Sunteți pe pagina 1din 4

CUM E CU PUTINŢĂ SĂ-ŢI IUBEŞTI CONDIŢIA DE

ROMÂN. CAZUL CONSTANTIN NOICA

MARIUS DOBRE

Profesorul Vasile Dem. Zamfirescu, în câteva eseuri de psihanaliză aplicată


recente, a emis ipoteza că specific „pentru români este prelucrarea defectuoasă a
conflictelor narcisice (între valoarea proprie şi valoarea celorlalţi), generată de
deficite narcisice timpurii, din primii ani de viaţă, din relaţia mamă–copil”1. Este
vorba despre „tulburări ale sentimentului valorii proprii”, care se manifestă ca
„depresie, lipsa bucuriei de a trăi, hipersensibilitate faţă de lezările narcisice,
ipohondrie şi mai ales ruşine”2. Autorul recunoaşte că ipoteza sa ar putea fi
verificată mai întâi de nişte statistici psihiatrice3, însă demersul său, chiar dacă
netestat ştiinţific, rămâne un punct de pornire important venind din partea unui
observator competent în domeniul său. Aşadar, problema stimei de sine ar fi
principala rană a sufletului românesc, culminând cu ruşinea de a fi român, atitudine
întâlnită des printre români, implicit sau explicit, manifestă şi la unii mari creatori
ai culturii noastre, precum Caragiale sau Cioran, care au ales chiar să emigreze
doar pentru a-şi rezolva problema stimei de sine şi a ruşinii de a fi român.
(În ce îl priveşte pe Cioran, putem spune câteva lucruri în treacăt – care se
pot afişa şi ca nelămuriri, întrebări, legate de ipoteza respectivă –, confirmate şi de
una dintre cele mai cunoscute comentatoare ale lui Cioran, Simona Modreanu, care
ne scria în această privinţă că plecarea în Franţa a avut cauze mai mult culturale,
politice, dar şi conjuncturale; Cioran „înnebunea” ca profesor de liceu, şi
oportunitatea prelungirii leneviei intelectuale plătite, sub pretextul unui doctorat în
Franţa, practic l-a salvat. Probabil că, dacă istoria ar fi fost alta, dacă nu ar fi venit
comunismul, s-ar fi întors în ţară, unde avea familia şi prietenii şi unde era deja un
autor consacrat; altfel, dacă s-ar fi întors în noile condiţii, l-ar fi aşteptat probabil
ani grei de temniţă. Deci, este puţin probabil că Emil Cioran a emigrat doar pentru
a rezolva ruşinea de a fi român.)
Este posibil deci să fii român şi să nu trăieşti sentimentul de ruşine al
apartenenţei tale etnice? Sau, altfel spus, este posibil să fii român şi să îţi iubeşti
poporul? Se verifică în toate cazurile ipoteza psihanalistului român?

1
Vasile Dem. Zamfirescu, „Ce este nevroza balcanică?”, în Nevroză balcanică, Bucureşti,
Editura Trei, 2012, pp. 18–19.
2
Ibidem, p. 19.
3
Ibidem, p. 19.
126 Simpozionul Naţional „Constantin Noica”, ediţia a V-a

La o primă vedere sau la o primă intuiţie, există oameni, cel puţin dintre cei
care s-au afirmat drept creatori în cultura română, care au preţuit mult poporul
român şi roadele înţelepciunii şi creaţiei sale; i-am aminti aici doar pe Eminescu,
Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu.
Ne propunem în continuare spre deliberare cazul lui Constantin Noica, pentru
care şi Vasile Dem. Zamfirescu avea o deosebită consideraţie (de pildă, atunci când
a fost forţat să asocieze psihanalitic numele lui Noica cu un atribut, a spus
„nobleţe”4) şi al cărui discipol a şi fost în perioada sa de formare filosofică5. A se
ţine cont că şi noi ne aflăm, ca şi profesorul Zamfirescu, tot pe terenul speculaţiei,
al cercetării în orb. Prezentând anumite atitudini teoretice ale filosofului Constantin
Noica, ne propunem să aducem doar unele contribuţii pentru infirmarea/confirmarea
ipotezei pomenite la început. Vom încerca totuşi să stabilim şi dacă este posibilă o
ipoteză alternativă la cea de mai sus (de fapt, o simplă încercare de a limpezi
lucrurile mai bine, venită din partea unui profan în psihanaliză).
În acest context, al relaţiei cu poporul român, dintre filosofi, Constantin
Noica, dar şi un Emil Cioran sau un Mircea Eliade ar fi nişte cazuri aparte.
Se ştie că Noica a fost şi el un critic acid la adresa metehnelor autohtone (mai
ales în tinereţe), însă motivul său pentru a critica pare a fi acelaşi care l-a împins şi
în cealaltă direcţie, a valorificării elementelor de excelenţă ale culturii române
(populare sau culte).
Ipoteza pe care o avansăm în legătură cu implicarea sa în „fenomenul
românesc” este una, credem, extrem de facilă, de o simplitate prozaică (dar se ştie
că în ştiinţă sunt preferate soluţiile simple, necomplicate): activismul proromânesc
al lui Constantin Noica izvorăşte dintr-o disperată dragoste, dintr-o pasiune
neobişnuită, într-un cuvânt, dintr-o obsesie. În psihanaliza freudiană, este probabil
că şi aceasta este un fel de „disfuncţie psihică” (dacă nu ne înşelăm, se numeşte
nevroză obsesională). Boala sa, dacă se poate califica astfel, era excesul de
dragoste faţă de poporul său, sursa indiscutabilă şi a aşa-numitelor păcate de
tinereţe. Probabil că profesorul Zamfirescu, care a dat diagnosticul general cu
privire la poporul român, ar spune acelaşi lucru şi despre Noica (conform
principiului „Ceea ce se spune despre toţi se spune şi despre unul”): anume că şi
Constantin Noica „a acţionat” cultural în favoarea poporului român tot pentru a-şi
rezolva stima de sine; rezolvând imaginea poporului român, rezolvi deci şi
imaginea de sine a ta ca român.
Revenind la ipoteza noastră, ce l-a fermecat pe Noica la un popor fără o
istorie mare, fără o cultură mare? De ce a iubit Noica poporul român? Putem
identifica câteva răspunsuri.
Mai întâi, descoperirea bogăţiei limbii române, cea care ar putea să ne dea o
şansă de a ieşi în evidenţă la judecata de apoi:
4
Idem, „Inevitabilul resentiment”, în Nevroză balcanică, ed.cit., p. 63.
5
A se vedea Vasile Dem. Zamfirescu, În căutarea sinelui, Bucureşti, Editura Trei, 1999.
Cum e cu putinţă să-ţi iubeşti condiţia de român. Cazul Constantin Noica 127

Cu istoria noastră, nu am avut întotdeauna răsunetul câtorva popoare mari; cu


creaţia noastră de cultură, poate nu încă; dar cu rostirea, l-am putea avea. Ar
merita să facem astfel încât să ne înfăţişăm, cu limba noastră, la judecata
istoriei, atunci când năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de
uniformizare ale lumii maşinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept
de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea «iscusită oglindă a minţii
omeneşti», cum spunea despre scris Miron Costin, în care gândul de totdeauna
şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Şi o putem face în termeni proprii,
uneori de netălmăcit în alte limbi.6
Apoi, situarea în „posibilul istoriei” a poporului român, în condiţiile în care
Noica îndrăgea mai degrabă posibilul fecund decât realul mort, aşa cum îi spunea
unui occidental:
(…) am stat prea des prost cu timpul istoriei, în care n-am obţinut decât un
„din când în când”, spre deosebire chiar de unele popoare vecine, care au
obţinut în el afirmări mai puternice şi mai durabile; dar stăm bine cu spaţiul, pe
arcul acesta al Carpaţilor, pe unde au trecut atâtea seminţii şi unde una singură,
cu pecetea ei romană pe ea, a rămas locului, cu posibilul ei. Iar posibilul pare
să fie marea problemă a timpului. Occidentalii au dus realul istoric până la
limitele lui: au trimis realul politic până în pragul prăbuşirii Europei (francezii
cu vanitatea napoleoniană, englezii cu divizarea Europei, germanii cu trei
războaie demente); au pătruns în realul cunoaşterii ştiinţifice până la
„scepticism” şi au ajuns cu realul culturii umaniste până la „absurd”. Peste
toate, sau laolaltă cu ele, au ajuns, cu realul civilizaţiei tehnice, până la punctul
la care se întreabă singuri dacă Terra va supravieţui. Aţi fost prea gravi toţi. N-
aţi avut uşurătate. „Lumea este a mea”, a spus omul modern, şi a făcut în
consecinţă marile lui isprăvi, acum îndoielnice pentru dumneavoastră. Pe când
românul are un proverb: „Lumea asta nu-i a mea, cealaltă nici aşa”.7
Sau, poate, în al treilea rând, în condiţiile în care el se situa în postura de
ahoretic8 (ahoretia, reamintim, este acea boală a spiritului în care o colectivitate sau
un individ refuză determinaţiile, adică participarea, acţiunea), s-a ataşat de un
popor ahoretic, ahoretia părând a fi şi „boala spirituală” a poporului român,
„principala sa «maladivitate clasică»”9, de vreme ce a iubit de-a lungul istoriei sale
inacţiunea, detaşarea de lume.
Dar poate că avea o înclinaţie pentru cauze pierdute, după cum mărturisea în
„Fişa clinică” făcută în Şase maladii ale spiritului…, referitor şi la scurta sa
angajare politică: „I-au plăcut în viaţă învinşii (…). A înţeles să sprijine o acţiune
când totul era compromis. (Bineînţeles că aşa era sortit să facă un ahoretic, omul în
6
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1996, p. 9.
7
Idem, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992,
p. 236.
8
Idem, Şase maladii ale spiritului contemporan, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 93.
9
Ibidem, p. 161.
128 Simpozionul Naţional „Constantin Noica”, ediţia a V-a

stare să plece la război după ce războiul s-a sfârşit, ba încă de partea celui
înfrânt)”10. Această teză ar fi valabilă, adăugăm, de vom considera că poporul
român a fost urmărit de neşansă în puţina sa acţiune ofensivă istorică.
Mai apoi, ar trebui să mai vorbim şi de satisfacţia situării într-un „început”,
începutul fiind de fapt o reală şansă, nu o simplă „pornire”: „(…) România e o ţară
binecuvântată, pur şi simplu (…). Nu e o binecuvântare să ştii că arunci sămânţa
într-un pământ tânăr şi plin de vlagă, în timp ce la alte popoare, nu numai sufletele,
ci şi pământurile sunt ostenite?”11.
Şi să nu uităm, de asemenea, că Noica l-a iubit pe Eminescu, pe care l-a
considerat emblema geniului românesc.
Sau, pur şi simplu, Constantin Noica a urmat un instinct simplu, cel al
familiei mari, tribul, instinct numit, cu un termen edulcorat, solidarizare:
(…) e nevoie să credem că noi nu suntem întâmplător aci; că n-am putea fi la
fel de bine în America de Sud; şi că, în consecinţă, avem, poate, îndatorirea de
a ne solidariza cu ceva. De a ne solidariza, Doamne, nu cu basme, ci cu
oameni; nu cu doctrine, ci cu realităţi! E ceva viu aci, în ţara românească: un
spirit, o limbă, câţiva oameni reprezentativi, câteva fapte, câteva creaţii. La ce
bun să părăsim singura realitate în mijlocul căreia ne simţim bine, la noi acasă?
Oameni buni, să nu uităm un lucru, că suntem aci la noi acasă. De aci încep
toate: dragostea de lucru, încrederea, spiritul de grup, înţelegerea,
generozitatea. Nu ne trebuie o teologie nouă pentru învierea românească. Ne
trebuie puţină bunătate faţă de cele ce sunt în jurul nostru şi în noi înşine.12

10
Ibidem, p. 96.
11
Idem, Eseuri de duminică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 10.
12
Idem, Între suflet şi spirit, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 364.

S-ar putea să vă placă și