ALEGEREA MATERIALULUI

Istoria medicinei deţine dovezi despre existenţa de mai bine de 2000 de ani a intervenţiilor
stomatologice.

Totuşi, un salt semnificativ se înregistrează în sec. XIX, când:

1. Greenwood realizează un „tur de picior”
2. Bell propune folosirea amalgamului (1819)
3. Se coroborează pregătirea cavităţilor cu proprietăţile fizice ale materialelor

Tot acum se înregistrează şi primele dispute pe tema compatibilităţii amalgamelor cu mercur.

În acelaşi secol XIX:

4. Apar primii dinţi din porţelan
5. Apare vulcanitul (cauciuc) pentru proteze
6. Apar primele preocupări / situaţii referitoare la noi tehnologii, materiale îmbunătăţite sub
aspect fizic, mecanic (rezistenţă, adaptare marginală)
7. Se fac primele comunicări privind corelaţia COMPOZIŢIE CHIMICĂ – PROPRIETĂŢI
FIZICE – PERFORMANŢĂ CLINICĂ

Însă exista o preocupare redusă referitoare la relaţia PROPRIETĂŢILE MATERIALULUI –

CONSECINŢE CLINICE.
Predomină aspectele mecanice: rezistenţa, durabilitatea lucrării.
Astfel putem vorbi despre „STOMATOLOGIA MECANICĂ”, cu apariţia METALURGIEI
DENTARE, introdusă în programă ca precursor al capitolului „MATERIALE DENTARE”.

Această situaţie se întâlneşte şi în prima jumătate a sec. XX, când în primele manuale despre
materialele dentare există puţine referiri, sau nu există deloc, despre aspectele biologice.

O schimbare semnificativă apare după cel de-al II-lea război mondial când, folosindu-se tot mai
multe materiale sintetice, creşte interesul faţă de manifestările clinice ale reacţiilor tisulare (alergia
la acrilat, reacţii pulpare).
Totodată consecinţele practice ale deficienţelor fizice (adaptare marginală, expansiune termică,
coroziune) devin tot mai evidente.

Odată cu creşterea preocupărilor faţă de consecinţele BIOLOGICE, în perioada anilor 1960-1970:

1. Testele biologice devin la fel de importante ca testele fizice
2. Capitolul „Materiale dentare” devine BIOMATERIALE
3. Cresc preocupările legate de riscul la care se supun pacienţii, personalul medical
4. Cresc cheltuielile de realizare a noilor materiale, ceea ce conduce la creşterea preţurilor
materialului şi implicit a tratamentelor

ASPECTE ALE BIOCOMPATIBILITĂŢII

1. Trebuie cunoscută compoziţia completă

2. Investigaţiile de biocompatibilitate au arătat numeroase probleme legate de substanţe care
până atunci nici măcar nu fuseseră respectate:
1. Ni, Co, oţelul, Hg
2. Activatorii organici ai elastomerilor, ai materialelor pentru protezări provizorii
3. Eugenolul
 4. Cadmiul (constituient al materialelor pentru rebazări temporare, al coroanelor
provizorii pentru copii, al aliajelor de lipire pentru aur)
5. Plumbul din alginate
6. Azbestul (din unele pansamente parodontale)
3. Acestea au provocat / provoacă:
1. Sensibilizare
2. Dermatită de contact
3. Stomatită
4. Galvanism
4. Trebuie ţinut cont de faptul că toate aceste efecte sunt variabile individuale, care diferă de la
pacient la pacient
5. În aceeaşi direcţie, folosirea lămpilor cu UV, a instrumentelor electrice (bisturiu electric,
MyoMonitor) pot constitui riscuri pentru unii pacienţi
6.
7. INTERACŢIUNEA MATERIALE DENTARE – ŢESUTURI este influenţată de:
1. Compoziţia chimică
2. Carateristici fizice (duritate, elasticitate, etc)
3. Formă
4. Prelucrare
8. EFECTELE pot fi:
1. Locale 1. De scurtă durată – câteva zile
2. Sistemice 2. De lungă durată – luni, ani
3. Repetat – hipersensibilitate
9. RĂSPUNSUL tisular este influenţat de:
1. Factori fizici:
– caracteristicile suprafeţei
– forma protezei
– presiunea asupra mucoasei
2. Factori chimici:
– direct / indirect
– elemente eliberate în mediul bucal
3. Factori electro-chimici:
– acţiunea galvanică
4. Factori cancerigeni
5. Factori microbiologici:
– contaminarea materialelor
– creşterea cantitativă a florei microbiene
6. Factori radianţi:
– ionizanţi
– termici
– unde sonice

CE SE DOREŞTE:
– un număr mai mic de materiale
– proceduri mai simple, mai ieftine, mai rapide care pot fi rapid standardizate

TESTARE CLINICĂ:
– particularităţi
– proiectarea corectă a testării clinice
– observaţia clinică permanentă

2
ASPECTE ETICE
COLABORARE

ALEGEREA ALIAJULUI

La începutul sec. XX, TAGGERT descrie tehnica de obţinere a tiparului prin eliminarea cerii în
vederea turnării aliajelor din aur pentru inlay. Această metodă a condus la dezvoltarea celor 4 tipuri
de bază de aliaj de aur. În timpul recesiunii economice din anii ’30 a fost încurajată folosirea
aliajelor înlocuitoare (oţel, Cr-Co).
Totuşi, aliajele de aur rămân cele mai indicate şi în această perioadă. Creşterea preţului aurului după
1968 (când S.U.A. au încercat să mai controleze preţul acestuia) a dus la dezvoltarea altor aliaje –
foarte multe – cu conţinut scăzut de aur, tip paliag, Ni-Cr.

ALIAJUL: combinaţie a mai multor elemente cu scopul obţinerii unor proprietăţi mecanice / fizice
convenabile scopului urmărit

Trebuie ţinut cont de faptul că aurul pur este mult prea moale pentru a fi folosit ca atare, de aceea se
realizează aliaje pe bază de aur (aur 916‰, 866‰, etc), turnarea acestor aliaje (nobile – procent mai
mare de 50% aur) fiind mai uşoară.
Fiecare element din aliaj trebuie – să se găsească într-o cantitate controlată
– să aibă un efect bine precizat
Metale nobile: AUR, PLATINĂ, IRIDU, RODIU, OSMIU, RUTENIU
A.D.A. cere ca cel puţin 75% din greutate să includă metale nobile, restul de 25% putînd fi Ag, Cu,
Zn.

Astfel:
1. Indiu
– reduce mărimea particulelor aliajului
– creşte rezistenţa la coroziune
2. Paladiu
– aliaj mai puţin dens
– rezistent
– absoarbe hidrogen, ceea ce poate conduce la apariţia porozităţilor

CLASIFICARE:
1. Tip I – înalt nobile ( mai mult de 90% metale nobile)
2. Tip II – medii (între 70-90% metale nobile)
3. Tip III – joase (mai puţin de 70% metale nobile)

3. Platina
– are un coeficient de expansiune termică apopiat de cel al ceramicii
4. Argintul
– folosit singur conduce la turnături poroase
– generează decolorarea verzuie la joncţiunea metal-ceramică
5. Cuprul
– între 12-15% în aliajele de aur le creşte duritatea
– nu poate fi inclus în aliajele pentru metalo-ceramică deoarece le „înverzeşte”
6. Nichelul
– potenţial efect sensibilizant, cancerogenic
– există în proporţie de 70-80% în conţinutul unor aliaje

3
7. Beriliul
– toxic, necesitând o bună ventilare a spaţiului

FACTORI PE CARE SĂ SE BAZEZE ALEGEREA

1. Diagnostic corect
2. Plan de tratament comprehensiv
1. Preprotetic - endodontic, parodontal, chirurgical, ocluzie, protezare provizorie
2. Protetic
3. Evoluţia în timp, post-protezare
4. Luarea în calcul a aspectelor de laborator
5. Alegerea aliajului - este dificilă, existând mai bine de 500 de aliaje
6. Alegerea componentei fizionomice - compozit / ceramică, etc
7. Corelaţia aliaj - componentă fizionomică
8. Suprafaţa ocluzală
1. Metal / ceramică / compozit
2. Aspectul dinţilor vecini şi antagonişti
9. Coroziunea, înnegrirea - pentru a putea fi prevenite trebuie alese:
1. Aliaje cu cel puţin 50% metale nobile
2. Aliaje „palliag” cu cel puţin 50% palladiu
3. Adăugarea de Cr, care îmbunătăţeşte comportamnetul aliajului
10. Alegerea în raport cu dominanta preocupărilor medicului
1. Posibilitatea brunisării pentru aliajele pentru acoperiri parţiale
2. Rezistenţă, rigiditate pentru metalo-ceramică
11. Aliajele Ni-Cr
1. Necesită echipamente de înaltă viteză pentru finisare şi lustruire pentru a obţine
rezultate bune
2. Impun turnarea piesei dintr-o bucată
3. Solicită mai mult timp clinic pentru adaptare
12. Culoarea aliajului
13. Compatibilitatea biologică
1. Sensibilitate la:
1. Metale nobile - rară
2. Ni - mult mai frecvent raportată - gingivită, mucozită, urticarie
2. Cancerigene - Ni - frecvenţă crescută a cancerului nazal, pulmonar la muncitorii din
mediu cu Ni
3. Toxicitate - prin inhalare - necesită o bună aerisire a spaţiului
14. Cost
15. Comfortul în manipulare
16. Rezistenţă, rigiditate
17. Greutate redusă

MATERIALE FIZIONOMICE
1. Compozite / FRC - Artglass, BelleGlass, Targis/Vectris, Sculpture
2. Ceramică
1. Clasică - VitaVMK-95, Omega 900, IPS Classic
2. Prin Presare, turnare - Empress, Empress 2, In-Ceram, VitadurAlpha, Optimal
3. CAD/CAM