
anumite lucruri neclarificate, care mai târziu ar putea
crea probleme şi mai mari.
Parcă eram bombardat din toate părţile de fenomene
inexplicabile.
― N-am auzit nici un cuvânt din partea lui, am spus uşor
iritat.
― Nici nu ai avea cum. Un yidam nu se adresează prin viu
grai decât doar celui care l-a creat şi doar în prezenţa lui.
Însă comunicarea prin viu grai nu este deloc obligatorie;
de cele mai multe ori aceasta este realizată telepatic. Mulţi
discipoli renunţă la ultima fază a practicii, aceea în care
yidam-ul capătă voce, pentru că aceasta necesită un efort
în plus şi nu este neapărat o fază necesară. Totuşi, corect
şi sigur este ca yidam-ul să poată să se adreseze şi prin
viu grai discipolului, deoarece în unele momente acesta
nu va putea avea certitudinea comunicării telepatice
dintre el şi yidam, confundând propriile sale idei cu cele
ale yidam-ului. Să ştii însă că yidam-ul pe care îl vezi aici
are capacitatea de a vorbi, însă fără îndoială că, dacă ai
auzi aceasta, ai suferi un nou şoc. Vocea unui yidam, mai
ales dacă el face parte din categoria entităţilor teribile,
este aproape paralizantă. Nu neapărat prin volumul cu
care este emisă, ci mai ales datorită spectrului ei specific
de frecvenţe, care este foarte straniu pentru urechea
umană. În plus, aşa după cum ţi-am spus, el nu se
adresează prin viu grai decât celui care l-a creat. Dar,
dacă tu doreşti, îl pot ruga să ţi se adreseze telepatic,
pentru a avea măcar aproximativ idee de felul în care
sună vocea lui în realitate.
Lama aştepta acordul meu, pe care i l-am dat fără rezerve.
Eram surescitat la gândul acestei experienţe cu totul
inedite pentru mine. Simţeam în mod confuz că lumea
fizică, pe care în mod obişnuit cu toţii o considerăm
stabilă şi sigură, îşi pierduse atunci destul de mult din
„consistenţa” ei, deşi nu puteam să precizez care era
motivul aprecierii mele. Mai târziu, analizând la rece acele
momente cu totul speciale, am realizat faptul că în living-
room existau fiinţe şi obiecte care, deşi făceau parte din
această lume, totuşi în egală măsură ele o şi
transcendeau. Elinor era, practic, „nemuritor” comparativ
cu viaţa medie a unui om obişnuit; obiectul care îi favoriza
această condiţie extraordinară era alcătuit din substanţe
care nu aveau corespondent în această lume; preotul
tibetan era, de asemenea, un personaj foarte misterios
despre care intuiţia îmi spunea că este posesorul unor
secrete fulminante; iar yidam-ul era o prezenţă
copleşitoare care evoca poate cel mai bine legătura cu alte
lumi. În aceste condiţii, eu eram nevoit să mă „adaptez”
făcând uz de toate puterile şi capacităţile mele de
înţelegere. Problema principală era aceea că, datorită
informaţiilor bizare pe care creierul meu le înregistra din
exterior şi datorită faptului că ele nu se suprapuneau
peste conceptele obişnuite ale vieţii cotidiene, în mintea
mea începea să fie generată atât ideea, cât şi starea
specifică unui vis; de fapt, aceasta nu reprezenta decât
soluţia in-extremis a creierului de a depăşi impasul în
care se afla atunci. Astfel, am reuşit să-mi explic foarte
uşor motivul pentru care yidam-ul îi transmisese telepatic
preotului tibetan că în mentalul meu s-a creat o anumită
tensiune. La început am fost tentat să tratez cu
neîncredere acea observaţie, dar ulterior m-am convins că
yidam-ul a avut perfectă dreptate şi că puterea lui de
pătrundere la nivelul minţii era remarcabilă.
Pe de altă parte, din punct de vedere ocult lucrurile erau
perfect explicabile. Se ştie ce influenţă notabilă au undele
de formă ale unor obiecte pentru a crea o atmosferă
magică; acesta este şi motivul pentru care în cadrul
ritualurilor se recurge atât la o anumită recuzită, cât şi la
unele diagrame şi gesturi speciale. Toate acestea sunt
folosite pentru a facilita o „rupere” a separaţiei dintre
planuri, care nu reprezintă altceva decât o „punte de
legătură” între acestea. Energia celui care realizează
procedeul magic şi elementele de suport care facilitează
orientarea acestei energii în direcţia dorită constituie baza
oricărei operaţiuni de natură ocultă. Atât fiinţa, cât şi
obiectele folosite devin atunci veritabile relee de captare
şi de manifestare a unor energii din planurile subtile ale
Creaţiei.
Deşi în cazul de faţă nu era vorba nici pe departe de un
procedeu magic, totuşi principiul releului de forţă şi de
energie între planuri funcţiona fie doar şi în virtutea
elementului de prezenţă. De pildă, câmpul energetic
subtil al straniului obiect care prelungea viaţa avea în
mod cert o contribuţie la distorsiunea spaţio-temporală
din cameră; aurele celorlalte trei fiinţe constituiau şi ele
un factor major de influenţă în această direcţie, astfel
încât propria mea aură era atunci „infuzată” cumva de
aceste vibraţii neobişnuite, care reverberau puternic în
conştiinţa mea.
Starea de reverie în care intrasem a fost brusc invadată
de un fel de voce, care mai mult semăna cu un bubuit de
tunet. Deşi nu înţelegeam efectiv cuvintele, totuşi ideea
transmisă îmi era clară. Yidam-ul îmi spunea că, pentru
a contribui la detensionarea şi la relaxarea mea mentală,
modificase atmosfera din cameră, răcorind-o şi
conferindu-i vitalitate. Capul meu vuia de „tunetele”
vorbelor sale, deşi nu puteam afirma că acestea erau
chiar ca nişte tunete de furtună. Mă gândeam doar la o
analogie, pentru că în realitate impresia era mai
complexă.
Aproape năucit, am apucat totuşi să-i mulţumesc yidam-
ului în gând. Brusc, atât în mintea mea cât şi în living-
room se lăsă o tăcere copleşitoare. Nici un sunet, nici o
mişcare, doar o linişte împietrită. Priveam printre ochii
întredeschişi, dar mediul mi se părea cumva ireal.
Aproape nu mai simţeam conturul trupului, însă contrar
aşteptărilor mele starea minunată de relaxare care mă
cuprinsese nu m-a moleşit şi nici nu mi-a indus somnul,
ci dimpotrivă, cu fiecare moment care trecea, mă simţeam
mai lucid şi mai capabil să înţeleg ce se petrece cu mine
însumi.
În mai puţin de trei minute mă simţeam atât de bine,
încât nu aş mai fi vrut altceva decât să rămân cufundat
în acea stare foarte confortabilă. Intuitiv am realizat
atunci că acela era ajutorul minunat pe care mi l-au oferit
yidam-ul şi lama tibetan, pentru a depăşi astfel un
anumit blocaj energetic la nivel mental.
Deşi cu puţin timp în urmă resorturile mele de apărare a
„cetăţii ego-ului” erau foarte active, urmărind să-mi
provoace o stare de angoasă şi nesiguranţă pentru a mă
determina să părăsesc acea încăpere, totuşi acum
resimţeam o bucurie intensă, plină de căldură şi
afectivitate pentru că mă aflam în preajma acelor fiinţe
deosebite şi pentru că mă confruntam cu o situaţie
complet ieşită din comun.
Acum, când rememorez cu claritate filmul evenimentelor,
al discuţiilor şi al emoţiilor lăuntrice pe care le-am trăit în
acele zile, îmi dau seama că foarte puţini oameni vor fi
dispuşi să le accepte şi să le împărtăşească, fie doar şi
într-o mică parte. Într-un astfel de caz, motivul principal
pare a fi acela că aspectele pe care le prezint depăşesc cu
mult bagajul comun de cunoştinţe şi concepţii despre
viaţă şi despre misterele ei ascunse. Mi-ar fi spus atunci
că am la dispoziţie fie varianta dezvăluirii realităţilor prin
care am trecut în decursul acelor zile, fie varianta tăcerii,
însă în acest ultim caz cum aş mai fi fost capabil să
îndeplinesc îndemnul lui Machandi, pentru a face
cunoscute lumii adevărurile pe care le-am trăit? Cum aş
fi putut să mai contribui, chiar şi într-o mică măsură, la
cunoaşterea ocultă a omului, ce reprezintă un cu totul alt
tip de cunoaştere decât ştiinţa superficială a vieţii pe care
el o trăieşte în societate?
Dacă ar fi fost vorba doar de unul sau altul dintre
aspectele cu care m-am confruntat, atunci cel mai
probabil că nu m-aş mai fi obosit să descriu cele
întâmplate; dar au fost o serie întreagă de fapte şi revelaţii
tulburătoare care m-au plasat, printr-un complicat şi
totodată incitant joc al destinului, în situaţii-cheie ce nu
suferă nici o comparaţie cu situaţiile obişnuite de viaţă.
În mod sigur, toate aceste aspecte au un sens foarte
precis şi se integrează într-un ansamblu mult mai
complex, care nu mi-a fost dezvăluit decât parţial.
Pe de altă parte, am putut să simt cu claritate faptul că
în mod constant am fost sprijinit şi ajutat pentru a trece
cu bine toate testele cu care m-am confruntat în această
ultimă perioadă a vieţii mele.
Sunt de părere că fiecare dintre noi avem un rol bine
determinat în societatea în care trăim şi acesta nu se
referă neapărat la integrarea noastră în viaţa economică,
politică şi culturală a lumii; el nu se referă doar la ideea
de carieră personală, faimă sau putere, bogăţie, familie
sau achiziţii de bunuri materiale. El trebuie să surprindă
o dimensiune mult mai profundă a existenţei noastre, fără
de care viaţa apare searbădă şi fără rost, chiar dacă în
mod aparent ea prezintă o anumită atracţie şi strălucire
exterioară. Acestea nu sunt însă decât trecătoare, adică
nu sunt durabile; cel mult, ele reuşesc să ne perturbe
înţelegerea corectă asupra lumii în care trăim, pentru că
sunt tentante, dar în acelaşi timp sunt iluzorii. Omul are
nevoie de ceva mai mult decât bani, recunoaştere publică,
succes în afaceri ori plăceri efemere. Dacă aceasta ar fi
într-adevăr menirea lui în lume, atunci după ce ar
dobândi lucrurile respective, ele nu ar trebui să mai
dispară. Or, simplul fapt că acestea sunt iluzorii precum
Fata Morgana, arată că ţelurile materiale ale vieţii nu
reprezintă decât un joc înşelător, care într-un târziu
oboseşte fiinţa.
Tumultul stărilor pe care le-am resimţit în ultima
perioadă, persoanele pe care le-am întâlnit şi
evenimentele la care am luat parte îmi demonstrează că
mă aflu pe drumul cel bun şi luminos al evoluţiei
spirituale. Aceasta dă naştere în mine unui sentiment
reconfortant şi unei bucurii lăuntrice care mă însoţesc tot
timpul, având deplina convingere că sunt susţinut şi
ajutat mereu să avansez pe drumul cunoaşterii. Acum
ştiu cu precizie în ce direcţie trebuie să caut, fără să mă
las ademenit de falsele tentaţii ale lumii.
Am avut şansa extraordinară de a cunoaşte fiinţe
remarcabile care m-au învăţat şi m-au iniţiat în unele
aspecte ezoterice ale vieţii, deschizându-mi astfel un
orizont complet nou în ceea ce priveşte înţelegerea şi
integrarea mea în viaţă. Atunci când m-am confruntat cu
anumite dificultăţi de concepţie sau cu unele fapte ori
realităţi bulversante, am fost ajutat să le depăşesc cu
succes. În Sala Proiecţiilor din Munţii Bucegi, în cazul
dezvăluirilor lui Elinor şi, mai ales, în prezenţa yidam-
ului, am primit de fiecare dată ajutorul necesar pentru a
depăşi cu succes acele momente de hiatus ale conştiinţei
mele.
Totuşi, evenimentele pe care le descriu aici au implicat o
realitate mai „dură”, datorită frecvenţei cu care eram
asaltat de noile situaţii. În starea foarte plăcută în care
mă aflam atunci, care se datora acţiunii subtile conjugate
a preotului tibetan şi a yidam-ului, aveam certa impresie
că depăşisem aceste blocaje şi că eram capabil să suport
mult mai uşor eventualele „surprize”. Totodată eram
uimit de puterile yidam-ului pe care acesta le manifestase
în ceea ce mă priveşte. I-am cerut lămuriri suplimentare
preotului tibetan în acest domeniu.
― Ceea ce te-a impresionat pe tine sunt în realitate fapte
simple pe care un yidam le poate realiza cu uşurinţă.
Totuşi, raportate la capacităţile limitate pe care le au
oamenii, aceste realizări apar într-o lumină deosebită. De
fapt, puterile unui yidam sunt cu mult mai mari, deoarece
el este capabil să controleze unele energii specifice din
univers. Pe parcursul vieţii discipolului, adeseori yidam-
ul trebuie să vegheze la păstrarea integrităţii fizice şi
psihice a acestuia, deoarece una dintre responsabilităţile
pe care şi le-a asumat este aceea a ghidării discipolului
către eliberarea finală în condiţii de perfectă siguranţă. De
cele mai multe ori, intervenţiile sale paranormale sunt
pentru a proteja discipolul împotriva atacului unor
entităţi demonice sau a unor influenţe malefice cu care
acesta se confruntă în timpul practicii lui spirituale.
Astfel de situaţii apar mai ales în zona Tibetului, care este
specifică unor astfel de manifestări. Zonele muntoase,
văile sau marile suprafeţe din podiş sunt teritoriile
principale de influenţă a diferitelor entităţi subtile, care
nu întotdeauna sunt binevoitoare cu cei care le invadează
ţinutul. Ele sunt capabile atunci să provoace în planul
fizic unele acţiuni teribile, care îl pot costa chiar viaţa pe
discipol.
Acestea reprezintă unele dintre situaţiile în care yidam-ul
se dovedeşte de mare folos. Desigur, mai întâi se
urmăreşte captarea bunăvoinţei entităţii subtile care
guvernează zona în care discipolul se hotărăşte să se
stabilească un timp, pentru a efectua diferite acţiuni şi
practici spirituale. În caz contrar, acel spirit ar putea să
se simtă ofensat şi jignit de faptul că nu i se acordă
atenţia cuvenită ca stăpân al locului. De obicei,
îmbunarea sa se obţine prin intermediul unor ritualuri
simple, în care se prezintă motivele solicitării şi durata
şederii în acea zonă. Pentru ca şansele de succes în
obţinerea bunăvoinţei spiritului care guvernează zona să
fie mai mari, se obişnuieşte să se ofere în dar anumite
obiecte sau alimente care sunt în mod tradiţional
consacrate unor astfel de acţiuni. Dacă ele sunt pe placul
entităţii respective şi aceasta le acceptă, energia lor
subtilă esenţială este atunci preluată de spirit, iar
ofrandele materiale sunt mai apoi dăruite altor oameni
sau sunt îngropate într-un sol curat. Dacă însă entitatea
refuză colaborarea, fapt care de obicei este resimţit prin
manifestarea unor fenomene exterioare vizibile şi
potrivnice, cum ar fi furtuni teribile, fulgere
ameninţătoare, prăbuşiri de pietre ori chiar rănirea
solicitantului, intervine yidam-ul care porneşte o „luptă”
cu acea entitate. Această confruntare poate să fie foarte
scurtă, dacă diferenţa de putere dintre cei doi este mare,
sau ea poate să fie lungă şi obositoare, dacă forţele yidam-
ului şi ale acelei entităţi astrale sunt apropiate. În tot
acest timp discipolul se retrage de pe scena luptei, iar
dacă situaţia devine incertă el caută să-l ajute pe yidam
prin anumite tipuri de practici spirituale pe care le
cunoaşte, invocând cel mai adesea ajutorul suplimentar
al altor entităţi subtile.
― Situaţia pe care o descrieţi îmi pare smulsă din poveşti
sau din legende. Mă întreb dacă există cu adevărat o
asemenea realitate a confruntărilor teribile dintre
creaturile fantastice. Acest gen de lupte au loc chiar în
planul fizic? am fost curios să aflu.
― Să ştii că ele sunt mult mai reale decât ai putea tu să-
ţi imaginezi, a răspuns lama. Ceea ce nu se vede nu
înseamnă că nu există. Oamenii din zilele noastre sunt
„orbi” faţă de aceste realităţi subtile pentru că sunt foarte
orgolioşi şi pentru că sunt îndoctrinaţi în spiritul
ideologiei materialiste. De aceea, chiar şi atunci când se
confruntă cu dovezi indubitabile ale existenţei altor
planuri şi fiinţe în manifestare, ei fie refuză să recunoască
aceasta, fie clachează psihic în mod lamentabil.
În planurile subtile, cum ar fi, de exemplu, planul astral,
formele şi culorile au un spectru foarte larg de
manifestare. Din această cauză, multe dintre entităţile
care aparţin acestei dimensiuni a Creaţiei corespund doar
vag reprezentărilor noastre din planul fizic, dar se apropie
foarte mult de fiinţele aşa-zis fabuloase care sunt descrise
în poveşti, în mituri şi în legende. Iar în anumite condiţii
speciale ele chiar se pot materializa în planul fizic. De
altfel, această variantă este aleasă de yidam şi de
entitatea respectivă atunci când ei au epuizat toate
posibilităţile de luptă şi de atac pe care le aveau în
planurile subtile. Atunci, manifestarea lor în planul fizic
este nimicitoare şi discipolul trebuie să se asigure că s-a
ascuns foarte bine. Totuşi, sunt destul de rare cazurile
când un yidam pierde o astfel de luptă; de regulă, bătălia
se încheie înainte ca unul din cei doi să fie ucis, dar există
şi cazuri mai dramatice. Priveam contemplativ la yidam-
ul uriaş şi tăcut care se afla în cameră cu noi. Întrebarea
mi s-a concretizat treptat în minte:
― El este yidam-ul pe care l-aţi creat prin forţe proprii?
am îndrăznit eu în cele din urmă.
Lama nu îmi răspunse imediat. Mă gândeam că
întrebarea mea nu era potrivită şi tocmai mă pregăteam
să-mi cer scuze, când el rosti cu voce egală:
― Nu, în cazul de faţă datele problemei sunt mai
complicate. Este bine însă că discuţia a ajuns în acest
punct, deoarece are legătură cu scopul pentru care am
solicitat această întâlnire. De fapt, eu însumi sunt un fel
de intermediar, care trebuie să ducă la îndeplinire o
anumită sarcină în ceea ce te priveşte. Fii liniştit, este
vorba despre un aspect pozitiv; totuşi, acum nu pot să-ţi
dezvălui mai multe amănunte decât strictul necesar.
Mă întrebam cât de limitat era acel „necesar”, din moment
ce mă aflam acolo de aproape patru ore, dar încă nu ştiam
pentru ce venisem. Atunci am realizat că nici măcar
numele tibetanului nu îl cunoşteam, deşi discuţia noastră
dura de ceva timp.

Repa Sundhi

Oarecum frustrat de această situaţie neobişnuită, mi-am


exprimat nedumeririle care mi se păreau justificate. Lama
îşi ceru scuze pentru faptul că nu se prezentase încă; mi-
a spus că a preferat să-mi ofere mai întâi anumite
explicaţii în legătură cu prezenţa yidam-ului, care îmi
acaparase toată atenţia.
Am aflat că preotul tibetan se numea Repa Sundhi; se
născuse în Tibet, dar plecase de acolo după invazia
chinezilor, în anul 1956, deoarece pe atunci avea o funcţie
importantă la palatul regal din Lhasa. Un timp a
peregrinat prin mai multe ţări având anumite misiuni
diplomatice, dar în cele din urmă şi-a stabilit reşedinţa în
capitala Chinei, care pe atunci era Pekin.
― Totuşi, ceva nu este clar, am spus. Înţeleg că tocmai
datorită chinezilor ai plecat din Tibet. Acum îmi spui că
te-ai stabilit în China.
Repa Sundhi mă rugase să renunţ la uzanţele de politeţe
şi să-i spun pe nume. De altfel, diferenţa de vârstă dintre
noi nu era foarte mare, însă acest aspect constituia o
nouă dilemă pentru mine. Conform relatării lui, în 1956
el era activ în capitala Tibetului, ceea ce impunea să aibă
atunci cel puţin 30-35 de ani. Or, înfăţişarea lui actuală
corespundea unei vârste de aproape 50 de ani. Era deci o
diferenţă de patru decenii care nu se justifica.
― Am fi ajuns oricum la acest punct delicat al discuţiei.
Îmi pare bine că Elinor ţi-a vorbit despre secretul lui,
pentru că asta o să te facă să accepţi mai uşor unele
dezvăluiri pe care ţi le voi face, spuse lama zâmbind uşor
în timp ce privea obiectul straniu de pe masă. Totuşi, încă
de la început îţi mărturisesc că eu nu fac parte din tradiţia
căii spirituale pe care o urmează Elinor, deşi o cunosc
foarte bine. Ca să înţelegi ce fac eu în lume şi care sunt
scopurile pe care le urmăresc ar trebui să cunoşti o serie
întreagă de aspecte oculte. Nu avem însă timpul necesar
pentru a face acum astfel de dezvăluiri. Ceea ce pot totuşi
să-ţi spun este faptul că de cele mai multe ori îndeplinesc
o sarcină de emisar şi în acelaşi timp contribui la
realizarea în bune condiţii a mesajului transmis.
― Ce fel de emisar? Şi despre ce fel de mesaje este vorba?
am întrebat eu, fiind foarte atent la discuţie.
― Nu te gândi că aceste „mesaje” sunt precum scrisorile
de acreditare sau că ele sunt rostite verbal în faţa cuiva.
Mai curând, „mesajele” respective pot fi asimilate unui
anumit gen de misiuni cu caracter spiritual în diferite
zone ale lumii. În legătură cu aceasta, trebuie să ştii că
timpul nu mă afectează aproape deloc. Există unii oameni
la care nivelul de conştiinţă le permite să acţioneze astfel
încât să atragă în aura lor un anumit tip de energii
cosmice întineritoare. La aceasta contribuie însă şi un
preparat secret din ierburi şi plante de munte care sunt
foarte rare. Dar mă voi opri aici cu explicaţiile.
Aproape că nu mai ştiam ce să spun. Hotărât lucru,
aceasta părea să fie o seară nemuritoare! L-am întrebat
încă o dată pe Repa Sundhi cine îl trimite în astfel de
misiuni.
― Problema este complexă, a răspuns el. Pentru a înţelege
în mod corect subtilităţile ei ar fi necesar să ai o pregătire
solidă în domeniul ezoteric al cunoaşterii, atât din punct
de vedere ideologic, cât şi practic. Cel care este iniţiat în
tainele ocultismului ştie prea bine că omenirea nu trăieşte
chiar de capul ei; dacă ar fi fost aşa, probabil că balanţa
karmică negativă ar fi înclinat demult soarta Pământului
către distrugere. Există însă, ierarhic vorbind, lumi şi
civilizaţii care-au menirea de a menţine un anumit
echilibru chiar la nivelul întregii planete, atât cât este
posibil fără a interfera cu libera voinţă a oamenilor. Sunt
aspecte şi realităţi foarte delicate, complexe şi dificil de
înţeles, pe de o parte datorită faptului că orientarea
ştiinţei şi a concepţiei pe care o are umanitatea despre
univers este încă profund materialistă, iar pe de altă parte
pentru că anumite interese oculte în această lume sunt
foarte puternice şi ele nu sunt deloc orientate în sens
pozitiv.
― Despre ce fel de lumi şi civilizaţii vorbeşti? Despre cele
extraterestre? am întrebat, atent să nu pătrund pe un
teren alunecos şi nesigur.
Lama deveni grav, iar vocea lui răsuna mai puternic.
― Care este baza surprizei şi nedumeririi tale? Oare nu
te-ai confruntat singur cu dovezi implacabile în acest
sens? Nu ţi-a fost permis accesul într-un loc în care doar
extrem de puţine fiinţe umane au voie să pătrundă în
momentul actual? Realitatea poate fi bulversantă şi
incredibilă la o primă apreciere, dar aceasta nu înseamnă
totuşi că ea nu există. Nebunia „invaziei extratereştrilor”
şi manipularea în masă care a fost sistematic practicată
de-a lungul ultimelor decenii a reuşit în mare parte să
discrediteze acest subiect în ochii şi în mintea multor
oameni. Totuşi, îmi exprim speranţa că nu te numeri
printre aceştia. Ar fi trist, mai ales că în prezent ai văzut
şi ai luat cunoştinţă de multe informaţii ultrasecrete
referitoare la acest domeniu.
Am primit cu umilinţă această dojană. De fapt, intenţia
mea nu a fost aceea de a nega faptul că există alte
civilizaţii în univers, cu mult mai dezvoltate decât
civilizaţia umană actuală, ci voiam să-mi exprim îndoiala
că ele ar putea exercita o influenţă pozitivă dirijată pentru
binele omenirii. După părerea mea, a crede sau a nu crede
că există civilizaţii supradezvoltate în univers este puerilă
şi cam la acest nivel de înţelegere se desfăşoară
„controversele” între unii savanţi sau politicieni ai lumii şi
anumite organizaţii de ufologi sau cei care prezintă dovezi
indubitabile în această direcţie. Toţi politicienii, şi nu
numai ei, se înverşunează să nege prezenţa acestor lumi
şi să demonstreze că ele, de fapt, nu există. Această idee
extrem de orgolioasă şi limitată care se referă la faptul că
suntem singuri în univers are însă la bază interese bine
definite, ce implică dorinţa de a instaura un control total
asupra omenirii.
Cele mai mari probleme pot apărea din partea creştinilor,
deoarece influenţa bisericii (mai ales a celei catolice) în
lume este încă destul de puternică. De pildă, dacă
credincioşilor li s-ar spune de către papă – şi li s-ar aduce
dovezi clare în acest sens – că în univers mai există şi alte
fiinţe, chiar cu mult mai avansate tehnologic şi ideologic
decât omul, aceasta ar da naştere aproape sigur la o criză
profundă de concepţie în rândul maselor. Dezvăluirea
dovezilor şi contactelor cu alte civilizaţii ar duce
iremediabil la o scădere dramatică a influenţei şi puterii
de manipulare asupra omenirii, pentru că atunci
umanitatea ar avea la dispoziţie alte orizonturi şi alte
opţiuni spre care să se orienteze, decât cele care i-au fost
impuse până în acel moment.
Problema este însă mult mai complexă şi nu se limitează
nici pe departe doar la aceste aspecte. Eram destul de
familiarizat cu acest subiect şi, mai mult decât atât, am
avut ocazia să văd eu însumi incredibilele tehnologii din
Sala Proiecţiilor 5 şi să mă conving de existenţa altor
civilizaţii din Galaxia noastră, urmărind sinteza unor
proiecţii holografice. Deşi eram convins că ansamblul
secret din Munţii Bucegi constituia opera unei străvechi
civilizaţii extraterestre, totuşi Cezar nu mi-a confirmat
niciodată acest lucru, nici măcar după ce mi-a dezvăluit
o mare parte din elementele secrete ale Marii Expediţii la
care luase parte. Prin urmare, din acest punct de vedere
misterul rămânea ocultat pentru mine. Probabil că dintr-
un „reflex” ideologic primitiv am reacţionat superficial la
informaţiile pe care mi le dădea Repa Sundhi,
considerând că este foarte puţin probabil ca omenirea să
fie supravegheată de către alte civilizaţii mai avansate.
Eram însă conştient că nu aveam nici un suport solid
pentru acest gând.
― Pe de altă parte, a continuat sa-mi explice lama, eu nu
am spus că mă refer la o civilizaţie extraterestră. Am spus
că există fiinţe foarte evoluate care supraveghează bunul
mers al omenirii; capacităţile şi puterile lor depăşesc cu
mult orice ai putea tu gândi în prezent despre aceasta.
― Dar bine, unde se află ele? Unde trăiesc? Sunt printre
noi? am întrebat eu cu o sinceră mirare.
Repa Sundhi a continuat să-mi explice netulburat:
― Avansul lor tehnologic şi spiritual este atât de mare,
încât permite membrilor acelei civilizaţii să schimbe,
5
Vezi capitolul 5 din Viitor cu cap de mort de Radu Cinamar (nota ed.)
precum un comutator, frecvenţa specifică de vibraţie a
materiei, atunci când ei doresc aceasta. Într-un anumit
sens, este ceva asemănător cu felul în care acţionează un
yidam, însă atunci când este necesar ei pot schimba
nivelul vibratil al întregii lor civilizaţii, trecând, de pildă,
din planul fizic în planul astral şi invers. Totuşi, pentru a
evita contactul nedorit cu civilizaţia umană actuală, care
este impură şi grosieră, în prezent ei se află într-o zonă
foarte specială şi secretă, despre care nu există decât
zvonuri sau ipoteze. În mare parte, această situaţie a
durat până când a fost făcută marea descoperire din
Munţii Bucegi, cu un an şi ceva în urmă.
Am tăcut, dar în minte am rostit cu intensitate întrebarea.
Repa Sundhi mi-a răspuns imediat.
― Da, Cezar Brad cunoaşte adevărul despre civilizaţia
respectivă şi despre locaţia din Bucegi, dar nu i s-a permis
deocamdată să relateze nimic despre aceasta, nici măcar
autorităţilor române sau americane, după ce comandoul
a revenit din Marea Expediţie. În timpul deplasărilor prin
tunelul principal, la un moment dat a avut loc un
eveniment la care doar Cezar a luat parte. Ceilalţi membri
ai grupului nu au avut acces la cunoaşterea lui. De fapt,
ei nici măcar nu ştiu ce s-a petrecut atunci.
― Aceasta înseamnă că îl cunoşti bine pe Cezar, am spus
eu cu entuziasm. Mi-a povestit şi mie o mare parte din
grandioasa aventură, dar unele lucruri nu mi le-a
împărtăşit. Mi-a spus că nu are încă permisiunea să le
dezvăluie, dar eu cred că s-a referit tocmai la ceea ce mi-
ai relatat tu. Mă întreb însă cum ai ajuns să-l cunoşti pe
Cezar, astfel încât el să-ţi vorbească despre aceste lucruri
foarte secrete. Mie nu mi-a spus niciodată despre tine.
Lama zâmbi enigmatic.
― Ba da, ţi-a vorbit, dar nici tu şi nici el nu aţi intuit
atunci adevărul. Abia după ce a făcut marea descoperire
din Bucegi, într-o conjunctură foarte specială pe care am
creat-o, el m-a întâlnit din nou. Sunt un vechi prieten de-
al lui, însă iată că acum jocul destinului favorabil a făcut
ca şi tu să afli anumite informaţii foarte secrete.
Mă străduiam din toate puterile să-l identific pe Repa
Sundhi din informaţiile pe care mi le oferise Cezar, dar nu
reuşeam să ajung la nici un rezultat. În cele din urmă,
privindu-mă cu bunăvoinţă, lama îmi spuse:
― M-am ocupat îndeaproape de educaţia şi formarea
spirituală a lui Cezar Brad, care este o fiinţă foarte
evoluată. I-am cultivat înzestrările excepţionale şi l-am
orientat într-o direcţie care nu dă greş niciodată.
Aici tibetanul se opri o clipă, lăsându-mi o ultimă şansă
de a-l identifica. Din străfundurile amintirilor mele, o
intuiţie îşi făcea loc tot mai mult. Atunci lama rosti cu
multă modestie:
― Sunt doctorul Xien6.
Rămăsesem cu gura căscată, neştiind ce să mai cred.
Cezar îmi vorbise destul de puţin despre doctorul Xien,
dar întotdeauna cu foarte multă consideraţie şi afecţiune,
într-un fel, puteam intui că lama tibetan i-a fost ca un
maestru spiritual în perioada comunistă, atunci când l-a
ghidat timp de mai mulţi ani în baza secretă de lângă B…
Apoi el a dispărut subit, imediat după Revoluţia din 1989,
fără ca nimeni să ştie ceva în această direcţie. Nici el şi
nici asistenta lui nu au lăsat vreo urmă sau vreo dovadă
a dispariţiei lor. Cezar îmi spusese că, atunci când au
contactat autorităţile chineze pentru a le informa de
situaţie, acestea au avut iniţial o reacţie negativă,
acuzând serviciile secrete româneşti de suprimarea celor
doi, însă în mod inexplicabil după aceea întreaga afacere
a fost dată uitării fără nici un fel de explicaţii şi fără ca
6
Vezi referiri în capitolele 1, 2 & 3 din Viitor cu cap de mort de Radu
Cinamar (nota ed.)
misterul să fie rezolvat. Eu credeam că Cezar, prin
intermediul capacităţilor sale speciale, ştia cel puţin o
parte a adevărului, pe care însă nu dorea să mi-l
dezvăluie.
― Este foarte adevărat că el a urmărit să mă găsească pe
anumite căi subtile şi oculte, a spus lama. Pe atunci nu-
şi dezvoltase suficient de mult această putere, pentru a fi
capabil să depăşească anumite bariere de protecţie
subtilă pe care eu le manifest în astfel de situaţii. Această
protecţie este justificată de necesitatea de a acţiona cât
mai liber pentru a îndeplini misiunea spirituală pe care o
am, respectând totuşi în linii mari „normele” societăţii
moderne.
― Cu toate acestea, să ştii că eu nu înţeleg care este
specificul acţiunilor tale în lume, i-am spus atunci lui
Repa Sundhi. Am înţeles că ai petrecut mulţi ani în
România, ca specialist chinez ataşat în probleme
paranormale. Aceea a fost misiunea ta?
― Sunt mai multe direcţii sau misiuni pe care le
îndeplinesc simultan, însă toate sunt într-un anumit fel
corelate, adică ele au un numitor comun. Pentru a le
rezolva în mod eficient trebuie să realizez anumite
contacte cu persoane care sunt implicate într-un fel sau
altul în acele probleme. Aceasta necesită deplasarea mea
în diferite puncte de pe glob. Aşadar, a spune că rămân
mereu în acelaşi loc este un mod impropriu de exprimare,
în realitate, mă deplasez în multe locuri, în ţările în care
am stabilit deja acele contacte. Aceasta nu se petrece însă
după metoda clasică la care te gândeşti. Îţi dezvălui acest
secret pentru ca să intuieşti faptul că dincolo de metodele
pe care omul obişnuit le foloseşte pentru a-şi desfăşura
activitatea de zi cu zi, există multe alte posibilităţi pe care
unele fiinţe le au la dispoziţie pentru a acţiona în mod
eficient. Prin raport la situaţia actuală a omenirii, ele ţin
de manifestările de natură paranormală.
Acum îţi poţi explica „dispariţia” mea din România, în
urmă cu cincisprezece ani. Se încheiase o etapă
importantă şi prezenţa mea acolo pur şi simplu nu mai
era necesară. S-a dovedit că aprecierea mea a fost corectă,
deoarece lucrurile au evoluat şi Cezar s-a situat la
înălţimea aşteptărilor mele. Tot ceea ce s-a petrecut
ulterior, inclusiv marea descoperire din Munţii Bucegi,
face parte dintr-un plan foarte complex,
multidimensional, despre care nu este cazul să-ţi vorbesc
aici. Totuşi, o dată cu trecerea timpului vei putea tu însuţi
să înţelegi fragmente tot mai detaliate ale grandorii acestei
acţiuni care implică întreaga planetă, în care şi tu ai rolul
tău. Îndeplinirea marelui proiect în legătură cu Pământul
reprezintă un efort conjugat din partea mai multor fiinţe
foarte evoluate, unele dintre ele din alte planuri ale
manifestării, aşa după cum te vei convinge singur în
curând.
Eram uluit de ceea ce aflam, dar în acelaşi timp simţeam
din toată inima dorinţa să fiu de folos şi să contribui şi
eu, după puterile mele, la realizarea acestui plan.
Am vrut să aflu atunci mai multe informaţii despre felul
în care acţiona Repa Sundhi în lume.
― Relaţiile pe care le cultiv şi la care am acces sunt în
marea lor majoritate la nivel guvernamental. Deşi în lume
sunt mulţi oameni care luptă împotriva binelui prin
diverse mijloace, totuşi există şi persoane cu o conştiinţă
curată, care doresc să fie de folos naţiunii din care fac
parte şi chiar omenirii întregi. Cu cât ele au funcţii de
răspundere mai mari şi fac parte din guvernele marilor
puteri ale lumii, cu atât influenţa lor este mai importantă.
De pildă, legătura mea cu anumiţi membri din guvernul
chinez. Aceştia mi-au facilitat multe intervenţii benefice şi
au acoperit totodată unele evenimente stranii, care nu
puteau fi explicate. Aceste relaţii se transmit şi se
diversifică mai apoi de la o generaţie la alta, dar ele nu
sunt singurele mele contacte. Un rol important au
persoanele care manifestă o mare forţă magnetică,
precum şi cele cu înzestrări excepţionale, fireşte cu
condiţia ca ele să fie orientate benefic. În timpurile care
vor veni, aceste persoane vor fi capabile să polarizeze în
jurul lor mulţi oameni, arătându-le direcţia corectă
pentru ca ei să înţeleagă situaţia critică în care se află
omenirea şi felul în care pot şi trebuie să acţioneze eficient
pentru a o transforma profund. E bine să ştii că, prin
intervenţiile sale discrete dar bine integrate, Cezar Brad a
reuşit să echilibreze mult balanţa de forţe în România.
Lucrurile trebuie să fie totdeauna judecate la un nivel mai
subtil decât aparenţa lor fizică. O influenţă este cu atât
mai puternică cu cât ea este iniţiată mai întâi la nivel
subtil cauzal; abia mai apoi ea se va concretiza în planul
fizic, dar modul complex al îmbinării efectelor ei aici va
putea fi înţeles doar de puţini oameni. Cezar are deja
capacitatea de a acţiona în acest fel, dar trebuie să înţelegi
foarte bine că pentru aceasta intenţiile fiinţei respective
trebuie să fie foarte pure.
Sentimentul pe care îl simţeam atunci când Repa Sundhi
îmi dezvăluia aceste lucruri era unul de profundă
recunoştinţă pentru înţelepciunea lui şi bunătatea cu
care mă trata. Deşi nu-l cunoşteam decât de foarte puţin
timp, remarcam în discuţia pe care o aveam cu el
asemănări izbitoare cu explicaţiile pe care le primisem de
la Cezar în ultimii ani. Nu-mi era prea greu să-mi
imaginez că Repa Sundhi îi vorbise şi lui de multe ori ca
de la maestru la discipol, clarificându-i multe aspecte ale
vieţii şi orientându-l cu răbdare pe calea binelui şi a
dreptăţii.
Mă simţeam minunat şi orice sentiment de angoasă şi de
iritare dispăruse ca prin farmec. Eram foarte dornic să
aflu cât mai multe elemente despre modul în care eu
însumi aş putea să-mi îmbogăţesc cunoaşterea şi să-mi
rafinez modalităţile de acţiune. Atunci lama mi-a oferit o
explicaţie care, la început, mi s-a părut surprinzătoare:
― Unul dintre aspectele foarte importante pe care trebuie
să le ştii în ceea ce priveşte cunoaşterea este că tot ceea
ce fiinţele trăiesc şi simt de-a lungul vieţii lor, devine
totodată experienţă pentru celelalte fiinţe din univers.
Elementul esenţial este că acest lucru se petrece
independent de spaţiu şi de timp. Atunci când dobândeşti
puterea de a te branşa la acest domeniu al existenţei, care
transcende spaţiul şi timpul, ai practic acces deplin la
toate „înregistrările” care includ tot ceea ce s-a petrecut
şi ceea ce se va petrece vreodată.
― Uluitor! Chiar în această seară, Elinor mi-a vorbit
despre „înregistrările” subtile din manifestare, dar în
legătură cu vieţile anterioare, am spus eu încântat. E
drept că nu mi-a dat atât de multe detalii, dar înţeleg
totuşi că s-a referit la acelaşi aspect despre care îmi
vorbeşti tu acum.
Atunci, Elinor s-a simţit dator să intervină pentru a
clarifica mai mult lucrurile:
― I-am spus că puterea de a vizualiza existenţele
anterioare, ale lui sau ale oricărei alte fiinţe, are la bază
accesul conştiinţei într-un domeniu supratemporal al
existenţei, acolo unde există înregistrările fidele ale
oricărui tip de acţiune care a fost săvârşită în lumea
fenomenală, a spus el, adresându-se lui Repa Sundhi.
Este ca un fel de „bandă de înregistrare” a universului.
― Perfect adevărat, a aprobat lama cu seriozitate. Accesul
la aceste „urme” precise pe care le lasă orice fiinţă în
periplul ei prin manifestare te poate face să beneficiezi,
într-un fel, de ceea ce am putea numi chiar „experienţa
universului”. Este foarte important ca acest lucru să fie
bine înţeles. În definitiv, orice fiinţă din Creaţie se
confruntă cu două stări fundamentale ale existentei, care
sunt opuse: starea de ignoranţă şi starea de cunoaştere.
Când mă refer la ignoranţă, vreau să spun că atunci fiinţa
respectivă nu cunoaşte aproape nici una din legile
esenţiale ale universului în care trăieşte. Din această
cauză, ignoranţa face ca omul să trăiască parţial,
fragmentat şi închistat într-un domeniu foarte limitat al
existenţei. Prin analogie, el se află atunci ca într-o cuşcă
de mici dimensiuni, fără să-şi dea seama totuşi de
aceasta.
Pe de altă parte, cunoaşterea înseamnă putere. Nu mă
refer aici la o cunoaştere teoretică, ştiinţifică, adică la ceea
ce, în general, se înţelege prin cunoaşterea lumească, ci
mai ales la ceea ce înseamnă cunoaşterea universală.
Aceasta este infinit mai bogată şi mai nuanţată decât
prima categorie şi totodată este singura care oferă accesul
la dimensiunile înalte ale spiritului.
― Bine, dar oamenii chiar dacă sunt ignoranţi, trăiesc
totuşi de multe ori o viaţă care li se pare bună şi chiar
fericită sau îndestulată, am spus eu. Mă rog, ceea ce
consideră ei a fi fericire şi împlinire.
― Aşa este; ei trăiesc, dar o fac în ignoranţă şi tocmai de
aceea suferă. Suferinţa şi ignoranţa se completează şi se
alimentează reciproc. Totuşi, există un sens ascuns chiar
şi în această privinţă, deoarece doar atunci când suferinţa
şi necazurile ajung la un prag de nesuportat, ceea ce de
multe ori se petrece după zeci sau după sute de vieţi
succesive, omul realizează faptul că nu mai poate
continua în acea direcţie. Acela reprezintă un moment
esenţial în evoluţia lui, de la care el începe să fie tot mai
conştient de integrarea sa în univers. Desigur, vor mai
exista poate multe alte căderi şi reveniri ale sale pe acest
drum, însă important este că el are deja sădit în
conştiinţa şi în percepţia lui interioară că trebuie să
schimbe ceva fundamental în fiinţa sa şi acest gând va fi
mereu ca un impuls care îl va proiecta din ce în ce mai
sus. Ascultând ceea ce îmi spunea Repa Sundhi, mă
gândeam că ignoranţa este ca o noapte în înţelegerea
omului, ca o ceaţă deasă care îi întunecă gândirea.
― După câte îmi dau seama, condiţia celui ignorant nu
este prea departe de aceea a unui animal neştiutor, am
dat eu glas reflecţiilor mele interioare.
― Chiar dacă aceasta poate să pară ceva exagerat, totuşi
să ştii că reflectă o realitate, a spus lama. În principiu,
totul porneşte de la diferenţa fundamentală dintre om şi
animal, aceea de conştiinţă de sine. Problema este simplă:
în timp ce omul ştie că există, adică el are o conştiinţă de
sine şi poate să acţioneze în mod determinat, animalul
acţionează doar din instinct, fără să ştie că există. Viaţa
unui animal este redusă doar la impulsuri spontane din
interior şi la o gamă foarte restrânsă de emoţii. Totuşi,
chiar şi între animale, la fel ca printre oameni, există
diferenţe notabile care fac ca unele dintre ele să prezinte,
atunci când ajung la un anumit grad de evoluţie, unele
rudimente de conştiinţă ce le asigură mai apoi saltul către
condiţia de fiinţă umană înzestrată cu o conştiinţă de
sine. Pentru că este evident, de pildă, că între o cârtiţă şi
un delfin există mari deosebiri în ceea ce priveşte
posibilităţile de înţelegere şi de comunicare cu o fiinţă
având structuri superioare de conştiinţă, cum este omul.
― Vrei să spui că acelaşi proces de evoluţie de la o formă
de conştiinţă inferioară la una superioară rămâne valabil
oriunde altundeva în universul fizic? am intervenit eu.
― Bineînţeles. De altfel, ştii deja cât de diversă este viaţa
în galaxia noastră. Ai fi însă cu mult mai surprins să afli
ce grandoare aproape inimaginabilă are diversificarea
vieţii în tot restul universului, faţă de care galaxia noastră
nu înseamnă practic mai nimic. Forma se adaptează
întotdeauna la specificul condiţiilor de viaţă care există în
colţul respectiv de univers, indiferent că acestea
corespund sau nu condiţiilor de viaţă ale omului. Prin
urmare, formele de inteligenţă din univers sunt şi ele
foarte diferite şi doar un imens orgoliu şi o prostie fără
margini pot să-i facă pe oameni să gândească faptul că
sunt singuri într-un univers cu adevărat gigantic, ale
cărui dimensiuni reale nu pot fi concepute sau înţelese
logic de sistemul de apreciere pe care îl are mintea. Pe de
altă parte, acest imens univers fizic este el însuşi mult
mai mic decât universul astral şi mental, care la rândul
lor sunt mult mai mici decât universul cauzal. Fiecare
dintre acestea are o dezvoltare practic infinită a
posibilităţilor de formă şi energie, concretizate în tipul de
materie şi substanţă care le este specific. De pildă
„materia” astrală este mult mai subtilă decât materia
fizică, aşa-zis tangibilă, cu care sunt obişnuiţi oamenii.
La rândul ei, „substanţa” care este specifică, planului
mental este mai subtilă decât „substanţa” astrală a
emoţiilor, iar „materia” universului sau planului cauzal
este cu mult mai rafinată decât cea a universului mental.
Este vorba deci despre o minimă intuiţie de care omul are
nevoie şi despre o problemă de bun simţ pentru ca el să
realizeze faptul că această colosală desfăşurare de forţe şi
energii în Creaţie nu există doar de dragul lui, chiar dacă
el se gândeşte că este singurul locuitor al spaţiului infinit
ce îl înconjoară. Ceea ce este comun la toate formele de
existenţă, fie ele fizice sau subtile, este că acestea sunt
strict ierarhizate după gradul lor de evoluţie şi de
dezvoltare spirituală. Şi, întrucât gradul de evoluţie pe
lanţul transformărilor este direct proporţional cu gradul
de cunoaştere, ajungem la aceeaşi problemă de la care am
plecat, şi anume că cel care cunoaşte are putere, iar
aceasta îi conferă accesul la dimensiuni din ce în ce mai
înalte ale creaţiei. Desigur, cred că ai intuit deja, puterea
la care mă refer aici nu este nici puterea fizică, nici cea a
banilor şi nici puterea politică. Acestea reprezintă forme
parţiale şi foarte limitate ale puterii la care ajunge cel
înţelept.
― Deci totul se reduce practic la o problemă de evoluţie a
conştiinţei, am concluzionat eu. În acest proces,
ignoranţa este cucerită treptat de cunoaştere şi aşa se
explică de ce unii oameni pot face mai multe şi mai bine
decât alţii.
― Gradul de dezvoltare a conştiinţei atrage după sine
dezvoltarea formei sau, altfel spus, a „carcasei” materiale
care permite evoluţia ulterioară a acelei conştiinţe
individuale, mi-a explicat Repa Sundhi. Regnul mineral,
vegetal, animal şi, la sfârşit, omul provin unul din altul,
în această ordine. Însă pentru a intra acum în detalii care
implică modul cum se realizează această trecere,
condiţiile care îi sunt specifice, precum şi particularităţile
fiecărui regn în parte ne-ar lua mult prea mult timp şi ar
implica numeroase explicaţii. De aceea, mă limitasem să-
ţi prezint doar unele aspecte despre om şi animal,
deoarece în cazul lor conştiinţa începe să capete forme
mai evoluate. Îţi spuneam că, deşi există o diferenţă
fundamentală între cele două regnuri, totuşi în mod
paradoxal omul se comportă de multe ori ca un animal şi
chiar poate să ajungă la o condiţie inferioară acestuia.
Eram şi eu de aceeaşi părere, ceea ce m-a făcut să observ
că uluitoarea cădere a omului se datorează, probabil, unei
forme acute de ignoranţă.
― Totuşi, cum se face că omul care deja are în el scânteia
conştiinţei de sine şi ştie că este o individualitate printre
celelalte, ajunge să decadă la un nivel cu mult inferior?
Ce fel de formă a ignoranţei este aceasta?
Repa Sundhi părea mulţumit că am ajuns în acea zonă a
discuţiei.
― Aici este într-adevăr o problemă mai specială, mi-a
răspuns el. Pentru că, o dată cu sentimentul
individualităţii care îi conferă un sens în viaţă, omul
deţine în mod automat şi voinţa individuală şi neîngrădită
de a acţiona şi, fireşte, acţiunile lui pot fi bune sau rele.
Spre deosebire de el, un animal nu acţionează din voinţă
proprie sau, dacă totuşi există momente în care el pare să
o facă, acestea reprezintă doar aspecte incipiente ale
voinţei individuale. Toate acţiunile pe care le săvârşeşte
un animal sunt determinate din instinct şi din
obişnuinţă, inclusiv atitudinile sale de ataşament sau de
devoţiune. Desigur, o dată cu trecerea timpului, acestea
asigură o evoluţie a animalului respectiv către condiţia de
om, însă trebuie remarcat faptul că animalul nu are o
voinţă a sa proprie, pentru că el nu are o conştiinţă
proprie, nu ştie că există în mod individual. El poate să
recunoască multe fiinţe şi obiecte din jur, poate să
realizeze chiar anumite conexiuni simple sau să se
manifeste emoţional, dar toate acestea provin totuşi
numai din instinct şi din obişnuinţă. De aceea, în cazul
speciei animale nu se pune problema conştiinţei
individuale a membrilor ei, aşa cum este în cazul speciei
omului, ci este vorba despre o conştiinţă de grup, din care
periodic şi în urma unui cumul de experienţă se
realizează un salt al unui membru din acea specie pe un
nivel evolutiv superior. Acest nivel superior poate să
însemne fie o specie mai evoluată de animale, fie chiar
condiţia de om. În astfel de cazuri, acel membru al speciei
de animale reprezintă un „fragment” din conştiinţa de
grup sau, mai bine zis, o chintesenţă a nivelului de
evoluţie şi de experienţă a speciei în acel moment; ca
urmare, el este promovat într- o etapă superioară a
devenirii. Încetul cu încetul, el capătă conştiinţa tot mai
clară a individualităţii sale până când ajunge la stadiul de
om.
Aici însă, chiar dacă saltul de conştiinţă la stadiul de om
este uriaş prin raport la condiţiile anterioare de existenţă,
responsabilitatea faptelor şi acţiunilor săvârşite aparţine
în exclusivitate individului. După cum ţi-am spus,
animalul acţionează din instinct şi, chiar dacă acţiunile
lui sunt uneori feroce, totuşi ele sunt realizate fie pentru
a se apăra, fie pentru a se hrăni. Aceste acţiuni ale sale
nu sunt considerate individuale, deoarece el nu are
conştiinţa naturii faptei pe care o săvârşeşte; acţiunile
unui animal sunt integrate la nivelul conştiinţei de grup
a speciei din care el face parte; astfel, conştiinţa speciei
respective acumulează experienţă.
În cazul omului problema este total diferită pentru că el,
prin tot ceea ce face, vorbeşte şi gândeşte, acţionează în
conformitate cu voinţa lui proprie, dacă este sănătos din
punct de vedere fizic, mental şi psihic. Această voinţă
proprie, care îi conferă posibilitatea de a alege în mod
conştient o variantă sau alta, îl poate determina să intre
fie pe drumul evoluţiei şi al binelui, fie pe cel al pierzaniei
şi al suferinţei. Chiar dacă este om, această condiţie nu îl
scuteşte de apăsarea ignoranţei.
Dacă el va alege să facă fapte rele, să fie violent, dur,
nesimţitor, despotic ori chiar să ucidă, acestea se vor
„contoriza” în propriul lui destin sau karma şi va trebui
să plătească exact cu aceeaşi monedă pentru ele în alte
existenţe viitoare. Toate viciile umanităţii, începând cu
meschinăria, ipocrizia, minciuna, invidia şi mergând
până la mânia distructivă, lăcomia acerbă, ataşamentul
care înlănţuie şi gelozia care otrăveşte sunt acţiuni care
apar precum zgura şi fumul negru în sufletul omului.
Spre deosebire de el, animalul nu acţionează decât strict
în virtutea instinctului de conservare a vieţii, de hrănire
şi de reproducere. El nu este capabil de incredibilele
mizerii la care se pretează unii oameni şi nici de acţiunile
lor odioase sau subterfugiile penibile pentru a-şi sluji
scopurile egoiste. Din această cauză îţi spun că, din
nefericire, omul ajunge adeseori într-o condiţie chiar mai
josnică decât a unui animal pentru că, deşi este capabil
să observe, să judece şi să înţeleagă natura rea a acestor
acţiuni, el totuşi le săvârşeşte. În aceasta constă, de fapt,
esenţa păcatului şi a greşelii. Omul este purtat mereu
acolo unde îl duce firul faptelor sale din trecut, fie că el
îşi dă sau nu îşi dă seama de aceasta.
― Cum este totuşi posibil să existe o asemenea decădere
a condiţiei umane? am întrebat eu contrariat. Oare
ignoranţa este atât de dramatică?
― Dacă înţelegi în mod corect lanţul care leagă aceste
aspecte în univers, lucrurile îţi vor apărea ca fiind foarte
clare. Ignoranţa determină acţiunile greşite, iar acestea
determină cumulul de karma negativă, adică un destin
greu; la rândul lui, acesta leagă fiinţa umană respectivă
prin înseşi limitările impuse de greşelile pe care le-a
făptuit şi care acum trebuie plătite, astfel încât se creează
un nou lanţ de greşeli şi procesul se continuă, ca într-un
cerc aparent vicios.
Ieşirea din această lamentabilă condiţie se face în mod
gradat şi numai printr- un efort constant şi intens al
omului de a se transforma, de a orienta natura acţiunilor
sale spre fapte virtuoase. Uneori el se simte atât de
disperat şi deznădăjduit în faţa problemelor şi greutăţilor
vieţii cu care se confruntă, încât atunci este tentat să-şi
ia singur viaţa, gândind că în felul acesta va scăpa de
toate necazurile. Aceasta este o imensă greşeală şi
constituie un blocaj sever pe calea evoluţiei.
Mi-am adus atunci aminte de observaţiile pe care le
făcuse Elinor cu privire la acest subiect; Repa Sundhi a
completat ceea ce eu aflasem deja.
― Aceia care recurg la un astfel de gest necugetat sunt de
obicei oamenii labili din punct de vedere psihic şi mental,
ori cei care prezintă unele influenţe demoniace în
personalitatea lor. Aceste aspecte pot să nu fie deloc
remarcate de ceilalţi oameni care se află în anturajul
sinucigaşului şi chiar pot să pară deplasate prin raport la
viaţa de până atunci a acestuia. Totuşi, atât prostia cât şi
ignoranţa oamenilor nu pot ţine loc de adevăr. Eram uimit
de faptul că lama părea să ştie foarte bine ce discutasem
eu cu Elinor înainte de venirea lui. Cu toate acestea, am
observat că el puncta discret doar acele aspecte pe care le
considera importante, dorind să le aprofundez. Puterea
lui de cunoaştere telepatică era formidabilă.
― În general vorbind, omul trăieşte o dramă aproape
continuă în manifestare, a continuat el să-mi vorbească.
Fără să bănuiască faptul că în univers există un sens
profund al vieţii, că există anumite legi fundamentale şi
imuabile care acţionează într-un perfect echilibru, cel
ignorant ia de cele mai multe ori ceea ce este rău ca fiind
bun şi invers. Lăsat în voia lui, el este precum frunza în
vânt sau precum trăsura fără vizitiul care struneşte caii
speriaţi. Acţionând adeseori orbeşte, fără să gândească
deloc şi sub impulsul destinului său, omul ignorant
atrage în aura lui o mulţime de energii care îl vor face să-
şi ducă existenţa într-o stare larvară, inferioară.
Între această condiţie deplorabilă şi aceea în care fiinţa
umană este superioară există o diferenţă colosală, pe care
în mod paradoxal oamenii obişnuiţi foarte rar o recunosc.
Explicaţia acestui fapt este că cel care trăieşte într-o zonă
restrânsă de percepţie şi cunoaştere nu are capacitatea
de a înţelege atât de uşor ceea ce îi este superior, pentru
că nu are termen de comparaţie. În plus, el observă că
multe dintre principiile sale de viaţă, care sunt rele şi
opuse armoniei universale, împreună cu prejudecăţile
meschine pe care le întreţine, sunt total opuse modului
comportamental şi viziunii despre existenţă a celui
înţelept. Ignorantul simte atunci în mod confuz că pentru
a se transforma este necesar să modifice din temelii
întreaga lui viziune asupra vieţii, ceea ce fără îndoială că
implică un mare efort, cel puţin la început. De cele mai
multe ori, el nu este deloc dispus să facă acest efort. Mai
mult chiar, el ajunge să considere atunci că, de fapt,
principiile şi modul de viaţă profund spiritual al celui
înţelept sunt greşite şi trebuie înfierate de societate. Cel
ignorant, care atunci este şi răuvoitor, se sprijină în
demersul lui pe acceptul şi părerea majorităţii celorlalţi
oameni care, ca şi el, sunt orbi. De fapt, acest gen de
acţiune exprimă la nivel subtil teama furibundă a
oamenilor, dar mai ales a celor bogaţi sau care se află în
elita conducătoare, că îşi vor pierde privilegiile de care se
bucurau până atunci, că nu vor mai avea influenţă şi
putere politică şi chiar că îşi vor pierde averile. Acest mod
de a acţiona a fost şi este îndreptat mai ales în cazul
marilor reformatori spirituali ai omenirii şi a celor care
împărtăşesc celorlalţi ideile novatoare despre libertatea
spiritului, despre puritatea vieţii, despre cinste şi iubire
divină. Fiind consideraţi nişte ameninţări sociale, ei sunt
repede oprimaţi, iar opinia publică este astfel dirijată şi
manipulată cu informaţii false, încât ea să constituie front
comun împotriva celui acuzat.
Dar, aşa după cum ştii prea bine, adevărul învinge
totdeauna, însă aceasta nu înseamnă că nu există
suferinţă. Suferinţa apare de fiecare dată atunci când
sunt încălcate legile cosmice ale armoniei şi ale
echilibrului, fie prin fapte săvârşite în prezent, fie prin
intermediul destinului, care reflectă astfel acţiunile rele
din trecut şi din alte existenţe. Totuşi, trebuie sa ştii că
până şi suferinţa are o menire specială în Creaţie.
„Scopul” principal al suferinţei nu este acela de a pedepsi,
ci de a corecta atitudinile greşite ale omului în ceea ce
priveşte viaţa pe care o trăieşte. În măsura în care el îşi
recunoaşte greşeala şi învaţă din ea, fără să o mai repete
ulterior, suferinţa dispare; dacă omul persistă însă în
greşeală şi nu înţelege cauzele ascunse ale suferinţei sale,
atunci aceasta se va amplifica tot mai mult, făcându-i
viaţa un adevărat calvar.
Eram emoţionat şi simţeam fiori reci urcându-mi pe
coloană. Explicaţiile lui Repa Sundhi provocaseră în mine
exaltarea dorinţei de a nu greşi, dar şi îngrijorarea pentru
faptele rele pe care le săvârşisem în alte existenţe. I-am
mărturisit gândurile mele, dar el râse cu bunătate,
liniştindu-mă:
― Lamentările pentru greşelile săvârşite în vieţile
anterioare sau în cea prezentă nu-şi au rostul, decât în
măsura în care îţi permit să realizezi cu luciditate natura
lor rea. La drept vorbind, termenul de suferinţă este
relativ impropriu pentru că omul nu primeşte decât ceea
ce el, de fapt, a dat mai demult.
― Am vorbit şi cu Elinor despre acest aspect, am spus eu.
Mă întrebam însă dacă lucrurile sunt atât de riguroase.
Repa Sundhi a fost foarte ferm în răspunsul pe care mi l-
a dat
― Legea karmei acţionează în mod inexorabil şi este
extrem de precisă. Cu toate acestea, de multe ori graţia
divină face ca multe necazuri şi suferinţe din viaţa omului
să fie mai uşor de îndurat, mai ales atunci când el regretă
sincer în inima lui greşelile săvârşite şi înţelege că nu
acela este modul în care trebuie să acţioneze. Dacă nu ar
fi acest sprijin divin, care adeseori este numit providenţă,
probabil că fiinţa umană ar fi nimicită sub povara
suferinţei pe care trebuie să o îndure ca urmare a
acţiunilor ei rele. Dar, aşa după cum ştii şi tu, Dumnezeu
nu vrea pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui.
Tocmai de aceea îţi spun că singura cale pentru om de a
reveni la o existenţă divin integrată în manifestare este
aceea a cunoaşterii spirituale, care este supremă printre
celelalte tipuri de cunoaştere. Atunci când o fiinţă
cunoaşte, ea are la dispoziţie o modalitate de a se acorda
cu tot ceea ce este superior în univers. Apoi, cunoscând
structura şi legile fundamentale ale acestuia, ea are
posibilitatea să opteze, adică îşi poate utiliza liberul
arbitru în direcţie pozitivă. Pentru că ştii prea bine că, din
nefericire, există destul de multe fiinţe care optează
pentru calea negativă şi acesta este într-adevăr un lucru
trist pentru karma lor viitoare. Cel care este însă orientat
benefic îşi va putea antrena din ce în ce mai mult voinţa
proprie pentru a reuşi să atragă în aura lui toate vibraţiile
elevate, ceea ce îi va conferi un punct de sprijin esenţial
în toate acţiunile pe care le întreprinde.
Repa Sundhi se opri din explicaţii pentru a mă întreba
dacă am obosit. I-am răspuns că rareori m-am simţit atât
de bine ca atunci şi i-am mulţumit pentru atenţia pe care
mi-o acorda. Chiar dacă în ultimul an de zile, după
plecarea lui Cezar în Marea Expediţie, am urmărit să mă
documentez singur şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele în
domeniul spiritual, totuşi adeseori simţeam lipsa unei
îndrumări competente, care să-mi explice în profunzime
unele aspecte dificile pe care nu le înţelegeam. Meditaţiile
mele sporadice nu reuşeau întotdeauna să surprindă
caracterul ascuns al unor noţiuni sau concepte ezoterice
şi de aceea mă simţeam oarecum singur şi neajutorat.
Chiar şi după ce a revenit din expediţie, Cezar a fost atât
de ocupat, încât practic nu am putut să mă întâlnesc cu
el decât de două ori, ocazii în care mi-a împărtăşit o mare
parte din misterele uluitoare ale acelei deplasări. Aşadar,
eram deosebit de bucuros să aflu în acea seară cât mai
multe informaţii cu privire la unele domenii pe care nu
avusesem timpul necesar să le aprofundez până atunci.
Pe de altă parte, eram totuşi intrigat de adevăratul scop
al întâlnirii. Care era, de fapt, motivul pentru care Repa
Sundhi dorea să-mi vorbească?
― Da, cred că a venit momentul să discutăm şi despre
acest aspect, mi-a răspuns el. Este deja foarte târziu şi
mai sunt destul de multe lucruri de făcut până la plecarea
noastră.
Am ridicat mirat din sprâncene.
― Nu ştiu nimic despre nici o plecare, am intervenit
precaut.
― Este foarte important să ai încredere în noi şi în ceea ce
îţi spun. Nu e necesar să ceri prea multe lămuriri acum;
vei fi ajutat mai încolo să înţelegi lucrurile dintr-o
perspectivă pe care eşti încă departe de a o intui.
Va trebui să facem o scurtă călătorie, dar vom porni la
drum abia peste trei zile. Elinor se va ocupa de tot ceea
ce este necesar pentru aceasta. Între timp, eu voi avea
unele lucruri de rezolvat, astfel încât nu ne vom mai vedea
până atunci. Te rog însă în mod insistent ca în această
perioadă să nu vorbeşti cu nimeni despre ceea ce urmează
să faci şi nici despre faptul că m-ai întâlnit. De altfel, ar fi
destul de puţine şanse să fii crezut.
Mă simţeam luat cu totul pe nepregătite. Nu ştiam unde
plec, ce trebuia să iau cu mine, care era durata deplasării,
dar, mai ales, nu cunoşteam motivul pentru care eram
invitat să fac acea călătorie.
― Sunt cam multe necunoscute, am remarcat eu. Sigur,
nu este o problemă pentru mine să-mi aranjez treburile
în intervalul de timp care a mai rămas, dar măcar spune-
mi cât timp vom lipsi.
― O zi, a spus tibetanul laconic. Mă rog, în sistemul de
evaluare temporală a omenirii. Nu te îngrijora, nu e nevoie
să iei nici un bagaj cu tine. Consideră că pleci la o
plimbare într-un parc, deşi te asigur că miza este cu mult
mai mare, adăugă el pe un ton glumeţ.
― Nu înţeleg de ce nu-mi spui unde plecăm, am insistat.
Mi se pare firesc să cunosc măcar acest lucru, nu crezi?
Îmi place misterul, mă atrag situaţiile inedite, dar în acest
caz totuşi cred că ar trebui să cunosc şi eu unele
elemente.
― Sunt mistere şi mistere, răspunse lama. Unele aspecte
trebuie dezvăluite la momentul potrivit; altfel, există
posibilitatea ca întreaga acţiune să fie periclitată. Aceasta
se poate datora lipsei de stăpânire a emoţiilor şi a
influxurilor mentale, care atunci ar determina fiinţa să
acţioneze în mod haotic. Chiar dacă ai aflat multe aspecte
iniţiatice şi chiar dacă ai fost confruntat până acum cu
realităţi foarte şocante pentru un om obişnuit, totuşi încă
nu simt că eşti pregătit să cunoşti dinainte ceea ce va
urma să se petreacă peste câteva zile. Tocmai de aceea te-
am rugat să ai încredere totală, pentru că experienţa ta
va fi foarte intensă. Una este să citeşti din cărţi sau să afli
din auzite, alta e să te confrunţi personal cu acea
realitate. Fii liniştit, vom fi şi noi cu tine; nu ai de ce să te
temi.
Repa Sundhi mă pregătea într-un mod în care numai
linişte şi calm nu îmi aducea în fiinţă.
― Cred că incertitudinea va naşte în mine mai multe
gânduri decât dacă aş şti la ce să mă aştept, am zis eu cu
timiditate.
― Sigur că aş putea să-ţi dezvălui motivul deplasării, dar
acest caz este foarte special şi trebuie tratat cu multă
atenţie. Există mai multe motive pentru care este bine să
procedăm aşa. În primul rând, mi s-a sugerat acest mod
de acţiune ca fiind cel mai potrivit; în plus, există forţe
perturbatoare care vor lua cunoştinţă de intenţia
călătoriei noastre şi vor dori să o împiedice cu orice preţ.
Trebuie să mă ocup de aceste aspecte şi să protejez
acţiunea. De altfel, acesta este motivul principal pentru
care sunt însoţit de yidam, care în astfel de condiţii
periculoase reprezintă un factor important de stabilitate.
― Dar ai spus că yidam-ul nu este creaţia ta! Atunci cum
a ajuns lângă tine?
― Dacă ţi-aş răspunde detaliat la această întrebare, ar
trebui să-ţi dezvălui motivul deplasării pe care o vom face.
Aşa însă îţi voi oferi doar o idee generală, care să mai
liniştească puţin agitaţia minţii tale. Vom pleca într-o o
anumită zonă din Munţii Apuseni, unde urmează să
întâlneşti pe cineva. Totuşi, chiar şi acest fapt se va
petrece în condiţii speciale. Vei vedea şi vei înţelege totul
la momentul potrivit. Acest yidam are o experienţă bogată
în ceea ce priveşte planul terestru şi a fost rugat să mă
însoţească în această misiune. Să ştii însă că nu este
pentru prima dată când mă ajută în ceea ce am de
îndeplinit pe pământ, adăugă Repa Sundhi privind în sus
către yidam-ul care rămăsese în continuare nemişcat,
fixând cu ochii largi deschişi un punct imaginar în
depărtare.
― Dacă ţi-ai luat asemenea măsuri de prevedere, atunci
înseamnă că pot într-adevăr să apară probleme pe
parcurs, am reflectat eu cu voce tare.
― Da, deja am spus asta. Întâlnirea pe care o vei avea este
cu totul specială şi implică unele modificări spaţio-
temporale, care pot constitui breşe pentru anumite forţe
adverse. Dacă nu există o protecţie solidă, acestea pot să
perturbe fenomenul şi să împiedice buna lui desfăşurare.
Totuşi, îţi repet că nu trebui să-ţi fie teamă, pentru că vei
fi protejat.
Mă întrebam cât de mult reuşeau să mă liniştească
vorbele lui Repa Sundhi. Trupul meu tremura
imperceptibil ca urmare a unei emoţii profunde, dar şi a
nerăbdării de a afla ce se ascunde, de fapt, în spatele
acestui mister. Cu cine urma să mă întâlnesc? Pentru ce
erau necesare toate aceste faze intermediare? Ce fenomen
straniu urma să se petreacă şi cine avea să-l producă? În
locul acestor dileme, l-am întrebat cu totul altceva pe
Repa Sundhi:
― Îţi spun sincer că nu înţeleg de ce tocmai eu trebuie să
mă confrunt cu aceste aspecte! Mă aflu abia la început de
drum pe calea spiritualităţii, iar cunoştinţele mele au
totuşi multe lacune. E drept că am fost martorul unor
evenimente extraordinare, dar pentru ceea ce îmi spui şi
intuiesc că se prefigurează în viitor, nu cred totuşi că sunt
persoana cea mai potrivită.
Lama mi-a răspuns cu un ton foarte serios.
― Observaţia ta este egotică şi face dovada unui orgoliu
ascuns, despre care poate că nici nu-ţi dai seama în acest
moment. Ce te interesează că nu cunoşti încă prea multe
despre ceea ce urmează? Dacă acum aş spune: „Ai
dreptate, poate nu am apreciat corect situaţia şi îmi dau
seama că în realitate nu poţi să-i faci faţă deoarece nu eşti
suficient pregătit!”, crezi oare că vei fi bucuros? Crezi că
vei accepta aceasta imediat şi vei pleca acasă, fericit că ai
scăpat de o sarcină care te împovăra? Te asigur că nu
aceasta ar fi reacţia ta interioară; până la urmă te vei
simţi chiar frustrat şi vei regreta că ai cochetat cu această
propunere. Vezi, de aceea este foarte bine să exprimi
totdeauna ceea ce gândeşti, de fapt, în străfundul inimii
tale, pentru că doar acel lucru are valoare, doar el are cu
adevărat putere şi impact asupra celorlalţi. Lasă artificiile
comportamentale şi verbale în seama celor care nu
cunosc aceste lucruri; cu timpul se vor trezi şi ei la o
realitate mai profundă şi atunci îi vor învăţa pe alţii cum
să procedeze corect.
Fii sigur că, dacă ai fost chemat să realizezi această
acţiune, nu e deloc întâmplător. Există, desigur, anumite
motivaţii foarte ascunse în legătură cu fiinţa ta, pe care
în mod evident nu le cunoşti acum. Ele justifică însă tot
angrenajul care a fost amorsat pentru a facilita situaţia
actuală. Fii deci umil la modul sincer şi nu doar de faţadă,
pentru că în acest fel vei deveni pur şi intangibil pentru
influenţele negative.
După acest duş rece la care recunosc că nu mă aşteptam,
mi-am propus să fiu mult mai atent la ceea ce simt,
gândesc şi rostesc. Analizându-mă cu atenţie, am
remarcat faptul că lama avusese perfectă dreptate şi că
eu, deşi fusesem aparent sincer în exprimare, aveam
totuşi intenţii mai profunde care nu corespundeau în
totalitate cu ceea ce am spus.
― Îmi dau seama că adevărata luptă pentru a ajunge la
perfecţiune are loc în interior, în miezul şi în profunzimile
minţii şi ale sufletului. Chiar şi aspectele sau tendinţele
nocive, aparent neînsemnate, care pentru alţii fac parte
din atitudinea lor firească de zi cu zi, trebuie să fie atent
identificate şi eliminate. Nici o pată nu este admisă, dacă
vrei cu adevărat să fii perfect.
― Acestea reprezintă totuşi situaţii simple, care – dacă
există interes şi bunăvoinţă – pot fi rezolvate foarte
repede, a continuat lama să-mi explice. Adevăratele
probleme apar însă atunci când omul îşi creează
obişnuinţe negative majore. Experienţele neplăcute din
timpul vieţii alimentează la cei mai mulţi oameni
sentimente şi emoţii negative, inferioare, cum ar fi ura,
răutatea, mânia sau răzbunarea. Pentru cel ignorant,
persistenţa acestor stări îi atrage în mod automat spre
lumile sau planurile inferioare care există în univers.
Aceste trăiri şi emoţii negative sunt precum nişte seminţe
pe care omul le seamănă în sufletul său şi bineînţeles că
ele vor aduce roade pe măsură. Ştii prea bine că, dacă
semeni vânt, culegi furtună. Sau, ca să înţelegi mai bine,
nu poţi să semeni un câmp cu seminţe de buruieni şi să
te aştepţi să obţii o recoltă bogata de grâu. Este imposibil
ca oamenii să semene ură, discordie, răutate si să culeagă
mai apoi ceva bun şi armonios. Să zicem că tocmai ţi-ai
spălat bluza, care acum este de un alb imaculat si ai ieşit
la o plimbare în oraş. Totuşi, observi că a rămas o pată
neagră de tuş, care face notă discordanta cu aspectul
impecabil al stofei. Poţi tu să spui că eşti mulţumit şi că
ai atins perfecţiunea în curăţarea acelei bluze? Crezi că
ceilalţi oameni nu vor remarca pata neagră de pe bluză?
Dimpotrivă, ea va ieşi mai mult în evidenţă pe albul
imaculat al îmbrăcăminţii şi îi va impresiona în mod
neplăcut. Cu cât o persoană evoluează mai mult şi se
apropie de perfecţiune, cu atât ea trebuie să fie mai atentă
şi mai responsabilă cu acţiunile ei, chiar şi cu cele mai
neînsemnate Atunci, orice remarcă nepotrivită, orice
faptă necorespunzătoare şi orice trăsătură negativă de
caracter vor fi observate imediat de cei din jur, pentru că
ele vor ieşi cu atât mai mult în evidenţă pe fondul bun şi
relativ echilibrat al acelui om. Dacă acea remarcă, faptă
sau trăsătură de caracter ar fi fost a unui om obişnuit,
atunci ea nu ar fi atras prea mult atenţia, deoarece ar fi
făcut parte dintr-un ansamblu comun şi totodată inferior
ce caracteriza acel om. Nu ar fi ieşit cu nimic în evidenţă.
Dar aşa, în cazul unui înţelept sau al unui sfânt, o
greşeală – fie ea cât de mică – va căpăta curând proporţii
monstruoase în ochii oamenilor obişnuiţi. De aceea îţi
spuneam că evoluţia spirituală atrage după sine şi
necesitatea de a fi responsabil şi de a elimina toată zgura
trăirilor şi manifestărilor grosiere, inferioare care sunt
comune celor mai mulţi oameni. Perfecţiunea este greu de
atins, însă atunci realizarea este totală, iar recompensa
este nesfârşită.
Repa Sundhi se opri şi îşi privi ceasul de la mână.
― Este foarte târziu, spuse el. Cred că e timpul să ne
despărţim, pentru că până la plecare mai sunt unele
lucruri de aranjat.
Elinor mi-a propus atunci să rămân peste noapte în vila
lui, însă după ce m-am gândit puţin, am refuzat politicos.
Voiam să analizez în linişte toate aspectele acelei
memorabile zile, care mă marcaseră profund şi, în plus,
simţeam nevoia să merg pe jos până la mine acasă. Aveam
la dispoziţie două zile pentru a reflecta la cele întâmplate
şi pentru a-mi aranja plecarea. Rămăsese stabilit ca, în
cea de-a treia zi, foarte de dimineaţă, să plecăm spre ţinta
călătoriei noastre despre care în acel moment eu aveam
doar o vagă idee.
Din puţinele indicii pe care le primisem de la Repa Sundhi
înţelesesem două aspecte importante: că urma să se
petreacă fenomene neobişnuite, care puteau fi însoţite de
manifestări potrivnice nouă; şi că, indiferent ce aş fi
crezut eu despre această acţiune şi despre impactul ei
asupra mea, soluţia cea mai bună era aceea de a o
accepta în totalitate. Speram din toată inima să fiu la
înălţimea aşteptărilor lui Repa Sundhi. În particular fie
spus, evenimentele pe care le-am trăit în acea deplasare
m-au zguduit atât de profund, încât au existat momente
în care simţurile mele au încetat pur şi simplu să mai
funcţioneze, iar eu nu ştiam dacă am murit sau dacă încă
mai trăiesc. Am fost însă ajutat să trec cu bine peste
emoţiile foarte intense pe care le-am resimţit atunci şi
astfel să dobândesc o viziune mult mai amplă asupra
realităţii fenomenale, atât fizice cât şi subtile.
M-am ridicat din fotoliu pentru a-mi lua rămas bun de la
Repa Sundhi şi m-am înclinat în faţa yidam-ului, care m-
a privit cu bunăvoinţă. Însă în timp ce Elinor ne conducea
pe hol, către ieşire, am observat cum trupul uriaş al
yidam-ului devine din ce în ce mai transparent, până
când el a dispărut în totalitate în doar câteva secunde.
Atunci lama mi-a explicat că yidam-ul avea de îndeplinit
o anumită sarcină, care necesita prezenţa lui în alt loc.
După ce am mai stabilit unele detalii ale întâlnirii de peste
trei zile, ne-am luat toţi trei la revedere însă eu am mai
rămas puţin cu Elinor, care m-a rugat să-l aştept. A venit
curând şi mi-a dăruit un ceas de buzunar, care după
aspect arăta foarte uzat.
― A fost al strămoşului meu şi are o vechime de aproape
trei sute de ani. În medalion se află o gravură cu chipul
său. Este exact aşa cum l-am cunoscut şi eu, atunci când
l-am întâlnit la Bruxelles.
Am privit chipul gravat care înfăţişa un tânăr distins, cu
părul lung şi cu lavalieră. Ceasul foarte vechi şi uzat era
o dovadă vie a unor timpuri demult apuse, iar atingerea
lui m-a făcut să simt fiorul subtil al misterului ce învăluia
personajul din gravură. Întreaga mea fiinţă a fost atunci
cuprinsă de nostalgia depărtărilor şi a vremurilor apuse,
cărora acel om le fusese martor.
I-am mulţumit lui Elinor pentru gestul său şi mi-am luat
rămas bun de la el. Am ieşit apoi în strada lungă şi pustie,
o dată cu căderea primilor stropi de ploaie. Deşi mă
aşteptam să mai văd încă silueta lui Repa Sundhi în
lungul străzii, am constatat totuşi că el dispăruse în mod
inexplicabil. Refuzând să mai analizez această nouă
enigmă, am păşit agale înainte către viitorul magic ce mă
aştepta cu nerăbdare.
Capitolul 3

MACHANDI

Contrar aşteptărilor mele, în următoarele două zile am


fost destul de liniştit şi focalizat să-mi pregătesc plecarea.
Chiar dacă în acest răstimp am rememorat cu intensitate
multe dintre elementele bulversante ale întâlnirii mele cu
Elinor şi cu Repa Sundhi, totuşi nu eram deloc agitat, ci
căutam să analizez în profunzime aspectele care mi-au
fost revelate atunci.
Aşa cum fusese stabilit, în seara dinaintea plecării i-am
telefonat lui Elinor pentru a afla dacă planul călătoriei
rămânea valabil. Am primit confirmarea din partea lui,
astfel încât am petrecut cele câteva ore care mai
rămăseseră până la întâlnire încercând să aţipesc.
Curând însă am descoperit că aceasta era o sarcină
dificilă; imediat ce închideam ochii, mintea îmi era
invadată de imaginea unui peisaj ascetic de munte, în
care stâncile şi văile de piatră erau acoperite cu gheaţă şi
zăpadă. Două piscuri semeţe se înălţau în zare, cu
vârfurile scăldate în lumina roşie-portocalie a soarelui la
apus. Priveliştea era pustie, iar vântul rece bătea cu
putere, zgribulind cei câţiva licheni care creşteau în albia
secată a unui râu.
Mă întorceam în pat de pe o parte pe alta, fără să înţeleg
nici semnificaţia şi nici mesajul acelei viziuni. Ori de câte
ori închideam ochii, încercând să adorm, ea îmi apărea
foarte clară, de un realism uluitor. Mai mult decât atât,
atunci când vedeam peisajul îl percepeam cu toate
simţurile mele, astfel încât curând mi se făcuse foarte frig,
ceea ce m-a determinat să mă învelesc cu mai multe
pături. Într-un târziu, după ce m-am aflat o bună
perioadă de timp la limita dintre veghe şi somn, am
adormit fără sa visez însă nimic. Absorbţia mea a fost atât
de profundă, încât atunci când a sunat alarma ceasului
mi-au fost necesare mai multe zeci de secunde pentru a-
mi da seama ce se petrece de fapt. Sunetul alarmei
ajungea la mine parcă din depărtări, apropiindu-se
încetul cu încetul. În cele din urmă m-am trezit şi am
constatat cu uimire, dar şi cu mare bucurie, că mă
simţeam excelent şi foarte odihnit. Bine dispus, am luat
un taxi până la vila lui Elinor, însă din precauţie am
indicat şoferului o adresă cu câteva străzi mai înainte.
Elinor şi Repa Sundhi erau deja acolo, aşteptându-mă;
am crezut că am întârziat, însă ei m-au liniştit,
spunându-mi că totul este pregătit de plecare.
― Dar yidam-ul nu ne însoţeşte? am întrebat eu mirat,
văzând că zeitatea nu se află în casă.
― Ba da, însă el ni se va alătura de la un anumit punct al
traseului, mi-a răspuns lama, fără să-mi dea şi alte
detalii.
Ne-am urcat în maşina lui Elinor, care era un jeep foarte
luxos, parcat în faţa vilei. Pentru a putea discuta mai uşor
pe parcursul drumului, Repa Sundhi a propus să rămân
cu el pe bancheta din spate, ceea ce am acceptat cu
bucurie.
Era aproape ora cinci dimineaţa când am pornit la drum.
Cerul senin şi plin de stele prevestea o zi minunată; de
altfel, perioada aceea de început a lunii noiembrie era
deosebit de călduroasă, ploile fiind puţine şi scurte. Am
remarcat faptul că, dacă vom fi nevoiţi să urcăm pe
munte, probabil vom avea condiţii foarte bune de acces.
Repa Sundhi mi-a explicat însă că eforturile noastre nu
vor fi prea mari, iar condiţiile meteorologice nu aveau să
prezinte vreo importanţă. Răspunsul lui m-a derutat
puţin, dar nu am cerut şi alte lămuriri.
Elinor conducea repede, astfel încât după două ore ne
aflam deja la poalele Carpaţilor Meridionali, pe care
trebuia să-i traversăm. Priveam plin de încântare peisajul
mirific în lumina superbă a răsăritului şi am făcut
observaţia că nu departe de zona prin care treceam
atunci, în dreapta noastră, se afla locaţia secretă din
munţii Bucegi pe care o vizitasem şi eu cu mai bine de un
an în înainte.
Acel loc foarte special va avea un rol important în viitorul
apropiat al României, a spus pe neaşteptate lama.
Descoperirea nu a fost deloc întâmplătoare, iar expediţia
condusă de Cezar a însemnat un prim semnal al
schimbărilor apropiate, care vor avea loc nu numai în
ceea ce priveşte România, ci şi întreaga planetă.
Angrenajul cauzelor care vor conduce la aceste modificări
este însă atât de complex, încât el nu poate fi cuprins şi
înţeles de către o minte umană obişnuită. De aceea, cei
relativ puţini care acţionează pentru a pregăti aceste
condiţii sunt sprijiniţi adeseori de unele entităţi angelice
care fac parte din diferite categorii ierarhice ale
manifestării. În tradiţiile orientale acestea sunt numite
zeităţi; e bine să ştii că ele sunt organizate într-o ierarhie
piramidală, cam după aceleaşi principii după care este
organizată o companie sau o întreprindere în societatea
modernă.
― Cezar mi-a vorbit doar vag despre ajutorul pe care
anumite entităţi angelice îl oferă necondiţionat omenirii.
N-am înţeles însă niciodată cum se manifestă acel ajutor
sau cum poate fi el perceptibil aici, în planul fizic.
― Un aspect important este cel al acţiunii de purificare
subtilă pe care aceste fiinţe, care aparţin lumilor
superioare din planul astral, o realizează la nivelul unei
ţări şi chiar la nivelul întregii planete. Sper că în mare
parte eşti familiarizat deja cu aceste lucruri. În principiu,
ele se referă la unele realităţi de ordin subtil pe care
ştiinţa modernă le respinge sau cel puţin le ignoră.
Aşa cum omul are o aură bioenergetică, tot astfel şi
Pământul, datorită câmpului energetic subtil emanat de
biosfera lui, are o „aură” proprie. Bineînţeles, spre
deosebire de aura unei fiinţe umane, aura planetei este
gigantică. Totuşi, caracteristicile celor două aure, precum
şi procesele energetice care se derulează la nivelul lor sunt
principial identice. De pildă, aura unui om poate să se
impurifice gradat de la alimentaţia nesănătoasă a
acestuia, de la mediul impur şi grosier în care el trăieşte,
dar cel mai mult şi mai profund ea se impurifică în urma
acţiunilor pe care omul respectiv le săvârşeşte mai ales cu
gândul. În ceea ce priveşte aura Pământului, condiţia ei
depinde de natura acţiunilor fizice, mentale şi verbale ale
fiinţelor care trăiesc pe suprafaţa planetei.
Pentru mine începea să fie simplu să concep şi să asimilez
această informaţie, dar nu eram prea sigur că ea putea fi
„digerată” şi de oamenii obişnuiţi.
― Din păcate, pentru aceştia lucrurile stau aşa cum ai
spus tu, a admis Repa Sundhi. Un om care nu este
conştient şi nici avizat de propria lui aură subtilă, nu
poate să creadă că planeta pe care el trăieşte este ea
însăşi o „fiinţă” care are o aură gigantică. Însă pentru un
clarvăzător experimentat acest lucru este foarte evident.
Cel care are acces liber şi neîngrădit la planul astral
poate, de asemenea, în anumite condiţii, să perceapă
aura actuală a planetei, care este foarte „încărcată”.
― Ştiu că aura unei fiinţe poate să ofere foarte multe
informaţii despre starea fizică şi psihică a acesteia, dar
oare problema este valabilă şi în cazul destinului fiinţei
respective? am întrebat eu. Adică aura noastră conţine
informaţii despre karma pe care o avem?
― Structura energetică a aurei este foarte complexă, însă
esenţial este faptul că în ea poate fi regăsită practic orice
informaţie despre acel om, care este mai mult sau mai
puţin ascunsă sau codificată într-un mod specific. Prin
urmare, „citirea” corectă a aurei poate să prevadă, de
exemplu, natura unei boli care va apărea în viitor,
gravitatea ei sau chiar moartea persoanei respective, dacă
sunt sesizate anumite semne particulare. De obicei,
aceste „simptome” sunt rezultatul unor greşeli karmice
grave din alte vieţi, care au fost transmise în viaţa
prezentă şi au fost chiar accentuate în mod inconştient de
acea persoană. Astfel de influenţe karmice care au o
natură energetică subtilă apar în aură precum nişte
vârtejuri de culoare închisă, aproape neagră în cazurile
foarte grave; ele se aseamănă cu o „pâlnie” profundă, care
vine de la exterior către interior, spre conturul corporal.
Într-un fel, pot fi asemănate ca formă şi structură cu un
furuncul. Prezenţa lor în aură este însă de cele mai multe
ori un semn fatidic pentru viaţa acelui om.
Cam la fel se prezintă situaţia şi în cazul aurei
Pământului. Cele mai nocive elemente care au contribuit
la impurificarea ei sunt viciile şi fărădelegile oamenilor, la
care se adaugă tehnologia greşit orientată. Situaţia s-a
acutizat şi datorită numărului foarte mare de fiinţe
umane care trăiesc pe suprafaţa planetei, dar care
acţionează în mod greşit şi înclină balanţa în partea
negativă.
După o scurtă pauză pe care a făcut-o, timp în care eu
analizam intens informaţiile primite, lama s-a simţit dator
să îmi ofere alte explicaţii în acea direcţie.
― Aura este, de fapt, un cumul energetic subtil şi ea
depinde de natura predominantă a energiilor care o
compun. Aici lucrurile sunt relativ simple: dacă acţionezi
doar în sens benefic, atunci cumulezi în aură energii
pozitive, a căror natură este benefică. O astfel de aură este
strălucitoare, vie, activă, radiantă. Cei care se lasă însă
pradă viciilor şi care perseverează în gândirea perversă şi
negativă îşi impurifică în mod gradat aura cu energii
malefice; acestea o fac să fie ternă, lipsită de strălucire,
dominată de culori închise, cum ar fi verdele murdar,
culoarea brun, roşu închis şi chiar zone de culoare gri
închis şi negru.
Aceste particularităţi ale aurei sunt intim corelate cu
trăsăturile destinului. Întrucât interacţiunea dintre
fiinţele umane sau dintre acestea şi lucrurile sau
fenomenele din jur este, în primul rând, o interacţiune
energetică la nivelul subtil al aurelor, înseamnă că în
virtutea unui principiu cunoscut, ceea ce se aseamănă,
se atrage şi acest principiu este valabil pretutindeni în
Creaţie. De aceea, o fiinţă umană care este rea şi chiar
satanică în comportamentul ei nu va putea face niciodată
fapte bune. Din acelaşi motiv nu vei putea vedea aproape
niciodată o bandă de răufăcători mergând la biserică şi
căutând compania preoţilor şi a sfinţilor pentru a se căi
şi a-şi transforma vieţile. Acele fiinţe nenorocite vor
acţiona în continuare în virtutea vibraţiilor energetice
predominant rele pe care le au în aură şi se vor asocia cu
persoane de aceeaşi natură, îndemnându-se unele pe
altele la noi fărădelegi. Aşa după cum ţi-am spus, în felul
acesta ele seamănă atunci seminţele unui destin amar pe
care va trebui să-l trăiască în exact aceeaşi intensitate a
pierderilor şi suferinţelor pe care le-au pricinuit altora.
― Să ştii că am întâlnit persoane care afirmau în
batjocură că vor avea suficient timp după aceea să
„plătească” greşelile pe care le săvârşesc în prezent, am
spus eu. Personal, consider că aceasta este o viziune
foarte păguboasă asupra realităţii.
― Este adevărat că, în inconştienţa şi ignoranţa lor, mulţi
oameni se lasă ademeniţi de vocea minţii şi nu de cea a
inimii. De pildă, unii sunt tentaţi să profite cât mai mult
şi într-un mod egoist de „plăcerile” vieţii şi să nu ţină cont
de seminţele rele pe care le seamănă atunci. Aceste
persoane se gândesc că vor avea destul timp mai apoi în
viaţă pentru a „consuma” aceste efecte negative sau, cu
alte cuvinte, pentru a le plăti. Trebuie să-ţi spun însă că
aceasta este dovada unei mari prostii; este oarecum la fel
cu a spune că vrei să intri în nămolul mizerabil al unei
mocirle, pentru ca după aceea să ieşi şi să te speli de el.
Desigur, aşa ceva este posibil, dar va implica mult efort şi
va antrena o mare pierdere de timp pentru a te curăţa de
„noroiul” cu care te-ai mânjit. Care să fie atunci folosul
unei astfel de acţiuni? Meritele pe care le-ai cumulat cu
greu într-o anumită perioadă vor fi repede anihilate de
acţiuni rele care nu îţi aduc decât o aşa-zisă satisfacţie
parţială şi efemeră.
Realizam că o asemenea perspectivă sumbră era
asemănătoare cu o muncă de Sisif şi singura explicaţie pe
care o găseam în cazul celor care procedează aşa era
aceea a slăbiciunii lor în faţa tentaţiilor efemere ale lumii
materiale. Înţelesesem faptul că acestea dau naştere
destul de repede unor emoţii negative în fiinţa umană,
deoarece este firesc ca preocupările grosiere şi inferioare,
cum ar fi tendinţa avidă pentru câştig, luxul opulent,
faima şi lupta pentru putere să genereze în om sentimente
de lăcomie, insensibilitate, răutate, invidie, egoism, mânie
sau răzbunare. L-am întrebat pe Repa Sundhi în ce
măsură toate aceste emoţii negative afectează aura
umană.
― De fapt, ele sunt energii subtile cu o frecvenţă de
vibraţie grosieră. Dacă nu sunt îndepărtate repede, adică
dacă nu se renunţă repede la ele pentru a fi înlocuite cu
opusul lor, se vor „fixa” la nivelul aurei şi al diferitelor
organe ale trupului, făcând să apară tulburări psihice,
boli şi afecţiuni grave. În mod asemănător se prezintă
situaţia şi în cazul aurei Pământului, care este profund
influenţată de aura fiinţelor umane ce trăiesc la suprafaţa
lui.
Din păcate, situaţia actuală a aurei planetei este destul
de critică, deoarece în prezent ea poate fi asemănată cu
aura unui om grav bolnav. Într-o astfel de situaţie, în mod
firesc trebuie să urmeze un „tratament” de purificare şi de
vindecare a bolii. Şi, la fel ca în cazul omului, planeta va
înregistra şi ea „convulsii” sau alte fenomene
asemănătoare, pe care oamenii care trăiesc la suprafaţa
ei le percep drept fenomene apocaliptice. Nu e nimic
supranatural în asta, ci doar un efect de contrabalansare
a „încărcăturii” negative, adică a karmei negative a
planetei, care a ajuns la o valoare critică şi care
influenţează astfel destinul omenirii.
― Am discutat şi cu Elinor despre unele aspecte legate de
destin şi cred că am înţeles mecanismul lui de formare, i-
am spus atunci lui Repa Sundhi.
― Da. În principiu, procesul este destul de simplu. Fiecare
fiinţă umană este caracterizată de o energie specifică, ce
determină o anumită stare generală a minţii şi a
sufletului. Starea generală va crea mai apoi canalele prin
care se vor manifesta unele tendinţe mentale dominante,
care sunt corelate cu trăirile şi cu energia pe care o are
acea fiinţă umană. În continuare, tendinţele dominante
vor genera un întreg lanţ de alte obiceiuri şi tendinţe, care
vor structura în cea mai mare parte destinul viitor al
acelei persoane.
Aşa se explică de ce unii oameni care au o energie grosieră
manifestă, de asemenea, trăiri grosiere şi idei grosiere. Ei
nu se mulţumesc cu părerile pe care le au, ci încep să îi
judece şi pe alţii după propria lor răutate, după propriul
lor scepticism şi după perversitatea de care ei înşişi dau
dovadă. Toate acestea se petrec pentru că ei nu concep că
ceilalţi oameni ar putea fi altfel decât sunt ei înşişi. În
aceste condiţii, calea evoluţiei acestor fiinţe umane va fi
dificilă şi îndelungată, deoarece ele nu au încă trezite
focarele de forţă benefică în structura lor subtilă şi tocmai
de aceea nu au cu ce să susţină o viaţă echilibrată şi
armonioasă.
În felul acesta poţi să înţelegi de ce anumite salturi
spirituale nu se produc peste noapte. În cazul unei fiinţe
care abia începe să se trezească din punct de vedere
spiritual într-o existenţă, cumulările de energie spirituală
pe care ea le are nu sunt atunci suficient de mari, adică
ele nu sunt predominante. Trăirile şi stările cu care ea se
confruntă într-o astfel de condiţie vor fi amestecate, adică
unele vor fi bune, dar cele mai multe vor fi rele. Aceasta
va genera o fluctuaţie continuă a fiinţei între poli opuşi,
care se datorează mai multor factori, atât interni cât şi
externi. De exemplu, dacă în natura acelei fiinţe umane
există acumulări malefice, atunci când intră în contact cu
o ambianţă malefică ea va fi afectată şi va trăi din nou
stări care îi repugnă. O fiinţă eminamente benefică însă
nu va avea nici un fel de reacţie malefică dacă se află în
aceeaşi ambianţă negativă. Cel care are fie şi puţin cumul
malefic în aura lui va simţi – e drept că într-o măsură
foarte mică – acea ambianţă malefică; adică el va sesiza
totuşi că acea ambianţă este rea. Prin contrast, o fiinţă
care este total benefică, chiar dacă intră în acel mediu
inferior, nu-l va percepe ca atare. Desigur, ea îşi va da
seama de natura lui după reacţiile celor care se află acolo,
însă cu toate acestea ea va rămâne complet neafectată,
pentru că în aura ei nu există focare sau punţi de legătură
cu acele manifestări energetice. Acesta este un aspect
foarte important şi tocmai de aceea vreau să-l înţelegi
bine, a adăugat Repa Sundhi cu un ton apăsat.
După o scurtă gândire am rostit:
― Îmi dau prea bine seama că este esenţial să acumulez
cât mai multe energii benefice şi elevate în aură, care
atunci vor determina o stare de echilibru şi armonie în
structura mea.
― Mai mult decât atât, aceste acumulări pe care o fiinţă
le realizează în aura sa vor fi cele care vor declanşa mai
apoi toate salturile care survin în evoluţia spirituală a
fiinţei respective, a completat Repa Sundhi. Trebuie să ştii
că prin acumulare apare totdeauna posibilitatea saltului
evolutiv. Este bine că ai înţeles necesitatea cumulării care
trebuie realizată la nivelul aurei, exclusiv în direcţie
pozitivă; mai apoi, aşa după cum ţi-am spus, aceste
acumulări se vor însuma şi vor genera premizele saltului
spiritual, al evoluţiei accelerate.
Aceeaşi lege e valabilă şi în cazul regresului spiritual,
adică al involuţiei. În acest caz însă nu mai este vorba
despre un salt, care e asimilat cu a merge înainte, ci de o
cădere, de o prăbuşire a fiinţei în genunile răului. Atâta
timp cât în om mai persistă răul, el va fi vulnerabil, pentru
că ceea ce deja există în acea fiinţă va atrage mereu ceva
care este asemănător.
― Şi atunci, cum vom mai reuşi să acumulăm merite şi
energii benefice? am întrebat contrariat.
― Există destule posibilităţi de a folosi voinţa individuală
pentru a anihila acumulările negative. De pildă, una
dintre aceste posibilităţi este aceea de a se acţiona contrar
tendinţei malefice care este resimţită atunci în fiinţă.
Dacă aceasta este pe cale să fie cuprinsă de o stare de
mânie şi de furie, atunci ea va trebui să se controleze şi
să-şi inducă, plină de răbdare, o stare de calm şi de iubire
pentru fiinţa cealaltă, asupra căreia dorea să-şi proiecteze
energiile ei malefice. Toate acestea implică însă efort, dar
să ştii că fără efort nu se poate reuşi.
― Eu mă simt încrezător şi dornic să depun acest efort!
am spus, cuprins subit de o stare de bună dispoziţie.
― Excelent, înseamnă că eşti optimist şi faci parte din
categoria celor care deja au predominanţe benefice în
aura lor. În schimb, pesimiştii sunt cei care au în
structura lor energetică predominanţe malefice, negative,
distructive.
Eram bucuros că înţelesesem aceste aspecte
fundamentale ale existenţei şi evoluţiei în manifestare.
Mi-am exprimat atunci recunoştinţa faţă de Repa Sundhi
pentru răbdarea şi bunătatea pe care a dovedit-o
explicându-mi acele adevăruri esenţiale, care mi se
păreau foarte simple.
― Este adevărat că acum aceste lucruri îţi par a fi simple
şi evidente, însă nu uita că nu poţi să ajungi la ele decât
atunci când te „hrăneşti” cu esenţe.
Am aprobat clătinând din cap. Eram impresionat de forţa
deosebită a cuvintelor pe care le rostea lama, de calmul şi
de cunoaşterea lui profundă. Vorbele lui parcă se înfigeau
pentru totdeauna în conştiinţa mea, luminându-mi
înţelegerea. L-am întrebat atunci despre modalitatea prin
care zeităţile din planurile subtile ale Creaţiei ajută
omenirea şi întreaga planetă să traverseze acest prag
critic al existenţei lor.
― Chiar şi în acest caz este tot o problemă de opţiune a
oamenilor, mi-a răspuns Repa Sundhi. Entităţile
angelice, zeităţile şi toţi cei care ajută la spiritualizarea
planetei acţionează din proprie convingere şi dintr-un
impuls altruist, însă ajutorul lor ar putea fi mult mai
substanţial dacă oamenii ar invoca acest ajutor şi l-ar
solicita în mod conştient. Acesta ar fi deja un pas
important înainte, deoarece ar însemna că ei se trezesc
din „amorţeală” şi realizează decadenţa la care a ajuns
umanitatea. Rugile şi gândurile lor bune ar contribui
imens la efortul de purificare a aurei subtile a
Pământului. Pe de altă parte, anumite entităţi subtile din
planurile elevate ale Creaţiei impulsionează unele fiinţe
umane prin învăţături sau revelaţii care sunt făcute în
timpul stării de vis. Aceste manifestări sunt însă atât de
vii şi de puternice, încât uneori ele se impregnează în
conştiinţa celui care le trăieşte chiar mai bine decât alte
evenimente cu care se confruntă în starea de veghe, în
lumea fizică.
Mi-am adus aminte fulgerător de imaginea care îmi
apăruse obsedant în minte, înainte de a adormi; nu
puteam spune că a fost un vis, dar în mod evident nu a
fost nici realitate fizică. Am ezitat câteva momente dacă
să-i povestesc lui Repa Sundhi despre acest aspect, dar
am renunţat deoarece Elinor tocmai oprise într-o parcare
ce era plasată pe marginea şoselei dintre munţi. Ne-am
dezmorţit puţin şi am admirat peisajul mirific care ne
înconjura. Mai apoi am servit o mică gustare cu Elinor,
care adusese proviziile necesare. Repa Sundhi a refuzat
să mănânce, preferând în schimb să se plimbe gânditor
puţin mai sus, pe coasta muntelui.
După aproximativ douăzeci de minute ne-am reluat
drumul şi la puţin timp după aceea am trecut munţii spre
Transilvania. Se pare că atât Elinor, cât şi Repa Sundhi
cunoşteau drumul pe care trebuia să-l urmăm, deoarece
ne-am abătut de la şoseaua principală, mergând pe o rută
către partea sudică a Munţilor Apuseni. În tot acest timp
am evitat să cer lămuriri cu privire la destinaţia noastră
finală, dar nici lama nu a menţionat vreun element nou
în această direcţie. Am constatat că, pe măsură ce ne
apropiam mai mult de platourile muntoase line şi foarte
largi, care erau specifice Munţilor Apuseni, Repa Sundhi
devenea tot mai tăcut şi concentrat. De aceea, nici eu nu
am dorit să-l deranjez cu alte întrebări, abandonându-mă
cursului evenimentelor.
Jeepul părăsise demult chiar şi şoseaua secundară şi
urca pe un drum de ţară care şerpuia printre mai multe
sate răsfirate pe colinele dealurilor înalte. Destul de
aproape se zăreau primele masive muntoase, acoperite de
păduri bogate. Am lăsat în urma noastră o ultimă aşezare
care însuma doar câteva case şi am intrat pe un drum
forestier surprinzător de bine întreţinut. La un moment
dat, Elinor a virat pe un drum la stânga, destul de îngust,
care era blocat după câţiva metri de o barieră din lemn;
un indicator din tablă ruginită, care abia se mai ţinea de
braţul barierei, ne anunţa că accesul pe acea cale era
interzis.
Elinor a coborât din maşină şi a dat la o parte bariera.
Pătrunse apoi cu jeepul pe drumul care era puţin mai lat
decât maşina, înaintând destul de repede. Se putea
observa că nu mai trecuse nimeni de mult timp pe acolo,
deoarece vegetaţia crescuse în voie pe drum şi pe
marginea lui. Nu se distingeau nici măcar urmele de roţi
ale vehiculelor, care erau clasice în astfel de zone. Drumul
înainta prin pădure, în pantă, aproximativ un kilometru
şi jumătate, după care se înfunda. Am coborât toţi trei din
maşină. În faţa mea puteam să văd printre copaci o
poiană foarte largă, care fusese creată prin exploatarea
lemnului. Copacii fuseseră tăiaţi şi rămăseseră doar
buturugile lor, care erau acoperite parţial de vegetaţie.
― De aici vom continua drumul pe jos, îmi spuse Repa
Sundhi. Să ştii că pe o mare rază în jur nu se află ţipenie
de om, însă vei fi încântat de peisajul de basm prin care
vom trece.
I-am mărturisit atunci că nu am antrenamentul nece- sar
pentru a străbate munţii, ultima tentativă în această
direcţie fiind acum mai bine de zece ani, dar lama m-a
asigurat că nu va trebui să depun un efort prea mare
întrucât drumul era uşor de parcurs, iar panta relativ
lină.
Am ieşit toţi trei în poiana cea mare; atunci am realizat
că, de fapt, ne aflam chiar pe creasta dealului pe care l-
am urcat cu maşina. Cred totuşi că acesta făcea parte din
masivul muntos care se afla în faţa noastră, deoarece nu
era mult mai mic decât crestele lui şi, în plus, era legat de
el printr-o vale relativ îngustă şi nu prea adâncă.
Am traversat poiana şi ne-am îndreptat către acel munte
mergând prin iarba înaltă şi moale, care în mod curios
încă nu se uscase. Vremea era caldă, iar briza vântului
aducea mirosul frunzelor căzute şi al pământului reavăn.
Atunci am simţit primele adieri ale unui parfum
inconfundabil, pe care îl cunoşteam prea bine. Era
mirosul de ambră şi de mir care însoţea mereu prezenţa
yidam-ului. Le-am atras atenţia şi celorlalţi doi asupra
acestui aspect.
― Ştiu, ne însoţeşte de puţin timp, mi-a răspuns Repa
Sundhi. M-a înştiinţat telepatic despre o anumită
situaţie, însă curând îi vei putea vedea forma fizică.
Într-adevăr, peste câteva secunde yidam-ul s-a
materializat progresiv în spatele lui Repa Sundhi, în
dreptul umărului său stâng. Am observat că această
apariţie nu a fost instantanee, ci ea a parcurs foarte
repede două-trei faze intermediare de compactitate a
formei; mai întâi conturul corpului s-a manifestat ca un
abur difuz în atmosferă, apoi forma acestuia s-a
intensificat doar în anumite zone şi apoi ea a apărut
complet în faza finală. Chiar dacă mai văzusem cu câteva
zile înainte la Elinor acasă acest proces, dar în sens
invers, uimirea mea a fost totuşi la fel de mare, doar că
acum m-am abţinut să mă exteriorizez. Statura
impresionantă a yidam-ului îmi crea un sentiment de
siguranţă profundă şi de încredere în rezolvarea cu
succes a oricăror probleme.
Această senzaţie nu a durat însă decât foarte puţin,
deoarece treptat am început să remarc un fenomen
paradoxal care mi-a perturbat orice analiză logică a
creierului, proiectându-mă într-o stare de totală
incertitudine.

Translaţia

Toate povestirile fantastice şi teoriile oamenilor de ştiinţă


despre planurile paralele nu valorează aproape nimic prin
comparaţie cu experimentarea directă a acestui adevăr.
În cazul meu, uluirea a fost şi mai mare întrucât am avut
posibilitatea să observ în detaliu chiar întrepătrunderea a
două niveluri ale realităţii, fără ca prin aceasta simţurile
mele să fie perturbate în vreun fel.
Pe măsură ce ne deplasam prin acea vale, am sesizat cum
marginile orizontului din stânga şi din dreapta mea se
întunecau tot mai mult, „îngustând” viziunea pe care o
aveam. În acelaşi timp însă, ca într-un efect de
compensaţie, orizontul din faţă părea că se depărtează şi
mai mult, „trăgând” astfel după el toate formele de relief.
Estomparea luminii în părţile laterale se asemăna mai
mult cu un crepuscul care înceţoşa detaliile acelor zone,
deşi până atunci acestea erau foarte clare în lumina zilei.
Această manifestare foarte stranie crea senzaţia că ne
aflam într-o cuvă uriaşă; dimensiunile reliefului, care
până atunci erau interpretate în mod logic de creier,
deveniseră disproporţionate şi aveau chiar tendinţa să îşi
inverseze proiecţia optică: ceea ce se afla în depărtare era
mare, iar ceea ce vedeam aproape era foarte mic. Am
remarcat imediat că aceasta a creat o evidentă stare de
confuzie în creierul meu, care a generat un sentiment de
teamă în fiinţă. Totuşi, modificarea şocantă pe care o
percepeam în mediul înconjurător nu s-a realizat brusc,
ci în mod gradat, ceea ce a oferit un oarecare „spaţiu de
manevră” pentru capacitatea mea de înţelegere.
Este foarte straniu să mergi printr-o zonă şi să ai senzaţia
că realitatea care te înconjoară începe să se modeleze
precum un desen animat. Am constatat că prima impresie
care este generată atunci în minte este aceea a
nesiguranţei şi a incertitudinii. Creierul analizează foarte
repede toate posibilităţile de interpretare, dar cu toate
acestea nu identifică în experienţele sale anterioare nimic
asemănător. Atunci el încearcă să construiască singur un
model nou a ceea ce percepe, dar extrapolarea nu are
succes deoarece nu sunt respectate legile de bază ale
logicii şi ale fizicii spaţiului tridimensional care reprezintă
însăşi baza lui de interpretare. Astfel, într-un timp foarte
scurt creierul „depune armele” pentru că a epuizat deja
toate posibilităţile. Noua stare este însă improprie
condiţiei mentale obişnuite, deoarece mintea trebuie să
fie mereu ocupată cu ceva, trebuie să aibă totdeauna un
subiect de analizat. De aceea, în situaţia neobişnuită în
care am fost pus, ea a generat în mod automat un acut
sentiment de frică interioară, care nu reprezenta altceva
decât reacţia de panică a ego-ului meu prin raport la noua
realitate pe care o percepeam. În mare parte această
reacţie se datora instinctului de conservare a vieţii, care
este ancestral în orice fiinţă, dar care în acelaşi timp o
leagă pe aceasta de condiţia manifestării, obligând-o într-
un fel să se „agaţe” de viaţă, de experienţă, de exterior.
În acelaşi timp, remarcam faptul că eram totuşi capabil
să observ cu luciditate în acele momente sentimentul fricii
care mă cuprindea şi chiar să-i analizez rapid cauzele şi
provenienţa. Aceasta a provocat o zguduire a întregii mele
fiinţe, forţând clarificarea unei situaţii pe care până în
acel moment nu o sesizasem. Mi-am pus atunci
următoarea întrebare: dacă, pe de o parte, eu sunt cel
care trăieşte frica şi angoasa de care eram cuprins, atunci
cine era cel care observa acea emoţie şi contracţie a
întregii mele fiinţe? Am fost nevoit să recunosc că nu era
cineva străin de mine, întrucât eu însumi trăiam frica şi
puteam afirma cu certitudine că tot eu eram cel care o
observa cu detaşare. Dar dacă primul sentiment îmi crea
o stare acută de contracţie şi disconfort în întreaga fiinţă,
cel de-al doilea mă liniştea şi mă înălţa, conferindu-mi o
mare încredere şi siguranţă.
În timp ce eram profund absorbit în aceste reflecţii, Repa
Sundhi mi se adresă fără nici o introducere, ca şi cum am
fi continuat o discuţie mai veche:
― Observaţiile tale lăuntrice sunt corecte, însă confuzia
nu a dispărut complet. Te afli foarte aproape de a realiza
un salt semnificativ în conştiinţă şi în înţelegerea
raporturilor complexe dintre ceea ce este real şi ceea ce
este fals. Acum este un moment foarte bun pentru a-ţi da
seama de faptul că lumea fenomenală este astfel
structurată, încât să absoarbă toată atenţia omului într-
o direcţie greşită de interpretare. Este o acţiune magică,
un excelent număr de iluzionism cosmic. Aparent, nimeni
şi nimic nu ar putea convinge fiinţa umană că realitatea
în care trăieşte nu este chiar aşa cum o percepe. Dar,
după cum ai ocazia să constaţi singur chiar acum,
această convingere este eronată. Toate credinţele şi
prejudecăţile omului în ceea ce priveşte materia şi legile
fizicii clasice se dovedesc false şi inoperante. Problema
este că de-a lungul nenumăratelor sale existenţe, fiinţa
umană şi-a întărit gradat aceste convingeri şi prejudecăţi
false într-un nod central, despre care crede că îi
reprezintă individualitatea.
― Nu înţeleg prea bine, am spus. Eu cred că sunt ceea ce,
de fapt, nu sunt?
― Exact. Dar nu doar tu faci asta, ci orice fiinţă din
Creaţie, în diferite proporţii de intensitate. Cu cât
ignoranţa este mai mare, cu atât omul este mai prins în
mrejele acestei iluzii, de care îi vine foarte greu să scape.
Analizează cu atenţie percepţia interioară pe care tocmai
ai avut-o; este un bun început. Îmi poţi spune de care
dintre cele două „identităţi” ai fost mai apropiat până
acum? Nu-mi era prea greu să-mi dau seama, aşa că i-
am răspuns imediat:
― Fireşte, de aceea care m-a determinat să simt teama.
Mi se pare mult mai puternică, mai apropiată de mine.
― Care „mine”? Defineşte-l, mi-a cerut lama. Brusc mi-
am dat seama că nu aveam o idee foarte clară despre cine
sau ce sunt cu adevărat. Prima tendinţă a fost aceea de a
mă asocia cu trupul, însă chiar şi eu, care mă aflam abia
la început de drum în ceea ce priveşte înţelegerea unor
aspecte iniţiatice, realizam că o asemenea idee este, de
fapt, o aberaţie. Cum aş putea să fiu, în esenţa mea, acest
trup când eu nu pot să fiu conştient de el în fiecare clipă?
Nu mai departe de în urmă cu câteva zile am constatat
faptul că, deşi eram perfect lucid, nu aveam totuşi nici o
percepţie a trupului şi nici nu îmi doream aceasta. Starea
de profundă relaxare şi de dilatare care mi-a fost atunci
indusă de lama şi de yidam mă determinase să transcend
senzaţia corporală, care este foarte limitată. Cu toate
acestea, eu continuam să ştiu prea bine că exist, dar în
nici un caz ca formă şi consistenţă fizică, materială.
― Caută răspunsul, m-a îndemnat Repa Sundhi. În asta
constă esenţa existenţei. Ori de câte ori apar situaţii
contradictorii, analizează cu atenţie cauzele care au
condus la ele. Nu pot exista două adevăruri într-unul
singur; de aceea trebuie să înţelegi corect în ce anume
constă aspectul fals. Principalul avantaj care decurge de
aici este că nu vei mai fi păcălit de acel aspect şi el nu va
mai putea să-ţi afecteze existenţa aşa cum a făcut-o până
atunci. Dacă, de pildă, ai înţeles în profunzime că
identitatea ta reală nu este acest trup, ci o realitatea mult
mai subtilă, atunci poţi să fii sigur că nu te vei mai
confrunta cu o serie întreagă de atitudini şi percepţii
false, fără rost. În primul rând va dispărea gradat frica de
moarte, apoi nu vei mai acorda atenţie excesivă formei
exterioare a corpului, se vor estompa foarte mult şi chiar
vor dispărea anumite atitudini orgolioase şi vei deveni mai
puţin egoist. Dar fii atent totuşi, pentru că aceasta este
doar o etapă a devenirii şi tu nu trebuie să te opreşti doar
la acest stadiu al analizei. Profunzimile ei sunt nebănuite.
În timp ce Repa Sundhi rostea ultimele cuvinte, am
remarcat faptul că peste formele de relief ale zonei prin
care treceam începea să apară un alt peisaj, care la
început era doar ca o proiecţie de film suprapusă peste
realitatea fizică în care existam. Deşi imaginea acelei
proiecţii era neclară, totuşi mi-am dat seama că era vorba
tot despre un peisaj de munte, însă mult mai stâncos.
Puteam să văd că pe solul pe care călcam era iarba şi
vegetaţia din Apuseni, dar în acelaşi timp peste ea era
suprapusă, într-o aparenţă străvezie, şi imaginea unui
drum arid cu pietre de munte, care şerpuia printre doi
versanţi din rocă.
M-am oprit şi am avut tendinţa să mă şterg la ochi pentru
a îndepărta mirajul. Cei trei s-au oprit şi ei, uitându-se la
mine. Nimeni nu spunea nimic, iar timpul parcă se oprise
şi el. Am privit în jurul meu; crepusculul din părţi se
accentuase, urcând mult către zenit, iar în faţa mea
piscurile gigantice ale unui munte din piatră se conturau
din ce în ce mai clar peste coamele mult mai joase ale
munţilor împăduriţi din Apuseni, spre care noi ne
îndreptam atunci. Întrepătrunderea celor două realităţi
crea o stare ambiguă şi chiar un sentiment de
nesiguranţă în ceea ce priveşte solul pe care călcam.
Imaginea cerului se modifica şi ea cu fiece clipă care
trecea; culoarea lui albastră şi soarele strălucitor pe care
îl puteam vedea până atunci erau invadate din ce în ce
mai mult de o pătură groasă de nori vineţii, întunecaţi,
însă aceştia încă nu reuşiseră să acopere în întregime
imaginea soarelui din realitatea mea. Perspectiva era cu
adevărat uluitoare şi totodată magnifică: razele soarelui
din lumea în care mă aflam străpungeau în unele locuri
pătura de nori ameninţători din realitatea care se
suprapunea peste ea şi difuza apoi în superbe forme
tronconice pe panta munţilor din depărtare. Măreţia
acelui spectacol unic poate fi cu greu descrisă în cuvinte.
Eram copleşit, dar cu toate acestea nu-mi pierdusem
stăpânirea de sine. În loc să fac eforturi disperate pentru
a înţelege ce se petrece de fapt, am decis să observ cât mai
calm şi plin de interes acea uluitoare transformare a
reliefului sau, mai bine zis a realităţii în care mă aflam
atunci.
„Înlocuirea” vechiului peisaj cu noua proiecţie spaţială,
cea a văii aride şi stâncoase, era aproape completă.
Puteam să mai observ doar slabe influenţe luminoase ale
soarelui şi, pe ici pe colo, zone de culoare verde-pastel ale
vegetaţiei din Apuseni. Acestea deveneau însă tot mai
estompate, făcând loc în totalitate noului cadru spaţial,
mult mai dur şi mai sălbatic în care mă aflam.
La început nu a fost decât o impresie neclară, dar după
ce translaţia s-a încheiat în totalitate am rămas şocat de
uimire: zona muntoasă în care ne aflam acum era chiar
aceea care îmi apăruse obsedant în minte înainte de
plecarea în călătorie!
― Acesta este un moment important al existenţei tale,
care te va ajuta să înţelegi că fenomenele sunt relative în
manifestare; totodată te vei convinge că, meditând
profund asupra naturii lor efemere, vei putea să
dobândeşti controlul aproape magic al realităţii în care
trăieşti. Atunci vei putea chiar tu să determini, la voinţă,
modificări sau translaţii paralele ale unor lumi din
Creaţie, dacă aceasta va fi necesar la un anumit moment.
Repa Sundhi vorbea rar, pe un ton grav, uitându-se în
ochii mei.
―Am văzut acest loc în noaptea trecută; îmi apărea în
minte, imediat ce închideam ochii, am spus eu puţin
dezorientat. Nu ştiam ce înseamnă şi nici acum nu înţeleg
mai multe.
―Ai fost susţinut în felul acesta pentru ca şocul din
prezent să nu fie prea mare, mi-a explicat lama. Este o
zonă situată la mare înălţime, în unul din munţii
Tibetului.
Rămăsesem cu privirea în gol.
―Acum suntem în Tibet? m-am bâlbâit eu.
―Da, translaţia este completă. Însă nu te îngrijora,
procesul este reversibil, m-a liniştit lama.
―Dar totuşi nu înţeleg. De ce toate acestea? De ce a fost
nevoie să fim proiectaţi aici?
―Pentru că aici ne aflăm aproape de scopul călătoriei
noastre şi pentru că aşa mi s-a sugerat să acţionez.
Priveam în jurul meu relieful dur, pietros, uscat. După
aprecierea mea, ne aflam la mai mult de patru mii de
metri altitudine. Vântul şuiera în rafale de-a lungul văii,
iar aerul era foarte rece, aproape înţepător. Nu se vedea
nici o potecă şi nici o urmă de viaţă, cu excepţia unor
licheni în ceea ce ar fi putut fi mai demult albia unui râu;
acum era complet secată şi plină de pietriş colţuros. Din
loc în loc se puteau observa fragmente de gheaţă, iar pe
versanţii văii în care ne aflam, zăpada era aprig viscolită.
Relieful zonei se asemăna cu o şa, iar în faţa noastră se
aflau două piscuri grandioase, acoperite la vârf cu
zăpadă. Fără îndoială că peisajul era impresionant, chiar
dacă atmosfera era cam ceţoasă.
În mod ciudat, am simţit atunci că prezenţa mea în acel
loc era într-un fel aşteptată şi m-am simţit brusc cuprins
de o forţă lăuntrică pe care nu o înţelegeam. Am corelat
apoi intuitiv acea formidabilă senzaţie de hotărâre şi
voinţă pe care o simţeam în mine cu austeritatea şi forţa
subtilă care se degajau din locul în care mă aflam. Chiar
dacă la o primă impresie condiţiile erau foarte vitrege şi
neprimitoare, totuşi am remarcat mai apoi că acel peisaj
avea calitatea de a „curăţa” atât mintea, cât şi inima, iar
această subită purificare făcea loc unui pregnant
sentiment interior de masculinitate, de forţă şi de
virilitate. Acea zonă muntoasă pustie, pe care iniţial am
avut tendinţa să o consider ca fiind neprimitoare, mă
atrăgea acum ca un magnet şi provoca în mine o nostalgie
sfâşietoare a cărei sursă nu o cunoşteam.
― Trebuie să mergem.
Glasul lui Repa Sundhi suna ciudat de aproape şi
distinct, chiar dacă valea era destul de largă. Am tresărit
şi, fără să vreau, mi-am strâns puloverul pe trup. Totuşi,
temperatura aerului era mult mai puţin rece decât ar fi
fost normal la acea înălţime şi pe o vreme ca aceea. L-am
întrebat pe lama cum era posibil aşa ceva.
― Aceasta este una din „contribuţiile” yidam-ului. El
personal nu ar avea nevoie de o astfel de facilitate, dar s-
a gândit că în felul acesta noi am putea rezista mai bine.
L-am privit cu recunoştinţă pe yidam. Trupul lui uriaş se
integra perfect în acel peisaj şi nu mi-a fost deloc greu să
realizez faptul că un zeu poate să depăşească destul de
uşor chiar şi cele mai vitrege condiţii terestre.
―Unele locuri din munţii Tibetului sunt foarte speciale,
deoarece au o încărcătură subtilă deosebită, a continuat
Repa Sundhi să-mi vorbească. Sunt misterioase deoarece
pot facilita manifestarea unor fenomene deosebite, care
uneori sunt chiar spontane. În cazul nostru, translaţia
spaţială a fost actul voinţei mele, însă am dirijat în aşa fel
fenomenul, încât tu să ai timp să observi cu atenţie
caracteristicile lui şi să te obişnuieşti măcar în parte cu
noile condiţii.
―Am translatat şi în timp? am întrebat eu cu o urmă de
îngrijorare în glas gândindu-mă că, dacă în urma unei
translaţii spaţiale mai aveam şansa să ajung acasă, o
deplasare în timp care nu ar fi decurs prea bine ar fi fost
fatală din acest punct de vedere.
―Nu, nu a fost necesar, a răspuns Repa Sundhi. Asta nu
înseamnă că nu este posibil, adăugă el imediat. Deşi sunt
aparent distincte, energiile subtile ale spaţiului şi
timpului se întrepătrund şi determină caracteristicile
principale ale realităţii înconjurătoare. La un anumit nivel
al progresului spiritual va fi posibil să controlezi tu însuţi,
la voinţă, aceste energii. Aceasta nu se face însă deloc la
întâmplare, ci numai într-un deplin acord cu armonia şi
echilibrul energetic din zona respectivă a universului.
―Totuşi, din câte cunosc eu, ştiinţa actuală nu este de
acord cu aceste idei, cel puţin din punct de vedere practic.
―Aceasta este drama omului de ştiinţă contemporan,
rosti lama. Chiar dacă a făcut anumite progrese teoretice,
el are totuşi tendinţa de a-şi supraaprecia eforturile şi
aceasta este o trăsătură periculoasă, deoarece îi limitează
libertatea conştiinţei. Rezultatele teoretice şi ipotezele pot
fi stimulative, dar şi frustrante. Aici, ca şi în alte ocazii,
cel care se opune este orgoliul ideii de supremaţie. Omul
crede că a atins apogeul când, de fapt, el se află abia la
început de drum.
Mergeam cu grijă printre pietrele ascuţite, atent să nu-mi
tai încălţămintea în ele. Ne îndreptam prin vale către cele
două piscuri muntoase din faţa noastră.
― Este o zonă prin care oamenii trec des? am întrebat,
dornic să ştiu dacă ne vom întâlni cu cineva pe traseu.
Repa Sundhi a clătinat din cap în semn că nu.
―Acest munte este protejat în mod subtil. Foarte puţini
pelerini au acces aici şi aceasta doar prin graţia şi
bunăvoinţa anumitor zeităţi înalte. Iar piscurile din faţa
noastră nu pot fi escaladate. Trecerea dincolo de ele se
face printr-un loc secret, pe care doar câţiva oameni îl
cunosc. Te afli la graniţa dintre două lumi foarte diferite.
―Şi noi mergem către acel loc secret? am întrebat plin de
speranţă şi de emoţie.
― Da, dar nu vei trece dincolo. Nu acum. Evenimentele
trebuie să se petreacă într-o succesiune dată, pentru a
asigura cursivitatea istorică a unei fiinţe şi, prin
extrapolare, a întregii umanităţi. Există un timp pentru
toate, iar tu probabil vei ajunge să cunoşti şi celălalt
tărâm într-un viitor nu prea îndepărtat.
Eram puţin dezamăgit, dar în acelaşi timp şi derutat. Am
întrebat totuşi cu un licăr de speranţă:
― Ce se află dincolo de aceste piscuri? Ce fel de tărâm este
acela şi de cine este locuit?
Repa Sundhi nu mi-a răspuns, ci a continuat să meargă
înainte, fără să mă privească. După puţin timp, l-am
chestionat din nou:
― Dacă nu trecem dincolo, atunci măcar spune-mi unde
mergem acum?
Solicitarea mea era îndreptăţită, deoarece ajunseserăm
deja la poalele celor două piscuri semeţe. Înălţimea lor era
ameţitoare, însă impresia covârşitoare provenea mai ales
de la faptul că peretele de rocă era practic vertical şi
aproape neted, fără nici o fisură. Atunci am înţeles de ce
spusese Repa Sundhi că vârfurile nu puteau fi escaladate.
Aceasta pe bună dreptate, căci ele formau o barieră
practic de netrecut.
Lama veni în fruntea grupului şi ne ghidă către dreapta.
Am început să urcăm oblic panta relativ uşoară care se
întindea până la baza imensului perete stâncos. În spatele
nostru valea parcursă aproape că nu se mai vedea, fiind
acoperită de o ceaţă deasă şi de umbrele înserării. Brusc,
după o stâncă apăru o nişă în peretele din rocă masivă al
muntelui. M-am oprit ca electrocutat. O teamă
nelămurită dar destul de intensă pusese stăpânire pe
mine, fără să-i pot determina cauza reală. Am crezut că
se datora deschiderii enigmatice din munte. Nişa era
foarte îngustă, cu puţin mai lată decât o lăţime de umeri
şi de afară apărea complet întunecată. Înălţimea ei era
însă remarcabilă, depăşind opt metri. Apărea ca o fantă
în trupul masiv al muntelui şi sugera existenţa unor
mistere nebănuite în spatele ei.
M-am oprit la câţiva metri înaintea deschiderii întunecate
din munte şi l-am întrebat pe Repa Sundhi dacă acela era
locul de trecere dincolo. El ajunsese chiar lângă intrare;
s-a întors cu faţa la mine şi mi-a răspuns:
― Da, acesta este pasajul secret de trecere, dar ţi-am spus
că nu aceasta va fi experienţa pe care o vei trăi astăzi.
Trebuie să ai răbdare şi discernământ.
Yidam-ul se apropie de nişa din munte, aşteptând în
spatele lui Repa Sundhi. Chiar şi el, cu statura lui
impozantă, părea minuscul pe lângă măreţia acelui
gigantic perete stâncos.
― Acum vom intra doar eu şi yidam-ul prin nişă, în timp
ce voi ne veţi aştepta aici. Nu va dura mult.
Zicând acestea, dispăru în interiorul deschizăturii, urmat
îndeaproape de yidam. Pentru a încăpea cu umerii săi laţi,
acesta fusese nevoit să intre puţin într-o parte. Dintr-o
dată, peisajul din jur îmi păru foarte pustiu şi chiar
ameninţător. Se făcuse brusc liniştite şi nici chiar vântul
nu mai sufla.
L-am privit pe Elinor; era calm şi fără griji, dând impresia
că nu se confrunta prima dată cu o asemenea situaţie.
― Ai mai urmat vreodată acest „traseu”? l-am întrebat eu,
sperând să dobândesc un punct de sprijin care să mă
întărească.
― Nu, nu aici. Dar am fost cu Repa Sundhi în alte zone
asemănătoare; în Himalaya şi în Munţii Anzi din Peru.
Îl priveam neajutorat. Aveam senzaţia că fuseserăm
părăsiţi acolo pentru totdeauna. În zona aceea
necunoscută, izolată complet de lumea civilizată, nu
aveam prea mari şanse de supravieţuire. Panica îmi
cuprinse mintea la gândul că vom muri îngheţaţi de frig,
fără adăpost şi fără hrană. Noaptea se lăsa repede peste
crestele înzăpezite, iar eu cu Elinor aşteptam la poalele
acelui masiv incredibil de înalt, fără certitudinea că vom
mai găsi undeva salvarea. Chiar dacă am fi supravieţuit
cumva, am fi ajuns într-un sat tibetan pierdut între
crestele munţilor, fără nici un mijloc de comunicare sau
de transport. În cel mai bun caz, presupunând că nu aş
fi fost aruncat în temniţele chinezilor, avea să treacă ani
buni până să ajung din nou acasă, în România.
I-am expus şi lui Elinor perspectivele mele sumbre, însă
el începu să râdă cu poftă, explicându-mi că aerul rarefiat
mi-a creat probabil unele feste ale imaginaţiei.
― Fireşte că nu-ţi pasă; doar mai ai de trăit două mii de
ani, însă eu aş vrea să profit cât mai mult de timpul care
mi-a rămas, am spus eu afectat.
Cu toate acestea, realizam cu destulă luciditate că el avea
dreptate; aerul foarte tare, chiar dacă era rarefiat,
exacerbase anumite funcţii mentale, care au izbucnit la
primul „semnal de alarmă”. Această conştientizare din
partea mea a fost suficientă pentru a mă face să-mi revin
la o stare normală de înţelegere şi apreciere a situaţiei. I-
am spus atunci lui Elinor că va trebui să fac mai multe
excursii de acest gen, pentru a mă obişnui cu rigorile
munţilor.
În timp ce schimbam între noi unele impresii pe această
temă, Repa Sundhi şi yidam-ul au ieşit afară prin
deschizătura întunecată din munte, făcându-ne semn să
ne apropiem. Am ajuns lângă nişa uriaşă, dar nu puteam
să întrevăd nimic prin bezna ei. Pereţii de la intrare erau
uşor neregulaţi şi decupau în piatra muntelui o formă
geometrică simplă de dreptunghi, care avea înălţimea
mult mai mare decât lăţimea sa. Apropierea de peretele
de stâncă mi-a creat o stare de puternică emoţie, pentru
că acolo simţeam ceva enigmatic, ceva profund misterios
despre care nu ştiam absolut nimic.
Repa Sundhi m-a privit cu o mare bunătate şi mi-a spus:
― Acum vei intra în acest munte şi vei afla răspunsul la
întrebările tale despre scopul călătoriei. Momentul este
important, deoarece va declanşa o serie de acţiuni pozitive
în avalanşă printr-un declic esenţial, care implică şi
persoana ta. Nu te teme, vom fi cu tine un anumit timp.
Zicând acestea, Repa Sundhi îmi luă mâna dreaptă în
mâna lui şi îmi făcu semn să-l urmez. Am intrat cu o
strângere de inimă în bezna nepătrunsă din interiorul
muntelui.
Peştera sacră

În spatele nostru veneau yidam-ul şi Elinor. Imediat ce


am pătruns prin deschizătura din munte nu am mai văzut
nimic, însă după câteva secunde am sesizat că acel culoar
avea o formă aproximativă de S; la început el a cotit la
dreapta, iar mai apoi la stânga. Atunci când am intrat pe
această ultimă porţiune am văzut brusc în faţa mea, la
mai puţin de trei metri, o deschidere uriaşă, care era
luminată. Am intrat într-o peşteră mare, al cărei tavan era
ceva mai înalt decât nişa prin care venisem. Probabil se
afla cam la zece metri deasupra solului acelei peşteri.
Chiar de la început am fost izbit de un element aparte:
peştera era luminată discret într-o culoare albastru
deschis, foarte plăcută, dar nu vedeam sursa acelei
lumini. Un alt aspect care mi-a atras atenţia a fost
temperatura aerului; acolo era aproape cald prin
comparaţie cu atmosfera de afară, era îmbietor, iar
strălucirea magică a stalactitelor şi a pereţilor de rocă
crea o atmosferă de basm, amplificată de sunetul discret
al unui mic izvor de apă cristalină. Am urmat cu privirea
traseul acelui izvor şi am văzut că el curgea printre
formaţiunile de rocă de pe sol, dispărând sub peretele din
dreapta.
Peştera înainta în munte pe o distanţă relativ mică, nu
mai mult de 10-12 metri, după care se îngusta puţin şi se
curba într-un culoar spre partea stângă, dar de unde mă
aflam eu nu puteam să văd alte detalii. Acel spaţiu
subteran emana o senzaţie de mare puritate şi un anumit
rafinament pe care nu puteam să-l definesc mai bine.
Întreaga fiinţă îmi era cuprinsă de o emoţie delicată şi mă
simţeam ca şi cum aş fi fost ridicat pe o treaptă
superioară a trăirii şi înţelegerii pe care o aveam. Îmi este
relativ greu să descriu senzaţia foarte specială pe care o
resimţeam atunci în profunzimile fiinţei mele, însă cea
mai apropiată comparaţie mi se pare aceea cu senzaţia
unui freamăt continuu, foarte delicat, pe care îl
percepeam pretutindeni în corp.
Repa Sundhi m-a îndemnat să fac câţiva paşi înainte, în
timp ce el, împreună cu yidam-ul şi Elinor au rămas la
intrare. Am mers până în dreptul unei formaţiuni ceva
mai mari din rocă, acoperită de mici cristale de cuarţ care
sclipeau multicolor. Eram emoţionat, nu ştiam la ce să
mă aştept. Clipele acelea mi s-au părut lungi cât orele şi
în mine creştea o nerăbdare de neînţeles. Deodată, pulsul
mi s-a accelerat şi întregul trup mi-a fost cuprins de
căldură. Mintea îmi era atrasă ca într-un vârtej şi tot ceea
ce era în jurul meu parcă se apropiase de mine, rotindu-
se cu mare viteză. Apoi, brusc, atmosfera s-a liniştit, iar
eu m-am simţit ca reîntors dintr-o călătorie lungă, deşi
agitaţia mea nu durase probabil decât câteva secunde.
Eram liniştit, cuprins de o adâncă pace interioară…
Atunci am văzut-o pe Zeiţă. A apărut deodată, din
culoarul peşterii, înaintând cu paşi rari spre mine. Sunt
conştient că nu voi putea nicicând să descriu prin
cuvinte, cu fidelitate, ceea ce am simţit în acele momente
unice. Suntem obişnuiţi să trăim într-o realitate foarte
limitată, care nu ne oferă gama mult mai bogată şi mai
nuanţată de trăiri şi senzaţii din lumile superioare
planului fizic. Mintea omului obişnuit este atât de
contractată la dimensiunile în care el trăieşte şi la
interesele pe care le are, încât atunci când se confruntă
cu o realitate care îi depăşeşte puterea de înţelegere are
tendinţa să se blocheze şi chiar să refuze ceea ce percepe.
Din fericire, eu trecusem prin aceste etape în unele
conjuncturi anterioare, astfel că aveam o anumită
experienţă. Dar în cazul de faţă situaţia era diferită.
Pentru prima dată în viaţa mea îmi era dat să întâlnesc o
fiinţă care în mod evident provenea dintr-o altă lume,
despre care nu aveam nici cea mai vagă idee. Cu toate
acestea, am ştiut imediat că este o zeitate foarte elevată;
nu aş putea să explic prea bine cum am ştiut. Probabil că
aspectul ei neobişnuit, corelat cu emoţia foarte intensă pe
care am simţit-o atunci când i-am văzut chipul, s-au
combinat cu unele cunoştinţe pe care le aveam despre
panteonul zeităţilor orientale, cu reprezentările lor
iconografice şi, în acest fel, subconştientul meu a fuzionat
toate acele informaţii într-o concluzie definitivă şi foarte
clară. Sau poate a fost o transmisie telepatică foarte
puternică, ce a determinat o profundă convingere în
propria mea fiinţă. Indiferent de cauză, ştiam că mă aflam
în faţa unei Zeiţe.
Am privit înmărmurit cum se apropia tot mai mult de
mine. Senzaţia pe care o aveam atunci era că venea încet,
parcă adusă de valuri, deşi vedeam prea bine cum păşea
pe sol. Cu cât se apropia mai mult, cu atât simţeam o mai
mare presiune asupra trupului, care aproape mă
împingea înapoi. Inima îmi bătea nebuneşte şi simţeam
cum sângele îmi alerga prin trup, simţeam cum totul în
jur parcă se dilată şi devine mai luminos, mai clar.
Aspectul Zeiţei era tulburător… Nimeni nu ar fi putut
rămâne indiferent la înfăţişarea ei uluitoare şi nu ar fi
rezistat privirii ei intense. Era foarte înaltă pentru o
femeie; cred că trupul ei măsura aproape doi metri
înălţime, dar armonia lui era desăvârşită. Niciodată nu
mai văzusem ceva atât de încântător, care să-mi creeze
senzaţia certă a perfecţiunii formei. Chiar şi acum când
scriu toate acestea, imaginea Zeiţei îmi este atât de vie m
minte, încât doar proiectându-mă mental în acele
momente extraordinare pe care le-am trăit, văd totul până
în cele mai mici detalii, exact aşa cum am perceput şi cum
am trăit atunci.
Înălţimea ei impunătoare era dublată de o radiaţie
extraordinară, pe care o emana aproape într-un mod
vizibil. Observasem ceva asemănător la yidam, atunci
când am văzut aerul „vibrând” în jurul trupului său.
Acum însă acea misterioasă radiaţie emana parcă din
trupul Zeiţei ca nişte raze, deşi acestea nu erau raze de
lumină. Era mai mult o vibraţie subtilă, ascunsă, dar
tocmai datorită profunzimii ei devenea mult mai
penetrantă. Probabil că acea fenomenală forţă şi energie
pe care o degaja în jur îmi crea senzaţia de „presiune” şi
de „împingere” spre înapoi.
Ajunsese în faţa mea, la mai puţin de un metru şi
jumătate. Eram copleşit. Am ridicat ochii şi i-am privit
chipul, dar în acelaşi moment am ştiut că nu voi rezista.
Frumuseţea ei uluitoare, nepământeană, mi-a blocat
respiraţia. Ochii aceia incredibili mă fixau cu o privire ce
îmi străpungea sufletul şi inima, până în cele mai
profunde ascunzişuri. Nu am crezut niciodată că
frumuseţea formei poate să producă un asemenea impact
asupra conştiinţei omului. Înţelegeam foarte bine că era o
combinaţie între radiaţia aurică a Zeiţei şi forma corpului
şi a figurii ei, care întruchipau perfecţiunea. Cu toate
acestea, impresia creată de frumuseţea şi puritatea ei
neasemuită mi-a tăiat efectiv respiraţia. M-am sprijinit
involuntar cu mâna stângă de roca de lângă mine şi abia
îmi puteam stăpâni tremuratul corpului. Respiram cu
greutate şi aproape că nu puteam să-mi deschid ochii;
chiar dacă nu era o lumină care să mă orbească, totuşi
atunci când îi priveam chipul, suflul mi se oprea iar eu
simţeam că-mi pierd cunoştinţa. De aceea, închisesem
ochii pe jumătate, privind-o doar de la brâu în jos.
Ştiu cu certitudine că o astfel de experienţă unică trebuie
trăită pentru a o înţelege pe deplin şi pentru a-i percepe
toate nuanţele. Descrierile îmi par sărace, nesemnificative
prin raport la formidabila amprentă emoţională pe care
am trăit-o atunci. Impactul vizual şi cel energetic subtil
cu acea fiinţă nepământeană s-au dovedit a fi cu mult mai
puternice decât forţa raţiunii mele. Nu îmi mai puneam
problema dacă ceea ce vedeam era real sau nu, dacă
visam sau aveam o experienţă adevărată, dacă ceea ce
percepeam atunci se încadra sau nu în marjele
cunoaşterii ştiinţifice actuale. Prezenţa Zeiţei era atât de
vie şi copleşitoare, încât orice divagaţii sau gânduri
secundare pur şi simplu nu mai aveau loc în minte.
Întreaga mea fiinţă se umpluse până la refuz de acea
impresie fără egal, a unei indescriptibile frumuseţi din
altă lume.
Ştiu că descrierea mea nu poate să surprindă nici măcar
în parte percepţiile pe care le-am trăit atunci şi că
eforturile mele în această direcţie nu vor fi niciodată
suficiente. Cu toate acestea voi încerca să surprind unele
trăsături generale, care ar putea oferi o idee aproximativă
despre uluitoarea înfăţişare a Zeiţei.
Nu se asemăna cu nici una dintre rasele umane
cunoscute. Pielea ei era de culoare albastră, având chiar
tente de albastru închis; era foarte netedă şi strălucea
sublim în reflexele luminii şi ale cristalelor din peşteră.
Aceasta era caracteristica principală a trupului ei, care
crea încă de la început o impresie şocantă asupra minţii.
Totuşi, dacă misterul care se degaja din făptura Zeiţei s-
ar fi limitat doar la atât, cred că aş fi putut să fac faţă
destul de bine întâlnirii. Dar aspectul complet neobişnuit
al pielii era extraordinar amplificat de trăsăturile uluitor
de frumoase ale chipului şi mai ales de ochii ei divini,
celeşti. Aceştia puteau foarte bine să fie asemănaţi cu
două flăcări intense care supun totul în calea lor. Ceea ce
la noi este partea albă a globilor oculari, la Zeiţă avea
culoarea galben strălucitor, aproape scânteind, iar irisul
ei era verde închis. Această combinaţie uluitoare de culori
crea o impresie hipnotică formidabilă. Strălucirea ochilor
era amplificată de albastrul pielii, dar în acelaşi timp
întregul chip al Zeiţei era parcă luminat de radiaţia lor
tainică, sclipitoare. Impresia pe care o degajau ochii ei era
atât de şocantă, încât în primele momente senzaţia creată
era una de frică paralizantă la nivelul întregului corp.
Abia mai apoi, păstrând un dram de luciditate, am putut
să realizez compasiunea şi bunătatea pe care privirea ei o
exprima, de fapt, în profunzime. Pentru câteva momente,
orbirea mea iniţială nu mi-a permis să mai judec în mod
natural şi firesc, atrăgându-mă spre sentimentele
limitatoare de frică şi de autoconservare.
Şi de această dată am fost ajutat să depăşesc acel
moment dificil, pentru a avea o percepţie corectă asupra
situaţiei. Incapabil să fac vreo mişcare, aproape
sufocându-mă datorită impactului pe care îl avea
frumuseţea Zeiţei asupra mea, mă sprijineam lipsit de
forţă de piatra masivă de lângă mine. Atunci ea s-a
apropiat şi mai mult de mine. Ca într-un film derulat cu
încetinitorul am perceput detalii care s-au impregnat cu
o mare forţă în subconştientul meu. Toate simţurile îmi
erau acutizate, iar curgerea timpului parcă încetinise.
Aveam impresia că trăiesc într-o altă lume, dar cu toate
acestea eram foarte lucid.
I-am simţit atunci căldura corpului, care m-a învăluit şi
mi-a creat poate cea mai plăcută senzaţie de bine pe care
am avut-o vreodată; era ca o boare delicată ce parcă
„pătrundea” în mine, anihilând contracţiile psiho-mentale
pe care le manifestam în mod involuntar. O dată cu
aceasta am perceput mirosul pe care îl degaja trupul
Zeiţei; dacă în prezenţa yidam-ului am fost foarte plăcut
surprins de mirosul sacru pe care el îl răspândea, în
prezenţa Zeiţei am rămas şocat de incredibilele nuanţe ale
parfumului ei şi de puritatea extraordinară pe care acesta
o avea. Mii de flori parcă erau adunate în acelaşi loc, dar
totuşi era mai mult decât atât; era mirosul unui spaţiu
sacru, al unor taine care nu pot fi spuse, al unei realităţi
cu mult dincolo de lumea noastră, ce nu poate fi descrisă,
într-un fel, era un miros „intuitiv”, dar el nu rămânea
acelaşi mai mult timp, ci devenea mereu un altul: fie
precum un parfum sublim, bine definit, fie ca o
combinaţie de nuanţe olfactive. Această percepţie mi-a
răvăşit complet şi ceea ce mai rămăsese neatins în fiinţa
mea. N-aş putea să explic de ce s-a petrecut aşa, dar am
simţit că m-am abandonat atunci în totalitate Zeiţei, într-
un impuls năvalnic de iubire necondiţionată şi de adorare
frenetică. Mirosul divin al trupului ei care era foarte
aproape de mine mi-a răscolit un bagaj neaşteptat de
amintiri ancestrale, crâmpeie de senzaţii nedefinite,
imagini stranii pe care nu le identificam în viaţa mea… A
fost ca o explozie de sentimente şi de percepţii foarte
profunde, care simţeam că mă apropie în mod tainic şi
ameţitor de acea fiinţă divină.
Mi-am ridicat din nou ochii şi i-am privit chipul de o
frumuseţe răpitoare. Pentru a avea un corespondent în
lumea noastră, aş spune că trăsăturile lui erau o
combinaţie între cele ale rasei europene şi cele ale rasei
asiatice, dar în plus exista ceva greu definibil, care nu era
pământesc. Chipul Zeiţei radia o nobleţe fără seamăn, un
aer princiar, dar nu în sensul aroganţei şi al orgoliului, ci
în cel al înţelepciunii şi al fermităţii. Proporţiile între nas
şi gură erau perfecte, iar buzele ei roşii emanau o
senzualitate aproape tangibilă. Surâsul ei fin şi delicat
lăsa să se întrevadă albeaţa unei danturi perfecte şi îi
scoteau în evidenţă pomeţii uşor proeminenţi. Ochii
superbi erau mari şi foarte alungiţi, iar sprâncenele
negre, puţin arcuite le conturau şi mai bine forma
perfectă. Părul negru şi lung îi cădea drept aproape până
la jumătatea spatelui, lucind feeric în lumina albastră din
peşteră. Fruntea îi era liberă, dar în mijlocul ei puteam să
observ o linie verticală de aproximativ cinci centimetri de
culoare violet închis, fosforescentă.
Am remarcat faptul că pielea feţei avea o tentă mai
deschisă de albastru, în timp ce gâtul perfect era aproape
bleumarin. Poate că aceea nu era decât o impresie a mea,
creată de radiaţia luminoasă şi tulburătoare ce era
emanată de ochii ei. Zeiţa purta un voal simplu, semi-
transparent, de culoare verde deschis, care se combina
uluitor cu culoarea pielii şi cu aceea a irişilor ei. Voalul
era prins într-un mod complicat pe umărul ei drept, iar în
zona taliei era legat lejer cu un fir de culoarea aurului.
Materialul în ape din care era confecţionat voalul lăsa să
se întrevadă discret forma superbă a sânilor ei mari şi
pielea strălucitoare a coapselor de culoare albastru
închis.
Zeiţa îşi apropie mâna dreaptă de gâtul meu şi mă atinse
foarte uşor la baza lui. Apoi imediat făcu acelaşi gest în
zona din mijlocul frunţii mele şi apoi pe creştetul capului.
Îi vedeam foarte aproape degetele delicate, cu unghiile de
culoare roşu închis şi braţul întins într-un gest foarte
natural. Brăţările superbe din aur bătut cu rubine se
mişcau încet la încheietura mâinii, producând un clinchet
de cristal. La mijlocul braţului dezgolit ea mai purta o
brăţară aurie, însă aceea era mai lată şi încrustată cu
safire. Gleznele picioarelor erau şi ele împodobite cu
brăţări subţiri din aur, însă acestea nu aveau pietre
preţioase. În schimb, la gât purta un colier de o rară
frumuseţe, alcătuit din smaralde şi perle albe, care
străluceau puternic în contrast cu pielea fină şi albastră.
În momentul în care m-a atins cu degetele, un fulger
interior mi-a străbătut trupul pe coloană. Am crezut că
voi cădea leşinat, dar nu a fost aşa. Eram în acelaşi loc,
în picioare, însă nu-mi mai simţeam corpul. Parcă mă
cuprinsese o amorţeală generală, deşi mintea îmi era
foarte lucidă. Senzaţia pregnantă pe care o resimţeam
atunci era de evadare, de mare libertate; eram mic şi în
acelaşi timp eram foarte mare. După câteva momente,
când mi-a atins fruntea, am simţit un colosal vârtej
interior care m-a cuprins irezistibil şi m-a ridicat tot mai
sus cu o viteză ameţitoare. Am auzit atunci din ce în ce
mai tare o „vibraţie” foarte elevată, care mi-a captat
imediat atenţia. Simţeam acea vibraţie în fiecare atom al
fiinţei mele şi aveam certa impresie că ea reprezintă ceva
fundamental, o bază gigantică de susţinere. Aş fi vrut să
plonjez atunci fără reţinere în acel ocean de sunet care
simţeam că umple totul, însă atunci Zeiţa îmi atinse
creştetul capului. Un tunet formidabil îmi invadă fiinţa, o
dată cu o explozie albă, orbitoare. Nu puteam spune că
sunt nici în aer, nici pe pământ. Nu vedeam decât o
lumină albă strălucind ca o stea deasupra creştetului
meu. Din când în când, din acea stea străfulgerau sclipiri
multicolore de curcubeu care se pierdeau într-un spaţiu
pe care nu-l puteam defini. Treptat, lumina cea albă
începu să se contracte, lăsând loc detaliilor din peşteră.
În câteva secunde am revenit la normal, dar lumina
rămăsese concentrată într-un punct minuscul puţin
deasupra creştetului capului meu; nu o vedeam şi totuşi
ştiam că ea se afla acolo, îi simţeam prezenţa ca o senzaţie
de răcoare extrem de plăcută, care se răspândea în jos,
până în zona gâtului.
Eram foarte aproape de Zeiţă şi o priveam contemplativ,
fiind conştient atunci că prin voinţa ei reuşeam să mă
susţin, fără să-mi pierd cunoştinţa. Acela a fost
momentul în care a început să-mi vorbească. Nu voi uita
niciodată acea voce şi inflexiunile ei extraordinare. Era o
mare diferenţă între vocea yidam-ului şi ceea ce auzeam
atunci. Cum să descriu în mod credibil o voce care, de
fapt, sună ca fiind mai multe, pe tonalităţi diferite, dar
care în acelaşi timp rămâne perfect unitară?! Deşi Zeiţa
era în faţa mea la mai puţin de un metru, vorbindu-mi rar
şi uitându-se în ochii mei, eu îi percepeam vocea ca
venind din depărtare şi din toate direcţiile simultan.
La o analiză rece, aceea nu era o voce umană. Ea ajungea
la urechile mele fiind parcă dublată sau chiar triplată,
însă aceste „suprapuneri” erau foarte puţin decalate şi
aveau tonalităţi diferite, astfel încât efectul în ansamblu
era foarte ciudat şi neobişnuit. La început am avut
reflexul să caut din priviri sursa vocilor pe care le
percepeam că vin din diferite direcţii în jurul meu, dar
curând am realizat că, de fapt, aceea era chiar vocea
Zeiţei. Sunetul ei era cald, cu multe inflexiuni, însă am
remarcat o anumită stridenţă, precum aceea a unei corzi
de chitară care este suprasolicitată.
Deşi cuvintele pe care le rostea erau într-o limbă
necunoscută mie, totuşi în mod curios eu le înţelegeam
perfect sensul. Fără a fi prea puternică, vocea Zeiţei era
penetrantă şi îmi focaliza instantaneu atenţia asupra ei.
Îi urmăream fascinat mişcările buzelor, îi simţeam cu
toată fiinţa mea radiaţia formidabilă ce emana din trupul
ei, îi vedeam pieptul mişcându-se ritmic dar foarte încet,
abia perceptibil, în ritmul respiraţiei şi în acelaşi timp
mintea mea înregistra cu fidelitate toate cuvintele pe care
le rostea Zeiţa. Îmi spunea despre faptul că venirea mea
acolo are un sens bine definit şi că lucrurile sunt corelate
într-un lanţ foarte complicat de cauzalităţi anterioare. Mi-
a explicat că, pentru a fi capabil să rezist în prezenţa ei şi
să-i aud vocea a fost necesar un gen de „salt” al nivelului
meu de conştiinţă şi energie, pe care ea mi l-a indus
atingându-mă cu mâna.
― Experienţa pe care tocmai ai trăit-o este o pregătire
pentru o iniţiere specială pe care o vei primi în curând.
Peste puţin timp ne vom întâlni din nou şi atunci vei
cunoaşte alte fiinţe deosebite care au fost iniţiate dar,
spre deosebire de tine, ele au trăit experienţa respectivă
în timpul visului. Nu toţi oamenii se confruntă cu acelaşi
tip de experienţă, pentru că aceasta depinde de structura
lăuntrică a fiecăruia şi de aceea ei au primit diferite tipuri
de iniţieri în timpul visului. Cu toate acestea, există un
numitor comun care vă leagă şi vă aduce împreună. În
ţara ta se află mai multe grupuri de persoane care sunt
pregătite şi ajutate să evolueze în acest mod; trebuie să
ştii că metoda este aplicată şi în cazul unor fiinţe umane
din alte zone ale lumii.
Trupul şi chipul Zeiţei exercitau asupra mea o atracţie
fascinantă. Aproape că eram în transă privindu-i
frumuseţea perfectă şi ascultându-i cuvintele ca din altă
lume. Am întrebat-o pe un ton scăzut, cu o emoţie
profundă:
― Care este în realitate scopul acestor pregătiri speciale?
Lucrurile mi se par complexe, iar eforturile susţinute. Ce
se petrece aici? Ce se planifică în secret?
Am observat atunci că linia verticală de culoare violet din
mijlocul frunţii ei şi-a intensificat strălucirea. Vocea Zeiţei
mă învălui din toate direcţiile:
― Când timpul soseşte, cauzele care au fost demult sădite
încep să dea roade. Totuşi, aceasta ţine în primul rând de
voinţa oamenilor. Niciodată nu există doar o singură
posibilitate, dar în cazul evenimentelor putem vorbi
despre direcţii majore de probabilitate. Adevărata luptă se
dă pentru a înclina balanţa celei mai mari probabilităţi
într-un sens sau altul.
Zeiţa îşi îndreptă privirea către cei trei, care rămăseseră
în spatele meu, în dreptul nişei din peretele de stâncă. Ea
a schimbat atunci câteva fraze cu Repa Sundhi într-o
limbă pe care nu am înţeles-o, dar despre care bănuiam
că era limba tibetană. Imediat după aceea ei părăsiră
peştera, lăsându-mă singur în prezenţa acelei fiinţe
celeste. Gândurile îmi erau ca amorţite şi nu doream
decât să o privesc şi să-i ador frumuseţea divină şi graţia
ei maiestuoasă. Îmi simţeam inima plină de un tumult pe
care nu-l mai puteam stăpâni; lacrimile mi-au invadat
ochii, şiroindu-mi pe obraji. Am căutat totuşi să rămân în
picioare, deşi acestea îmi tremurau, iar mâinile nu mai
aveau forţă.
Atunci am observat cum ochii Zeiţei au devenit mai
strălucitori; aerul din jurul ei s-a făcut luminos, pulsând
raze aurii, precum nişte străfulgerări de mare intensitate.
S-a îndepărtat de mine, făcându-mi un semn discret să o
urmez. La câţiva metri de capătul peşterii, în partea
stângă a culoarului, am observat o zonă care parcă era
decupată în piatra stâncii. Semăna cu o treaptă uriaşă ori
cu un postament înalt de aproximativ un metru şi
jumătate. Adâncimea lui în piatră nu depăşea însă o
treime din înălţime.
Zeiţa s-a oprit lângă acel loc şi m-a îndemnat să vin mai
aproape. Pe porţiunea plată de piatră era aşezată o cutie
sculptată dintr-un lemn închis la culoare, de esenţă
nobilă. La semnul ei am ridicat capacul cutiei şi am văzut
înăuntru un pergament de culoare galben-maronie, făcut
sul. Am luat pergamentul şi l-am desfăşurat pe o porţiune
mică; era acoperit cu semne scrise cu o cerneală a cărei
culoare devenise un fel de gri amestecat cu verde.
Probabil că la început culoarea ei a fost neagră dar, o dată
cu trecerea timpului, contrastul s-a diminuat. Am
observat că sulul era foarte vechi şi chiar dacă părea că
fusese păstrat în condiţii bune, totuşi în unele locuri
textul era destul de greu vizibil, datorită numeroaselor
crăpături ale pielii din care era alcătuit pergamentul.
Caracterele scrise se asemănau cu cele ale limbii
sanscrite, însă înclinam mai curând să cred că era un text
scris în limba tibetană.
Am privit-o întrebător pe Zeiţă.
― Este unul dintre pergamentele care au fost ascunse în
diverse locuri din Tibet cu mult timp în urmă. Fiecare
dintre acestea are importanţa şi destinul său. Cel pe care
îl ţii acum în mână are o valoare esenţială, nu doar prin
conţinutul textului, ci şi prin faptul că a fost găsit; chiar
dacă ţi se pare puţin, să ştii totuşi că el va declanşa o
serie de acţiuni şi evenimente cu un impact foarte
profund asupra omenirii.
Mă simţeam transportat într-o realitate de basm. Cu toate
acestea, nu puteam să neg ceea ce vedeam şi simţeam.
Am întrebat care era provenienţa pergamentului.
― Acesta şi celelalte despre care ţi-am vorbit conţin texte
şi informaţii iniţiatice importante, care au fost revelate de
înţeleptul Divin Suveran al Celor Trei Lumi, marele Guru
Rimpoche.
Vocea Zeiţei căpătă atunci o vibraţie şi mai profundă, care
îmi umplu inima de un sfâşietor sentiment de iubire.
― În compasiunea lui nesfârşită pentru toate fiinţele
umane ignorante, Maestrul divin a expus unele învăţături
fundamentale care au fost transcrise de cei mai
importanţi discipoli ai săi şi apoi au fost ascunse în
anumite locuri din Tibet. Pergamentul la care te uiţi a fost
scris chiar de una dintre cele mai apropiate discipole ale
Gurului Rimpoche; ea a avut rolul principal în acţiunea
de sintetizare a învăţăturilor marelui îndrumător
spiritual, pe care le-a grupat în categorii, le-a transcris şi
apoi a ascuns sulurile cu texte în locuri secrete.
―De ce le-a ascuns? De ce a procedat în acest fel? am
întrebat eu mirat.
Ochii divini ai Zeiţei mă fixau ca două flăcări eterne.
― Omenirea trece periodic prin anumite faze ale condiţiei
ei spirituale, mi-a spus ea atunci. Perioada prezentă este
cea mai sumbră şi decadentă dintre toate. Acele
învăţături trebuia să fie transmise mai departe pentru a
amorsa o nouă cunoaştere spirituală a omului. Perioada
în care au fost revelate de marele învăţător spiritual al
Tibetului era foarte tulbure şi oricum ele nu ar fi reuşit să
provoace un impact semnificativ decât într-o arie
restrânsă. Menirea lor a fost propulsată peste un mare
arc în timp, în condiţiile prezente care fac posibilă
comunicarea liberă şi uşoară între oameni. Toate acestea
au fost prevăzute cu exactitate, însă pentru ca acţiunea
să fie îndeplinită cu succes, pergamentele trebuia să fie
conservate şi păzite în cele mai bune condiţii, astfel încât
să nu fie furate ori distruse. Guru Rimpoche şi discipola
lui au dat această sarcină unor entităţi subtile care nu
permit nimănui să se apropie de locurile respective, cu
excepţia celui care este menit să le descopere. Yidam-ul
teribil pe care îl cunoşti a avut sarcina de a păzi acest loc
secret şi foarte greu accesibil oamenilor, care, în plus, este
şi o poartă de trecere către un alt tărâm.
În mintea mea conexiunile se realizau cu viteza fulgerului,
dar inima îmi fremăta de emoţia pe care mi-o provocau
cuvintele Zeiţei, deoarece într-un mod foarte special
acestea declanşau atunci în mine stări şi imagini din acele
timpuri de demult, chiar şi ale fiinţelor care au acţionat
atunci. Nu vedeam propriu-zis toate acele evenimente,
dar totuşi percepeam cumva unele dintre clişee în minte,
le ştiam chiar atunci când îmi erau relatate de Zeiţă şi
aceasta mă umplea de o uimire şi o bucurie neasemuite.
Fără îndoială, eram convins că această capacitate îmi era
atunci „imprimată” de Zeiţă pentru a putea să mă conving
mai bine de ceea ce auzeam şi atunci am simţit din nou
un val de adâncă recunoştinţă şi iubire pe care i le
dăruiam din toată inima.
Privindu-mă cum eram asaltat de noi şi noi emoţii
frenetice, ea a schiţat un zâmbet răpitor şi îmi spuse:
― În timpurile care vor urma te vei izbi de opacitatea şi de
frica oamenilor de a cunoaşte şi de a pătrunde pe calea
spiritualităţii, însă aceste probleme nu trebuie să
constituie obstacole sau bariere în calea misiunii pe care
tu o ai. Învăţăturile din acest text şi altele încă, la care vei
avea acces mai târziu, trebuie răspândite cu înţelepciune
către cei dornici să le primească şi să le aplice în propria
lor viaţă. Mulţi sunt leneşi, iar lenea lor este chiar cronică.
Lenea este, de fapt, o „cursă” periculoasă a minţii, care
atunci contractă şi depărtează fiinţa umană de lumea
înconjurătoare. Leneşii sunt neputincioşi, dorind să aibă
totul, dar neavând totuşi nimic. Dacă sunt îndemnaţi să
acţioneze, ei se supără, pentru că se simt încorsetaţi în
propria lor lene precum un animal în cuşcă. Senzaţia lor
generală este că nu sunt capabili să facă nimic şi că astfel
nu sunt interesaţi de ceea ce există în afara lor. Sunt
prizonierii propriei lor minţi, care la orice intervenţie din
exterior le dictează răspunsul: „Nu pot. Nu vreau. Nu am
timp. Nu mă interesează”.
Orientează-te mereu către cei care au spiritul viu. Se
poate ca şi aceştia să aibă la început o pojghiţă de lene şi
de inerţie, dar ea va ceda curând în faţa asaltului inimii
subtile, care în cazul lor este trezită.
―Dar ceilalţi? am întrebat. Ceilalţi de ce nu sunt şi ei
capabili de această revenire?
―Nu ai încă idee de forţa extraordinară pe care o dezvoltă
inerţia sau lenea. Este un tip de energie descendentă, care
ţintuieşte fiinţa nu doar fizic, ci mai ales psihic şi mental.
În profunzimile lui, cel leneş este, de fapt, foarte ataşat de
confortul pe care i-l oferă viaţa, de gândurile lui adeseori
fanteziste şi de prejudecăţile la care nu vrea să renunţe.
Nu are capacitatea să realizeze condiţia în care se află şi
îşi imaginează că viaţa lui este foarte bună şi decurge în
mod normal. Mulţi se află în această condiţie deplorabilă.
Vremea lor soseşte atunci când fac eforturi mari pentru a
se ridica din lentoarea în care trăiesc.
Eram parcă „încastrat” în atmosfera magică a peşterii.
Prezenţa Zeiţei atât de aproape de mine, parfumul
îmbătător pe care îl răspândea, privirea ei nemuritoare,
toate acestea îmi creau o stare aproape de suspendare a
trupului şi a minţii.
― Sunt multe idei care îmi vin în minte şi multe întrebări
la care nu găsesc răspuns… E o enigmă modul în care te-
am întâlnit… prezenţa ta este copleşitoare…
Vorbele mi se opreau în gât de emoţie şi aproape că nu
puteam să mai gândesc cursiv. Zona capului îmi era
cuprinsă ca de flăcări, iar pieptul îmi vibra de energie.
― E o enigmă pentru tine, a rostit Zeiţa. Mie însă sufletul
tău îmi este ca o carte deschisă. La ce ar folosi dacă ai
cunoaşte acum toate particularităţile situaţiei? Curentul
karmic te-a atras cu putere aici, chiar fără ca tu să-ţi dai
seama de aceasta. Pergamentele care conţin textele
secrete revelate de Guru Rimpoche vor avea un impact
puternic asupra destinului viitor al omenirii. Multe dintre
ele au fost deja descoperite de fiinţe umane care
întruneau anumite condiţii karmice. Reculege-te în
sufletul tău şi înţelege semnificaţia misiunii tale.
Zicând acestea, Zeiţa a străfulgerat, luminând orbitor
întreaga peşteră. Ochii ei luminau ca două raze puternice,
iar slava pe care o emana era neînchipuită. Treptat,
lumina puternică îşi reduse intensitatea, până când am
putut să disting din nou cum mă privea cu o mare iubire
şi bunătate.
―Guru Rimpoche a venit chiar el în această peşteră? am
vrut eu să aflu, pentru a înţelege anumite percepţii pe
care le-am avut cu câteva clipe mai înainte.
―El nu, dar înţeleaptă lui discipolă a intrat aici pentru a
ascunde pergamentul. Aceasta s-a petrecut cu foarte mult
timp în urmă. Prin puterile divine pe care le deţinea, a
modelat peretele de rocă în forma pe care tu o vezi acum
şi a aşezat acolo cutia de lemn. Această peşteră este foarte
specială pentru că ea conduce spre o altă lume. De aceea
şi textul ascuns aici este foarte important. Totuşi, într-o
primă fază doar puţini oameni îi vor înţelege conţinutul.
În el este descrisă natura reală a ataşamentelor care îl
leagă pe om de lume şi sunt menţionate cinci tehnici de
meditaţie foarte eficiente pentru ca el să depăşească acest
obstacol important. În final, cel a cărui compasiune este
infinită a făcut unele profeţii despre marea transformare
prin care urmează să treacă omenirea. În parte, aceste
profeţii se referă şi la ţara ta. Totuşi, ele nu pot fi împlinite
dacă nu va exista o trezire autentică a oamenilor către
spiritualitate.
Lanţurile grele care îi leagă pe aceştia sunt, de fapt,
ataşamentele şi egoismul care este generat de ele. Ura,
mânia şi înţelegerea greşită a situaţiilor şi a realităţii se
adaugă la zestrea negativă a emoţiilor. Cel care le
manifestă şi chiar le cultivă va fi mereu supus suferinţei
şi decepţiei. Pentru un astfel de om este o mare distanţă
până la lumina clară şi pură a esenţei sale divine şi el se
va chinui în ceaţa unor gânduri grosiere, pline de
ataşament faţă de ceea ce vrea să obţină, fără totuşi să
dobândească. O astfel de fiinţă trăieşte în extreme, fiind
continuu azvârlită între intensitatea plăcerii şi a fericirii
şi disperarea unei crunte suferinţe. Ea nu poate să aibă
un prieten sau iubit fără să nu se ataşeze cu putere de el
şi nici nu poate să vadă un duşman fără să devină foarte
furioasă sau chiar să îl urască. Nu uita niciodată că
liniştea profundă a sufletului o vei găsi mereu doar în
echilibrul perfect dintre aceste extreme. Indiferent că este
vorba de bucuria efemeră pe care o conferă situaţiile
plăcute sau de mânia furibundă care e dezlănţuită de
orgoliul rănit, acestea nu sunt decât influenţe iluzorii şi
chiar demoniace care îl abat pe om de la menirea sa în
viaţă.
În faţa acestor iluzii care adeseori sunt instrumentate de
forţele malefice din Creaţie, omul este precum un animal
domestic; el se simte bine şi în siguranţă în curtea
stăpânului său, care îl hrăneşte şi îl îngrijeşte. Aceasta
este situaţia în care omul se ataşează de bucuriile efemere
ale vieţii. Animalul domestic uită însă de fiecare dată că
este doar o problemă de timp până când stăpânul lui îl va
ucide pentru a se hrăni cu el. Aceasta este situaţia în care
omul cade pradă acceselor de furie demenţială şi de ură
crâncenă, care îl fac să decadă şi să ajungă într-o condiţie
deplorabilă.
Ascultam ca vrăjit vorbele Zeiţei. Sonoritatea lor foarte
specială îmi declanşa o stare lăuntrică minunată, care
facilita înţelegerea lor profundă.
―Şi atunci, care este soluţia? am întrebat.
―Urmăreşte echilibrul în tot ceea ce faci, mi-a răspuns
Zeiţa. Rămâi mereu în centru; aceasta îţi va permite să fii
în mijlocul acţiunii şi în acelaşi timp să nu te ataşezi de
ea. Fii ferm şi echilibrat în bunătatea ta faţă de celelalte
fiinţe, fără să vrei să obţii ceva în schimb. Trocul
sentimental este chiar mai rău decât înşelăciunea.
Acestea sunt premizele înţelepciunii.
Aveam senzaţia că mă aflu acolo de zile întregi
desăvârşindu-mi evoluţia spirituală. Emoţia,
frământarea, slăbiciunea şi uluirea fără margini de care
fusesem cuprins până atunci erau treptat înlocuite cu o
senzaţie de minunată forţă şi energie care îmi generau o
stare continuă de fericire lăuntrică. Însă chiar atunci
când realizam aceasta cu o mare încântare, am perceput
intuitiv faptul că întâlnirea mea cu Zeiţa se apropia de
sfârşit.
Am avut tendinţa să mă întristez; nu aş fi vrut să o mai
părăsesc niciodată, nu aş fi vrut să mai revin în lumea
noastră.
Zeiţa a zâmbit fermecător şi mi-a atras atenţia cu un ton
ca de dojană:
― Vezi ce dificil este să te menţii neafectat de supărări şi
chiar de bucurii, oricât ar fi ele de intense? În chiar
momentul în care crezi că ai atins apogeul, descoperi
imediat spectrul nemulţumirii şi al suferinţei. Cel cu
adevărat puternic învaţă să fie dincolo de ambele
manifestări. Într-un fel, eşti ataşat de forma mea fizică şi
de prezenţa mea. Uneori sunt necesari mii de ani pentru
ca aceste urme ale ataşamentului să dispară. Totuşi, spre
încântarea ta, îţi spun că mă vei revedea curând. Foarte
curând.
Inima începu să-mi bată iarăşi cu putere.
― Voi veni din nou aici în peşteră? Mă vei chema din nou?
Dacă e aşa curând, aş vrea să nu mai plec; aş vrea să
rămân aici şi poate Elinor şi Repa Sundhi vor dori şi ei să
împartă acest loc cu mine, am spus eu uitându-mă
rugător la Zeiţa cea sublimă.
Ea mă privi într-un fel care mă făcu să izbucnesc în
lacrimi. Îmi era practic imposibil să rezist influxului
energetic pe care îl determina în mine. Chipul ei, de o
frumuseţe tulburătoare, mă impresiona atât de mult,
încât în unele momente emoţia mea ajungea la paroxism
şi nu eram în stare să mai scot nici un cuvânt. Trupul de
o armonie divină şi gesturile foarte delicate pe care le
făcea năşteau în mine un tremur puternic, mai ales
atunci când ochii ei se aţinteau asupra mea, manifestând
o iubire şi o compasiune fără margini. Aveam atunci
impresia că toate apele universului îşi revărsau misterele
lor ancestrale prin lumina acelor ochi divini.
―Nu este nevoie să rămâi aici, a spus Zeiţa. Mintea şi
imaginaţia ta sunt acum prea surescitate pentru a se
exprima logic şi coerent, adăugă ea zâmbind mai larg. Nu-
i nimic, de îndată ce vei părăsi această peşteră vei reveni
la o stare normală, însă mult evoluată faţă de cea cu care
erai obişnuit înainte.
―Dacă nu te voi întâlni aici, atunci unde te voi revedea?
Era dificil să-mi stăpânesc amarul despărţirii.
― Va fi chiar în ţara ta. Repa Sundhi şi yidam-ul te vor
însoţi acolo. Despre acel loc vorbeşte marele înţelept Guru
Rimpoche în profeţiile sale din textul pe care l-ai găsit aici.
El spune că în aceste vremuri din urmă va fi un tărâm la
vest, cu o mare de apă lângă un triunghi de munţi. În acei
munţi se ascund mari mistere care vor fi descoperite;
Goratri este muntele în al cărui vârf se află un foarte
important focar de impuls energetic. Profeţia divinului
Maestru afirmă că panta fără de întoarcere a
transformărilor pe această planetă va fi marcată de o
descoperire extraordinară care va fi făcută în munţii din
ţara ta. Aceasta tu o cunoşti deja. De acum înainte,
lucrurile sunt strâns înlănţuite şi sunt determinate la un
nivel cauzal foarte profund. Al doilea element important,
generat de primul, este descoperirea acestui pergament
scris şi ducerea lui în lume, unde va fi făcut cunoscut
gradat, în anumite etape. Tu vei avea o contribuţie
însemnata în acest proces, care va declanşa mai apoi o
serie în avalanşă de cauze secundare benefice.
În timp ce rostea aceste ultime cuvinte, Zeiţa începu să se
depărteze, rămânând însă mereu cu faţa către mine.
Aveam aceeaşi nedumerire ca în primele momente în care
am văzut-o: era senzaţia că mai curând plutea şi nu că
păşea, deşi aceasta era o stranie iluzie optică.
Un resort lăuntric mă împinse atunci cu putere şi am
sărit ca un arc. Nu se putea să plece aşa curând, nu mă
putea lăsa singur atât de repede! În câteva secunde ea
dispăru în coridorul din spatele peşterii. Fără să mai ţin
seama de nimic, m-am repezit într-acolo. Coridorul era
destul de îngust şi puternic luminat.
Am pătruns hotărât în el, dar după ce am cotit la stânga
m-am oprit blocat de uimire: după doar 2-3 metri,
coridorul se sfârşea în peretele muntelui, ca şi cum doar
până acolo fusese săpat. Mi-am spus că trebuia să existe
o uşă sau o ieşire secretă şi am început să caut în jur şi
să pipăi febril pereţii de stâncă, în speranţa că voi
descoperi mecanismul secret de deschidere a uşii.
Curând însă am fost nevoit să abandonez acea acţiune,
despre care intuiam prea bine că nu are sorţi de izbândă.
Ştiam că Zeiţa nu are nevoie de uşi secrete sau de
mecanisme ascunse pentru a trece în alte planuri. Totuşi,
dispariţia ei destul de bruscă, aproape ca şi apariţia, mi-
a bulversat fiinţa şi mi-a umplut inima de dorul sfâşietor
al revederii.
Întreaga mea energie s-a condensat atunci într-o dorinţă
vie şi intensă de a o striga să vină înapoi. Am realizat
imediat că acţionam într-un mod copilăresc, dar în acelaşi
timp mi-am dat seama că nu ştiam cum să o chem. Brusc,
disperarea mea ajunse la paroxism; chiar în acel moment
însă i-am auzit în minte vocea binecunoscută, rostind
foarte clar un singur nume: Machandi. Am încremenit; în
următoarea clipă i-am rostit eu însumi numele şi am
constatat cu o mare bucurie că efectul lui era foarte
relaxant şi liniştitor. Totuşi, impresia plecării ei
intempestive era încă foarte vie pentru a fi aşa repede
estompată. Singurul factor pe care îl consideram pozitiv
în acele momente era că, aşa după cum îmi promisese,
aveam să o întâlnesc peste foarte puţin timp. Nerăbdător
să aflu de la Repa Sundhi când va fi această întâlnire, m-
am îndreptat către treapta de piatră din peretele muntelui
şi am luat caseta din lemn care conţinea pergamentul
preţios. Am mai privit o dată peştera în care am trăit poate
cea mai intensă experienţă emoţională a vieţii mele. M-am
gândit atunci că spaţiul ei sacru şi acea lumină feerică de
culoare albastră străjuiau de mii de ani intrarea secretă
spre o altă lume. Totuşi, nu mi-a fost dat atunci să aflu
ce mistere ascundea acea lume şi nici cine erau locuitorii
ei. Eram însă aproape sigur că între misteriosul tărâm şi
marea descoperire din Bucegi exista o legătură destul de
strânsă şi speram ca într-un viitor destul de apropiat să
am ocazia de a afla mai multe detalii pe această temă. De
altfel, Repa Sundhi afirmase că voi avea acces la aceste
secrete, însă peste o anumită perioadă de timp. Acest
gând mi-a creat un sentiment de speranţă şi încredere în
viitor, deoarece îmi imaginam că o voi revedea pe
Machandi şi voi rămâne mereu în preajma ei. În acele
clipe, încă nu îmi dădeam prea bine seama de
semnificaţia reală a evenimentului pe care îl trăisem în
peşteră.
Am strâns cutia la piept mulţumind în gând Zeiţei pentru
bunătatea ei şi am păşit în spaţiul întunecos al nişei din
peretele stâncos al muntelui, pentru a reveni în lumea din
care am plecat.
Capitolul 4

INIŢIEREA SECRETĂ

În faţa peşterii mă aşteptau Repa Sundhi, yidam-ul şi


Elinor. Vântul rece mă izbi frontal, aducându-mă la o
realitate mult mai dură şi mai palpabilă. Umbrele
înserării întunecau şi mai mult norii, iar peisajul stâncos
şi arid contribuia atunci din plin la întristarea mea.
Mergeam înapoi pe acelaşi drum pe care venisem,
cufundat în gânduri şi profund marcat de întâlnirea cu
Machandi. Cei trei erau şi ei tăcuţi şi reculeşi,
respectându-mi starea pe care o simţeam atunci.
Mi-am dat însă curând seama că nu procedam corect.
Experienţa pe care tocmai o trăisem trebuia să fie un
motiv de bucurie şi exuberanţă şi nu unul de tristeţe şi
îngândurare. Despărţirea de Zeiţă era previzibilă, iar eu
trebuia să revin în lumea în care aveam un rost şi o
menire, pentru a pune în practică învăţăturile pe care le
aflasem şi pentru a îndeplini misiunea secretă care mi se
trasase. De fapt, atunci realizam că indiciile în această
direcţie erau foarte vagi. Aveam pergamentul, deţineam
anumite informaţii şi cunoştinţe ezoterice, dar totuşi nu
se stabilise nici un plan, nici o direcţie precisă de acţiune.
Am înţeles că în astfel de cazuri nu se pune problema la
fel ca într-o companie, unde se trasează anumite căi şi
repere clare pentru a ajunge la performanţă. Dacă ar fi
aşa, situaţiile de viaţă s-ar derula într-un gen de
automatism, ceea ce ar face până la urmă ca „jocul” să
devină previzibil. Aveam doar ideea şi anumite
„instrumente” ajutătoare; restul trebuia să-l concep
singur, să mă adaptez, să caut posibilităţi eficiente prin
care adevărul şi spiritualitatea să ajungă la cei care vor
să le primească.
Oamenii sunt diferiţi, se comportă şi înţeleg diferit pentru
că şi personalitatea şi nivelul lor de conştiinţă sunt
diferite. A le face cunoscute anumite aspecte ezoterice
fundamentale care ar putea să le transforme în mod
radical viaţa şi capacităţile este un proces foarte dinamic,
care nu se bazează pe o singură soluţie. Eram conştient
că, pentru a reuşi să împărtăşesc altora cât mai bine şi
convingător o nouă viziune asupra vieţii, trebuia mai întâi
ca eu însumi să înţeleg în profunzime acele lucruri. Din
fericire, destinul mi-a facilitat cunoaşterea unor fiinţe
excepţionale, care m-au ghidat şi continuă să mă
îndrume cu multă competenţă în tainele spiritualităţii.
Am observat că Repa Sundhi mergea alături de mine fără
să intervină în gândurile mele. Totuşi, simţeam prezenţa
lui ca o invitaţie tăcută de a-mi lămuri ceea ce nu
pricepeam.
― Ştii, sunt unele necunoscute legate de Machandi pe
care aş vrea să le aflu… Prezenţa ei m-a copleşit şi trebuie
să-ţi spun că întreaga mea fiinţă îmi este plină de
imaginea şi amintirea ei, m-am destăinuit eu lui Repa
Sundhi.
Lama a zâmbit discret, dar nu a rostit nici un cuvânt,
continuând să păşească alături de mine. Căutam să-mi
găsesc cele mai bune cuvinte care să exprime ceea ce
simţeam.
― La început şocul m-a dezorientat, dar mai apoi m-am
recules într-o oarecare măsură. Simţeam că ea mă ajută
să realizez aceasta… dar mă întreb dacă efectul apariţiei
ei s-a datorat doar formei ei divine, am adăugat eu mai
mult pentru mine.
Vocea lui Repa Sundhi m-a scos ca dintr-un somn adânc:
― Fireşte că în primul rând aceasta te-a impresionat cel
mai mult, dar senzaţiile de natură energetică pe care le-
ai simţit se datorează formidabilei influenţe aurice pe care
ea o manifestă. Efectele acesteia le vei resimţi încă mult
timp de acum înainte.
― Totuşi, cine este ea? Atunci când era lângă mine
puteam să receptez cu fidelitate tot ceea ce-mi spunea şi
să-i admir splendoarea neînchipuită, dar dacă voiam să o
întreb ceva anume, aproape că nu eram capabil să-mi
adun gândurile şi să mă focalizez asupra lor.
Lama îmi lămuri imediat dilema.
― În acele momente erai prea bulversat pentru a mai
putea realiza o linie coerentă a gândirii. Diferenţa faţă de
nivelul de conştiinţă al Zeiţei este încă foarte mare şi deşi
ea te-a ajutat să depăşeşti unele obstacole, totuşi
impactul asupra minţii şi percepţiilor tale se pare că a fost
năucitor. Desigur, Machandi ar fi putut să provoace
temporar în tine un salt spectaculos al conştiinţei, care
să te aducă mult mai aproape de propriul ei nivel, dar
atunci exista pericolul producerii unor „scurtcircuite” în
mintea ta. Într-un astfel de caz ar fi putut apărea efecte
secundare neplăcute şi chiar probleme de ordin fizic,
deoarece structura ta organică nu este încă pe deplin
pregătită să suporte o manifestare energetică foarte
puternică. De aceea Machandi te-a adus doar la limita de
sus pe care o poţi suporta tu în acest moment.
―Este o zeiţă? am întrebat. Cine este ea? Chiar şi acum,
după ce am trecut printr- o experienţă de neuitat, îmi vine
totuşi greu să cred aceasta.
―Este normal; prejudecata mentală e încă foarte
puternică, dar peste puţin timp vei considera altfel
lucrurile. Da, este o zeiţă foarte puternică, dar să ştii că
şi ea a parcurs drumul ascendent al evoluţiei. O mare
transformare în cazul ei a survenit acum câteva sute de
ani. Înainte de aceasta a fost o entitate celestă feminină,
o dakini, care a însoţit-o pe una dintre discipolele
importante ale înţeleptului Padmashambhava din Tibet.
― Încă nu cunosc istoria Tibetului, dar mă simt foarte
atras de relatările despre marii maeştri de aici, am spus
eu cu multă pasiune. Machandi mi-a vorbit de marele
Guru Rimpoche, ale cărui învăţături se găsesc în acest
text pe care îl am cu mine.
Repa Sundhi a zâmbit înţelegător.
― Este unul şi acelaşi cu Padmashambhava. Acest nume
este însă mai cunoscut în Occident, dar există multe
altele în textele tradiţionale tibetane cu care el a fost slăvit
de-a lungul timpului. A fost o fiinţă desăvârşită spiritual,
care a reformat din temelii religia Tibetului. Aceasta s-a
petrecut acum mai bine de 1200 de ani. Pergamentul a
fost ascuns în peşteră de una dintre discipolele lui
principale, care se numea Tsogyelma sau Yeshe Tsogyel.
L-am întrerupt brusc pe Repa Sundhi pentru a-l întreba
dacă ea este cea pe care a însoţit-o Machandi, ceea ce ar
explica prezenţa ei în peşteră şi legătura cu pergamentul
care a fost ascuns acolo.
― Nu, Zeiţa a fost în preajma altei discipole foarte
importante a marelui înţelept, care se numea Tashi
Kyidren. Deşi era prinţesă, aceasta şi-a dedicat întreaga
viaţă spiritualităţii. În realitate, Tashi Kyidren a fost
încarnarea unei dakini, iar Machandi a însoţit-o
pretutindeni.
Însă activitatea Zeiţei pe care ai întâlnit-o este mult mai
veche, în timpuri despre care istoricii nu au acum nici o
idee clară. Ea a fost însoţitoarea lui Rama şi a
preafrumoasei lui soţii, Sita, după ce aceştia au plecat în
pădurile din munţi. Sunt timpuri atât de vechi, încât
oamenii privesc aceste relatări ca pe nişte legende. Au
trecut mai mult de 9000 de ani de atunci şi este firesc că
au intervenit erori majore de interpretare a realităţii din
acele vremuri, care s-au transmis de-a lungul mileniilor
şi civilizaţiilor până în timpurile noastre.
Aşa-zisa legendă dintre Rama şi Sita pe care occidentalii
o cunosc din epopeea hindusă Ramayana este, de fapt,
cât se poate de reală. Pot să spun chiar că anumite
evenimente şi fapte cu care ne-am confruntat noi au
directă legătură cu acele timpuri. Machandi, care pe
atunci trăia chiar în proiecţia ei fizică, în planul terestru,
ca o dakini foarte tânără şi devotată acelui cuplu divin
extraordinar, ar putea să-ţi dea unele detalii foarte
importante. Aceasta depinde doar de tine, pentru că
implică să progresezi spiritual suficient de mult încât să
ajungi să fii aproape de Zeiţă. Iar când vei dobândi acest
nivel, nu va mai fi nevoie să-ţi relateze ea nimic, deoarece
vei fi tu însuţi capabil să vezi şi chiar să „trăieşti” acele
timpuri în cel mai real mod cu putinţă.
Gândul că în felul acela aş fi putut să rămân mai mereu
lângă Machandi, îmi dădea aripi.
― Problema principală este că în decursul vremii s-a creat
impresia că Rama şi Sita au plecat din India de astăzi
către vest, când în realitate Rama a domnit pe teritoriul
actual al ţării tale, a continuat lama să-mi explice. O
informaţie mult mai precisă pe care ţi-o ofer este aceea că
reşedinţa lui regală a fost în zona judeţului Sălaj, iar
retragerea lui pentru mai mulţi ani, împreună cu Sita, în
pădurile munţilor s-a făcut exact în valea din Munţii
Apuseni prin care am trecut noi ieri. Nu sunt mari
deosebiri faţă de peisajul de atunci, doar că vegetaţia era
mult mai înaltă. Acelea erau timpuri în care unele zeităţi
din planurile cereşti se materializau în planul fizic şi
obişnuiau să trăiască mai mulţi ani printre oameni.
Văzând uimirea mea fără margini care îmi era întipărită
pe chip, Repa Sundhi a continuat să-mi relateze şi alte
aspecte extraordinare despre acele timpuri îndepărtate.
― Nivelul de conştiinţă al populaţiei care se afla atunci în
zona carpatică era foarte elevat; oamenii erau puţini şi se
stabileau mai ales în zona văilor şi a crestelor muntoase.
Viaţa lor era profund meditativă şi pe atunci aveau loc
multe evenimente care astăzi ar fi catalogate drept
uluitoare miracole divine. Trebuie să ştii, de asemenea, că
impregnarea subtilă din acele timpuri a fost atât de
puternică, încât nu a dispărut în totalitate nici chiar
astăzi, după mai bine de 9000 de ani. Ea a amorsat atunci
o matrice energetică fundamentală ce se va actualiza din
nou în viitorul apropiat ca urmare a unor legi de
ciclicitate.
Desigur, ar fi încă multe de spus despre acea epocă
îndepărtată, chiar dacă oamenii de ştiinţă afirmă că este
doar rodul unei fantezii debordante. Există totuşi dovezi
marcante pe care unii istorici le deţin, precum şi studii
remarcabile ce atestă realităţile despre care îţi vorbesc.
Din păcate, sunt şi mai mulţi cercetători care doresc ca
ideea şi concepţia actuală despre felul în care a evoluat
istoria umanităţii să nu fie modificată. Pentru ei, aceasta
ar fi sinonim cu un dezastru, atât financiar cât şi geo-
politic. Este însă de mirare că, după câte ştiu, o luptă
destul de înverşunată împotriva acestor realităţi este
purtată chiar de către unii istorici şi academicieni din ţara
voastră. Totuşi, lucrurile se vor corela de aşa manieră,
încât adevărul să iasă curând la iveală.
După o scurtă pauză, Repa Sundhi a continuat:
― Istoria lui Rama şi a lui Sita este însă mai complicată
decât a fost descrisă în Ramayana, deşi acolo esenţa
mesajului s-a păstrat nealterată. De pildă, intervenţia şi
luptele de culise ale unor civilizaţii avansate care existau
în acele timpuri, precum şi tehnologia inimaginabilă pe
care acestea o dezvoltaseră au fost descrise doar sumar şi
de multe ori în mod alegoric. În plus, prezenţa lui
Machandi lângă Rama, după răpirea lui Sita de către
Ravana, a fost voit eliminată din povestire, pentru a nu
crea confuzii despre castitatea cuplului divin. Machandi
a avut atunci o contribuţie majoră la victoria finală a lui
Rama şi tot ea este cea care a salvat-o pe Sita dintr-o
situaţie dificilă în ultima fază a războiului, care a implicat
şi trei deflagraţii atomice. Însă toate acestea sunt doar
poveşti în viziunea ştiinţei moderne. Nu trebuie să ţinem
cont prea mult de părerea ei asupra unor astfel de
subiecte, întrucât ignoranţa şi interesele cercetătorilor
moderni conduc spre alte direcţii, în loc să conducă spre
adevăr.
În zona din Munţii Apuseni în care s-a efectuat translaţia
a fost creată încă din acele timpuri o falie spaţio-
temporală pe care Rama o folosea adeseori pentru a se
proiecta în diferite puncte de pe glob. A fost nevoie doar
să reactivez acel nivel energetic pentru ca efectul să apară
din nou şi astfel să poţi să o întâlneşti pe Zeiţă. Cumulând
o imensă experienţă în manifestare, Machandi a evoluat
mereu şi în prezent guvernează o mare parte a galaxiei
noastre, ocupând un loc superior în ierarhia entităţilor
celeste. Ştiu că acest lucru este aproape inconceptibil
pentru tine în momentul de faţă, însă după ce te vei
familiariza cu particularităţile lumilor subtile vei înţelege
mult mai uşor lucrurile din această perspectivă.
Eram extaziat de misterele pe care lama mi le dezvăluia şi
aproape că nu mai simţeam răceala vântului.
― Cum este posibil totuşi ca ea să cunoască tot ceea ce se
petrece într-un volum gigantic de spaţiu şi de timp? am
întrebat, covârşit la gândul amplorii unei astfel de
posibilităţi.
Repa Sundhi mi-a explicat cu răbdare:
― Tu vrei să înţelegi acest aspect rămânând la acelaşi
nivel de logică şi de percepţie pe care îl ai în prezent.
Conştiinţa este însă multidimensională şi ea evoluează în
timp. Omul obişnuit îşi percepe viaţa pe segmente:
familie, serviciu, afaceri, distracţie şi încă multe altele.
Atunci când vrea un anumit lucru, el se implică în acel
segment al vieţii, uitând aproape complet de celelalte care
continuă totuşi să existe. Această abordare este foarte
parţială şi limitată. Gama emoţiilor umane are ca suport
tocmai acest gen de viziune fragmentată asupra vieţii,
care se află la baza ideii false despre ceea ce suntem noi
de fapt. Te identifici în mod eronat cu specificul unui
fragment din viaţa ta şi atunci simţi nevoia să te ataşezi
de el. Aceasta creează dependenţă, iar de aici apare
frustrarea; la rândul ei, frustrarea va conduce în mod
inevitabil la suferinţă. Este un lanţ cu care omul se leagă
conştiincios pe parcursul întregii sale vieţi.
Dacă viziunea ta este însă de ansamblu, toate aspectele
din existenţa proprie vor fi percepute în secvenţe corelate
şi înlănţuite cauzal. Mai mult decât atât, vei putea
înţelege de pe o poziţie superioară şi ceea ce te înconjoară,
chiar dacă nu te implică în mod direct. Aceasta este
diferenţa fundamentală între un om obişnuit şi un
înţelept. În cazul înţeleptului, expansiunea conştiinţei
poate deveni gigantică şi atunci el nu numai că înglobează
ceea ce există în acele limite, dar, de asemenea, este
capabil să dirijeze la voinţă orice acţiune şi orice
intervenţie în acel cadru spaţio-temporal.
Acum cred că înţelegi destul de bine puterea de influenţă
a lui Machandi în univers. Să ştii însă că pentru a stăpâni
şi controla în mod eficient un nivel al manifestării, este
necesar ca tu însuţi să fii pe un nivel superior planului pe
care vrei să-l controlezi. Un orb nu va putea conduce
niciodată un alt orb.
Înţelesesem foarte bine această condiţie, dar nu eram
lămurit încă asupra cauzei care determină manifestarea
emoţiilor noastre limitate ce provoacă suferinţă. Nu ştiam
nici motivul pentru care omul preferă să îşi „segmenteze”
viaţa în fâşii distincte de interes şi acţiune.
Atunci, Repa Sundhi mi-a clarificat unul dintre cele mai
importante aspecte ale vieţii noastre.
― Cauza principală constă în ideea greşită pe care omul
şi-o face despre feluritele aspecte ale vieţii. Deşi totul se
schimbă şi se transformă în jurul lui în fiecare moment,
el crede cu convingere că lucrurile şi situaţiile pot să
rămână aceleaşi, adică neschimbate. Dacă vei analiza
însă în profunzime, vei descoperi că această concepţie
este total nerealistă şi chiar lipsită de logică. Nimic din
ceea ce te înconjoară şi nici din ceea ce există în Creaţie
nu rămâne la fel, ci se transformă mereu într-o continuă
tendinţă evolutivă. Poţi tu să spui că relaţiile pe care le-ai
avut au rămas aceleaşi sau că cele din prezent nu se vor
modifica? Crezi că averile şi posesiunile materiale pe care
unii oameni le strâng cu aviditate reprezintă ceva stabil şi
veşnic? Dimpotrivă, într-o singură clipă ei pot să piardă
ce au agonisit o viaţă întreagă. Starea psihică nu este nici
ea mai stabilă: când este criticat, omul se supără; când
suferă o pierdere, el se înfurie; când nu are ceea ce-şi
doreşte, el devine gelos sau invidios. Toate aceste
atitudini ale lui nu sunt decât emoţii negative care îl
constrâng să săvârşească anumite acţiuni. Acestea se
„imprimă” în karma lui personală şi îi vor genera mari
probleme în vieţile lui următoare.
Ideea greşită că lucrurile sau situaţiile sunt permanente
şi că ele nu se vor schimba vreodată este chiar rădăcina
suferinţei omului. După cum îţi spuneam, viziunea lui în
această privinţă este complet nerealistă. Adevărata dramă
este însă aceea că, deşi se confruntă de nenumărate ori
pe parcursul vieţii cu situaţii care îi infirmă această
concepţie, totuşi el se încăpăţânează să persiste în
aceeaşi idee. Imaginându-şi că nimic nu se schimbă şi că
tot ceea ce el dobândeşte în viaţă va dăinui o veşnicie sau
va rămâne la fel măcar pe durata existenţei sale, omul se
ataşează tot mai mult de relaţii, de sentimente, de emoţii,
de bani, posesiuni sau de plăceri. Urmăreşte cu atenţie
această manifestare psihică negativă, care este
ataşamentul. Vei înţelege foarte repede, chiar prin
exemplul oferit de propria ta viaţă, că el creează în tine
aşteptări, pretenţii şi iluzii. De cele mai multe ori, acestea
nu sunt întrunite ori satisfăcute şi astfel apare suferinţa,
care la rândul ei generează anumite gânduri negative;
acestea vor contribui la karma negativă a persoanei
respective şi tot aşa, ca într-un cerc vicios. Acum cunoşti
lanţul limitării omului în Creaţie. Rupe acest lanţ şi vei fi
liber.
Realizam foarte bine că acest îndemn reprezenta o piatră
de temelie în evoluţia mea spirituală. Nu îmi era însă prea
clar cum aş putea să elimin ideea falsă a permanenţei
lucrurilor. I-am cerut lămuriri în această privinţă lui Repa
Sundhi, care mi-a răspuns:
― Tot ceea ce se află în jurul nostru şi în interiorul fiinţei
noastre, indiferent că este vorba despre organismul fizic
sau despre procesele psihice ori mentale, se schimbă
încontinuu, dar totuşi ele ne apar a fi constante şi
neschimbătoare. Aceasta se datorează, pe de o parte,
lipsei atenţiei din partea noastră, iar pe de altă parte,
refuzului mental de a înţelege acest adevăr. Din această
cauză oamenii se întristează sau se supără atunci când
aşteptările lor nu sunt împlinite. Manifestând o voinţă
demnă de ceva cu mult mai bun, ei continuă totuşi să
persiste în ideea falsă că, poate, lucrurile vor rămâne la
fel, adică neschimbate. Dorinţa lor crâncenă nu exprimă
în realitate decât măsura ataşamentului cu care ei se
agaţă aproape disperaţi de ceea ce-şi închipuie că le
aparţine şi nu vor să piardă. Este de la sine înţeles că
acest lucru nu se poate, deoarece el se fundamentează
încă de la bun început pe o idee complet falsă. Unii
oameni sunt însă atât de înrădăcinaţi în ataşamentele pe
care le au, încât pentru a şi le păstra cu orice chip preferă
să îşi genereze anumite tipuri de idealuri, a căror natură
nu o înţeleg nici ei prea bine. Aceste idealuri în viaţă, fie
că se referă la iubire, la artă ori la activitatea profesională,
sunt folosite doar ca o pavăză pentru a ascunde – atât de
ei, cât şi de ceilalţi – propriile ataşamente şi posesivităţi.
Această veritabilă „construcţie” psihică şi mentală este
însă falsă şi nu face altceva decât să umbrească şi mai
mult înţelegerea corectă pe care ar trebui să o aibă acea
persoană cu privire la natura lucrurilor în Creaţie.
Singura posibilitate de a te rupe din acest cerc vicios este
aceea de a observa cu luciditate situaţia reală şi de a-i
înţelege mecanismele profunde. Această analiză atentă
trebuie realizată atât în timpul activităţilor zilnice, când
te confrunţi chiar cu tendinţele respective, cât şi în
particular, în linişte, meditând asupra faptelor de peste
zi, care demonstrează falsitatea concepţiilor tale. Dacă vei
realiza aceasta cu perseverenţă, rădăcinile ataşamentelor
şi convulsiilor interne vor fi în mod gradat distruse.
Ataşamentele care sunt menţinute mai mult timp se
transformă în obişnuinţă, adică ele îşi sedimentează o
bază solidă în structura psiho-mentală a omului. Acestea
sunt mai greu de înlăturat, dar în principiu metoda
rămâne aceeaşi. Nu există pastile miraculoase şi nici
reţete fulminante care să vindece una dintre cele mai
grave boli ale omului, care este ataşamentul. Va trebui să
depui eforturi susţinute şi să te sprijini pe ce ai pentru a
reuşi în acest demers. Tot ceea ce omul a legat, tot el
trebuie să desfacă.
― Bine, am spus, presupunând că voi proceda în acest
mod, ce va rezulta atunci?
Repa Sundhi zâmbi îngăduitor.
― Cel mai bine este să te convingi singur. Explicaţiile mele
în această direcţie nu ţi-ar fi de prea mare ajutor. Totuşi,
este important să înţelegi că o dată ce te-ai debarasat de
scaiul ataşamentelor, libertatea spiritului, a minţii şi a
trupului tău este incomparabilă cu orice altă situaţie
obişnuită de viaţă. Aceasta îţi va genera atunci fericirea
veritabilă, care nu are un obiect anume, adică nu depinde
de ceva în mod special. Eşti pur şi simplu fericit că exişti
şi că tot ceea ce te înconjoară există o dată cu tine. Un
efect direct al acestei realizări interioare va fi acela al
dorinţei de a ajuta în mod altruist pe aceia care au nevoie
de sprijin şi de a săvârşi doar acţiuni virtuoase. Sigur,
aceasta nu implică faptul că, pe parcursul evoluţiei tale
şi a „căii spirituale” pe care o urmezi nu te vei mai
confrunta cu probleme ori cu stări de suferinţă. Trebuie
să înţelegi că acestea vor continua să apară un anumit
timp datorită faptului că structura fizică şi psiho-mentală
nu este încă purificată, iar anumite elemente karmice
care sunt o consecinţă directă a faptelor rele din trecut au
ajuns la stadiul în care trebuie să fie compensate. În astfel
de situaţii, inima ta nu trebuie să fie cuprinsă de
deznădejde, iar practica spirituală nu trebuie încetată.
Mai mult ca oricând, atunci va trebui să dai dovadă de
voinţă şi de perseverenţă pentru că, aşa după cum ţi-am
spus, orice lucru este trecător, chiar şi suferinţele
karmice. Treptat, datorită transformării pozitive din viaţa
ta şi a modului corect în care gândeşti şi acţionezi, aceste
suferinţe se vor diminua din ce în ce mai mult, iar tu vei
avea astfel acces la planuri de conştiinţă mult superioare
celui în care te afli acum.
Spunând aceasta, Repa Sundhi se opri din mers,
făcându-ne şi nouă semn. Am observat că ne aflam în
zona văii pietroase în care am fost translataţi cu ceva timp
înainte. Lama a închis ochii timp de câteva clipe,
rămânând nemişcat. Îi priveam cu admiraţie expresia
feţei, de profundă concentrare şi resorbţie interioară.
Afară era aproape întuneric, dar cu toate acestea crestele
munţilor emiteau în mod enigmatic o lumină difuză şi
fosforescentă de culoare mov. Deodată am simţit că am
fost cuprins de un ciudat tremur interior, care îmi
provoca o vagă senzaţie de greaţă. Am văzut atunci cu
mare uluire cum peisajul parcă s-a „curbat” în părţi,
ondulându-se ca nişte valuri. Apoi, brusc, am fost
inundaţi de lumina puternică a soarelui pe un cer senin;
translaţia avusese loc în sens invers şi acum ne aflam din
nou în Munţii Apuseni, aproape de poiana mare din vârful
dealului pe care l-am urcat. De acea dată, Repa Sundhi
realizase proiecţia noastră direct, fără să mai recurgă la
fazele intermediare la care fusesem deja martor cu puţin
timp înainte.
Totuşi, remarcam ceva care nu mi se părea în regulă,
Ştiam că translaţia anterioară avusese loc după-amiaza
şi mă aşteptam ca, după cele 4-5 ore petrecute în zona
Tibetului, acum să fie seară, dacă nu chiar noapte, în loc
de aceasta constatam că era o dimineaţă strălucitoare şi
călduroasă de noiembrie, ceea ce m-a derutat puţin. Am
făcut observaţia că ar fi trebuit să fie un cu totul alt timp
al zilei.
― Aşa ar fi fost normal dacă timpul s-ar fi scurs după
impresia ta subiectivă, mi-a răspuns lama. Întâlnirea cu
Machandi a implicat însă uşoare modificări ale
continuumului spaţio-temporal, astfel că ceea ce ţie ţi s-
a părut a fi doar câteva ore, în realitate a durat cu mult
mai mult.
― Şaptesprezece ore şi jumătate, a spus Elinor uitându-
se la ceas şi calculând diferenţa de timp, Prin urmare,
avem un decalaj de 12-13 ore faţă de timpul obiectiv.
Nu ştiu de ce, dar eram încântat de faptul ca mă
confruntam cu acele fenomene neobişnuite care implicau
distorsiunea spaţiului şi a timpului. L-am întrebat totuşi
pe Repa Sundhi dacă acestea determină anumite efecte
secundare asupra corpului fizic. Mi-a explicat că nu
există nici un pericol în această privinţă şi că ideile şi
presupunerile oamenilor de ştiinţă sunt eronate, mai ales
datorită lipsei unei experienţe directe în domeniu.
― Singurele efecte care pot surveni sunt cele de ordin
psihic, deoarece persoana poate să fie bulversată de
modificarea integrală a realităţii cu care ea era obişnuită
şi a legilor fizice pe care le cunoştea, însă chiar şi această
impresie este curând estompată printr-un mecanism
interior de autoadaptare care este foarte eficient. Totuşi,
în cazul deplasărilor efectuate în timp, problema este mai
complexă.
Am ajuns peste puţin timp la maşină, unde am servit o
gustare frugală. Înainte de a porni pe drumul de
întoarcere, yidam-ul s-a făcut nevăzut, dar Repa Sundhi
m-a asigurat că îl voi reîntâlni peste câteva zile, atunci
când vom pleca spre altă destinaţie în munţi. Din câte am
înţeles, aceea avea să fie o acţiune mai amplă. Lama mi-
a oferit şi alte detalii, considerând probabil că de această
dată am depăşit un prag important în evoluţia înţelegerii
mele.
― Muntele Goratri, care este menţionat în textul
profeţiilor marelui înţelept Padmashambhava, este, de
fapt, muntele Godeanu, denumirea actuală fiind o
transformare firească pe care a suferit-o numele iniţial în
decursul mileniilor anterioare. Acest munte are o
importanţă foarte mare în echilibrul energetic regional şi
deţine, de asemenea, unele secrete care vor ului lumea.
Machandi a ales acel loc cu un scop anume.
Nu mă mai mira faptul că lama cunoştea foarte bine ceea
ce eu discutasem cu Zeiţa. Am reacţionat însă cu
entuziasm la vestea că o voi revedea pe Machandi peste
puţin timp, în munţii de