Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MARIUS DOBRE
1
Vasile Dem. Zamfirescu, „Ce este nevroza balcanică?”, în Nevroză balcanică, Bucureşti,
Editura Trei, 2012, pp. 18–19.
2
Ibidem, p. 19.
3
Ibidem, p. 19.
126 Simpozionul Naţional „Constantin Noica”, ediţia a V-a
La o primă vedere sau la o primă intuiţie, există oameni, cel puţin dintre cei
care s-au afirmat drept creatori în cultura română, care au preţuit mult poporul
român şi roadele înţelepciunii şi creaţiei sale; i-am aminti aici doar pe Eminescu,
Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu.
Ne propunem în continuare spre deliberare cazul lui Constantin Noica, pentru
care şi Vasile Dem. Zamfirescu avea o deosebită consideraţie (de pildă, atunci când
a fost forţat să asocieze psihanalitic numele lui Noica cu un atribut, a spus
„nobleţe”4) şi al cărui discipol a şi fost în perioada sa de formare filosofică5. A se
ţine cont că şi noi ne aflăm, ca şi profesorul Zamfirescu, tot pe terenul speculaţiei,
al cercetării în orb. Prezentând anumite atitudini teoretice ale filosofului Constantin
Noica, ne propunem să aducem doar unele contribuţii pentru infirmarea/confirmarea
ipotezei pomenite la început. Vom încerca totuşi să stabilim şi dacă este posibilă o
ipoteză alternativă la cea de mai sus (de fapt, o simplă încercare de a limpezi
lucrurile mai bine, venită din partea unui profan în psihanaliză).
În acest context, al relaţiei cu poporul român, dintre filosofi, Constantin
Noica, dar şi un Emil Cioran sau un Mircea Eliade ar fi nişte cazuri aparte.
Se ştie că Noica a fost şi el un critic acid la adresa metehnelor autohtone (mai
ales în tinereţe), însă motivul său pentru a critica pare a fi acelaşi care l-a împins şi
în cealaltă direcţie, a valorificării elementelor de excelenţă ale culturii române
(populare sau culte).
Ipoteza pe care o avansăm în legătură cu implicarea sa în „fenomenul
românesc” este una, credem, extrem de facilă, de o simplitate prozaică (dar se ştie
că în ştiinţă sunt preferate soluţiile simple, necomplicate): activismul proromânesc
al lui Constantin Noica izvorăşte dintr-o disperată dragoste, dintr-o pasiune
neobişnuită, într-un cuvânt, dintr-o obsesie. În psihanaliza freudiană, este probabil
că şi aceasta este un fel de „disfuncţie psihică” (dacă nu ne înşelăm, se numeşte
nevroză obsesională). Boala sa, dacă se poate califica astfel, era excesul de
dragoste faţă de poporul său, sursa indiscutabilă şi a aşa-numitelor păcate de
tinereţe. Probabil că profesorul Zamfirescu, care a dat diagnosticul general cu
privire la poporul român, ar spune acelaşi lucru şi despre Noica (conform
principiului „Ceea ce se spune despre toţi se spune şi despre unul”): anume că şi
Constantin Noica „a acţionat” cultural în favoarea poporului român tot pentru a-şi
rezolva stima de sine; rezolvând imaginea poporului român, rezolvi deci şi
imaginea de sine a ta ca român.
Revenind la ipoteza noastră, ce l-a fermecat pe Noica la un popor fără o
istorie mare, fără o cultură mare? De ce a iubit Noica poporul român? Putem
identifica câteva răspunsuri.
Mai întâi, descoperirea bogăţiei limbii române, cea care ar putea să ne dea o
şansă de a ieşi în evidenţă la judecata de apoi:
4
Idem, „Inevitabilul resentiment”, în Nevroză balcanică, ed.cit., p. 63.
5
A se vedea Vasile Dem. Zamfirescu, În căutarea sinelui, Bucureşti, Editura Trei, 1999.
Cum e cu putinţă să-ţi iubeşti condiţia de român. Cazul Constantin Noica 127
stare să plece la război după ce războiul s-a sfârşit, ba încă de partea celui
înfrânt)”10. Această teză ar fi valabilă, adăugăm, de vom considera că poporul
român a fost urmărit de neşansă în puţina sa acţiune ofensivă istorică.
Mai apoi, ar trebui să mai vorbim şi de satisfacţia situării într-un „început”,
începutul fiind de fapt o reală şansă, nu o simplă „pornire”: „(…) România e o ţară
binecuvântată, pur şi simplu (…). Nu e o binecuvântare să ştii că arunci sămânţa
într-un pământ tânăr şi plin de vlagă, în timp ce la alte popoare, nu numai sufletele,
ci şi pământurile sunt ostenite?”11.
Şi să nu uităm, de asemenea, că Noica l-a iubit pe Eminescu, pe care l-a
considerat emblema geniului românesc.
Sau, pur şi simplu, Constantin Noica a urmat un instinct simplu, cel al
familiei mari, tribul, instinct numit, cu un termen edulcorat, solidarizare:
(…) e nevoie să credem că noi nu suntem întâmplător aci; că n-am putea fi la
fel de bine în America de Sud; şi că, în consecinţă, avem, poate, îndatorirea de
a ne solidariza cu ceva. De a ne solidariza, Doamne, nu cu basme, ci cu
oameni; nu cu doctrine, ci cu realităţi! E ceva viu aci, în ţara românească: un
spirit, o limbă, câţiva oameni reprezentativi, câteva fapte, câteva creaţii. La ce
bun să părăsim singura realitate în mijlocul căreia ne simţim bine, la noi acasă?
Oameni buni, să nu uităm un lucru, că suntem aci la noi acasă. De aci încep
toate: dragostea de lucru, încrederea, spiritul de grup, înţelegerea,
generozitatea. Nu ne trebuie o teologie nouă pentru învierea românească. Ne
trebuie puţină bunătate faţă de cele ce sunt în jurul nostru şi în noi înşine.12
10
Ibidem, p. 96.
11
Idem, Eseuri de duminică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 10.
12
Idem, Între suflet şi spirit, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 364.