Literatura de frontieră

Literatura de frontieră este definită de creaţiile literare care ilustrează:

a. Literatura mărturisirilor:
Memorii
Amintiri
Corespondenţa
Jurnalul intim
Confesiunile

b. Literatura de călătorie:
Jurnalul de bord
Însemnări de călătorie - Note de călătorie
Memorialul de călătorie
Reportajul

1. Memorialistica – gen literar de graniţă prin interesul documentar şi caracterul

delectabil; consemnarea unei experienţe personale în decursul unei perioade
istorice, într-o relatare coerentă, adeseori cu valoare estetică, punând în
evidenţă semnificaţii morale.
2. Amintirile – imagini păstrate în memorie.
3. Corespondenţa – schimb de scrisori între două sau multe persoane.
4. Jurnalul intim - însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente
legate, de obicei, de viața sa;
5. Confesiunea – scriere literară care conţine mărturisirea unor gânduri şi
sentimente legate de viaţa intimă a autorului; relatări subiective şi personale
ale unor experienţe, sentimente sau idei
6. Jurnalul de bord – caiet în care sunt consemnate faptele intervenite în timpul
călătoriei unei nave.
7. Notele de călătorie – sunt creaţii care consemnează zilnic şi cronologic
evenimentele şi observaţiile dintr-o călătorie, pe parcursul desfăşurării ei;
notaţii rapide.
8. Memorialul de călătorie – operă literară în care autorul consemnează
retrospectiv observaţii, amintiri ori impresii asupra evenimentelor sau faptelor
la care a fost martor în viaţa sa, descrieri de călătorie.
9. Reportajul – specie a literaturii de frontieră, fiind amplansată între beletristică
şi documentar; aparţinând stilului publicistic, reportajul foloseşte mijloace
literar artistice prin care informează opinia publică asupra unor evenimente, a
unei situaţii relatate la faţa locului ori descrie realităţi geografice, etnografice,
economice pe baza unei documentări pe teren.
 1. Memorii
Mircea Eliade – „Memorii”
Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut”
întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur, mai ales, că
va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva
profesorilor, a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă
socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite
reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul responsabil:
adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving
că descifrează corect anumite manuscrise.Şi, apoi, dispuneam de un jurnal voluminos; mi se părea că
dacă voi şti cum să utilizez aceste materiale, romanul ar putea fi gata în câteva luni.
2. Amintiri
Ioana Pârvulescu – Prima întâlnire, în revista România literară
La Editura Cartea Românească, lângă Conservator, unde, sub bolţi de viţă, stătea la umbră, cu
picioarele în iarbă, şi statuia lui Caragiale, cea care e acum în faţa Teatrului Naţional, lucrau tinerele
speranţe ale scrisului optzecist. Mircea Nedelciu, la librărie, vindea cărţi, iar Florin Iaru şi Dan Stanciu,
la depozit, cărau pachete. Noi, ceilalţi, veneam toată yiua în vizită şi aflam „bursa cărţilor”, ce-a mai
apărut, ce e genial, ce e prost, ce cronici s-au mai scris.Întotdeauna dădeai peste câţiva scriitori, ori
sus, ori în librărie, ori jos, în depozit, la adăpost de ochii lumii. În ziua aceea adunarea era la subsol,
printre pachetele de cărţi… Cărţile erau folosite acolo ca caune şi mese, întindeai mâna orbeşte la
dreapta sau la stânga şi aflai ce a mai apărut.La una din aceste mese din cărţi am văzut un tânăr cu
părul foarte negru, unul care mi-a întins mâna firesc şi s-a prezentat: Ştefan Agopian.Chiar Ştefan
Agopian, m-am alarmat eu în sinea mea.Am rămas înlemnită de noutatea situaţiei: era primul scriitor
„adevărat, cu care dădeam mâna.
3. Corespondeţa
Emil Cioran – Scrisori către cei de-acasă
Paris, 15 febr. 1974
Dragă Relu,

Am aici şi poemele lui Blaga şi antologia lui de poezii populare….Zilele trecute am reciti Luceafărul.
Nu are pereche în toată literature franceză (destul de săracă, de altminteri). Micile poeme pe care mi
le-ai trimis sunt foarte frumoase. Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică. Din păcate, e
intraductibilă. Tradus, Eminescudevine aproape caraghios, oricum, teribil de minor şi învechit.
Literatura noastră este şi va rămâne complet necunoscută în străinătate, fiindcă nu avem prozatori mari.
Ţi-am trimis acum două săptămâni nişte cărţi.
Cu drag, Luţ.
 4. Jurnalul intim

Mircea Eliade – Jurnalul portughez

Ieri şi astăzi, am suferit de groaznice crize de tristeţe. Nu pot citi nimic, şi nici măcar scrie la
Prolegomene. Astă-noapte, am început piesa mea 1241 (titlu provizoriu) şi am scris patru pagini mari
cu destulă uşurinţă. Azi după-amiază am scris şase pagini, terminând tabloul I, de care, fără a fi recitit,
sunt mulţumit. Dar îndată ce mă dezleg de piesa mea, revine cumplita tristeţe. Mi-e sufletul pustiit.
Doamne, Doamne, îndură-te şi de mine şi izbăveşte-mă!
5. Confesiunea
Marin Preda, într-un interviu din 1976, în revista “Creaţie şi morală”
“Scrisesem o schiţă intitulată Salcâmul. Intr-o dimineaţă de iunie, tatăl meu s-a apucat să taie cel mai
falnic salcâm din grădina noastră. Acoperea cerul. Acest salcâm era chiar copilăria mea. Tata era
crunt şi întunecat. Nu numai eu, dar nici restul familiei şi nici vecinii n-au înţeles ce l-a împins să facă
acest lucru. Si nici n-a răspuns la întrebările noastre nedumerite. Această enigmă a copilăriei am
exprimat-o, fără s-o dezvălui, în schiţa mea, care a apărut în pagina a doua a ziarului (Timpul).Astfel
am devenit scriitor.(…) Schiţa cu salcâmul nu era inclusă în volumul de debut. De aici s-a născut
romanul Moromeţii”.
6. Jurnal de călătorie
Mircea Cărtărescu – Jurnal, I
Bruges – unul dintre cele mai splendide oraşe pe care le-am văzut vreodată. Totul artisanal, ferestruit
în cărămidă, curat şi flamboyant.Din loc în loc turnuri megalitice, monstruoase, în mijlocul unui oraş
de jucărie. Incinte şi colonnade încărcate de iederă roşie, donjonuri rotunde şi pavilioane clădite peste
câte-un canal, poduri ogivale sub care apa-verde, în general – se face neagră. Şi geranium uşor ofilit
de toamnă scuturânduse peste canale.Fabrici de bere şi manufacturi de dantelă şi pieţe pătrate
înconjurate de cafenele. Florării cu mari geamuri de sticlă în clădiri care fuseseră tot florării şi acum
500 de ani. Case ascuţite, rugoase, uşoare ca hârtia…
7. Memorial de călătorie
Grigore Alexandrescu - Memorial de călătorie
După o preumblare de o lună și jumătate, mă întorsesem în București, loc obișnuit al rezidenței mele.
N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iași, în
lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, își arăta părerea de rău că
n-a putut să ne însoțească și sfârșea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăți
cu vreo producție vrednică de...
Neînțelegând tocmai bine spiritul celor din urmă fraze, convocai îndată consiliul meu obișnuit, care se
compunea de mine și de Ioan Ghica, tovarășul călător și statornic părtaș al întâmplărilor bune sau rele.
Aici citii menționata scrisoare și cerui opinia Adunării; toți, afară de mine, îmi răspunseră astfel:
"Înțelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat." O
asemenea opinie din partea consilierilor în judecata cărora am multă încredere făcu să-mi cază hârtia
din mână. Ideea de a face o carte sau o broșură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiți care
n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe polițele librarilor; căci fiecare
autor ce se tipărețte, o dată sau de două ori, și face a se vorbi de dânsul, parcă ar lua o îndatorire către
public, și fiecine se crede în drept a-i cere socoteală de întrebuințarea timpului, când el, ce ar putea să
facă la mulți aceeași întrebare, n-are curajul nici a deschide gura, fiind sigur că ar auzi drept răspuns
că scrisul nu este treaba lor. Dar ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu
de fiori: sperând însă că judecătorii se vor fi înșelat, ca niște muritori ce sunt, mă aruncai într-un fiacar
și ieșii pe uliță.
Aceasta era la 30 august 1842, zi și seară în care toată suflarea era datoare să se bucure: toate
cunoștințele ce întâlneam îmi strigau de departe: "— A! te ai întors de la mănăstiri. — Acum să mai
vezi! O să viu să-mi arăți ce ai lucrat pe acolo." În sfârșit, zării pe I. Văcărescu, care, amestecat în
mulțimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminație, părea a alerga după vreun vers pierdut sau
după vreo copiliță de 16 anișori.
El asemenea mă opri și-mi ceru să vază versurile ce nu le făcusem. Atunci în credința că amicii mei
aveau dreptate și că sunt negreșit osândit să descriu voiajul nostru, mă întorsei acasă, sigur că luminația
își poate urma cursul fără de mine.
7. Reportaj
Revista “Descoperă”
Carnavalul venetian este, încă de la origini, legat de idea de mască, de deghizare. Prima atestare a unui
bal mascat în Serenissima Republica este, însă, mult mai veche, datând din 2 mai 1268. În secolul al XV
–lea şi al XVI –lea, apăruseră deja 23 de şcoli de mascaţi, organizaţi după modelul breslelor de
meşteşugari. Măştile predilecte erau cele exotice (turci, spanioli, chinezi), cele legate de profesiunile
comune (pescari, medici, brutari) şi cele care trimiteau la personaje populare din comedia dell ‘ arte
(Pucinela, Buranello). Astăzi carnavalul se desfăşoară în toate cele nouă pieţe principale ale oraşului
şi are, în fiecare an, o temă anume. În 2004, aceasta a fost una extrem orientală – Drumul Mătasii - , în
timp ce în 2005 va fi preferată istoria măţtii de teatru.