 ianuarie 2017, în România trăiau 19,6 milioane de persoane, deși în mod

oficial populaţia ţării era de 22 de milioane, potrivit raportului “Tendinţe

sociale”, realizat de Institutul Naţional de Statistică.
 „Cifra de 22 de milioane de persoane e dată de actele oficiale, e vorba de
proprietarii din acte. Numărul de proprietari nu este egal cu numărul de
persoane. O mare parte din cei care pleacă nu părăsesc ţara definitiv şi
preferă să păstreze proprietăţile, nu să le vândă. Că se întorc sau nu, e altă
poveste”, explicăsociologul Alfred Bulai.
 În urma migraţiei accelerate a ultimilor ani, rămâne o Românie cu multe case
și cu puţini locatari, pentru că cei plecaţi își păstrează cuibul închegat aici fie
din pricină că lipsesc cumpărătorii, fie pentru că ruperea definitivă de
locurile natale e prea dureroasă, așa că își păstrează un refugiu la care revin
în vacanţe și unde s-ar putea întoarce la bătrâneţe sau atunci când incidente
neprevăzute i-ar sili să ia drumul spre casă.
 Psihologul Mihai Copăceanu crede că pierderile demografice continue vor
configura o Românie care să nu semene prea mult cu cea de astăzi, și aceasta
s-ar putea întâmpla chiar în următorul deceniu.

O cincime din forţa de muncă a României (persoanele între 20 și 64 de ani) avea

rezidenţa în alte state membre UE în anul 2017, potrivit datelor publicate de
Eurostat în 2018. România se plasează astfel pe primul loc în Uniunea Europeană la
mobilitatea forţei de muncă, cu 19,7% din populaţia de vârstă activă cu rezidenţa în
alt stat UE, faţă de 3,8% cât este media europeană.

Numărul românilor plecaţi în străinătate este de 7 milioane, estima în noiembrie

2018 Cezar Caleap, directorul executiv al Asociaţiei Internaţionale a
Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), oferind totodată și un prognostic al
intenţiilor celor plecaţi: sub 10% dintre aceștia se vor mai întoarce acasă.

Potrivit unui raport recent al Ministerului Românilor de Pretutindeni, întocmit pe

baza cifrelor comunicate de 70 de misiuni diplomatice ale României, aproximativ
9.700.000 de români sunt plecaţi în afara graniţelor, 5,6 milioane fiind în diaspora,
iar restul, în comunităţile istorice.
De altfel, România se regăsește printre primele 4 ţări ale UE care au pierdut
locuitori anul trecut (minus 6,6 la mie), pierderea fiind ușor mai ridicată decât cea
înregistrată în 2017 (minus 6,2 la mie), când ocupa a 5-a poziţie în clasamentul
ţărilor care își diminuează numărul de locuitori.

Dacă în 2017, 9 români părăseau ţara în fiecare oră, ceea ce însemna o pierdere
echivalentă cu populaţia unui oraș mediu, precum Slatina, în fiecare an, nici viitorul
nu sună deloc bine. Din 2019, România ar putea pierde anual o populaţie
corespunzătoare unui oraș de talia Piteștiului, potrivit studiului Institutului Naţional
de Cercetări Economice (INCE), al Academiei Române. Estimările
unui raportrecent al Comisiei Europene arată că populaţia României ar putea ajunge
la 13,8 milioane în 2060, un declin de 30%, dacă migraţia se va menţine la cotele
din prezent. Despre cauzele depopulării accelerate a României am scris pe larg în
articolul “România, ţara unde nu vrei să fii decât în vacanţă”.

Un rezumat al motivelor pentru care românii emigrează fără prea multe gânduri de
a se întoarce a fost oferit recent de Natalia Intotero, ministrul pentru românii de
pretutindeni: „neajunsurile materiale cotidiene, veniturile mici, lipsa unui loc de
muncă decent, stabilitatea, calitatea slabă a clasei politice de-a lungul timpului,
corupţia”.

Dacă primele valuri de migraţie au avut considerente economice, în prezent

motivaţia celor care pleacă este diferită (dar aceasta nu pentru că starea financiară a
românilor a devenit roz), având de-a face cu „micile mizerii ale vieţii de
român”, punctează jurnalistul Florin Negruţiu, într-un articol scris anul trecut, dar
de o perpetuă actualitate. Chiar și fără să ni le înșiruie tacticos, am ști să refacem
lista din câteva mișcări de condei, după cum ne-ar fi foarte ușor să-i aducem și
completările necesare: „aberaţiile considerate normale, negrul devenit alb,
falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupţie și de clientelism politic. Școli
dotate din banii părinţilor, spitale mizerabile, servicii publice execrabile, (…)
agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineaţa, aruncatul gunoiului în faţa
porţii”.
 Emicristea | Dreamstime.com

O radiografie a satelor depopulate

Deși orașele se depopulează și ele, la sat golurile se văd și se simt în alt mod. Cei
plecaţi nu sunt, în perimetrul rural, doar cunoștinţe vagi ori oameni străini a căror
plecare decongestionează traficul și șubrezește economia locală. Aici, în
comunităţile de mici dimensiuni, lipsa fiecărui om se resimte mai puternic, pentru
că aceia care părăsesc satul sunt copiii, părinţii, nepoţii, verii, prietenii, apropiaţii
sau oamenii cunoscuţi ai locului.

„Mai demult era altă viaţă. Satul era însufleţit de strigătele copiilor, de vecinii care
stăteau la povești pe uliţă și de sărbătorile care ne bucurau inima. E păcat ca acum
să vezi un sat doar de bătrâni, cu case dărăpănate, de care nu se mai îngrijește
nimeni, sau spaţii goale, unde au existat case, dar au fost demolate”.
Sunt vorbeleunui locuitor din satul Bicău, judeţul Satu Mare, dar la fel de bine ar fi
putut aparţine sătenilor din sute de alte localităţi.

Bicău este unul din cele 758 de sate cu un număr mai mic de 100 de locuitori din
România, potrivit unei statistici din 2016 a Ministerului Dezvoltării Regionale și
Administraţiei Publice. În perioada 1991-2012, 167 de comune s-au depopulat
major, cu procente de peste 30% — cele mai multe în Teleorman (22), Mehedinţi
(18), Alba (13). Comuna Brebu Nou, din judeţul Caraș-Severin, a înregistrat
recordul absolut de depopulare, cu minus 86,4%.

Potrivit Institutului Naţional de Statistică, în 2016, 151.154 de persoane sub 60 de

ani au părăsit mediul rural, în timp ce numai 16.187 de persoane vârstnice s-au
mutat la ţară.

Dintre cele 758 de sate cu mai puţin de 100 de locuitori, 48 nu mai au nici măcar un
singur om. Sunt așa-numitele sate-fantomă. Restul păstrează o mână de oameni
care trăiesc cu amintirile satelor foșnind de viaţă de altădată și cu așteptarea zilei
când o vacanţă ori un eveniment mai strânge împreună fiii risipiţi ai familiei și ai
satului.

În 2015, în satul Morţești, din judeţul Cluj, mai trăiaunumai 2 locuitori: Nicolae și

Lina Borza, căsătoriţi cu o jumătate de secol în urmă. Obișnuiţi să fie singuri în sat
de câţiva ani, soţii Borza își amintesc de vremea când toate cele 80 de case ale
satului erau locuite. Acum în sat nu se mai aude glas de om; iar în satele vecine,
Andici și Stârcu, n-a mai rămas nimeni. Nicolae Borza nici nu mai speră să trăiască
zilele în care satului i s-ar mai alipi un localnic. Poate că, în curgerea timpului,
năpădit de treburile zilei și de nevoile animalelor pe care le crește, nici nu le mai
simte atât de mult lipsa. Ori poate că, gândindu-se la viitor, tocmai lipsa oamenilor
îl preocupă cel mai mult, pentru că, așa cum spune localnicul, viaţa aici e bună.
Devine rea abia când te îmbolnăvești, căci „aici mori, nu poate veni nimeni după
tine”. Și nici bolnavul n-ar putea cere cuiva ajutor, pentru că prima casă și
dispensarul sunt la 20 de kilometri distanţă.
Situaţia cătunelor din munţi e cea mai grea. Au rămas acolo doar bătrânii, fără să
aibă curent electric, telefon, magazin sau dispensar în sat, așteptând, iarnă de iarnă,
zvâcnetul primăverii, odată cu care viaţa lor se îndulcește puţin. Acolo unde cătunul
are un copil, câte-o învăţătoare temerară trece muntele, drum primejdios și greu,
pentru a ajunge la o școală cu 3-4 copii.

Așa se întâmplă, de exemplu, în Dobraia, un sat din comuna Cornereva, judeţul

Caraș-Severin. Cornereva este, de altfel, o comună cunoscută pentru numărul mare
de sate risipite pe văile Munţilor Cernei. În fiecare luni, învăţătoarea din
Dobraia urcă muntele, cale de 3 ore jumătate, chiar 4 pe ploaie ori viscol, până la
elevii ei și coboară vineri, pentru a merge acasă, la un univers distanţă de traiul
aspru și izolat al locuitorilor de pe văile muntelui.

Nu doar cătunele de munte se sting încet, dar sigur. În satul Slobozia, din judeţul
Argeș, parohul povestea în 2018 că a avut 35 de înmormântări într-un an și niciun
botez ori căsătorie.

Întrebat când s-a născut în sat ultimul copil, un localnic din Sălciua Nouă, din
Timiș, râde: de prea multe vreme ca să își amintească. Din 20 de case câte au mai
rămas în sat, numai 2-3 sunt locuite permanent.

Nu par să existe prea multe soluţii pentru satele tot mai golașe ale României, iar
unii spun franc că nici nu se mai poate face nimic, că lucrurile își vor urma cursul,
iar unele localităţi vor muri, inevitabil, în timp ce altele vor prospera, ajutate de
contexte mai favorabile. Există însă și iniţiative curajoase, unele deja materializate,
fie de a atrage locuitori în satele depopulate, fie de a ajuta satele să capete un nou
chip, mai atrăgător, care să adune mai mulţi turiști în zonă.