Sunteți pe pagina 1din 67

Importanţa ameliorării plantelor

Ameliorarea plantelor - ad melior (limba latină) = la mai bine


– reprezintă ştiinţa aplicativă care foloseşte legile geneticii,
legile eredităţii în vederea obţinerii de material biologic nou,
soiuri şi hibrizi precum şi pentru producerea de sămânţă şi
material săditor pentru cultură.
Crearea de soiuri şi hibrizi prezintă importanţă pentru faptul că
în economia unei culturi, soiul contribuie cu 30% din preţul
produsului respectiv.
Odată creat un material biologic, acesta îşi menţine proprietăţile,
caracterele şi însuşirile o perioadă de 10-20 de ani timp în care
se economiseşte 30% din preţul produsului respectiv.
Este o ştiinţă aplicată şi care are legătură cu alte discipline după
cum urmează: Genetica – foloseşte legile acesteia pentru orice
combinaţie hibridă, pentru obţinerea efectului heterozis, pentru
selecţia formelor mutante, pentru obţinerea formelor poliploide;
Fiziologia – în procesul de creare a soiurilor este nevoie să se
cunoască procesele de creştere şi dezvoltare, perioada de
vegetaţie, diferite fenofaze pentru fiecare specie în parte;
Biochimia – pentru cunoaşterea proceselor de acumulare a
diferiţilor compuşi chimici, substanţelor organice, substanţelor
minerale care vor alcătui produsul principal.
Fitopatologia – pentru a cunoaşte biologia fiecărui agent
fitopatogen pentru care să găsim gene de rezistenţă care vor fi
inoculate în materialul respectiv;
Entomologia – pentru a cunoaşte biologia dăunătorilor în
crearea de soiuri rezistente;
Viticultura, pomicultura, legumicultura – pentru a se putea
stabili cele mai bune tehnologii care să corespundă cerinţelor
soiurilor respective;
Management, marketing – în sensul de a putea cunoaşte
cerinţele pieţei în momentul în care soiul va fi terminat şi scos în
producţie.
Etapele ameliorării plantelor:
- Etapa ameliorării empirice
- Etapa ameliorării ştiinţifice
Etapa ameliorării empirice datează de la începutul luării în

1
cultură a unor specii până spre începutul secolului 18 şi până la
descoperirea sexelor la plante când pe baza selecţiei făcute de
om şi completată cu selecţia naturală s-au obţinut populaţii
locale, soiuri locale pentru mai multe specii.
Acestea au fost purtate dintr-un areal în altul odată cu popoarele
migratoare fiind îmbunătăţite neştiinţific şi asigurând necesarul
de hrană pentru populaţiile care le utilizau.
Plantele existente în momentul de faţă s-au format în anumite
areale de pe glob acolo unde au găsit condiţii optime de creştere
şi dezvoltare, acestea fiind numite centre de origine.
Ca urmare a evoluţiei, a acţiunii omului, există la ora actuală
anumite areale pe glob unde o anumită specie este mai bine
dezvoltată şi are mai multe “rude apropiate”, varietăţi,
convarietăţi, specii, subspecii care formează aşa numitele centre
genice.
Centrele de origine sunt reprezentate de acele areale de pe glob
unde s-au format pentru prima dată unele specii de plante.
Centrele genice reprezintă acele suprafeţe unde se găseşte cea
mai mare diversitate de forme, cea mai mare frecvenţă a
genelor pentru o anumită specie.
În ceea ce priveşte centrele de origine, majoritatea cercetătorilor
menţionează existenţa a 12 centre şi care sunt următoarele:

- Centrul 1 situat în centrul Chinei şi partea sa vestică


unde-şi au originea dintre plantele horticole: Brassica rapa,
Allium fistulosum, Malus baccata, Malus spectabilis,
Malus asiatica, Pirus serotina, Prunus triflora.
- Centrul 2 situat în partea centrală şi sud vestică a Indiei:
Phaseolus aureus, Brassica nigra, Cicer arietinum.
- Centrul 3 situat în nord vestul Indiei, Asia mijlocie: Vicia
faba, Spinacia oleracea, Phaseolus aureus, Allium cepa,
Prunus armeniaca.
- Centrul 4 situat în Asia mică, Iran: Petroselinum hortense,
Cerasus avium, Cerasus vulgaris.
- Centrul 5 situat în Bazinul mediteranean: Petroselinum
sativum, Prunus domestica, Vitis vinifera, Allium cepa,

2
Asparagus officinalis.
- Centrul 6 situat în Absinia, Somalia, Etiopia: Pisum
sativum, Lens esculenta.
- Centrul 7 situat în America Centrală, Mexic: Phaseolus
vulgaris, Phaseolus multiflorus, Lycopersicum
cerasiforme, Capsicum anuum, Capsicum pubescens.
- Centrul 8 situat în Peru, Ecuador, Bolivia: Phaseolus
vulgaris, Phaseolus lunatus, Lycopersicum esculentum.
- Centrul 9 situat în Canada, Nordul Americii.
- Centrul 10 situat în Australia.
- Centrul 11 situat în Europa Centrală.
- Centrul 12 situat în Sudan, Nigeria, Africa de sud.

Etapa ameliorării ştiinţifice a început odată cu secolul 19 şi a


fost marcată de crearea în mod deliberat, prin metode ştiinţifice,
unele forme noi cu capacitate mare de producţie.
În cadrul acestor forme s-a procedat la o selecţie riguroasă dar o
dată cu dezvoltarea geneticii, variabilitatea existentă în cadrul
materialului nu a mai fost suficientă şi din acest motiv a trebuit
să se mărească această variabilitate.
Odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice s-au găsit metode
pentru îmbunătăţirea variabilităţii şi anume hibridarea,
cosangvinizarea, poliploidizarea, toate urmate de selecţie în
cadrul materialului.
În ţările dezvoltate acolo unde speciile cultivate găseau condiţii
optime de creştere şi dezvoltare, s-au creat aşa numitele şcoli de
ameriorare pentru speciile respective.
În viticultură, perioada ameliorării ştiinţifice începe după
apariţia filoxerei prin căutarea şi găsirea metodelor de rezolvare
a rezistenţei la acest dăunător, astfel s-au făcut hibridări între
viţele europene şi cele americane, s-au creat soiuri de portaltoi
care prezintă rezistenţă la filoxeră.
În domeniul pomiculturii, ameliorarea ştiinţifică începe în
secolul 18 prin obţinerea primelor soiuri de măr în Rusia prin
hibridare liberă.
În secolul 19 începe aplicarea hibridărilor dirijate pentru măr,
păr, cireş obţinându-se soiuri care şi în acest moment există în

3
colecţii.
În România ameliorarea plantelor a înregistrat aceleaşi etape ca
şi în celelalte ţări, etapa empirică ajungând până în anul 1900 iar
etapa ştiinţifică fiind marcată de activitatea lui Vlad Cârnu
Munteanu, primul profesor de ameliorare la şcoala centrală de
agricultură Herăstrău.
Începuturile ameliorării ştiinţifice s-au lovit de câteva probleme
deosebite dintre care menţionăm: imposibilitatea folosirii tuturor
formelor de germoplasmă care deşi erau bogate nu au fost
evaluate, variabilitatea existentă în cadrul germoplasmei ţinea
mai mult de adaptabilitatea la condiţiile de mediu şi mai puţin
de productivitate şi calitate,
absenţa surselor de gene din străinătate care să condiţioneze
caractere şi însuşiri importante cum ar fi rezistenţa la factorii de
mediu, rezistenţa la acţiunea agenţilor fitopatogeni, lipsa unor
amelioratori consacraţi şi a informaţiei ştiinţifice adecvate
pentru fiecare specie în parte, controversa între şcoala
mendeleană, şcoala vestică şi şcoala estică dominată de Miciurin
care nu acceptau teoriile eredităţii, existenţa genelor, şamd; lipsa
unei strategii, lipsa unei idei clare privind crearea de material
biologic nou.
Activitatea de cercetare a început să se dezvolte odată cu
înfiinţarea I.C.A.R. în anul 1929 în cadrul căruia funcţiona o
secţie de ameliorare a plantelor cu laboratoare de cercetare în
diferite zone pedoclimatice din ţară.
În anul 1937 în cadrul I.C.A.R. ia fiinţă o secţie de horticultură
care la rândul ei înfiinţează staţiuni de cercetare în diferite zone
pedoclimatice ale ţării.
În anul 1957 are loc o nouă reorganizare a cercetării înfiinţându-
se institutul de cercetări pentru cereale şi plante tehnice
Fundulea, institutul de cercetări pentru cultura cartofului cu
sediul la Braşov, institutul de cercetări horti-viticole.
În anul 1962 întreaga activitate de cercetare este trecută sub
jurisdicţia academiei de ştiinţe agricole şi silvice.
În anul 1967 academia înfiinţează institutul de cercetări pentru
viticultură şi vinificaţie de la Valea Călugărească, institutul de
cercetări pentru pomicultură de la Mărăcineni – Piteşti, institutul

4
de cercetări pentru legumicultură şi floricultură de la Vidra –
Ilfov.
Fiecare din acestea îşi formează o reţea de staţiuni de cercetare
pentru diferite specii de plante, astăzi numele acestor instituţii,
staţiuni de cercetare este schimbat:
I.C.C.P. Fundulea devine institutul naţional de cercetare
dezvoltare pentru agricultură;
I.C.P. devine institutul de cercetare dezvoltare pentru
pomicultură.
Aceste instituţii au staţiuni la Blaj, Odobeşti, Murfatlar, Greaca,
Bechet, Drăgăşani, Miniş, Valea Călugărească precum şi unele
laboratoare în Iaşi, Cluj, Bucureşti.
Institutul pentru pomicultură are staţiuni la Bistriţa, Voineşti,
Fălticeni, Mărăcineni şi laboratoare la Iaşi, Cluj, Oradea, Târgu
Jiu.
Institutul pentru legumicultură are staţiuni la Işalniţa, Buzău,
Bacău.
Obiectivele ameliorării plantelor
Definiţie: totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe care trebuie
să le întrunească materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi
pentru a răspunde parametrilor de productivitate şi calitate
constituie obiective de ameliorare.
Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie să se cunoască
baza genetică a materialului iniţial, valoarea ameliorativă a
surselor de germoplasmă şi factorii care condiţionează alegerea
acestor obiective.
Factorii care condiţionează alegerea obiectivelor de ameliorare –
există 3 categorii de factori:
- factori naturali locali
- factori tehnologici
- factori economici
Factorii naturali – fiecare zonă de cultură este guvernată de
anumite condiţii de climă şi sol, motiv pentru care amelioratorii
trebuie să creeze un material biologic adaptat pentru zonele
respective, astfel pentru zonele mai nordice sau pentru
altitudinile mai mari este nevoie de soiuri şi hibrizi cu o
perioadă de vegetaţie mai redusă pentru a putea ajunge la

5
maturitate în timpul cât în zona respectivă există o sumă a
gradelor de temperatură care să asigure condiţii pentru buna
dezvoltare a soiurilor respective.
Pentru zonele cu ierni aspre, cu geruri mari, trebuie să se creeze
soiuri şi hibrizi care să reziste la aceste temperaturi.
Pentru zonele cu deficit pluviometric sau cu exces de umiditate
trebuie să se creeze material biologic adaptat pentru aceste
condiţii.
În general clima din România este de climat continental dar
există suficiente microzone care nu se încadrează în
caracterizarea generală şi care ne forţează să alegem acele
obiective de ameliorare pe care urmărindu-le să realizăm
material biologic pentru zonele respective.
În ceea ce priveşte condiţiile de sol, problema nu se pune chiar
atât de acut pentru că există mijloace agrotehnice, agrochimice
pentru a influenţa proprietăţile fizico-chimice, biologice ale
solului, astfel că putem aduce solul spre cerinţele plantelor şi nu
plantele la cerinţele solului.
Se pot aplica amendamente, corectarea salinităţii, a fertilităţii.
Factorii tehnologici – realizarea producţiilor scontate pentru
asigurarea hranei, în condiţiile demografice actuale, impune
generalizarea tehnologiilor moderne pentru toate speciile din
cultură astfel încât să se asigure pe de o parte uşurarea
activităţilor iar pe de altă parte eficienţa economică a fiecărei
culturi.
Din acest motiv alegerea obiectivelor de ameliorare va depinde
de tehnologia prevăzută a exista în momentul în care apare soiul
pe care dorim să îl obţinem.
Factorii economici ţin de un aşa numit studiu de piaţă în ideea
de a prevedea care sunt cerinţele consumatorilor la o anumită
perioadă de timp, privind cantitatea de produse sau calitatea
producţiei obţinute.
Ameliorarea capacităţii de producţie
Productivitatea – este o însuşire complexă determinată pe de o
parte de baza ereditară a materialului cu care se lucrează, care
condiţionează valorile elementelor de productivitate, iar pe de
altă parte de condiţiile de mediu şi condiţiile de cultură.

6
Datorită faptului că este condiţionată poligenic, capacitatea de
producţie este un obiectiv care se obţine suficient de greu,
aceasta şi datorită faptului că în perioada de vegetaţie acţionează
aproape toate genele de care dispune planta respectivă.
Apar fenomene de înlănţuire a acestor gene pentru a determina
un anumit caracter, apar fenomene de interacţiune între gene,
astfel că toate acestea complică activitatea de îmbunătăţire a
productivităţii plantelor.
Productivitatea este determinată pe de o parte de fertilitatea
plantei respective, pe de altă parte de capacitatea de a exploata
această fertilitate, în sensul ducerii până la capăt a produsului
final.
Se deosebesc 2 categorii de fertilitate:
- fertilitatea potenţială
- fertilitatea reală
Fertilitatea potenţială reprezintă capacitatea plantelor care
compun soiul sau hibridul de a da naştere la formaţiuni florale,
muguri de rod, inflorescenţe şi flori care diferă de la cele
anuale la multianuale.
Fertilitatea reală este dată de capacitatea de fecundare a
florilor, de totalitatea florilor capabile să se fecundeze.
Întotdeauna fertilitatea reală este sub nivelul fertilităţii potenţiale
fie datorită factorilor de mediu, fie datorită unor condiţii
genetice.
Raportul între fertilitatea potenţială şi reală este cunoscut sub
numele de coeficient de fertilitate, cu cât acest coeficient are o
valoare mai apropiată de 1, cu atât soiul respectiv va avea o
productivitate ridicată.
În procesul de creare a producţiei se deosebesc 2 categorii de
productivitate:
1. productivitate iniţială
2. productivitate finală

Productivitatea iniţială este dată de totalitatea fructelor sau


seminţelor care s-au format pe plantă în primele faze de după
fecundare.
Această însuşire este determinată de fertilitatea reală, de

7
condiţiile de mediu şi de structura genetică a materialului
respectiv.
Productivitatea finală este reprezentată de capacitatea
plantelor de a reţine şi a matura fructele care s-au format,
însuşire care de asemenea depinde de productivitatea iniţială,
de unii factori ecologici, de însuşirile genetice.
Raportul între productivitatea iniţială şi finală poartă numele de
indice de productivitate şi la fel ca şi la coeficientul de
fertilitate, cu cât valoarea indicelui de productivitate este
apropiată de 1 cu atât capacitatea de producţie a soiului este
ridicată.
Se apreciază că productivitatea este determinată de 2 categorii
de factori:
- factorii intrinseci care ţin de materialul biologic;
- factorii de influenţă.
Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de elemente de
productivitate caracteristice de la o specie la alta dar şi de o serie
de procese fiziologice şi biochimice.
Factorii de influenţă sunt reprezentaţi de apariţia unor agenţi
fitopatogeni şi rezistenţa plantelor la acţiunea acestora, apariţia
unor perioade foarte reci şi rezistenţa plantelor la aceste condiţii,
apariţia secetei, rezistenţa soiului la secetă, şamd.
Dacă factorii de influenţă nu pot fi controlaţi pentru capacitatea
de producţie, se urmăreşte să se acţioneze asupra elementelor de
productivitate în sensul creşterii intensităţii de exprimare a
acestora.
Pentru realizarea acestui obiectiv sunt obligatorii următoarele
direcţii în care trebuie să se acţioneze:
- cunoaşterea tuturor surselor de germoplasmă autohtone şi
mondiale în vederea identificării tuturor surselor de gene
care sunt legate într-un fel de controlul elementelor de
productivitate;
- utilizarea mutagenezei pentru obţinerea a noi surse de
gene utile în această direcţie;
- hibridarea unor genotipuri foarte diferite în vederea
obţinerii unor recombinări de gene care să conducă la
acumularea unor gene valoroase;

8
- creşterea plasticităţii ecologice pentru mărirea gradului
de adaptabilitate a soiurilor şi hibrizilor la cultivarea în
diferite condiţii climatice;
- ruperea corelaţiilor negative care există între
productivitate şi calitate, între productivitate şi
precocitate sau între productivitate şi diferite însuşiri
fiziologice care crează rezistenţa.
Ameliorarea calităţii – la fel ca şi productivitatea, calitatea este
determinată pentru introducerea în cultură a noilor soiuri create.
Valoarea calitativă a unui material biologic este conferită de:
conţinutul în substanţe utile, natura chimică a acestor
substanţe, însuşirile tehnologice şi culinare ale produsului
principal şi cu deosebire pentru speciile horticole calitatea este
dată şi de aspectul exterior.
În ceea ce priveşte substanţele utile, se are în vedere conţinutul
de proteină la principalele specii, conţinutul de hidraţi de
carbon, zaharuri, unele substanţe minerale, unele vitamine,
enzime, şamd.
Se pune problema existenţei unei corelaţii negative între
capacitatea de producţie, între productivitate şi însuşirile
calitative.
Pentru îmbunătăţirea valorilor nutritive a substanţelor utile,
trebuie să se cunoască şi să se influenţeze natura chimică a
acestor substanţe, astfel proteinele trebuie să aibă un conţinut
ridicat şi echilibrat în aminoacizi esenţiali.
Unele specii au un conţinut mai redus de lizină, astfel prin
folosirea mutaţiilor trebuie să se identifice genele care
condiţionează acest aminoacid pentru a creşte valoarea acestuia
în produsul principal.
Conţinutul în triptofan, metionină, trebuie ridicat la unele
leguminoase, în această idee toate speciile trebuie analizate în
privinţa tuturor substanţelor chimice conţinute pentru a se
încerca o ameliorare a valorilor acestora.
La viţa de vie calitatea produsului principal pe lângă conţinutul
în diverse substanţe chimice este dată şi de însuşirile
organoleptice, gustative, tehnologice, aspectul exterior, forma şi
mărimea strugurilor, culoarea boabelor, prezenţa sau absenţa

9
stratului de pruină.
Pentru vinuri, determinarea conţinutului de alcool, zaharuri,
aciditatea totală, extract sec, taninuri, substanţe colorante, sunt
toate părţi de calitate a produsului principal la vie.
La fructe calitatea este determinată de conţinutul în substanţe
nutritive dar şi de suculenţa acestora, de fermitatea pulpei, gust,
aromă, existenţa altor substanţe care în echilibru pot asigura un
gust plăcut.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – cu toate
progresele realizate în combaterea chimică precum şi în
înglobarea rezistenţei genetice în noile creaţii ale ameliorării,
intensitatea, frecvenţa, gradul de atac al diverşilor agenţi
fitopatogeni înregistrează creşteri la toate speciile cultivate.
Rezistenţa la boli este o însuşire ereditară care determină
capacitatea plantelor de a se apăra faţă de atacul unui anume
agent patogen.
Există apreciere diferită în ceea ce priveşte rezistenţa, în sensul
că unii autori consideră doar imunitatea la o anumită boală ca
rezistenţă genetică, pe când alţi autori iau în considerare şi
gradul de adaptare al plantei, de formare a unor celule care
înconjoară boala, fie dată de o sensibilitate înainte de atac, fie ca
o reacţie de apărare după ce s-a întâmplat ca planta să fie
atacată.
Amelioratorul este interesat de rezistenţa ereditară care este
determinată de 2 cauze principale: starea plantei şi
comportamentul acesteia în momentul atacului în sensul
împiedicării bolii să se manifeste şi reacţia plantei gazdă, care
prin anumite schimbări histologice sau fiziologice opreşte
procesul de infecţie.
Din acest motiv se cunosc 2 tipuri de rezistenţă şi anume:
- rezistenţa pasivă, când boala nu poate ataca planta
respectivă
- rezistenţa activă, când avem de a face cu o reacţie a
plantei în momentul atacului.
Rezistenţa activă se clasifică de unii autori în 2 categorii şi
anume: rezistenţă verticală şi rezistenţă orizontală.
Prin rezistenţă verticală se înţelege capacitatea unui soi de a

10
rezista la o boală sau la o anumită rasă fiziologică a unei boli, o
rezistenţă puternică dar de scurtă durată, astfel în condiţiile în
care apare o altă rasă fiziologică, soiul respectiv trebuie scos
imediat din cultură pentru că nu mai are rezistenţă.
Rezistenţa orizontală înseamnă capacitatea soiului de a avea
rezistenţă la mai multe boli în acelaşi timp sau la mai multe rase
fiziologice ale unei boli, care se manifestă mai slab dar pe o
perioadă de timp foarte mare, uneori peste 50-100 ani.
Rezistenţa verticală este mai uşor de obţinut dar se preferă
rezistenţa orizontală care chiar dacă necesită lucrări mai
laborioase este eficientă prin durata acesteia.
După unii autori, proliferarea rapidă a agenţilor fitopatogeni are
mai multe cauze şi anume: introducerea în cultură a materialului
biologic la care s-a urmărit în primul rând productivitatea şi
calitatea şi mai puţin sau deloc rezistenţa la boli, cultivat pe
suprafeţe foarte mari, numărului restrâns de soiuri astfel că este
înlesnită răspândirea rapidă a unui patogen sau a unor mutante
ale patogenului, migrarea din zonele cu inocul primar a raselor
fiziologice noi, apariţia datorită mutaţiilor, diverselor
recombinări genetice a unor noi rase fiziologice cu un efect
fitopatogen mai puternic, nerespectarea tehnologiei de cultură,
nerespectarea rotaţiilor pentru culturile anuale şi bienale,
administrarea unilaterală şi în doze mari a unor îngrăşăminte
care favorizează apariţia agenţilor fitopatogeni, utilizarea
neraţională a irigaţiilor care conduc la crearea de microclimate
favorabile apariţiei patogenului, contactul brusc între patogen şi
planta gazda datorită importutilor de seminţe cu care se aduc şi
patogenii respectivi şi la care soiurile autohtone nu au nici un fel
de adaptare.
Metoda de îmbunătăţire a rezistenţei la agenţii patogeni o
constituie hibridarea îndepărtată: hibridarea dintre un soi
valoros din toate punctele de vedere dar nerezistent la un
anumit agent patogen, cu o specie din flora spontană înrudită
cu soiul, fără valoare productivă, fără valoare calitativă dar
care conţine gena de rezistenţă.
Dintre dăunători, cele mai mari pagube sunt produse de insecte
la care se cunosc peste 700000 de specii cu un deosebit grad de

11
adaptare, prolificitate şi putere distructivă foarte mare.
Răspândirea insectelor se datorează câtorva cauze şi anume:
- distrugerea ecosistemelor naturale;
- importul unor insecte odată cu produsele agricole fără a
se aduce şi inamicii lor naturali;
- folosirea neraţională a insecticidelor.
Ameliorarea epocii de maturare este importantă pentru
anumite areale de cultură, pentru zonele mai nordice când
perioada de vegetaţie trebuie să fie mai redusă şi de asemenea
pentru unităţile care au posibilitatea ca în condiţii de irigare să
obţină 2 culturi pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Folosind 2 plante diferite cu perioade scurte de vegetaţie, există
posibilitatea ca în zonele sudice să se obţină o cultură de grâu şi
o cultură de fasole, iar pentru speciile horticole contează
perioada de menţinere în spaţii protejate, în sere şi solarii.
Cea mai importantă problemă pentru acest obiectiv o constituie
realizarea unui compromis între productivitate, calitate şi epoca
de maturare.
Trebuie găsite cele mai bune căi pentru ca la perioade foarte
scurte de vegetaţie să nu scadă prea mult productivitatea şi să nu
fie afectată prea mult calitatea produsului respectiv.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute acest obiectiv
include rezistenţa la ger şi rezistenţa la iernare, aceste obiective
sunt urmărite la unele specii anuale şi la toate speciile perene
cultivate în zonele cu climat temperat.
Rezistenţa la ger reprezintă capacitatea plantelor de a suporta
temperaturi scăzute fără a le fi afectată semnificativ capacitatea
de producţie.
Rezistenţa la ger vizează şi rezistenţa plantelor anuale la
temperaturile scăzute din primăvară.
Rezistenţa la iernare vizează speciile multianuale, reprezintă
pe lângă toleranţa plantelor la temperaturi scăzute ale iernii şi
alte aspecte mai complexe cum ar fi: alternanţa îngheţ dezgheţ
repetată, dezrădăcinarea în cazul gonflării accentuate a solului,
asfixierea datorită lipsei aerului din stratul compact de zăpadă.
În general se constată că rezistenţa la temperaturi scăzute este
determinată genetic, dar în acelaşi timp este puternic influenţată

12
de evoluţia condiţiilor de mediu şi de desfăşurarea unor procese
fiziologice şi biochimice înainte de intrarea în starea de repaos.

La speciile anuale starea de repaos se identifică în stadiul de


sămânţă, iar la cele multianuale iarna.
La cele multianuale, starea de repaos presupune călirea plantelor
care are loc până la un anumit prag de temperaturi negative,
prag diferit în funcţie de specie şi în cadrul unei specii diferit
pentru soiuri (ex: viţa de vie poate suporta obişnuit - 18, - 250C
sau unele soiuri de pomi fructiferi pot suporta până la - 400C)
Realizarea acestui obiectiv presupune explorarea mai multor căi
de acţiune:
1. identificarea surselor de germoplasmă care deţin gene de
rezistenţă la temperaturi scăzute;
2. transferul prin metode specifice de ameliorare a acestor
gene la forme valoroase productiv şi calitativ, dar
deficitare din punct de vedere al rezistenţei;
3. identificarea de metode noi de creştere a variabilităţii
acestei însuşiri;
La speciile legumicole rezistente la iernare, are o importanţă
destul de mare deoarece se doreşte extinderea perioadei în care
aceste legume pot ajunge la consumator în stare proaspătă.
Ameliorarea rezistenţei la secetă – rezistenţa la secetă se
impune la speciile cultivate în mod deosebit în sudul şi estul
României.
Rezistenţa la secetă are loc pe baza unor mecanisme fiziologice
şi mai puţin fundamentată pe mecanisme genetice.
Seceta solului până la un anumit grad poate provoca o încetinire
a dezvoltării plantelor, dar speciile considerate rezistente pot
trece cu bine de astfel de perioade şi să de-a producţii
satisfăcătoare.
Sunt considerate specii rezistente le seceta solului cele care se
maturează înainte de perioadele propriu zise de secetă sau cele
care au un sistem radicular foarte profund şi pot absorbi apa de
la adâncimi mai mari.
Seceta atmosferică este la fel de dăunătoare ca şi cea pedologică
şi poate fi combătută prin utilizarea de genotipuri care au

13
anumite mecanisme de rezistenţă la nivelul epidermei.
Pentru îmbunătăţirea rezistenţei plantelor la secetă se poate
apela la identificarea în cadrul germoplasmei de bază a unor
forme cu asemenea însuşiri şi transferul prin metode specifice la
alte forme valoroase.
Ameliorarea reacţiei la intensivizare (crearea de soiuri /
hibrizi pentru culturi intensive) - acest obiectiv presupune
crearea de soiuri cu potenţial de producţie foarte ridicat, care să
fie apte de a valorifica la maximum oportunităţile oferite de
aplicarea irigaţiilor, a îngrăşămintelor, a tratamentelor
fitosanitare.
Germoplasma utilizată în ameliorarea plantelor
Germoplasma sau materialul iniţial în ameliorare reprezintă
totalitatea formelor biologice cultivate sau spontane care sunt
utilizate în procesul de ameliorare, pentru crearea de soiuri sau
hibrizi superiori celor deja existenţi sau pentru îmbunătăţirea
celor deja create.
În funcţie de originea variabilităţii, germoplasma se clasifică
în:
- germoplasmă de bază sau cu variabilitate măsurată;
- germoplasmă nou creată sau cu variabilitate artificială.
În funcţie de origine, germoplasma se clasifică în:
- din flora spontană;
- din formele cultivate.
În cadrul germoplasmei de bază se întâlnesc 3 tipuri de
germoplasmă:
- forme din flora spontană înrudite cu specia care se
ameliorează;
- soiuri şi populaţii locale;
- soiuri ameliorate.
Din cadrul germoplasmei nou create fac parte:
- populaţiile hibride în curs de segregare;
- liniile cosangvinizate;
- formele mutante;
- formele poliploide.
Prin exploatarea resurselor genetice existente s-a ajuns la
epuizarea surselor de gene pentru caractere şi însuşiri noi, astfel

14
încât s-a impus găsirea de metode pentru creşterea variabilităţii
la plantele cultivate.
Formele din flora spontană sunt utilizate în ameliorare datorită
unor însuşiri precum plasticitatea ecologică ridicată şi
rusticitatea.
Direcţia lor de utilizare constă îndeosebi în transferul acestor
însuşiri către soiuri deja ameliorate valoroase.
Soiurile şi populaţiile locale se remarcă prin însuşiri deosebite
de rezistenţă la factori climatici nefavorabili sau la unii agenţi
fitopatogeni.
Uneori prin lucrări de selecţie artificială, din aceste forme s-a
putut ajunge la soiuri noi omologate, însă cel mai frecvent sunt
utilizate ca şi prima categorie.
Soiurile ameliorate reprezintă cea mai valoroasă sursă de
germoplasmă deoarece au deja imprimate însuşiri superioare
privind productivitatea, calitatea, rezistenţa la boli şi dăunători,
etc.
Aceste soiuri pot fi doar îmbunătăţite prin lucrări de selecţie iar
pentru a se ajunge la crearea unui nou cultivar se impune şi
folosirea altor metode precum hibridarea, mutageneza, etc.
Populaţiile hibride în curs de segregare reprezintă cea mai
valoroasă sursă de material iniţial la speciile autogame.
Pentru crearea de soiuri noi, ne interesează plantele din
generaţiile segregante F2... Fn când pot fi identificate caractere şi
însuşiri noi diferite de ale părinţilor.
Pot să apară forme transgresive - diferite de formele parentale.
Liniile cosangvinizate – cea mai valoroasă sursă de
germoplasmă la speciile alogame (plante heterozigote) care prin
autopolenizare forţată, de-a lungul a mai multor generaţii, se
poate ajunge la izolarea unor biotipuri homozigote.
Prin încrucişarea unor astfel de linii se pot obţine hibrizi de la
care se exploatează în practică efectul heterozis.
Formele mutante şi poliploide pot fi utilizate pentru crearea de
soiuri noi dar cel mai frecvent se folosesc pentru transferarea
noului caracter la un soi deja ameliorat.
Colectarea formelor de material iniţial – cercetătorii care se
ocupă cu studiul germoplasmei de ameliorare, apreciază că în

15
lumea vegetală există între 300000 şi 500000 de specii din care
circa 250000 au fost identificate şi descrise, din acestea aproape
70000 de specii ar putea fi folosite de om în diverse scopuri dar
doar 7000 au fost colectate şi cultivate până în prezent.
În ceea ce priveşte hrana, 30 de culturi asigură necesarul pentru
omenire şi care reprezintă 95% din necesarul de hrană.
Alte surse menţionează 150 de specii folosite direct în
alimentaţie, 12 specii asigură peste 70% din hrană iar 4 dintre
ele: orezul, grâul, porumbul, cartoful acoperă peste 50%.
În ceea ce priveşte raportul energetic, cele mai importante
culturi rămân: orezul, grâul, sfecla, trestia de zahăr, porumbul şi
soia.
Se acordă o importanţă deosebită surselor de germoplasmă în
vederea colectării şi studierii acestora, motiv pentru care în
majoritatea ţărilor din lume s-au creat instituţii speciale care să
se ocupe de o anumită categorie de germoplasmă.
Aceste instituţii s-au înfiinţat în arealele unde o anumită specie
întâlneşte cele mai favorabile condiţii de cultură şi unde există
cea mai mare încărcătură de gene pentru specia respectivă.
Instituţiile sunt înfiinţate în centrele genice acolo unde există
cea mai mare diversitate de forme şi cea mai mare variabilitate
genetică pentru o anumită specie.
În cadrul F.A.O. s-a înfiinţat un organism special numit Comisia
de Resurse Genetice, organism interguvernamental cu rolul de a
gestiona toate activităţile legate de sursele de germoplasmă.
În 2002 s-a semnat Tratatul Internaţional privind resursele
genetice, instrument care stabileşte termenii utilizaţi
internaţional, drepturile şi obligaţiile celor care lucrează cu
sursele de germoplasmă.
Toate aceste instrumente, instituţii, tratate, s-au înfiinţat datorită
faptului că fie prin selecţie naturală fie prin activitatea oamenilor
s-au constatat numeroase pierderi ale unor forme de plante sau
chiar specii întregi.
Pentru colectarea materialului iniţial s-au iniţiat expediţii
ştiinţifice, s-au înfiinţat colecţii de germoplasmă, parcuri
ştiinţifice, rezervaţii naturale, bănci de gene.
În prezent există colecţii de plante care la cerere livrează

16
material biologic pentru ameliorarea speciilor respective, cele
mai importante colecţii în momentul de faţă fiind la: Sankt
Petersburg şi la Beltsville în S.U.A, de asemenea colecţii
cunoscute care cuprind portaltoi sau hibrizi pentru viţa de vie, se
întâlnesc numeroase colecţii în: Italia, Franţa, Spania care de
asemenea colaborează cu amelioratorii pentru asigurarea
materialului biologic.
Expediţiile ştiinţifice au început în secolul trecut, prima mare
expediţie s-a realizat în 1923-1933 de către Vavilov, cercetător
rus care în aceşti 10 ani a colectat peste 150000 de forme de
plante.
Ulterior s-au organizat expediţii şi de alţi cercetători: Hansen a
făcut o expediţie în Rusia şi a colectat toate formele de măr
rezistente la temperaturi scăzute; Bukassov a făcut o expediţie în
America Centrală şi de Nord de unde a colectat toate formele de
cartof.
În fiecare ţară unde există program de ameliorare, cercetătorii au
încercat să colecteze toate formele de germoplasmă din cultură
sau din flora spontană pentru o specie pe care urmau să o
amelioreze.
În ceea ce priveşte colectarea germoplasmei există o regulă de
bază indiferent de provenienţa germoplasmei, aceasta nu se
introduce direct în câmpul experimental, în ideea prevenirii unor
îmbolnăviri cu agenţi fitopatogeni necunoscuţi sau a atacurilor
unor insecte aduse odată cu materialul respectiv.
Astfel fiecare formă de germoplasmă trece mai întâi printr-un
câmp de carantină (1-2 ani) şi dacă starea fitosanitară a
materialului este corespunzătoare atunci se introduce în câmpul
de colecţie.
În caz contrar materialul este distrus pentru că bolile respective
ar putea să cuprindă şi alte culturi.
Organizarea germoplasmei – materialul iniţial colectat sau
primit şi observat în câmpurile de carantină va fi trecut în
câmpul de colecţie în funcţie de anumite criterii geografice,
taxonomice sau ameliorative; de regulă se acceptă ultimul
criteriu în organizarea germoplasmei în câmpul de colecţie,
astfel se face o schiţă a câmpului de colecţie şi în funcţie de

17
tipul de material avut la dispoziţie, acest material se aşează în
parcele de dimensiuni corespunzătoare pentru ca materialul
păstrat să poată fi suficient în începerea diferitelor procese de
ameliorare.
Pentru speciile anuale fiecare formă de germoplasmă trebuie să
cuprindă o suprafaţă de cel puţin 20 m2.
Pentru viţa de vie, fiecare formă de germoplasmă trebuie să fie
formată din cel puţin 10 butuci, din care 5 pe rădăcini proprii şi
5 pe portaltoiul adaptat pentru zona respectivă.
Speciile pomicole trebuie să fie reprezentate în câmpul de
colecţie de câte 3-5 pomi în funcţie de talia acestora pentru
fiecare formă de germoplasmă.
Arbuştii sunt reprezentaţi de cel puţin 50 de tufe pentru fiecare
formă de germoplasmă.
Pentru lucrările de ameliorare în viticultură, germoplasma este
organizată în plantaţiile ampelografice, cele mai importante
astfel de plantaţii în România sunt la: Valea Călugărească,
Odobeşti, Drăgăşani, Miniş, Greaca, Iaşi, Dăbuleni.
Pentru ameliorarea în pomicultură materialul se păstrează în
colecţii pomologice iar colecţiile sunt amplasate astfel:
Măr – Voineşti cu peste 850 de forme; Păr – Cluj, Voineşti,
Piteşti cu peste 650 de soiuri; Prun – Piteşti peste 700 de soiuri;
Cais – Greaca peste 650 de soiuri;
Piersic – Murfatlar 850 de soiuri; Cireş şi Vişin – Piteşti 525 de
soiuri;
Cireş 285 de soiuri; Vişin, Nuc la Geoagiu 74 de soiuri; Gutui –
Târgu Jiu 40 de soiuri; Căpşun, Coacăz, Afin, Mur, Zmeur –
Cluj cu 540 de soiuri din care 258 Căpşun.
Pentru legumicultură şi floricultură, germoplasma se
organizează pe suprafeţe de 5 – 10 m2 dacă speciile sunt anuale
iar la multianuale 20 - 50 de plante.
Studiul germoplasmei – înainte de a începe un proces de
ameliorare este nevoie să se cunoască valoarea ameliorativă a
materialului avut la dispoziţie, motiv pentru care se face un
studiu de cel puţin 3 – 5 ani după intrarea pe rod la speciile
perene.
Aceste studii au în vedere cunoaşterea perioadei de vegetaţie,

18
cunoaşterea diverselor fenofaze în corelaţie cu factorii climatici,
cunoaşterea elementelor de productivitate, cunoaşterea
diferitelor însuşiri fiziologice privind rezistenţa la factorii de
mediu, rezistenţa la boli şi dăunători, cunoaşterea valorii
nutritive a produsului principal, a diferiţilor constituienţi şi din
produsul principal a naturii chimice a acestor constituienti,
cunoaşterea pretabilităţii la diverse tehnologii de fabricare, de
prelucrare, de conservare, de depozitare, etc.
Cunoaşterea valorii genetice a materialului respectiv făcându-se
studii hibridologice, cosangvinizări şi autopolenizări pentru a
vedea cum se transmit ereditar diverse caractere.
În urma acestor studii se face o inventariere a proprietăţilor
ameliorative pentru materialul din colecţie, pentru ca în orice
moment amelioratorul să ştie valoarea materialului pe care îl are
la dispoziţie.
Păstrarea germoplasmei – toate sursele de germoplasmă
existente pe glob trebuie să facă parte dintr-un program de
păstrare în ideea de a nu se pierde unele gene valoroase, se
apreciază că chiar şi o ameliorare pronunţată conduce la
pierderea unor gene care nu condiţionează obiectivele urmărite,
din acest motiv fiecare soi chiar dacă este scos din producţie şi
înlocuit, trebuie să fie păstrat în vederea menţinerii acelor gene
utile care pot servi pentru un alt proces de ameliorare.
Pe lângă colecţiile de germoplasmă înfiinţate în centrele genice,
există tendinţa de a se forma fonduri mondiale de germoplasmă,
pe de o parte în vederea conservării, iar pe de altă parte pentru
ca specialiştii să poată să apeleze pentru sursele respective.
Pentru a exista un limbaj comun privind sursele de
germoplasmă, în Tratatul Internaţional semnat în 2002 se
definesc principalele noţiuni utilizate de amelioratori în vederea
păstrării germoplasmei:
Conservarea în situ înseamnă păstrarea germoplasmei în
arealele geografice în care s-au format aceste surse şi unde se
găsesc cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare pentru
speciile respective.
Conservarea ex situ înseamnă păstrarea surselor de
germoplasmă într-un alt mediu decât cel în care s-au format.

19
Material genetic înseamnă orice categorie de material biologic
care poate fi înmulţit sexuat sau vegetativ şi care conţine unităţi
funcţionale ale eredităţii.
Centrele de origine reprezintă arealele unde s-au format diferite
specii.
Centrele genice (de diversitate) reprezintă arealele în care se
găseşte cea mai mare diversitate de forme.
În prezent există următoarele sisteme de păstrare a
germoplasmei: parcuri şi rezervaţii naturale, grădini botanice,
bănci de gene, culturi de celule şi ţesuturi.
În parcurile naturale, în rezervaţiile naturale, sursele de
germoplasmă se păstrează în mediul natural.
În toate ţările există preocuparea de înfiinţare a acestor parcuri
naturale cu caracter naţional: S.U.A. 34 de parcuri naţionale cu
peste 100000 de hectare; Canada 25 de parcuri naţionale, 51
parcuri provinciale cu peste 200000 de hectare; Rusia 22 parcuri
naţionale plus numeroase rezervaţii naturale; în România 130 de
rezervaţii naturale cu 80000 de hectare.
În grădinile botanice păstrarea se face “ex situ” unde formele de
germoplasmă caută un echilibru dinamic şi unde plantele sunt
obligate să trăiască nu aşa cum s-au format ci în spaţii izolate
(unele) sau în anumite asociaţii pe care nu le întâlnesc în locul
de origine.
Una din cele mai importante grădini botanice este Grădina
Botanică Regală din Anglia înfiinţată în 1759.
În România cea mai mare grădina botanică este cea din Iaşi cu
circa 100 de hectare înfiinţată în 1856.
Cea mai sigură metodă de conservare în prezent este depozitarea
în bănci de gene unde dacă sunt asigurate condiţiile cele mai
bune, păstrarea poate să dureze peste 100 de ani.
Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate care au
următoarele obiective:
- prospectarea şi colectarea germoplasmei;
- studiul privind efectul depozitării asupra proprietăţilor
fizico chimice ale materialului;
- conştientizarea cercetătorilor în ceea ce priveşte
valoarea acestui material.

20
Condiţiile de păstrare diferă de la o bancă la alta însă se
apreciază că cele mai importante condiţii sunt:
- umiditatea relativă a aerului să nu depăşească 15%;
- temperatura pentru diferite celule de păstrare să fie
constantă pentru o păstrare îndelungată – 200C;
- atmosfera cât mai săracă în O2, cât mai bogată în CO2 şi
absenţa totală a luminii;
- eliminarea riscului de influenţare a seminţelor în cazul
unor radiaţii ionizante, umiditatea seminţelor să fie de
circa 4 – 5%.
În standardele FAO în colaborare cu Institutul Internaţional
pentru resurse genetice, condiţiile de păstrare se clasifică în 3
categorii:
1. condiţii acceptabile
2. condiţii preferabile
3. condiţii ideale
Condiţiile acceptabile – conservarea sub 00C la un conţinut de
umiditate a seminţelor cuprins între 3 - 7%
Condiţiile preferabile – când se asigură – 200C la acelaşi
procent de umiditate.
Condiţiile ideale – când se asigură – 200C, umiditatea
seminţelor de 5%.
Condiţiile de păstrare în banca de la Fort Collins care poate
depozita 180000 de probe de câte 450 grame sunt:
- probe păstrate în tăvi metalice, în încăperi de beton armat
cu grosime de 150 de cm cu 10 camere de păstrare din
care în 3 temperatura se menţine la – 120C, în 7 camere
temperatura de circa +40C şi umiditatea relativă de 52%;
- verificarea germinării seminţelor se face la fiecare 5 ani
şi dacă aceasta a scăzut sub 50% se face o reînmulţire a
seminţelor înlocuindu-se probele.
Banca de la Hirotsuga păstrează probe de către 120 cm3, în cutii
cositorite la temperatura de – 100C.
Banca de la Krasnadar păstrează 500000 de probe în încăperi cu
climatizare totală, în vase de sticlă aşezate pe stelaje metalice.
Banca de la Suceava păstrează circa 100000 de probe, clădirea
are 8 încăperi pentru păstrare, 4 pentru păstrare medie de 10 –

21
20 ani şi 4 pentru păstrare îndelungată, peste 100 de ani cu
temperatura de – 200C.
Variabilitatea germoplasmei – acest termen se referă la
diferenţierile care se observă sau care pot fi identificate prin
analize privind caracterele şi însuşirile materialului iniţial.
Caracterele reprezintă totalitatea particularităţilor
morfologice care diferenţiază un individ de altul.
Însuşirile reprezintă proprietăţile fiziologice, biochimice şi
tehnologice ale germoplasmei.
Caracterele pot fi de 2 feluri:
- cantitative, care pot fi reprezentate numeric (numărări,
cântăriri)
- calitative unde este vorba de unele particularităţi ale
plantei care diferenţiază diverse forme de germoplasmă
dar care nu se pot exprima numeric.
Totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individ formează
fenotipul organului respectiv.
Fenotipul este determinat pe de o parte de zestrea ereditară, pe
de altă parte de interacţiunea între ereditate şi condiţiile de
mediu.
Totalitatea caracteristicilor ereditare reprezintă genotipul unui
material sau genotipul reprezintă eventualele gene provenite ca
urmare a mutaţiilor naturale.
Zestrea ereditară poate genera fenotipuri diferite în funcţie de
condiţiile de mediu în care s-a format organul respectiv astfel
fenotipul poate fi considerat o rezultantă a interacţiunii între
zestrea ereditară şi condiţiile de mediu.
Diferenţierile care se observă în cadrul germoplasmei poartă
numele de variaţii iar fenomenul ca atare poartă numele de
variabilitate.
Variabilitatea în cadrul germoplasmei - în ameliorarea
plantelor este obligatoriu ca materialul iniţial să prezinte o
variabilitate suficient de mare în scopul identificării şi înmulţirii
acelor organisme cu caractere ori însuşiri noi, care în final să
poată permite în mod real obţinerea de soiuri noi.
Variabilitatea este dată de totalitatea diferenţierilor privind
caracterele şi însuşirile indivizilor dintr-o anumită populaţie.

22
Caracterele sunt reprezentate de totalitatea particularităţilor
morfologice, fiziologice, biochimice şi pot fi grupate în funcţie
de parametrii utilizaţi pentru exprimarea lor în caractere
calitative şi caractere cantitative.
Caracterele cantitative sunt cele care pot fi exprimate numeric
şi se referă la acele componente morfologice ce pot fi măsurate
precum: greutatea producţiei, înălţimea plantelor, mărimea
fructelor, etc.
Valorile acestora înregistrează o anumită variabilitate într-un
interval de minim şi maxim.
Caracterele calitative se referă la elemente precum: culoare,
formă, gust, etc şi variază în cadrul diferitelor grupe.
Însuşirile se referă la particularităţi de natură biochimică,
tehnologică sau fiziologică precum rezistenţa la scuturare, la
ger, la boli, etc.
Suma caracterelor şi însuşirilor exteriorizate de un individ într-
un anumit stadiu de dezvoltare reprezintă fenotipul acelui
individ.
Fenotipul este condiţionat pe de o parte de zestrea ereditară a
organismului iar pe de altă parte de interacţiunea dintre aceasta
şi condiţiile de mediu în care se dezvoltă.
Genotip – totalitatea genelor (zestrea ereditară) unui individ
provenite de la părinţi sau unele apărute în urma mutaţiilor
naturale sau induse.
Manifestarea genotipului poate varia de la un individ la altul în
funcţie de condiţiile de mediu, ca urmare pentru crearea de
soiuri noi este foarte important să se poată separa mărimea
variabilităţii genotipice şi ponderea acesteia din cadrul
variabilităţii fenotipice totale.
Variabilitatea totală este dată de suma tuturor variaţiilor pe
care le înregistrează indivizii unei populaţii, la rândul lor aceste
variaţii pot fi clasificate după diverse criterii rezultând astfel şi
diferite tipuri de variabilitate (De ex: în funcţie de cauza care le
provoacă putem avea variaţii genetice (genotipice, ereditare)
şi somatice (negenetice, neereditare).
Variaţiile neereditare mai pot fi întâlnite şi sub denumirea de
modificaţii, sunt determinate de diverse condiţii de mediu şi nu

23
interesează în procesul de ameliorare decât foarte puţin şi rareori
când fac adaptarea organismelor la anumite condiţii de mediu.
În ameliorare factorul care poate fi realmente exploatat rămâne
variabilitatea genotipică respectivă cea dată de variaţiile
genetice.
Pentru determinarea variabilităţii fenotipice şi genotipice,
ameliorarea plantelor se foloseşte de anumiţi indicatori ai
statisticii biologice: varianta, abaterea standard, coeficientul de
variabilitate, coeficientul de heritabilitate.
Varianta (s2) reprezintă dispersia valorilor individuale ale unui
caracter în cadrul unei populaţii statistice de indivizi şi este dată
(∑ x ) 2
∑x −
2

de relaţia: s2= n
n −1
x – valorile individuale ale caracterului analizat, n – numărul de
indivizi analizaţi.
Abaterea standard (s) este s 2

s ×100
Coeficientul de variabilitate (s%) s%= x ;
x - media aritmetică

Coeficientul de heritabilitate (h2) reprezintă mărimea


variabilităţii genotipice din variabilitatea fenotipică totală,
2 s2g
se calculează: h = s2 f
s2g - variabilitatea genotipică;
s2f - variabilitatea fenotipică.
S2f=s2g + s2Mediu
La speciile autogame: s2g=0 ⇒ s2f=s2m
Această relaţie se regăseşte efectiv în practică, respectiv
lucrările de selecţie la autogame sunt indeficiente sau sunt
suficiente un singur an.
La speciile alogame la care în procesul de polenizare se
contopesc gameţii diferiţi din punct de vedere genetic, rezultă
indivizi cu constituţie genetică diferită de a părinţilor, acest
proces fiind amplificat şi de fenomenul de recombinare, ca
urmare o populaţie dintr-o specie alogamă va fi din punct de
vedere genetic heterozigotă şi în dinamică de la o generaţie la
alta, ca atare influenţa condiţiilor de mediu va fi mai mică în
manifestarea variabilităţii fenotipice totale (s2f) × s2f = s2g +

24
s2m.
Pentru determinarea varietăţilor genotipice şi a coeficientului de
heritabilitate se procedează la cultivarea timp de 2 ani la rând, în
aceleaşi condiţii de mediu şi tehnologice a 2 generaţii hibride: F1
şi F2
Pentru F1: s2f (F1) =s2g (F1) + s2m (F1) ⇒ s2F (F1) =s2M (F1)
F2: s2(F)(F2) =s2G (F2)+s2M (F2) ⇒ s2G (F2) =s2F (F2) – s2F (F1)
s 2 F ( F2 ) − s 2 F ( F1 )
⇒ h2F (F2) = s 2 F ( F2 )
Valorile rezultate pentru h2 pot fi exprimate zecimal, fiind
cuprinse între 0 şi 1 sau procentual cuprinse între 1 şi 100%.
Cu cât aceste valori sunt mai apropiate de 100 cu atât şansele
lucrărilor de selecţie sunt mai mari.
Metode de ameliorare – iniţierea unui proces de ameliorare
presupune stabilirea unei planificări care să ţină cont de
materialul iniţial existent, de posibilităţile tehnologice şi de
obiectivele urmărite.
În funcţie de aceste elemente se va alege şi complexul de
metode pentru ameliorare: selecţia, hibridarea, cosangvinizarea,
mutageneza, poliploidia, hibridarea somatică, mutaţiile “în
vitro”, androgeneza.
Selecţia reprezintă procesul natural sau artificial care permite
supravieţuirea şi înmulţirea indivizilor cel mai bine înzestraţi.
Pentru ameliorare interesează selecţia artificială în urma căreia
amelioratorul alege, reţine şi înmulţeşte plantele care corespund
obiectivelor de ameliorare.
Metoda în sine a stat la baza apariţiei plantelor cultivate şi
actualmente completează toate celelalte metode de ameliorare.
Dacă se practică în germoplasma de bază se poate spune că un
soi este creat doar prin selecţie iar dacă vine în completarea
acestor metode se va specifica faptul că soiul respectiv este
obţinut prin hibridare + selecţie, mutageneza + selecţie, etc.
Selecţia naturală favorizează în supravieţuirea şi înmulţirea
organismelor care se adaptează cel mai bine la condiţiile de
mediu şi elimină indivizii mai slabi, aceasta acţionează în cadrul
unor populaţii vaste.
Selecţia artificială vizează reţinerea şi înmulţirea indivizilor care

25
corespund obiectivelor de ameliorare şi adesea direcţia de
acţiune este în sens invers selecţiei naturale.
Bazele teoretice şi efectele selecţiei – eficienţa lucrărilor de
selecţie depinde de un complex de factori care se referă la:
variabilitatea materialului biologic în ceea ce priveşte
caracterele şi însuşirile urmărite, modul de polenizare al
plantelor, modul de reproducere, de heritabilitatea caracterelor şi
însuşirilor.
Ca atare lucrările de selecţie se vor aplica în variante diferite
ţinându-se cont în prezentarea lor în primul rând de modul de
reproducere şi polenizare al plantelor şi de tipul de material
biologic în care se practică selecţia.
La speciile cu reproducere sexuată, în funcţie de modul de
polenizare se regăsesc specii autogame şi alogame.
La autogame (polenizarea cu polen propriu) datorită faptului că
părinţii şi respectiv gameţii sunt identici din punct de vedere
genetic, indivizii sunt de asemenea identici genetic fiind practic
homozigoţi.
Ca atare posibilele variaţii manifestate fenotipic se datorează
condiţiilor de mediu. Coeficientul de heritabilitate este foarte
redus iar eficienţa lucrărilor de selecţie într-o populaţie
autogamă este nulă.
La speciile alogame (se polenizează cu polen străin) şi la care
nu se cunoaşte decât forma mamă, zigotul se formează prin
contopirea a 2 gameţi diferiţi din punct de vedere genetic şi ca
atare rezultă indivizi cu o constituţie genetică diferită de a
părinţilor şi în acelaşi timp datorită recombinărilor pot să apară
indivizi cu o constituţie genetică absolut nouă.
Aceşti indivizi sunt heterozigoţi, ca atare populaţiile alogame
sunt din punct de vedere genetic într-o continuă schimbare iar
ponderea varietăţii genotipice din variabilitatea fenotipică totală
este comparativ cu autogamele mai mare, rezultă că şi eficienţa
lucrărilor de selecţie este mai mare.
La speciile intermediare (Bobul) la care se pot întâlni în
procente relativ egale atât cazuri de autogamie cât şi alogamie,
se poate aprecia că eficienţa selecţiei creşte odată cu plantele
polenizate cu polen străin.

26
La speciile cu reproducere pe cale vegetativă, constituţia
genetică a indivizilor este asemănătoare, ca atare şi variabilitatea
genotipică este practic inexistentă iar lucrările de selecţie vor
prezenta o eficienţă foarte redusă.
Există cazuri rare când pot apărea mutaţii spontane şi prin
înmulţirea acestora să se poată ajunge la obţinerea unui soi nou.
Termeni şi simboluri în selecţie:
Planta elită (elita) reprezintă planta sau o parte din plantă care
este aleasă, reţinută, studiată şi înmulţită în timpul procesului de
selecţie, ca urmare aceasta trebuie să corespundă obiectivelor
stabilite prin programul de ameliorare.
În general la o plantă elită se urmăresc: productivitatea, calitatea
producţiei, rezistenţa la factorii de mediu nefavorabili sau alte
însuşiri sau caractere specifice dar întotdeauna se va ţine cont de
greutatea produsului util.
Plantele elită se aleg în 2 etape: într-o primă etapă făcându-se
observaţii în câmp când se apreciază vigoarea, starea
fitosanitară, unele componente morfologice ale capacităţii de
producţie, pentru ca în a doua fază plantele reţinute să fie aduse
în laborator şi supuse unor determinări asupra caracterelor
cantitative, asupra calităţii producţiei, etc.
Alegerea propriu zisă a plantelor elită se poate realiza din
câmpul de alegere, din câmpul cu hibrizi, din câmpul cu forme
mutante sau din oricare câmp de ameliorare ori de producţie
(dacă este vorba de autogame).
Plantele obţinute în urma înmulţirii unei elite poartă numele de
descendenţe şi se regăsesc denumiri diferite ale descendenţelor
în raport cu modul de reproducere al plantelor sau cu generaţia
în care se găsesc acestea.
La autogame descendenţa unei elite poartă numele de linie
genealogică (sau linie) iar ansamblul unor descendenţe
provenite de la o elită poartă numele de arbore genealogic sau
pedigreu.
La alogame descendenţa unei elite se numeşte familie sau
familie genealogică.
La speciile cu înmulţire vegetativă rezultă clona sau linia
vegetativă.

27
Noţiunea de linie pură se referă la o populaţie formată din
indivizi complet homozigoţi şi putem vorbi de acest termen la
autogame.
Linia cosangvinizată este formată dintr-o populaţie de indivizi
homozigoţi întâlnită la alogame, în general plantele elită
primesc în momentul alegerii şi reţinerii un număr sau un cod
care se va înregistra într-un registru special de evidenţă şi care
se va menţine pe tot parcursul ciclului de ameliorare.
Descendenţele elitelor pot fi notate cu literele alfabetului (A, B,
C...) sau D1, D2... Liniile cosangvinizate în generaţii succesive se
notează cu C1, C2... Cn
Formele mutante: M1, M2... Mn.
Formele hibride: F1, F2... Fn.
Metodele de selecţie – aceste metode pot fi clasificate în funcţie
de modul de alegere, de urmărire şi de înmulţire a plantelor elită
în 2 mari grupe:
- selecţia în masă
- selecţia individuală
Ambele metode se pot aplica în diferite variante, în funcţie de
structura genetică a materialului folosit, în funcţie de modul de
polenizare şi reproducere a plantelor, în funcţie de obiectivele
urmărite.
Selecţia în masă constă în notarea, studierea, reţinerea şi
înmulţirea plantelor elită, în amestec, ţinându-se cont doar de
manifestarea fenotipică a caracterelor şi însuşirilor urmărite.
În esenţă descendenţele elitelor se reţin şi se însămânţează în
masă (în amestec), în general în cadrul selecţiei în masă,
numărul elitelor reţinute este foarte mare.
Selecţia în masă este cea mai veche metodă de selecţie utilizată
la început empiric şi stă la baza existenţei actualelor soiuri şi
populaţii locale.
Prezintă avantajul că se poate aplica uşor şi este rapidă, dar în
acelaşi timp are şi câteva dezavantaje: nu se ţine cont de
variabilitatea genotipică şi de heritabilitatea caracterelor şi
însuşirilor valoroase şi ca atare elitele valoroase se pot pierde în
masa de material sau elitele nevaloroase genotipic dar cu un
aspect fenotipic corespunzător pot deţine o pondere mai mare în

28
amestecul respectiv şi ca rezultat în timp poate avea loc o
depreciere a întregului material.
Selecţia în masă se poate practica în 2 variante:
- selecţia în masă negativă;
- selecţia în masă pozitivă.
Selecţia în masă negativă constă în alegerea, reţinerea şi
înmulţirea a unui număr foarte mare de plante elită înainte de
înflorire iar restul materialului este eliminat.
În procesul propriu zis de ameliorare, metoda este mai puţin
folosită, în general întâlnită atunci când se urmăreşte
îmbunătăţirea unor caractere cantitative: talia plantelor, numărul
sau greutatea fructelor.
Cel mai frecvent, metoda se foloseşte în procesul de producere
de sămânţă, fiind cunoscută sub denumirea de purificare
biologică.
Selecţia în masă pozitivă presupune alegerea unui număr mai
redus de plante elită, respectiv circa 5-10% din numărul total
de plante, descendenţele acestora fiind urmărite în amestec.
Metoda se practică în mai multe variante, în funcţie de numărul
de ani, de alegeri de plantă elită: cu o singură alegere (simplă);
cu mai multe alegeri (repetată); pe grupe de plante.
Selecţia în masă pozitivă simplă constă în alegerea de plante
elită într-un singur an urmată de înmulţirea în amestec a
descendenţilor şi compararea acestora cu materialul iniţial din
care au provenit pentru ca în final să poată fi trecute în
producţie.
Poate da rezultate la speciile autogame, formate dintr-un
material cu un oarecare grad de heterogenitate.
Selecţia în masă pozitivă repetată faţă de prima variantă
constă în alegerea, reţinerea şi înmulţirea timp de mai mulţi ani
a plantelor elită.
Metoda este practicată cu preponderenţă la speciile alogame,
alegerea de plante elită se face din al 2-lea an din câmpurile de
înmulţire.
Selecţia în masă pozitivă pe grupe de plante constă în
alegerea de plante elită şi gruparea acestora pe mai multe
grupe în funcţie de anumite însuşiri.

29
În cadrul fiecărei grupe, descendenţele sunt urmărite în masă.
Selecţia individuală se foloseşte în toate situaţiile indiferent
dacă sunt specii autogame sau alogame, este superioară selecţiei
în masă deoarece urmăreşte aspectul fenotipic al plantelor,
valoarea biologică a fiecărei descendenţe rezultată prin
înmulţirea elitelor.
În funcţie de materialul urmărit şi anume speciile autogame,
speciile alogame, populaţiile hibride în curs de segregare, liniile
cosangvinizate, formele mutante, speciile cu înmulţire sexuată,
speciile cu înmulţire vegetativă, selecţia individuală se practică
în 3 variante:
- selecţia individuală simplă
- selecţia individuală repetată anual
- selecţia clonală
Datorită nenumăratelor procese de exploatare a variabilităţii
materialului natural, a surselor de germoplasmă, s-a ajuns acum
ca variabilitatea să fie foarte redusă şi practic să se reducă
posibilitatea da a mai alege elite fără a interveni cu metode de
creare a variabilităţii.
Aceste motive au dus la identificarea posibilităţilor de mărire a
variabilităţii în cadrul materialului iniţial, acestea fiind:
hibridarea, urmată de segregarea caracterelor, cosangvinizarea
care determină desfacerea populaţiilor în biotipurile
constituiente, mutaţiile, poliploidia şi ingineria genetică.
Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile
autogame – soiurile locale sunt alcătuite dintr-un oarecare
număr de biotipuri, motiv pentru care variabilitatea este mai
pronunţată comparativ cu soiurile ameliorate şi deci ar exista o
oarecare posibilitate de selecţie.
În cadrul soiurilor ameliorate, la speciile autogame dacă nu
intervin unii factori perturbatori, structura genetică a acestor
soiuri rămâne aceeaşi de-a lungul generaţiilor.
Aceste soiuri sunt alcătuite din organisme practic homozigote
care au luat naştere prin contopirea a 2 gameţi identici din punct
de vedere genetic, din acest motiv dacă datorită unui factor
perturbator apar unele diferenţieri între indivizii unui soi,
separarea acestora într-un singur an o singură dată, contribuie la

30
epuizarea completă a variabilităţii şi ca urmare continuarea
selecţiei mai mult de un an este ineficientă.
Acest fapt a fost studiat pentru prima dată în anul 1903 de către
Johansen care a studiat soiul de fasole (autogamă) Princessa pe
o perioadă de 6 ani încercând să observe efectele selecţiei la
această specie, astfel din câmpul de colecţie a ales 19 plante care
se diferenţiau prin mărimea boabelor şi deci prin greutatea a
1000 de boabe.
A semănat sămânţa fiecărei plante separat pe câte un rând, a
recoltat sămânţa de la fiecare descendenţă separat şi apoi a ales
din sămânţa fiecărei descendenţe boabele cele mai mari şi cele
mai mici pe care le-a semănat pe câte un rând.
A continuat să facă această separare timp de 6 ani consecutiv iar
la sfârşitul experimentului a constatat că masa a 1000 de boabe
pentru fiecare elită cu care a pornit, atât pentru plantele care
proveneau din seminţele mici cât şi pentru plantele care
proveneau din seminţele mari era aceeaşi.
A concluzionat şi a publicat în 1903 faptul că la speciile
autogame nu are rost să se continuie selecţia mai mult de un an
deoarece prin autopolenizare prin unirea gameţilor identici
genetic, descendenţele vor rămâne aceleaşi, cu alte cuvinte
selecţia este eficientă numai până la obţinerea liniilor pure,
astfel pentru speciile autogame cea mai potrivită metodă de
selecţie este selecţia individuală simplă sau selecţia cu o singură
alegere, aceasta se desfăşoară după următoarea schema:
- în câmpul de alegere se face un studiu al materialului pe
întreaga perioadă de vegetaţie, dar obligatoriu înainte de
înflorit şi înainte de recoltare şi se extrag elitele;
- acestea etichetate se aduc în laborator pentru analiză unde se
determină din nou valorile elementelor de productivitate şi se
clasifică în funcţie de unele limite stabilite prin obiectivele de
ameliorare;
- după studiul în laborator se reţin pentru a fi semănate în anul
următor acele exemplare care se situează în limitele stabilite
pentru cele mai multe dintre caracterele urmărite dar între care
trebuie să se încadreze obligatoriu greutatea produsului
principal;

31
- în anul următor sămânţa obţinută de la fiecare plantă în parte
se seamănă în câmpul de selecţie;
- în câmpul de selecţie fiecare elită se seamănă pe câte un rând
la distanţe mai mari între plante pe rând decât în cultura
obişnuită şi la fel în distanţe mai mari între rânduri pentru a se
asigura un potenţial mai mare de înmulţire prin spaţiul nutritiv
pe care îl vor avea plantele la dispoziţie, în vederea obţinerii
unei cantităţi mai mari de seminţe de la fiecare plantă;
- în timpul perioadei de vegetaţie se observă câmpul de selecţie
în totalitatea sa şi se fac observaţii la fiecare plantă din cadrul
fiecărei descendenţe, ca urmare a acestor observaţii se vor
elimina descendenţele care nu corespund din punct de vedere al
obiectivelor urmărite (vigoare, capacitatea de producţie) iar
dacă în cadrul unor descendenţe care chiar îşi manifestă
superioritatea faţă de altele, dacă există o singură plantă
atacată de o boală se elimină întreaga descendenţă;
- la recoltare sămânţa fiecărei descendenţe se păstrează separat
şi va fi semănată în anul următor în câmpul de control şi în
acest câmp distanţele între rânduri şi plante pe rând vor fi mai
mari decât în cultura obişnuită.
- se vor face aceleaşi observaţii în timpul perioadei de
vegetaţie, se vor elimina descendenţele necorespunzătoare iar
sămânţa de la fiecare descendenţă valoroasă se va păstra
separat şi se va semăna în anul următor în câmpul de culturi de
orientare.
- începând din această verigă tehnologică, semănatul se face
mecanizat cu desimea obişnuită, se vor asigura lucrările de
îngrijire specifice pentru cultura respectivă şi se vor face
observaţiile şi determinările biometrice caracteristice.
- aprecierea capacităţii de producţie pentru fiecare descendenţă
în parte se va face pe baza valorilor elementelor de
productivitate iar dacă există o cantitate suficientă de material
se vor face şi cântăriri şi chiar unele procesări tehnologice în
vederea determinării însuşirilor calitative.
Este posibil ca la sfârşitul celor 2-3 ani cât trebuie să rămână
descendenţele în cadrul acestei verigi biologice să se detaşeze
prin valoarea lor câteva descendenţe, este posibil ca unele să se

32
situeze la limita erorilor, rezultatele să nu fie complet
edificatoare, după cum este posibil ca unele dintre linii să nu-şi
manifeste valoarea, ultimele vor fi eliminate, cele în care nu
avem completă încredere vor mai rămâne încă un an în această
verigă biologică iar cu liniile foarte bune se organizează în aniii
următori culturile comparative de concurs, în cadrul acestora
se vor respecta normele de tehnică experimentală în ceea ce
priveşte mărimea parcelei, numărul de repetiţii, observaţiile
efectuate, analizele necesare, calcularea rezultatelor,
interpretarea acestora.
Durata culturii comparative de concurs este de 3-4 ani normali
climatic pentru speciile anuale şi 3-4 ani de rod pentru speciile
perene.
La finalul acestei perioade una sau două linii care se vor
evidenţia prin valoarea producţiei, prin calitatea acestuia, prin
starea fitosanitară se vor propune pentru omologare şi zonare la
Ministerul Agriculturii care îl va trimite în reţeaua de încercări
pentru o nouă perioadă de experimentare egală cu cultura
comparativă de concurs din staţiunile de cercetare şi unde va
concura cu alte linii de la alte staţiuni de cercetare, de soiurile
zonate în regiunile în care se face experimentarea cu soiuri din
import. Linia care se detaşează total faţă de celelalte se va
considera drept soi, se va înscrie în registrul soiurilor cu o
descriere care să difere faţă de restul materialului existent deja
în cultură.
Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile
alogame – la aceste plante soiurile sunt constituite din
amestecuri de organisme heterozigote, aceasta deoarece în
fiecare generaţie, plantele se încrucişează liber între ele, fiecare
zigot fiind format din contopirea a 2 gameţi diferiţi genetic.
La această categorie de specii extragerea elitelor se face doar pe
linie maternă şi nu există posibilitatea de a se cunoaşte, de a se
aproxima măcar genotipul descendenţilor. Prin polenizare liberă
se vor produce numeroase recombinări, astfel că este
împiedicată fixarea genelor valoroase într-un singur genotip.
Eficacitatea selecţiilor în cadrul acestui material depinde de
fondul genetic existent în materialul respectiv, de echilibrul

33
genetic al populaţiei precum şi de efectul urmărit.
Noţiunea de fond de gene a fost introdusă pentru prima dată în
1951 de Dobzanskg, prin această înţelegându-se totalitatea
genelor care controlează caracterele şi însuşirile unei populaţii.
De-a lungul generaţiilor datorită recombinărilor care apar se pot
întâlni genotipuri diferite dar numărul de gene şi echilibrul
genetic rămân neschimbate.
Stabilitatea unei populaţii se consideră că este determinată de o
anumită frecvenţă a genelor şi genotipurilor care compun
populaţia respectivă şi care poartă numele de echilibru genetic.
Mecanismele care controlează acest echilibru genetic au fost
determinate de Hardy şi Weimberg în 1908 şi care au enunţat o
lege a echilibrului genetic – Legea Hardy Weimberg şi care are
următorul enunţ:
într-o populaţie panmictică nelimitată, în care organismele se
pot încrucişa liber pe bază de hazard, în absenţa unor factori
perturbatori cum ar fi mutaţiile, migraţiile de gene, driftul
genetic şi selecţia, frecvenţa iniţială a genelor precum şi a
genotipurilor se menţin neschimbate de la o generaţie la alta,
altfel spus indiferent de numărul genelor dominante, numărul
genelor recesive, populaţia se menţine în echilibru deoarece
încrucişările au loc pe bază de probabilitate, întâmplător şi se
pot întâlni absolut toate combinaţiile posibile.
Echilibrul genetic al unei populaţii se schimbă datorită acestor
factori perturbatori şi anume abaterile de la panmixie + migraţia
genetică, drifturile genetice, etc.
Abaterile de la panmixie se manifestă în situaţia în care într-o
populaţie există unele organisme cu predispoziţie spre
autofecundare sau o predispoziţie pentru o fecundare
preferenţială unor organisme asemănătoare, astfel că la unele
specii se constată un procent de autogamie până la 4-5% care
chiar dacă este atât de mic, în timp se acumulează şi poate duce
la apariţia unor genotipuri noi în detrimentul altora, fondul de
gene însă rămâne neschimbat.
Mutaţiile – acestea pot să transforme o genă sau mai multe gene
în alelele lor, conducând la schimbarea frecvenţei genelor şi
implicit a echilibrului genetic.

34
Dacă numărul de mutaţii pozitive este egal cu numărul de
mutaţii negative, se ajunge la o nouă stare de echilibru genetic
fără să se exteriorizeze şi în fenotip.
Migraţia de gene – aceasta se poate întâlni când 2 populaţii
apropiate în spaţiu au o frecvenţă diferită pentru aceleaşi gene şi
dacă datorită apropierii au loc schimburi de gameţi.
Migraţia se poate face anemofil, entomofil şi dacă este
întâmplătoare şi nu directă mai mulţi ani, se revine la echilibrul
iniţial.
Dacă migraţia durează mai mult, se modifică şi frecvenţa
genelor şi implicit şi echilibrul genetic.
Driftul genetic se întâlneşte în cazul unei populaţii reduse
numeric unde numai anumite combinaţii de gameţi au şanse să
se întâlnească, determină schimbarea echlibrului genetic.
Pentru evitarea acestui neajuns, în practica ameliorării se
stabileşte un număr minim de exemplare cu care se lucrează
pentru a nu se ajunge la apariţia acestui fenomen,
selecţia (naturală/artificială) care influenţează în cea mai mare
măsură echilibrul genetic al unei populaţii, deoarece elimină de
la înmulţire exemplarele neproductive, neadoptate, sanitar
necorespunzătoare şi astfel se modifică frecvenţa genelor şi
echilibrul genetic.
Efectul selecţiei artificiale este condiţionat de determinismul
genetic al caracterului urmărit şi de frecvenţa iniţială a genelor
care determină caracterul respectiv, astfel dacă se urmăreşte
eliminarea dintr-o populaţie a unui caracter determinat de o genă
dominantă, acest lucru este posibil într-un singur an prin
eliminarea de la înmulţire a exemplarelor care manifestă
caracterul respectiv (astfel să presupunem că avem un caracter
determinat de o genă dominantă) eficienţa selecţiei în acest caz
se manifestă doar în condiţiile în care gena recesivă se regăseşte
în cadrul materialului jumătăţii de plantă unde au flori roşii
condiţionate dominant şi jumătate de plantă au flori albe adică
gena recesivă este homozigotă.
La acest grup de plante se pot încerca toate metodele de selecţie
(selecţia în masă, selecţia simplă sau selecţia repetată, selecţia
individuală simplă sau repetată anual)

35
Selecţia în masă presupune identificarea şi extragerea elitelor
care corespund obiectivelor urmărite, amestecarea seminţei şi
înmulţirea acestora în amestec în anul următor, aceasta este
selecţia în masă cu o singură alegere.
Selecţia în masă repetată presupune ca în anul 2 să se facă o
nouă extragere de elite, amestecarea seminţelor şi înmulţirea în
anii următori.
Selecţia individuală simplă presupune extragerea elitelor din
câmpul de alegere, recoltarea separată a seminţei de la fiecare
elită, semănatul în anul următor separat pentru fiecare elită,
verificarea descendenţelor obţinute, reţinerea doar a celor
corespunzătoare şi amestecul familiilor superioare.
O variantă a acestei metode este cunoscută sub numele de
“jumătatea din cantitatea de sămânţă pe rând” imaginată de
Hopkins în 1887, metodă care presupune extragerea elitelor,
recoltarea separată a seminţelor de la fiecare elită, împărţirea
seminţelor în 2 părţi egale din care jumătate se păstrează,
jumătate se seamănă, se urmăresc descendenţele iar în anul
următor sămânţa păstrată se amestecă în funcţie de valoarea
descendenţelor din câmp.
Selecţia individuală repetată se face prin dirijarea polenizării
pentru a se elimina polenizarea nedorită, metoda fiind
asemănătoare cu selecţia individuală numai că se face o nouă
extragere a elitelor şi după amestecul seminţelor valoroase.
Selecţia în cadrul soiurilor locale şi ameliorate la speciile cu
înmulţire vegetativă – la această categorie de plante este
eficientă doar o singură metodă: o variantă a selecţiei
individuale: selecţia clonală care presupune 3 etape:
- cu examen prealabil
- cu examen mediu
- cu examen principal
Durata acestora fiind mai mică pentru speciile anuale şi mai
mare la speciile perene (> 25-30 de ani).
Hibridarea reprezintă încrucişarea a 2 organisme având ca
efect contopirea în zigot a celor 2 baze ereditare.
Indivizii rezultaţi în urma hibridării poartă denumirea de hibrizi.
Aceşti hibrizi pot manifesta în mod diferit caracterele şi

36
însuşirile provenite de la cei 2 părinţi.
În cazul în care descendenţii hibrizi exteriorizează caractere şi
însuşiri de la ambii părinţi, nu seamănă preponderent cu unul
dintre părinţi sau cel în care nu seamănă cu nici unul dintre
genitori (exteriorizează caractere ori însuşiri complet noi).
Importanţa hibridării: - Hibridarea este metoda de bază
folosită în ameliorarea plantelor pentru creşterea variabilităţii
genotipice în cadrul materialului iniţial (germoplasmei).
Acest aspect se justifică mai ales în ultimii ani ca urmare a
utilizării intensive a germoplasmei de bază şi a epuizării
variabilităţii naturale existente în cadrul acestora.
Peste 95% din soiurile cultivate au origine hibridă, hibridarea
este metoda care stă la baza cultivării hibrizilor cu
preponderenţă la speciile alogame, hibrizi la care se manifestă
efectul heterozis în generaţia F1, din acest motiv, în producerea
de sămânţă în cazul cultivării hibrizilor, această metodă se
foloseşte cu o frecvenţă anuală.
Metoda propriu zisă a fost aplicată în urma descoperirii sexelor
la plante (după anul 1600) iar bazele teoretice au fost elucidate
de Mendel care pe baza a numeroase experimente cu încrucişări
la mai multe specii a stabilit legile eredităţii.
Variabilitatea genotipică deosebit de ridicată care poate fi
obţinută prin hibridare (în generaţia F2... Fn) se explică pe baza
acţiunii a mai multor cauze de ordin genetic:
- segregarea alelelor (a factorilor ereditari);
- libera combinare a genelor pe baza legii hazardului;
- crossing-over-ului (schimbul reciproc de gene între
cromatidele nesurori ale cromozomilor omologi);
- apariţia transgresiunilor respectivilor indivizi la care un
anume caracter se manifestă într-o măsură mai mică
decât la cel mai slab părinte sau într-o măsură mai mare
decât la cel mai valoros părinte.
Aceste forme transgresive dacă sunt valoroase au şanse foarte
mari să devină noi soiuri.
Codificarea generaţiilor hibride: F1, P1 / P2.
Metode de hibridare – Hibridarea se poate practica în diferite
variante în funcţie de particularităţile biologice sau morfologice

37
ale speciei şi respectiv ale formelor parentale utilizate sau de
obiectivele de ameliorare urmărite, de varietatea genotipică
existentă în cadrul materialului iniţial.
O primă clasificare: în funcţie de modul de polenizare şi
reproducere a plantelor, hibridarea poate fi: naturală şi
artificială.
Hibridarea naturală este un proces specific caracteristic
speciilor heterogame, specific la: pomi, arbuşti fructiferi, etc.
Ca urmare a hibridărilor naturale, variabilitatea genotipică la
speciile vizate este suficient de mare, permiţând şansa de creare
a unor soiuri noi.
Hibridarea artificială reprezintă intervenţia amelioratorului în
anumite etape ale dezvoltării plantelor sau de-a lungul
procesului de dezvoltare în sensul dirijării polenizării, astfel pot
exista 3 variante de hibridare în funcţie de modul cum polenul
ajunge pe stigmatul florilor, respectiv:
a. hibridare cu polenizare liberă
b. hibridare cu polenizare semiliberă
c. hibridare cu polenizare dirijată (forţată)
Polenizarea liberă constă în îndepărtarea organului de
reproducere masculin de la genitorul mamă şi urmată de libera
polenizare cu polen de la plantele alăturate sau de la parcela
vecină.
Metoda este folosită la unele specii dioice sau la unele specii
monoice (porumb) sau în procesul de producere de sămânţă la
anumite specii.
Polenizarea semiliberă reprezintă cultivarea celor 2 părinţi
(genitori) în rânduri alăturate şi introducerea inflorescenţelor
celor 2 înainte de înflorire sub acelaşi izolator.
Sămânţa rezultată poate să prezinte caractere diferite în funcţie
de sensul hibridărilor respective sau reciproce.
Polenizarea forţată reprezintă castrarea florilor genitorului
femel (mamă), izolarea acestora, colectarea de polen de la
genitorul patern (tată), polenizarea propriu zisă urmată de
izolare şi recoltarea separată a combinaţiilor hibride.
Metoda are aplicabilitate la toate speciile.
În funcţie de gradul de înrudire a formelor parentale, hibridarea

38
poate fi:
a. apropiată
b. îndepărtată
Hibridarea apropiată – pentru încrucişarea între 2 părinţi
diferiţi din cadrul aceleiaşi specii şi se mai numeşte şi hibridare
intraspecifică.
Hibridarea îndepărtată constă în încrucişarea între 2 părinţi
care aparţin la nivele taxonomice diferite, ex: la 2 specii diferite
rezultate din aceleaşi gene se mai numeşte şi încrucişare
interspecifică sau între 2 genuri diferite (intergenerică) din
aceeaşi familie.
În cazul hibridărilor îndepărtate, apar unele dificultăţi ce
micşorează şansele de reuşită cauzate de factorii genetici,
morfologici sau fiziologici şi concretizate prin intersterilitatea
formelor parentale şi respectiv sterilitatea hibrizilor din F1.
În funcţie de numărul de genitori (forme parentale) care stau la
originea unui organism hibrid, hibridarea poate fi: simplă,
complexă.
Hibridarea simplă reprezintă încrucişarea a 2 părinţi, ex: 2
soiuri sau 2 linii cosangvinizate, nici una nici alta nu are hibrid.
Hibridarea complexă constă în încrucişarea a 2 parteneri din
care cel puţin unul are origine hibridă.
Hibrizii obţinuţi în primul caz se numesc simpli iar în cel de-al
doilea caz se numesc hibrizi complecşi.
Fiecare dintre cele 2 metode poate fi practicată în mai multe
variante, în general în funcţie de poziţiile alese pentru genitori.
Hibridarea simplă - putem întâlni una din variantele:
- hibridare directă
- hibridare reciprocă
- hibridare repetată
- hibridare ciclică
- hibridare dialelă
Hibridarea directă – încrucişarea de tipul A * B, întotdeauna
în formula hibridării, forma mamă este trecută prima.
Hibridarea reciprocă – încrucişarea de tipul B * A reprezintă
schimbarea rolului genitorilor şi se impune în unele cazuri de
incompatibilitate.

39
În cazul în care lungimea stilului florilor este mai mică, forma
respectivă va fi aleasă ca formă mamă pentru a putea fi
străbătută mai uşor de gameţii masculi.
Hibridarea repetată – se mai numeşte şi regresivă,
retroîncrucişare, back-cross, reprezintă încrucişarea între 2
forme parentale, dintre care una este mai puţin valoroasă dar
posedă o anume însuşire sau un anume caracter dorit în
următorul soi şi care poartă numele de donor cu o formă
parentală valoroasă din majoritatea punctelor de vedere dar
care îi lipseşte acea însuşire de la donor purtând numele de
RECURENT.
Organismele hibride rezultate prin combinaţia donorului (A) cu
cel recurent (B) se reîncrucişează timp de mai multe generaţii cu
recurentul în scopul fixării caracterului ori însuşirii de la donor.
Vor fi alese acele plante tipice care deţin în timp şi acele însuşiri
dorite de la părintele donor.
Cu fiecare generaţie de retroîncrucişare, proporţia de participare
a donorului se reduce cu câte o jumătate, forma de simbolizare a
cestei metode este [(A * B) * B] * B etc, în funcţie de numărul
de generaţii în care facem retroîncrucişarea. A * B3 ~ AB3.
În general hibridarea repetată este aplicabilă când se doreşte
preluarea unei însuşiri de rezistenţă (ex: la ger, secetă, boli) de
la o formă spontană sau locală, în scopul transferării la un soi
deja valoros, în acest sens metoda dă rezultate bune.
Metoda este mai eficientă atunci când se doreşte preluarea unui
caracter controlat dominant sau controlat de un număr relativ
mic de gene.
Se poate afirma că metoda permite relativ uşor transferarea unor
însuşiri, a unor caractere calitative şi mai puţin în privinţa
caracterelor cantitative.
Metoda poate fi practicată în 2 variante: directă sau reciprocă.
Hibridarea ciclică reprezintă încrucişarea tuturor formelor
dintr-o colecţie cu o formă cunoscută denumită tester sau
analizator (T). A * T; B * T; C * T
T – tester A, B, C – formele din colecţie.
Producţiile obţinute de la fiecare combinaţie hibridă în urma
testării în culturi comparative, ajută la determinarea capacităţii

40
combinative generale, metodă frecvent folosită în scopul alegerii
celor mai valoroase forme parentale.
Hibridarea dialelă reprezintă încrucişarea tuturor formelor
dintr-o colecţie, fiecare cu fiecare, atât direct cât şi reciproc (A *
B, A * C, A * D; B * A, C * A, D * A).
Metoda este folosită pentru determinarea capacităţii combinative
specifice a posibilelor forme parentale.
Seminţele combinaţiilor hibride sunt semănate anul următor în
culturi comparative, la recoltare se determină producţiile, în
final putându-se aprecia care este poziţia cea mai avantajoasă
sau combinaţia favorabilă pentru un anume genitor.
Hibridarea complexă – metoda se foloseşte pe de o parte
pentru creşterea variabilităţii în cadrul surselor de germoplasmă
prin exploatarea populaţiilor hibride în curs de segregare, la care
se asociază selecţia individuală repetată anual cu cele 2 variante
ale sale: selecţia genealogică şi selecţia tardivă.
Pentru aceste metode se folosesc la speciile autogame, alogame
hibridarea complexă, se foloseşte pentru evitarea costurilor
foarte mari generate de utilizarea hibrizilor simpli prin alte tipuri
de exploatare a heterozisului şi anume: hibridarea triliniară,
hibridarea dublă şi hibridarea multiliniară numită şi testul top-
cross sau poli-cross pentru acest tip de hibridări (hibridarea
multiliniară) care mai poate fi numită şi hibridare în masă şi care
reprezintă încrucişarea liberă a mai multor forme valoroase, fie
soiuri, fie linii cosangvinizate.
Hibridarea triliniară presupune încrucişarea în primul an a 2
linii cosangvinizate pentru obţinerea unui hibrid simplu, iar în al
2-lea an încrucişarea hibridului simplu cu o a treia linie
cosangvinizată, alta decât cele 2 folosite iniţial.
Hibridarea dublă presupune încrucişarea în primul an a 2 linii
cosangvinizate pe de o parte pentru obţinerea unui hibrid
simplu, în acelaşi an a altor linii tot pentru obţinerea unui hibrid
simplu, iar în anul 2 se încrucişează cei 2 hibrizi simpli şi se
obţine un hibrid dublu.
În hibridul dublu trebuie să existe 4 linii cosangvinizate diferite
sau 4 soiuri diferite. Utilizarea hibrizilor triliniari şi a hibrizilor
dubli se practică în producţie pentru că chiar dacă efectul

41
heterozis este ceva mai mic decât la hibrizii simpli, totuşi
costurile de producere a seminţei hibride în generaţia F0 sunt
mult mai mici în comparaţie cu hibrizii simpli.
La hibrizii simpli triliniari, dubli, sămânţa în generaţia F0 trebuie
să fie obţinută în fiecare an.
Hibridarea sintetică aceasta presupune încrucişarea liberă între
mai multe linii cosangvinizate semănate în amestec iar din
sămânţa obţinută rezultă aşa-numitele soiuri sintetice.
Toate categoriile de hibridare menţionate până acum cu excepţia
hibridării de tip back-cross (sau recurentă, regresivă) fac parte
din categoria hibridărilor apropiate, adică încrucişările dintre
forme din cadrul aceleiaşi specii.
Se mai cunoaşte şi hibridarea intraspecifică sau hibridarea
apropiată.
În funcţie de gradul de înrudire a genitorilor, există şi hibridarea
îndepărtată adică între forme aparţinând la 2 specii diferite, 4
hibrizi interspecifici; 2 genuri diferite – hibridare intergenerică
care se poate practica atât la speciile autogame cât şi la speciile
alogame.
De regulă hibrizii îndepărtaţi se folosesc pentru transferul unor
gene de rezistenţă de la unele specii din flora spontană la
soiurile ameliorate existente în cultură care sunt deficitare din
acest punct de vedere.
Datorită diferenţierilor de tip morfologic sau de tip genetic între
cele 2 forme care participă la hibridare, realizarea hibrizilor este
suficient de dificilă din cauza unor probleme care apar în aceste
situaţii.
Probleme speciale apărute în lucrările de hibridare – hibrizii
rezultaţi în urma încrucişării interspecifice se caracterizează
printr-o variabilitate foarte pronunţată la care se adaugă o
plasticitate ecologică, o adaptabilitate la condiţiile de mediu mai
bună decât a hibrizilor obişnuiţi.
Problemele care apar în cazul hibridărilor îndepărtate sunt
datorate intersterilităţii formelor parentale şi sterilităţii hibrizilor
în prima generaţie.
Intersterilitatea formelor parentale este dată de unele
deosebiri morfologice, fiziologice, biochimice sau genetice între

42
cei 2 genitori folosiţi, astfel se întâlnesc situaţii când polenul
genitorului mascul nu germinează pe stigmatul genitorului
femel, se întâlnesc cazuri când germinează dar tubul polenic nu
poate străbate toată lungimea stilului pentru a fecunda ovulul.
Există cazuri când nu se poate forma zigotul, se întâlnesc situaţii
când sămânţa hibridă obţinută nu poate germina sau plantele
care s-au format nu ajung la maturitate.
În privinţa deosebirilor de ordin morfologic s-au constatat
diferenţe între lungimea stilului la cei 2 genitori fapt care
determină alegerea corectă a genitorului femel şi mascul în
sensul că întotdeauna genitorul femel trebuie să aibă stilul mai
scurt decât a celui mascul.
În privinţa deosebirilor de ordin fiziologic este posibil ca
perioadele de vegetaţie ale celor 2 genitori să fie diferite şi astfel
nu se asigură coincidenţa la înflorire.
În privinţa deosebirilor genetice acestea sunt date fie de numărul
cromozomilor, fie de gradul de omologie a acestora, fie de
calitatea materialului genetic.
Problemele date din cauza intersterilităţii formelor parentale se
rezolvă prin câteva metode după caz şi anume: hibridarea
reciprocă, tratarea organelor sexuale ale florilor cu substanţe
stimulatoare sau inhibitoare de creştere, embriocultura, dublarea
sau înjumătăţirea numărului de cromozomi la unul dintre
genitori.
Hibridarea reciprocă se foloseşte în situaţia în care unul din
genitori prezintă un sistem de incompatibilitate care inhibă
germinaţia polenului celuilalt genitor şi dacă lungimile stilurilor
celor 2 porţiuni sunt diferite.
Astfel s-a constatat că atunci când se încrucişează Phaseolus
vulgaris cu Phaseolus multiflorus, procentul de reuşită în
hibridare este de 0,48%, în condiţiile în care se schimbă rolul
genitorilor, adică forma maternă este Phaseolus multiflorus şi
forma paternă Phaseolus vulgaris, procentul de obţinere a
seminţelor hibride ajunge până la 42%.
Un aspect asemănător se întâlneşte la hibridarea între Solanum
tuberosum şi Solanum acaule, situaţie în care hibridarea nu
reuşeşte deloc schimbând rolul genitorilor, adică folosind

43
hibridarea reciprocă – Solanum acaule forma maternă iar
Solanum tuberosum forma paternă, hibridarea reuşeşte 100%, în
acest caz hibridarea directă Solanum tuberosum * Solanum
acaule nu reuşeşte din cauză că polenul de la Solanum acaule
după germinare nu reuşeşte să străbată stilul mai lung la
Solanum tuberosum ca genitor matern.
Tratarea cu substanţe stimulatoare sau inhibitori de creştere
– se foloseşte pentru creşterea gradului de germinare a
polenului, pentru încetinirea sau forţarea înfloritului la unul din
genitori atunci când nu există coincidenţă la înflorire.
Embriocultura se foloseşte pentru eliminarea
incompatibilităţilor manifestate la unele specii între embrionul
diploid şi endospermul triploid al seminţei, metoda constă în
detaşarea embrionului imediat după formare, trecerea acestuia
pe un mediu special de cultură şi creşterea în condiţii “în vitro”.
Dublarea sau înjumătăţirea numărului de cromozomi se
foloseşte pentru compatibilitatea garniturilor cromozomiale ale
celor 2 parteneri pentru a reuşi hibridarea.
Sterilitatea hibrizilor în F1 – această sterilitate se manifestă
datorită diferenţelor existente între cei 2 gameţi care participă la
formarea zigotului în sensul că împerecherea cromozomilor
poate avea loc în totalitate, doar parţial, sau se poate să nu aibă
loc, cu alte cuvinte sterilitatea hibrizilor în F1 este dată de
deosebirile de ordin cantitativ şi calitativ între garniturile
cromozomice ale celor 2 forme parentale.
Dacă la încrucişare participă 2 genitori care au acelaşi număr de
cromozomi şi garnitură cromozomială, sunt omoloage, hibrizii
rezultaţi sunt întotdeauna fertili.
Dacă numărul de cromozomi este acelaşi dar nu se înregistrează
omologie între cele 2 garnituri, hibrizii obţinuţi sunt parţial
sterili.
Dacă nu există nici acelaşi număr de cromozomi şi nici
omologie între aceştia, hibrizii obţinuţi sunt întotdeauna sterili.
Există posibilitatea să se manifeste această sterilitate şi din
cauza unor condiţii de mediu: temperaturi scăzute, umiditate
atmosferică nepotrivită în momentul fecundării.
Pentru a putea utiliza aceşti hibrizi în diferite procese de

44
ameliorare, este obligatoriu să se refacă fertilitatea acestora care
este posibilă prin 2 metode: prin hibridarea regresivă sau
recurentă şi prin dublarea numărului de cromozomi.
Astfel hibridarea recurentă se practică pentru eliminarea
treptată a cromozomilor aparţinând unui genitor şi refacerea
garniturii celuilalt genitor, de regulă se elimină cromozomii
genitorului mascul sau prin refacerea completă a genomului
patern prin biotehnologii transferând un nucleu patern în
citoplasma formei materne.
Eliminarea cromozomilor este posibilă prin folosirea ca partener
recurent a unuia dintre genitori şi refacerea partenerului femel.
Dublarea numărului de cromozomi este de natură să
restabilească omologia cromozomilor în celulele care vor da
naştere la gameţi, astfel diviziunea reducţională se va desfăşura
normal în urma dublării garniturii prin tratarea cu colchicină în
generaţia F0.
Dublarea numărului de cromozomi se face doar la speciile cu
reproducere sexuată reprezentând importanţă pentru hibrizii cu
reproducere vegetativă pentru că pe aceşti hibrizi îi vom
reproduce doar prin altoire, marcotare, butăşire fără implicarea
elementelor sexuale în reproducere.
Tehnica hibridării – pentru ca lucrările de hibridare să fie
eficiente este obligatoriu să se parcurgă câteva etape importante
şi anume: alegerea genitorilor, alegerea plantelor care participă
la hibridare, alegerea florilor şi inflorescenţelor, toaletarea şi
izolarea florilor (inflorescenţelor) castrarea florilor genitorului
femel, polenizarea, controlul fecundării, repetarea polenizării
dacă este cazul, recoltarea fructelor hibride.
Alegerea genitorilor – practic este cea mai importantă etapă în
sensul că cei 2 parteneri, soiuri sau linii cosangvinizate trebuie
să fie supuşi anterior unor studii hibridologice pentru a
determina capacitatea lor combinativă.
De asemenea o condiţie minimală este ca din punct de vedere al
fondului de gene, cei 2 parteneri trebuie să se completeze
reciproc în privinţa unor caractere şi însuşiri. Manifestarea unor
elemente deosebite la hibrizii formaţi este cu atât mai puternică
cu cât cei 2 parteneri sunt mai îndepărtaţi din punct de vedere

45
geografic, se poate folosi unul din parteneri, soiul zonat în
regiunea respectivă care se va încrucişa cu un partener dintr-o
altă zonă geografică dar care corespunde din punct de vedere al
garniturii cromozomice şi al omologiei cromozomilor.
Dacă partenerii aparţin la specii diferite, mai întâi prin studii
hibridologice se testează aptitudinea fiecărui partener la
hibridarea îndepărtată alegându-se rolul de femel sau mascul
pentru fiecare dintre genitori.
Cele mai bune rezultate în hibridare se obţin atunci când formele
parentale sunt homozigote cel puţin pentru caracterele şi
însuşirile pe care dorim să le transferăm la noul hibrid, pentru
aceasta trebuie să utilizăm liniile pure pentru speciile autogame
şi liniile cosangvinizate pentru speciile alogame.
Valoarea hibridologică se stabileşte prin cele 2 tipuri de
hibridare: hibridare ciclică cu care se determină capacitatea
combinativa generală şi hibridare dialelă cu care se determină
capacitatea combinativă specifică.
În cazul în care nu există coincidenţă, la înflorire este posibilă
folosirea fie a unor substanţe stimulatoare sau inhibitoare de
creştere, folosirea unor metode fizice sau chiar însămânţatul la
epoci diferite: mai întâi genitorii cu înflorire tardivă şi apoi al 2-
lea genitor cel precoce.
Alegerea plantelor care participă la hibridare – plante care
manifestă vigoare şi stare fitosanitară corespunzătoare.
Alegerea florilor şi inflorescenţelor – presupune identificarea
florilor şi inflorescenţelor care vor fi cel mai bine hrănite de
planta respectivă (de la baza lăstarilor) restul florilor
eliminându-se în totalitate.
Toaletarea florilor şi inflorescenţelor şi izolarea acestora
presupune ca din cadrul unor inflorescenţe să se aleagă doar
florile bine dezvoltate restul eliminându-se cu o pensetă după
care se face izolarea cu o pungă, cu o hârtie de pergament sau cu
un săculeţ de pânză care acoperă toată inflorescenţa.
În momentul optim, înainte să fi avut loc polenizarea naturală se
castrează genitorul femel.
Această etapă presupune eliminarea florilor mascule dacă
acestea sunt pe aceeaşi plantă cu inflorescenţele femele;

46
eliminarea plantelor mascule dacă cele 2 tipuri de flori sunt pe
plante diferite şi eliminarea elementelor sexuale mascule din
floarea hermafrodită a genitorului femel.
Polenizarea se face în momentul în care stigmatul genitorului
femel este apt pentru polenizare şi anume când acesta prezintă o
turgescenţă maximă şi o secreţie caracteristică pe suprafaţa
stigmatului.
Polenizarea se face fie cu polen proaspăt recoltat de la genitorul
mascul fie cu polen conservat dacă nu este posibilă asigurarea
coincidentei la înflorire.
În ceea ce priveşte viabilitatea stigmatului aceasta este diferită
de la o specie la alta şi poate fi posibilă fecundarea de la 1-2 ore
până la 2-3 zile.
Viabilitatea polenului tot este diferită dar acest aspect poate fi
compensat prin conservarea polenului, la unele specii păstrarea
acestuia putând ajunge mai mulţi ani la rând.
Polenizarea propriu-zisă se poate face cu trecerea polenului cu
un tampon de vată de la genitorul mascul pe stigmatul
genitorului femel, uneori adăugarea pe stigmat a unor substanţe
care reţin polenul mai multe ore (zile) după care se izolează
rapid pentru a nu se produce polenizare străină.
La câteva zile se face controlul fecundării, dacă stigmatul este
ofilit rezultă că fecundarea a avut loc dacă nu se poate face o
repetare a polenizării inflorescenţelor izolându-se din nou după
care se fac lucrările tipice de îngrijire până la recoltarea fructelor
hibride.
Selecţia în populaţiile hibride la speciile autogame – la
această categorie de plante metoda de selecţie este selecţia
individuală repetată anual cu cele 2 variante ale sale: selecţia
genealogică şi selecţia tardivă.
Selecţia genealogică constă în alegerea elitelor începând cu
generaţia F2 când are loc segregarea caracterelor şi apoi
urmărirea separată a descendenţelor fiecărei elite.
Dacă descendenţa unei elite este reprezentată de plante uniforme
din punct de vedere morfologic înseamnă că există şi
homozigoţie totală a genelor şi în acest caz descendenţa
respectivă va intra în câmpul de control şi apoi va parcurge

47
drumul prin toate verigile caracteristice selecţiei individuale
simple adică: câmp de control, câmp de culturi comparative de
orientare, câmpuri de cultură orientate de concurs în staţiuni de
ameliorare şi din nou câmpuri comparative de concurs în reţeaua
de omologare.
Dacă descendenţa unei elite prezintă exemplare neuniforme
morfologic înseamnă că plantele sunt heterozigote pentru
caracterele şi însuşirile pe care le urmărim şi trebuie repetată
alegerea elitelor.
Se aleg în acest caz plantele viguroase, sănătoase, care
manifestă valori ale elementelor de productivitate care
corespund obiectivelor noastre.
Aceste elite vor fi urmărite în continuare separat şi după aceeaşi
logică, dacă vor da descendenţe uniforme vor parcurge celelalte
verigi ale procesului iar dacă descendenţele nu sunt uniforme se
va proceda la o nouă alegere a elitelor.
Acest proces va dura până prin F5... F7 când este posibil să se
ajungă la homozigotarea majorităţii caracterelor şi însuşirilor.
Selecţia tardivă presupune începerea alegerii elitelor mult mai
târziu, după 5-7 generaţii, lăsând mai întâi plantele să se
homozigoteze şi apoi să se aleagă elite homozigote.
Cosangvinizarea – importanţa cosangvinizării reprezintă
metoda de bază pentru crearea de noi surse de germoplasmă prin
creşterea variabilităţii la speciile alogame. Metoda constă în
autofecundarea forţată a speciilor monoice sau hermafrodite şi
prin încrucişarea între indivizii înrudiţi proveniţi de la aceeaşi
plantă la speciile dioice.
La speciile autogame, autofecundarea este un fenomen firesc şi
nu afectează în nici un fel plantele respective, dimpotrivă la
speciile alogame la care fenomenul de autogamie este de doar 3-
4%, efectele autofecundării sunt foarte evidente.
În urma cosangvinizărilor repetate se obţin liniile cosangvinizate
care prin încrucişarea între ele după o prealabilă verificare a
însuşirilor acestora formează hibrizii la care se manifestă efectul
heterozis.
Principala direcţie de utilizare a liniilor cosangvinizate o
constituie obţinerea hibrizilor în vederea exploatării: efectul

48
heterozis.
În conformitate cu legea uniformităţii caracterelor în prima
generaţie hibridă este posibil să întâlnim 5 situaţii şi anume:
- hibridul obţinut să se situeze prin caracterele şi însuşirile
sale între cele 2 forme parentale (cea mai frecventă
situaţie);
- să se apropie mai mult de genitorul matern;
- să se apropie mai mult de genitorul patern;
- să fie peste nivelul genitorului mai bun;
- să fie sub nivelul genitorului mai slab.
Ultimele 2 situaţii poartă numele de transgresiuni genetice şi se
urmăreşte identificarea acestora în vederea extragerii elitelor
care depăşesc genitorul cel mai bun.
De la începutul secolului 20 s-au intensificat cercetările privind
exploatarea efectului heterozis sub cele 2 aspecte ale sale:
heterozisul somatic şi heterozisul generativ (reproductiv).
Aceste cercetări au condus la identificarea metodelor pentru
găsirea celor mai bune combinaţii hibride în cadrul liniilor
cosangvinizate.
Simbolurile care se folosesc pentru diferite generaţii de
cosangvinizare sunt: C0 sămânţa cu care se porneşte operaţia de
cosangvinizare; C1 prima generaţie, C2 a doua, etc, până la C9,
C10 cunoscut fiind ca după 9-10 generaţii de autofecundare se
ajunge la homozigotarea totală pentru toate caracterele.
Efectele cosangvinizării – în urma autopolenizării forţate, la
speciile alogame se manifestă în fenotip unele efecte: reducerea
vitalităţii, scăderea variabilităţii sau creşterea uniformităţii,
desfacerea populaţiilor în biotipurile constituiente.
Reducerea vitalităţii se manifestă chiar din prima generaţie de
cosangvinizare şi afectează principalele caractere şi însuşiri ale
plantei.
Fenomenul este cunoscut sub numele de presiune de
cosangvinizare şi se manifestă prin reducerea taliei plantelor,
reducerea fertilităţii, reducerea productivităţii.
Acest efect depinde de la o specie la alta şi se manifestă timp de
câteva generaţii până când se ajunge la un minimum de
cosangvinizare.

49
Depresiunea este cu atât mai puternică cu cât procentul de
autogamie la specia respectivă este mai mic.
În funcţie de specie, la speciile multianuale efectul este mai
redus, la speciile anuale, bienale efectul este mai puternic (la
cucurbitaceae efectele sunt aproape nesemnificative pe când la
varză sunt deosebit de puternice).
Încercând să explice acest efect, cercetătorii l-au pus pe seama
homozigotării genelor recesive cu implicaţii majore asupra
productivităţii.
Reducerea vitalităţii este însoţită şi de alte efecte cum ar fi unele
deficienţe clorofiliene, apariţia de plante albinotice, apariţia de
sectoare internervurale lipsite de clorofilă, anomalii florale,
sterilitate, sensibilitate la diferite boli.
Scăderea variabilităţii sau creşterea uniformităţii – aceasta
se manifestă prin uniformizarea materialului după câteva
generaţii de cosangvinizare uniformă, determinată de gradul
ridicat de homozigotare, astfel cu fiecare generaţie de
autopolenizare, gradul de homozigotare creşte cu 50% faţă de
anul anterior şi astfel se ajunge ca plantele să fie perfect
uniforme şi aici fenomenul se manifestă diferit de la o specie la
alta astfel: la ceapă uniformitate perfectă se întâlneşte după 3
generaţii, la sfecla pentru masă abia la a 8-a generaţie.
Desfacerea populaţiei în biotipurile constituiente –
cosangvinizarea duce la apariţia prin segregări şi recombinări a
unor noi biotipuri stabile care pot fi identificate, izolate,
înmulţite şi folosite pentru folosirea hibrizilor.
Numărul maxim de linii homozigote care pot fi izolate dintr-o
plantă alogamă este determinat de numărul genelor prezente în
stare heterozigotă, astfel dacă planta iniţială este heterozigotă
pentru 15 gene, prin cosangvinizare vor rezulta 215 linii
homozigote diferite, adică 32768 linii.
Procesul de homozigotare se manifestă atât pentru genele
dominante cât şi pentru cele recesive.
De regulă homozigotarea genelor recesive duce la exteriorizarea
evidentă a unor efecte dăunătoare pentru plantă făcând în aşa fel
încât selecţia naturală să elimine aceste plante încă din primele
generaţii de cosangvinizare.

50
Astfel exemplarele care prezintă malformaţii, debilitate, nanism,
sterilitate, fie sunt eliminate natural fie prin purificare biologică,
prin selecţia în masă negativă le elimină amelioratorul.
Există şi cazuri rare când prin homozigotarea unor gene recesive
se obţin unele exemplare rezistente la boli sau la factorii
nefavorabili de mediu.
Cele mai importante exemplare sunt cele homozigote
dominante.
Obţinerea liniilor cosangvinizate – important este alegera
germoplasmei care va fi cosangvinizată, aplicarea unor măsuri
de îmbunătăţire a acesteia, măsurile fiind diferitele metode de
selecţie recurentă care urmăresc 2 grupe de efecte şi anume pe
de o parte eficientizarea selecţiei pe de altă parte obţinerea de
genotipuri superioare prin diverse combinaţii de gene din cadrul
materialului avut la dispoziţie.
Selecţia recurentă se utilizează în 4 variante:
- selecţia recurentă pentru fenotip;
- selecţia recurentă pentru capacitatea combinativă
generală;
- selecţia recurentă pentru capacitatea combinativă
specifică;
- selecţia recurentă reciprocă.
Selecţia recurentă pentru fenotip se desfăşoară în câteva cicluri
de câte 2 ani care revin periodic până la îmbunătăţirea totală a
materialului.
În primul an elitele alese se autopolenizează şi sămânţa se
recoltează separat.
În anul 2 sămânţa fiecărei elite se însămânţează în câmpul de
selecţie, se elimină descendenţele necorespunzătoare iar în
cadrul descendenţelor bune se face polenizarea liberă.
Din materialul rezultat se aleg noi elite şi se începe un nou ciclu
de selecţie.
Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativă generală se
desfăşoară în cicluri de către 3 ani, astfel în primul an se aleg
elitele şi se autopolenizează iar în acelaşi an cu o parte de la
polenul fiecărei plante se polenizează un hibrid simplu numit
“tester” şi folosit drept genitor matern.

51
Sămânţa fiecărei descendenţe se recoltează separat şi se
păstrează în anul al 2-lea iar în câmp se cultivă în culturi
comparative sămânţa rezultată din fecundarea hibridului simplu.
Se analizează culturile respective iar în anul 3 se însămânţează
în câmp numai seminţele elitelor care au dat cele mai bune
rezultate cu testerul, acestea vor poleniza liber în cadrul fiecărei
descendenţe şi se începe un nou ciclu de selecţie.
Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativă specifică se
aseamănă cu precedenta, diferenţa fiind că în loc de hibrid
simplu se foloseşte drept tester o linie cosangvinizată.
Selecţia recurentă reciprocă - se îmbunătăţesc în acelaşi timp 2
linii cosangvinizate care se completează reciproc prin
caracterele şi însuşirile avute şi care prezintă şi o bună
capacitate de încrucişare.

Selecţia în cadrul liniilor cosangvinizate şi îmbunătăţirea


acestora – Datorită faptului că în primele generaţii de
autofecundare, liniile cosangvinizate sunt foarte neuniforme în
privinţa majorităţii caracterelor şi însuşirilor, în fiecare generaţie
se practică selecţia individuală repetată anual, astfel în fiecare
generaţie se elimină din câmp liniile necorespunzătoare iar din
cadrul liniilor bune se aleg elitele care răspund obiectivelor
urmărite.
Această selecţie se face timp de 4-6 generaţii şi se consideră că
această perioadă de timp este suficientă pentru fixarea genelor,
pentru homozigotarea acestora chiar şi pentru caracterele
cantitative.
Unii autori precizează că pentru homozigotarea genelor care
controlează unele caractere morfologice este suficientă o
perioadă de 3 ani de autopolenizare.
Scopul principal al autopolenizării îl constituie obţinerea liniilor
total homozigotate care vor fi utilizate pentru obţinerea
hibrizilor, alegerea acestora se face după ce în prealabil se
determină valoarea hibridologică a fiecărei linii în acest scop
determinându-se capacitatea combinativă generală şi
capacitatea combinativă specifică.
Capacitatea combinativă generală se face la liniile

52
cosangvinizate din colecţie începând chiar din generaţiile C2 C3,
prin hibridare ciclică astfel fiecare linie cosangvinizată se
încrucişează cu un hibrid simplu cu un tester, rezultând un
hibrid triliniar pentru fiecare combinaţie hibridă iar în anul
următor se observă în culturi comparative care din linii au dat
cele mai bune rezultate cu testerul.
În funcţie de producţia obţinută sau dacă urmărim alte aspecte în
funcţie de manifestarea acestora, liniile care dau cele mai bune
rezultate au capacitatea combinativă generală bună.
Capacitatea combinativă specifică a valorii hibridologice
reprezintă capacitatea combinativă specifică şi care se
controlează cu ajutorul hibridărilor dialele, în acest scop se
folosesc numai liniile cosangvinizate care s-au comportat foarte
bine la hibridarea ciclică astfel în câmp fiecare linie
cosangvinizată se încrucişează cu toate celelalte direct şi
reciproc.
Se observă rezultatele în culturi comparative şi combinaţiile
hibride de câte 2 linii care se manifestă conform obiectivelor
urmărite, vor fi reţinute în continuare şi se apreciază că au
capacitatea combinativă specifică bună.
O serie de linii cosangvinizate se comportă bine în studiile
hibridologice dar se constată că au unele deficienţe în privinţa
manifestării unor caractere şi însuşiri, astfel se pune problema
corectării acestor deficienţe şi în acest sens se practică selecţia
în combinaţie cu retroîncrucişarea, metoda fiind cunoscută sub
numele de ameliorare convergentă, această metodă se foloseşte
în 3 variante şi anume:
1. Ameliorare convergentă simplă
2. Ameliorare convergentă multiplă
3. Ameliorare convergentă paralelă
1. Ameliorarea convergentă simplă se practică în cazul a 2
linii cosangvinizate care au demonstrat că se comportă bine în
cercetările hibridologice şi care se completează reciproc prin
caracterele şi însuşirile lor, metoda constă în încrucişarea
acestor linii iar hibridul simplu obţinut în generaţia F1 se
împarte în 2 grupe, fiecare apoi retroîncrucişându-se cu unul
din parteneri, procedeul durează 4-5 generaţii după care se

53
face o autopolenizare şi se încrucişează produşii obţinuţi în
urma acestei autopolenizări obţinându-se în final un hibrid care
are caracterele şi însuşirile ambilor părinţi.
2. Ameliorarea convergentă multiplă se utilizează în cadrul a
3 linii cosangvinizate cu scopul de a transfera caracterele şi
însuşirile a două dintre linii la cea de-a 3-a care este deficitară
din unele puncte de vedere.
3. Ameliorarea convergentă paralelă constă în îmbunătăţirea
a mai multor linii cosangvinizate cu ajutorul altora, lucrările în
acest caz sunt mult mai laborioase cu un program mai complex
de retroîncrucişare şi un volum mai mare de material cu care se
lucrează.
Folosirea liniilor cosangvinizate – scopul principal îl constituie
utilizarea acestora pentru obţinerea hibrizilor şi în funcţie de
numărul de linii cosangvinizate care participă la formarea unui
hibrid există mai multe categorii de hibrizi şi anume: hibrizii
simpli, hibrizii triliniari, hibrizii dubli, hibrizii complecşi,
soiurile sintetice.
Hibrizii simpli sunt formaţi din 2 linii cosangvinizate fie că se
încrucişează direct sau reciproc.
Hibrizii triliniari au în compoziţia lor 3 linii cosangvinizate
diferite, se obţine mai întâi un hibrid simplu care se încrucişează
cu o linie cosangvinizată care nu intră în componenţa lui.
Hibrizii dubli au în compoziţie 4 linii cosangvinizate diferite,
mai întâi se obţin 2 hibrizi simpli iar prin încrucişarea lor se
obţine hibridul dublu.
Hibrizii complecşi au în compoziţia lor mai multe linii
cosangvinizate şi se obţin prin încrucişarea a 2 hibrizi dubli.
Soiurile sintetice sunt reprezentate de populaţiile hibride
obţinute prin polenizarea liberă a mai multor linii
cosangvinizate.
Mutaţiile – ca urmare a acţiunii mediului înconjurător sau a
acţiunii omului în cadrul unor populaţii, poate apărea o anumită
variabilitate, o diferenţiere între indivizi cunoscută sub numele
de fluctuaţii, fenovariaţii sau modificaţii.
Dacă aceste diferenţieri nu afectează genotipul, acestea nu
prezintă valoare ameliorativă pentru că nu se vor transmite

54
ereditar.
Dacă dimpotrivă se transmit ereditar se cunosc sub numele de
variaţii ereditare sau variaţii genetice, în sens mai larg mutaţii,
singurele care au valoare ameliorativă.
În schimb cele care afectează numai fenotipul, mai sunt
cunoscute şi sub numele de somatoze sau variaţii somatogene
care se pot transmite de la o generaţie la alta la speciile cu
înmulţire vegetativă.
Mutaţiile apărute natural sau artificial sub influenţa unor agenţi
mutageni afectează genotipul individului şi se pot transmite
ereditar.
Organismul care a suferit o mutaţie poartă numele de mutant,
formă mutantă iar fenomenul poartă numele de mutageneză.
Clasificarea mutaţiilor – după modul de apariţie
- după mărimea efectului fenotipic
- după modul de manifestare
- după locul apariţiei
- după cantitatea de material genetic afectat
- după sensul de manifestare
În funcţie de modul de apariţie există 2 categorii de mutaţii:
naturale şi artificiale.
În mutaţiile naturale intră aşa numitele mutaţii spontane sau la
speciile cu înmulţire vegetativă, se mai cunosc şi sub numele de
variaţii mugurale, acestea apar ca urmare a unor efecte naturale
printre care amintim: radiaţiile cosmice, radioactivitatea
Pământului, radiaţiile Carbonului şi Potasiului din plante,
prezenţa în exces a unor săruri minerale în sol, variaţiile bruşte
de temperatură.
Frecvenţa apariţiei acestor mutaţii este foarte redusă, mai mare
la speciile alogame şi mai mică la speciile autogame, în general
nu au valoare ameliorativă datorită faptului că sunt identificate
foarte rar şi de cele mai multe ori au un efect letal asupra
plantelor.
Mutaţiile artificiale sunt cele produse de om cu ajutorul
agenţilor mutageni, chimici sau fizici.
În funcţie de mărimea efectului exterior există 2 categorii de
mutaţii: mari sau macromutatii şi mici sau micromutaţii.

55
Macromutaţiile nu au valoare ameliorativă pentru că de cele
mai multe ori au efect letal, se manifestă sub forma unor
malformaţii care sunt eliminate prin selecţie naturală.
Micromutaţiile apar cu o frecvenţă mare şi au valoare
ameliorativă, valoarea acestora este cu atât mai mare cu cât ele
se acumulează succesiv şi în final conduc spre apariţia unor
forme total diferite de formele iniţiale.
După modul de manifestare există 3 categorii de mutaţii:
morfologice, fiziologice, biochimice.
Mutaţiile morfologice se referă la unele schimbări asupra taliei,
formei plantelor, mărimii acestora sau doar ale unor părţi ale
plantelor.
Mutaţiile fiziologice se referă la unele funcţii ale organismelor
iar mutaţiile biochimice afectează capacitatea organismelor de
a sintetiza unele enzime, aminoacizi, pigmenţi, vitamine, şamd.
În funcţie de locul afectat se întâlnesc 2 tipuri de mutaţii:
germinale şi mutaţii somatice.
Mutaţiile germinale apar în celulele presexuale sau sexuale, se
transmit prin reproducere sexuată şi se manifestă numai la
descendenţi.
Mutaţiile somatice sunt reprezentate de modificări care apar în
corpul plantelor în celulele somatice şi nu se transmit ereditar.
Pot fi transmise de la o generaţie la alta în cadrul speciilor cu
înmulţire vegetativă, aici fiind cunoscute şi sub numele de
variaţii mugurale.
În funcţie de cantitatea materialului genetic afectat se cunosc 3
categorii de mutaţii:
1. mutaţii de genom
2. mutaţii cromozomice
3. mutaţii genice
Mutaţiile de genom afectează garnitura cromozomică în
întregul ei ducând la multiplicarea numărului de garnituri
cromozomice sau afectează numărul de cromozomi din
garnitura cromozomică, se corelează cu modificările
morfologice, fiziologice, biochimice care se manifestă cu
intensitate diferită de la o specie la alta.
Mutaţiile cromozomice – se cunosc şi sub numele de

56
restructurări cromozomice, se referă la unele modificări ale
structurii cromozomului cunoscute sub numele de deficienţe,
deleţii, duplicaţii, inversii, translocaţii.
Mutaţiile genice sau mutaţiile punctiforme se referă la acele
modificări care afectează funcţiile unei gene sau a unui grup de
gene.
Mutaţiile genice se clasifică în 2 categorii: mutaţii dominante,
mutaţii recesive.
Mutaţiile dominante conduc la transferul alelelor recesive în
alele dominante şi invers.
Mutaţiile recesive reprezintă transferul alelelor dominante în
alele recesive.
După sensul modificării sunt cunoscute 2 tipuri de mutaţii:
mutaţii directe, mutaţii inverse.
Mutaţiile directe conduc la transformarea genei primitive,
ancestrale, sălbatice într-o alelă mutantă.
Mutaţiile inverse transformă o alelă mutantă în alela ei
ancestrală.
Tehnica obţinerii formelor mutante – se utilizează 2 categorii
de agenţi mutageni şi anume agenţi mutageni fizici şi agenţi
mutageni chimici.
În categoria agenţilor mutageni fizici întâlnim radiaţiile,
variaţiile de temperatură, ultracentrifugarea.
Radiaţiile sunt: ionizante şi neionizante, sunt cu uniformitate
mai mare radiaţiile ionizante atât cele electromagnetice cât şi
cele corpusculare care în funcţie de doză afectează ereditar
planta respectivă.
Se consideră că o doză corespunzătoare de iradiere ar fi cea care
opreşte creşterea şi care provoacă moartea a 50% din material,
aceasta doză poartă numele de DL50, reprezintă cantitatea de
radiaţii care provoacă moartea a 50% din material.
De regulă se folosesc aşa numitele doze critice, acestea sunt un
pic mai mari decât cele menţionate anterior astfel că în urma
acţiunii acestora supravieţuiesc 30-40% din plante.
Câteva date în legătură cu aceste doze critice exprimate în
kilograme: tomate – doza critică 20, castraveţi 50, seminţe de
varză 80-100, morcov 80, ceapă bulbi 5-12, fasole boabe 8-12,

57
gulie 35, ridichi de lună seminţe 100-200, viţa de vie seminţe
10, viţa de vie coarde 7-8, măr 5-7 la mugurii dorminzi, păr 1,5-
5, vişin 0,5-3, prunul 2-5, laleaua 0,6, gladiola 15, garoafele 15-
20 la seminţe.
Variaţiile de temperatură produc mutaţii dacă acţionează asupra
zigotului în primele sale faze de dezvoltare şi aceste şocuri
constau în expunerea plantelor timp de 24 de ore la temperatura
de 40-450C.
Ultracentrifugarea are efect atunci când acţionează asupra
celulelor în diviziune împiedicând migrarea cromozomilor spre
polii celulei.
Agenţii mutageni chimici sunt reprezentaţi de acele substanţe
care acţionează asupra acizilor nucleici în stare de repaos sau în
timpul repicării acestora.
Între substanţele mutagene a căror acţiune este cunoscută,
exemplificăm: azoserina, cofeina, timidina, formaldehida,
fenolul, etilmetansulfuratul, dietilsulfatul, hidroxilamina,
nitrozoetilureea, nitrozometilureea.
Introducerea agenţilor chimici ca factori mutageni prezintă unele
avantaje printre care:
- efectele tratamentului nu necesită instalaţii speciale care
să prezinte pericol de iradiere;
- interacţiunea între mutagen şi substanţa ereditară este
mult mai eficientă fără să se ajungă la restructurări
cromozomice care conduc la moartea plantei;
- frecventa mutaţiilor utile este mult mai mare decât în
cazul radiaţiilor la fel şi frecvenţa exemplarelor care
supravieţuiesc.
Indiferent de agentul mutagen utilizat, pentru a se reuşi un
număr mare de mutaţii trebuie să se respecte regulile: tratarea
unui număr cât mai mare de plante sau organe ale acestora,
utilizarea mai multor agenţi mutageni care pot produce mutaţii
diferite, utilizarea unei plaje largi de doze în cadrul fiecărui
agent mutagen, repetarea tratamentului mai multe generaţii
mutante.
Selecţia formelor mutante perioada între acţiunea agentului
mutagen şi manifestarea fenotipică a mutaţiei poartă numele de

58
lag mutaţional, această perioadă depinde de natura mutaţiei, de
locul unde se manifestă, de faptul dacă acţionează asupra unei
gene sau grup de gene.
Se apreciază că cel puţin 20% dintre mutaţiile genice nu vor fi
observate pentru că acţionează doar asupra unor baze care nu se
înscriu în codul genetic.
Manifestarea unor mutaţii este diminuată şi datorită prezenţei
unor gene numite gene reglatoare sau represoare.
Pentru a putea identifica mai uşor formele mutante se practică o
serie de metode printre care cosangvinizarea, retroîncrucişarea,
încrucişarea succesivă.
Cosangvinizarea conduce la homozigotarea genelor recesive
care au fost afectate de mutaţii şi astfel se manifestă în fenotip.
În vederea selecţiei se practică notarea convenţională în felul
următor: planta, organul sau sămânţa tratată se consideră în
generaţia M0, rezultatul obţinut dintr-o plantă la care s-a acţionat
cu un agent mutagen se consideră în generaţia M1 şi apoi
generaţiile M2 M3 M4 şamd şi dacă se folosesc radiaţii ionizante
sau neionizante se notează cu X0, X1, X2, X3 şamd.
În generaţia M1 plantele sunt heterozigote în privinţa mutaţiilor
provocate şi din acest motiv nu pot fi identificate formele
mutante.
Se observă totuşi unele malformaţii în cazul agenţilor chimici
sau unele radiomorfoze în cazul radiaţiilor dar care nu au
valoare ameliorativă.
În această generaţie se aleg elitele numai după caracterele
morfologice la speciile alogame. Pentru a preîntâmpina
polenizarea cu polen străin se izolează inflorescenţele, se face
autopolenizarea forţată, seminţele se recoltează separat de la
fiecare plantă şi se urmăresc în descendenţă.
În generaţia M2 sau X2 pot apărea unele forme mutante şi abia
din această generaţie începe procesul efectiv de selecţie, astfel
seminţele fiecărei plante se recoltează separat şi se seamănă pe
câte un rând în anul următor în câmpul de selecţie cu forme
mutante, în generaţia M3 se continuă alegerea elitelor până la
homozigotarea totală a genelor iar exemplarele obţinute se vor
utiliza fie ca forme mutante fie ca surse de germoplasmă în alte

59
procese de ameliorare.
Folosirea mutaţiilor în ameliorarea plantelor – cercetările în
mutageneză sunt utilizate în ameliorarea plantelor îndeosebi
pentru transformările, în special micromutaţiile, singurele utile
în procesul de creare a materialului biologic.
Utilizarea formelor mutante este posibilă în 3 direcţii şi anume:
introducerea acestora direct în producţie, folosirea ca material
iniţial de ameliorare şi folosit pentru realizarea unor obiective
speciale.
Utilizarea direct în producţie constituie cea mai eficientă direcţie
de utilizare, teoretic prin apariţia formelor mutante, selecţia,
identificarea şi selecţia acestora, se reduce timpul de creare a
noilor soiuri aproape la jumătate şi în acelaşi timp cu reducerea
costurilor pentru realizarea soiului respectiv, de obicei direct în
producţie se introduc formele mutante identificate în M1 dacă
sunt dominante şi cele identificate în generaţia M2 după
homozigotare dacă mutaţiile sunt recesive.
Micromutaţiile care sunt cele mai importante, pot fi identificate
cel mai devreme în generaţia M3 când se manifestă fenotipic dar
cel mai sigur în M4, M5.
Folosirea ca surse de germoplasmă sau ca material iniţial în
unele procese de ameliorare, cel mai adesea formele mutante
care nu se introduc direct în producţie se utilizează ca şi genitori
în lucrările de hibridare pentru ca însuşirile şi caracterele pe care
le-au obţinut prin mutageneză să se poată combina cu însuşirile
şi caracterele altor genitori în vederea armonizării acestora şi
creării unui soi superior din acest punct de vedere.
Astfel se pot încrucişa fie 2 forme mutante diferite direct şi
reciproc fie doar unul dintre genitori este o formă mutantă şi
celălalt genitor este neafectat de mutaţii, fie o formă mutantă
poate constitui un donor de la care să se transfere mutaţia
respectivă prin decrossare, prin hibridare recurentă la un alt
genitor deficitar pentru caracterul său însuşirile condiţionate de
forma mutantă.
Folosirea mutaţiilor pentru realizarea unor obiective
speciale – creşterea variabilităţii în cadrul natural iniţial,
introducerea formelor mutante în câmpurile de analiză în

60
amestec cu formele neafectate pentru hibridare liberă în vederea
obţinerii recombinărilor genetice.
Se încearcă cu rezultate bune inducerea mutaţiilor pentru
obţinerea de soiuri de plante rezistente la pesticide, soiuri
rezistente la agenţii fitopatogeni, soiuri rezistente la acţiunea
factorilor nefavorabili de mediu, şi aici intrăm în organismele
modificate genetic când prin metode specifice se pot transfera
aceste gene de rezistenţă la plantele de cultură, fie cu ajutorul
unor vectori care transportă unele plasmide de la Bacillus
turingiensis în urma cărora rezultă plantele BT sau plasmide de
la Agrobacterium tumefaciens care se folosesc în acelaşi scop.
Poliploidia se cunoaşte că în celulele somatice precum şi în
celulele genetice ale unei specii există un număr constant de
cromozomi.
În specia de origine, specia ancestrală, numărul total de
cromozomi poartă numele de bază sau garnitură cromozomică
de bază şi întotdeauna se notează cu x.
Ca urmare a evoluţiei, a acţiunilor omului, numărul de
cromozomi la fiecare specie a suferit modificări atât în celula
somatică cât şi în celula gametică.
În gameţi întotdeauna numărul de cromozomi se notează cu n,
acest n poate fi n = x la speciile originare şi poate fi corect la
speciile originare, la exemplarele originare ale unei specii şi mai
poate fi un multiplu de x ca urmare a evoluţiei sau a acţiunii
omului.
În zigot numărul de cromozomi se notează cu 2x pentru
exemplarele ancestrale şi cu 2n pentru cele apărute ca urmare a
numeroaselor modificări care au avut loc, astfel la majoritatea
speciilor de plante există serii aşa numite poliploide la care 2n
poate fi egal cu 3x, 4x, 5x, 6x şi chiar 8x.
La Allium porum numărul de cromozomi de bază x este 8 şi 2n
= 4x = 32 cromozomi;
La Cerasus vulgaris x = 8, 2n = 4x = 32 cromozomi;
La speciile de crizanteme x = 9 cromozomi, 2n = 3x, 4x, 5x =
27 cromozomi, 36 cromozomi şi 45 de cromozomi;
La Fragaria moscata x = 7 cromozomi, 2n = 6x = 42
cromozomi;

61
La Fragaria ananasa x = 7 cromozomi, 2n = 8x = 56
cromozomi;
La Malus pumilla x = 17 cromozomi, 2n = 2x, 3x, 4x = 34
cromozomi, 51 cromozomi, 78 cromozomi;
La Pirus communis x = 17 cromozomi, 2n = 2x, 3x = 34
cromozomi, 51 cromozomi;
La Prunus spinosa x = 8 cromozomi, 2n = 4x = 32 cromozomi;
La Prunus domesticai x = 8 cromozomi, 2n = 6x = 48
cromozomi;
La Rubus există întreaga serie poliploidă x = 7 cromozomi, 2n
= 2x = 14 cromozomi, 3x = 21 cromozomi, 4x = 28
cromozomi, 5x = 35 cromozomi, 6x = 42 cromozomi, 7x = 49
cromozomi, 8x = 56 cromozomi;
La Vitis vinifera x = 19, 2n = 2x = 38 cromozomi, 4x = 76
cromozomi.
Importanta poliploidiei – poliploidia poate apărea ca urmare a
acţiunii unor factori poliploidizanţi fie naturali sau artificiali
introduşi de acţiunea omului.
Există în natură o frecvenţă mare a formelor poliploide apărute
natural şi timp de peste 40 de ani s-au efectuat studii asupra
acestor forme.
Se cunoaşte că numărul de cromozomi pentru o specie se
menţine constant de la o generaţie la alta timp cât fecundarea,
mitoza, meioza se desfăşoară normal.
În procesul de dezvoltare al plantelor se cunosc 2 etape din
punct de vedere citologic şi anume: diplofaza caracterizată prin
prezenţa a 2n cromozomi şi haplofaza caracterizată prin
prezenţa a n cromozomi.
Diplofaza începe în momentul formării zigotului şi se termină
în momentul în care începe meioza.
Haplofaza începe odată cu meioza în urma căreia iau naştere
cele 2 celule sexuale, fiecare cu câte n cromozomi şi se încheie
prin contopirea celor 2 celule şi formarea zigotului.
În fapt cele 2 faze amintite sunt reprezentate astfel: haplofaza
prin celulele sexuale adică grăunciorii de polen şi ovulele iar
diplofaza prin rădăcină, tulpină, ramuri, frunze şi flori.
Haplofaza reprezentată de celulele gametice are n cromozomi în

62
fiecare celulă în parte, diplofaza reprezentată de celulele
somatice prezintă 2n cromozomi.
În procesul de perpetuare a fiecărei specii, are loc o permanentă
alternanţă între haplofază şi diplofază şi ca urmare a acestei
alternanţe, numărul de cromozomi al unei specii se menţionează
constant de la o generaţie la alta, uneori însă se întâmplă ca
plantele diploide să producă urmaşi la care celulele somatice
conţin mai mult de 2 garnituri cromozomice care provin de la
cele 2 celule sexuale, acest fapt poate să intervină datorită unor
perturbări care pot să aibă loc în procesul de fecundare în
mitoză, în meioză, perturbări care conduc la multiplicarea
numărului de cromozomi.
Plantele care au un număr multiplu de garnituri cromozomice
poartă numele de plante poliploide şi în funcţie de numărul de
garnituri întâlnim specii triploide, tetraploide, pentaploide,
hexaploide, şamd.
Modificarea numărului de garnituri cromozomice poartă numele
de mutaţii de genom sau mutaţii poliploide şi care au drept
efect fie multiplicarea numărului de garnituri cromozomice fie
modificarea numărului de cromozomi care alcătuiesc garnitura
diploidă.
Odată cu creşterea numărului de garnituri cromozomice va
creşte şi numărul alelelor care condiţionează un anumit caracter
şi astfel manifestarea acestuia în fenotip va fi mult mai evidentă
fiind una din posibilităţile de identificare a exemplarelor
poliploide. Astfel de exemplare prezintă importanţă pentru
evoluţia speciei demonstrând că o mare parte din speciile
cultivate sunt poliploizi naturali, prezintă importanţă pentru
ameliorare în sensul că la aceste exemplare creşte potenţialul
productiv şi astfel se înregistrează substanţiale sporuri de
producţie.
Poliploidia influenţează şi unele procese fiziologice astfel:
cantitatea de hidraţi de carbon, de grăsimi, proteine, vitamine,
săruri minerale este întotdeauna mai mare la formele poliploide
comparativ cu cele diploide.
Clasificarea formelor poliploide – în funcţie de numărul de
garnituri cromozomice existente există 2 categorii de forme şi

63
anume:
- forme euploide clasificate la rândul lor în: haploide şi
poliploide;
- forme aneuploide caracterizate prin mărirea sau
micşorarea numărului de cromozomi din celulele somatice
cu unul sau mai mulţi cromozomi.
Ca urmare a modificărilor numărului de garnituri cromozomice
la formele euploide sau a numărului de cromozomi la formele
aneuploide se înregistrează unele perturbări în echilibrul genetic
al organismelor respective.
Aceste perturbări sunt mai puţin pronunţate la formele euploide
deoarece aici se modifică numărul de garnituri cromozomice şi
practic toţi cromozomii suferă aceeaşi influenţă ca urmare a
acestei modificări.
La formele aneuploide, perturbările sunt mult mai pronunţate şi
apar modificări morfologice şi fiziologice iar mărimea acestor
modificări este cu atât mai mare cu atât cromozomii adăugaţi
sau pierduţi conţin alele cu un grad ridicat de heritabilitate.
Formele haploide au acelaşi număr de cromozomi în celulele
somatice care în mod normal există în gameţi, din acest motiv se
mai numesc şi monoploide şi dacă se obţin din formele din
organismele poliploide se mai numesc şi polihaploide.
Formele poliploide în funcţie de numărul de garnituri
cromozomice pot fi: triploide cu 3x, tetraploide cu 4x,
pentaploide cu 5x, şamd.
În funcţie de originea garniturilor cromozomice care participă la
obţinerea formelor poliploide, formele obţinute se clasifică în 2
categorii şi anume:
- autoploide
- aloploide
Formele autoploide rezultă prin multiplicarea propriei garnituri
cromozomice. Autoploidizarea este o consecinţă a unor
perturbări apărute în timpul diviziunii celulelor somatice sau
celulelor sexuale.
Dacă aceste perturbări apar în mitoză se poate să nu mai
migreze cromozomii spre cei 2 poli ai celulei şi astfel în loc de 2
celule fiecare cu 2n cromozomi se formează o singură celulă cu

64
4n cromozomi, o celulă tetraploidă.
Când perturbările intervin în meioză este posibil ca în loc să
apară celule haploide cu n cromozomi în urma diviziunii să se
formeze celule sexuale diploide cu 2n cromozomi, dacă prin
unirea acestor 2 celule cu 2n cromozomi se formează un zigot
triploid cu 3n cromozomi.
Avantajele formării organismelor poliploide rezultă din vigoarea
mai mare a acestora, talia mai mare, flori mai multe, fructe, etc
iar printre dezavantaje menţionăm faptul că datorită numărului
mare de cromozomi omologi, unii rămân neîmperecheaţi, în
meioză se formează astfel gameţi aneuploizi cu cromozomi în
plus sau în minus şi care de regulă sunt sterili sau prezintă
viabilitate redusă.
În funcţie de numărul par sau impar al garniturii cromozomice,
formele poliploide sau autoploide se împart în 2 categorii:
- cele cu număr par: 4x, 6x, 8x sunt cunoscute sub numele
de arctioploide
- cele cu număr impar: 3x, 5x, 7x, şamd sunt cunoscute sub
numele de perisoploide.
Formele arctioploide se caracterizează prin faptul că fiecare
cromozom are un partener cu care se poate uni şi astfel meioza
decurge normal şi în final gameţii formaţi vor fi întotdeauna
fertili.
Formele perisoploide cu număr impar se caracterizează prin
aceea că meioza nu decurge normal şi ca urmare a acestor
inconveniente gameţii au mai mulţi sau mai puţini cromozomi,
motiv pentru care aceştia vor fi sterili.
Ar prezenta un avantaj şi aceste forme dacă se manifestă la
speciile cu înmulţire vegetativă şi pot fi menţinute astfel mai
multe generaţii.
Formele aloploide iau naştere prin multiplicarea numărului de
cromozomi ai unui zigot prin participarea a 2 sau mai multe
garnituri cromozomice neasemănătoare, neomoloage, provenite
de la specii diferite.
Formele aneuploide se caracterizează prin pierderea a unuia
sau 2 cromozomi sau prin adăugarea la garnitura cromozomică a
unuia sau 2 cromozomi.

65
Atunci când se pierde un cromozom, formele respective poartă
numele de forme monozomice iar când se pierd 2 cromozomi se
numesc nulizomice.
Dacă se adăugă un cromozom la o pereche, formele se numesc
trizomice, dacă se adaugă încă o pereche, forma respectivă se
numeşte tetrazomică.
Obţinerea formelor poliploide – există mai multe metode însă
toate se bazează pe 2 direcţii de acţiune şi anume:
- blocarea cromozomilor în metafază prin inhibarea
formării fusului nuclear şi astfel cromozomii nu mai pot
migra spre cei 2 poli;
- împiedicarea apariţiei peretelui despărţitor celor 2 celule,
va rămâne o celulă cu 4n cromozomi, celula tetraploidă.
Numeroşi cercetători centralizează cercetările efectuate în
această direcţie şi arată că din cele 2224 de specii cercetate
reprezentând 90% din genurile care alcătuiesc flora Europei,
421 sunt diploide – 36% şi 1803 sunt poliploide cu aproape
64%.
La speciile din zona nordică procentul de poliploidie la formele
sălbatice depăşeşte 80 – 90%.
La viţa de vie, formele tetraploide sunt descrise încă din anul
1929, de asemenea la pomi, arbuşti fructiferi, plante decorative,
descrierile sunt din anul 1940 – 1946.
Primele forme poliploide obţinute experimental au fost realizate
de Gherasimov prin tratare cu temperaturi scăzute, eter şi
cloroform a plantelor de Spirogira încă din anul 1890, mai târziu
s-au utilizat şocuri de temperatură, centrifugarea celulelor
meristematice în curs de diviziune, tratarea cu acid nitros a
plantelor înflorite, stimularea poliploidizării prin acţiunea unor
factori fizici şi chimici.
Metoda şocurilor de temperatură constă în supunerea
plantelor la temperaturi de 45-500C în momentul diviziunii
celulare şi s-a constatat că aceste şocuri pot să provoace
dublarea numărului de cromozomi.
Metoda centrifugării se utilizează de asemenea la celulele
meristematice în momentul diviziunii însă cea mai sigură şi
folosită metodă pentru a obţine forme poliploide este

66
colchicinizarea adică tratarea cu colchicină în soluţii de 0,01 –
0,5% a seminţelor în curs de germinare, a vârfurilor vegetative,
a vârfurilor tulpinilor ramurilor sau a mugurilor vegetativi.
În ceea ce priveşte dozele şi timpul de expunere s-a constatat că
acesta diferă de la o specie la alta şi prin tatonare s-au
determinat dozele critice dar care se încadrează între 0,01 şi
0,5% iar timpul de expunere între 3 ore şi 6 zile.

67