Sunteți pe pagina 1din 7

Antroponimie

Bibliografie generală

Akhmanova, O. S., Le „nom propre” en tant que catégorie linguistique, în


CL, III, 1958, p. 13–18.
Coseriu, Eugen, El plural en los nombres propios, în Teoria del lenguaje y
lingiüstica general, Madrid, 1962, p. 290–299.
Dauzat, A., Les noms de personnes. Origines et évolution, Paris, 1946.
Kuriłowicz, J., La position linguistique du nom propre, în „Onomastica”,
Wrocław, II, 1956, fasc. 1, p. 1–14.
Migliorini, Bruno, Dal nome proprio al nome comune, Genève, 1927.
Trnka, B., A Theory of Proper Names, în CL, III, 1958, p. 519–522.

Candrea, Aurel, Poreclele la români, Bucureşti, 1896.
Constantinescu, N. A., Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963.
Cosniceanu, M., Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de
moldoveni, Chişinău, 1991.
Drăganu, Nicolae, Românii în veacurile IX–XIV pe baza toponimiei şi
onomasticei, Bucureşti, 1933.
Eremia, Anatol, Unitatea patrimoniului onomastic românesc, Chişinău,
2001.
Goicu, Simona, Termeni creştini în onomastica românească, Timişoara,
1999.
Goicu, Viorica, Nume de persoane din Ţara Zarandului, Timişoara, 1996.
Goicu, Viorica, Contribuţii de onomastică istorică, Timişoara, 2001.
Graur, Alexandru, Nume de persoane, Bucureşti, 1965.
Ionescu, Christian, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, 1975 (ediţia a
II-a: Dicţionar de onomastică, Bucureşti, 2001).
Iordan, Iorgu, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983.
Oancă, Teodor, Probleme controversate în cercetarea onomastică
românească, Craiova, 1996.
Oancă, Teodor, Geografia antroponimică românească. Metodă şi aplicaţii,
Craiova, 1999.
Oancă, Teodor, Sociolingvistică aplicată. Cercetări de antroponimie,
Craiova, 2001.
Paşca, Ştefan, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului,
Bucureşti, 1936.
Pătruţ, Ioan, Nume de persoane şi nume de locuri româneşti, Bucureşti,
1984.
Pătruţ, Ioan, Onomastica românească, Bucureşti, 1980.
Reguş, Aspazia şi Reguş, Corneliu, Nume de femei în vechi acte istorice,
Bucureşti, 1999.
Russu, I.I., Onomasticon Daciae, Cluj, 1943.
Tomescu, Domniţa, Gramatica numelor proprii în limba română, Bucureşti,
1998.
Tomescu, Domniţa, Numele de persoană la români. Perspectivă istorică,
Bucureşti, 2001.

Etape istorice în constituirea şi evoluţia antroponimiei româneşti.


1. Sistemul popular. 2. Sistemul oficial.

O chestiune controversată: antroponimele delexicale, provenite din


apelative de origine latină, pot fi considerate ca fiind continuatoare ale unui
fond onomastic din perioada latinei populare? Problema se pune, de fapt, şi
în cazul numelor care au baza lexicală în substrat sau în suprastrat şi este
similară cu chestiunea originii toponimelor. În principiu, se consideră că
trecerea unui cuvînt din clasa numelor comune în clasa numelor proprii se
produce numai pe terenul limbii române, chiar dacă numele în discuţie este
foarte vechi. Aşadar, nu se poate spune că Moşu este un antroponim daco-
getic, nici că Mîndru este slav şi nici că Buzdugan este turanic. Este drept
însă că uneori originea unor antroponime poate fi incertă. Astfel, Dragu, de
regulă considerat sl. Drago, nu ar putea fi şi apel. drag(ul) în funcţie
onomastică.
Se poate însă descoperi cel mai vechi fond antroponimic românesc
avind originea în „cognomenul” latin delexical devenit nume unic în
perioada formării limbii române? Prin compararea sistemelor onomastice ale
limbilor neolatine – sarcină a programului PatRom (din care s-a realizat un
prim volum) – se conturează modele denominative comune în privinţa
originii antroponimelor, derivării şi compunerii. Domniţa Tomescu,
Numele…, p. 34–35, exemplifică unitatea onomasticii romanice prin numele
Capra, cognomen latin, care se utilizează aproape în întreaga Romania:
Cabra, Lacabra (Portugalia, Spania), Cabra, Capra, Chabra (Provence),
Chabre, Chievre, Chivre, Chèvre, Chieure, La Chieure, La Chievre,

2
Lachèvre (în Franţa centrală şi nordică), Capra, Cavra, Chiabra, La Capra
(în Italia şi în insule), cu alte forme dialectale. Un Toader Capreş (sec. XVI,
Moldova, o Caprina (1512, Ţara Românească), familia Capră din Cotnar
(sec. XVII) atestă o veche zestre onomastică latină, cu bogate mijloace de
derivare.
Comparaţia inventarelor antroponimice romanice a evidenţiat
preferinţa pentru aceleaşi domenii onomasiologice, regăsite şi în latină,
dintre care sînt ilustrate cu un număr mare de ocurenţe: a) părţi ale corpului
omenesc şi animal: Barbă, Cap, Falcă, Frunte, Gură, Limbă, Ochiu,
Pîntece, Pieptu, Sprînceană, Ureche etc. (adesea în compuse specifice:
Barbăneagră, Bounegru, Capmare, Caproşu, Fruntelată, Gurămare,
Limbădulce, Ochialbi sau cu numeroase forme derivate); b) calităţi şi
defecte: Blîndu, Frumosu, Grasu, Lungu, Mutu, Orbu, Scurtu, Strîmbu,
Surdu, Şchiopu; c) culori: Albu, Căruntu, Galbenu, Negru, Roşu; d) grade de
rudenie: Bărbat, Bătrînu, Fătu, Fecioru, Frate, Geamănu, Sora; e) animale
domestice şi sălbatice: Berbece, Bou, Calu, Capră, Căţelu, Cerbu, Iepure,
Lupu, Mielu, Nămaie, Porcu, Şoarece, Ursu, Vulpe etc.; f) păsări: Corbu,
Cucu, Găină, Păun, Porumb, Sturzu, Turturea, Vultur; g) insecte: Albină,
Furnică, Muscă, Purice, Viespe; h) plante, fructe: Arbore, Ceapă, Cireş,
Cireaşă, Cînepă, Frasin, Plop, Prună, Teiu; i) profesii, meserii: Argintaru,
Fieraru, Lemnaru, Moraru, Păcuraru, Pescaru, Rotaru etc. Prin porecle şi
supranume, numărul domeniilor onomasiologice creşte fără restricţii. Dintre
aceste nume, unele devin prenume favorite, altele (şi) nume de familie sau
supranume. Prin derivate şi compuse, extrem de numeroase, antroponimia
românească dobîndește o fizionomie (în sens hasdeean) romanică
accentuată. Evident, Ştefan Paşca nu avea în vedere antroponimele
delexicale atunci cînd constata că „aspectul antroponomasticei noastre
medievale şi post-medievale e atît de înstreinat, încît originea noastră
urmărită numai pe baza numelor personale ar fi profund neromană”. (Paşca,
Nume, p. 33).
Într-adevăr, influenţele culturale şi directe asupra antroponimiei
româneşti sunt masive. Se pot separa mai multe straturi cronologice şi etnice
în inventarul onomastic din superstrat.
Fondul onomastic vechi grecesc, datînd din secolele III–V, după
inscripţiile din Dobrogea mai ales, cuprinde numele martirilor creştini, ale
unor episcopi şi, apoi ale unor sfinţi şi ierarhi ai bisericii răsăritene: Acachie,
Agapie, Alexandru, Amfilohie, Anastasie, Anatolie, Andronic, Antim,
Atanasie, Chiriac, Dionisie, Eftemie, Eusebiu, Eustatie, Evghenie, Filimon,
Filip, Grigorie, Macarie, Mina, Neofit, Nestor, Nichifor, Timotei, Zinon,
Zosima etc. Multe sunt compuse cu numele lui Christos: Christodor,

3
Christodul, Christofor, sau al lui Dumnezeu (gr. Theos): Theodor, Theodul,
Theofan, Theofil, Theofilact, Theofor, Teohari (teonime) şi vor fi incluse în
calendarul bisericii ortodoxe după schisma din anul 1054.
Împrumuturi vechi, din epoca migraţiilor, de la popoare cu care
românii vor fi avut relaţii de vecinătate, sunt puţin probabil să se fi păstrat
(dacă au existat). Doar numele Aldea, avînd poate o bază gepidică *Aldi,
după C. Diculescu, poate intra în discuţie, dar compusele de Aldimir şi
Aldomir indică mai curînd un intermediar slav tîrziu.
Mai semnificativ este inventarul onomastic atribuit prezenţei
cumanilor pe teritoriul dacoromân în sec. XI–XIII. Este foarte probabil
faptul că unele căpetenii cumane au putut fi înaintaşii primei familii
domnitoare din Ţara Românească, Basarabii. Numele a fost mult discutat şi i
s-au propus diverse etimologii, dintre care cea mai probabilă este aceea prin
care se identifică componentele basar (aorist al verbului basmak „a presa,
domina, imprima”) şi aba „tată”. Aşadar, Basarab este „Tatăl Dominator”.
Basarab I era numit în 1324 ca „filius Thocomerÿ”, al unui Tok-Temür „Fier
Tare”, nu Tihomir sau Tugomir, cum au crezut istoricii slavişti români (cf.
Aurel Decei, Relaţii româno-orientale, 1978, p. 196). Numele de familie
Basarab este atestat pînă astăzi în satul Turtaba (nu Turbata !) din judeţul
Mehedinţi, sat cu nume cuman: Tört + Aba „Patru Taţi”. De aceeaşi origine
sînt şi numele vechi Tocsabă, 1610 (< Tokuz-aba „nouă” + aba), Tartabă,
Tortabă şi Talabă (acesta putînd fi şi delexical: talabă „grapă”). Foarte
răspîndit este numele Coman, desigur etnonim (< cun „cuman”) prin
intermediar slav, care motivează sufixul -an, trecerea u>o şi accentul pe
silaba iniţială. Derivatele toponimice Comana, Comăneşti sînt însă
româneşti. Numele unui trib turanic, menţionat în Cronica lui Nestor, s-a
păstrat în antroponimul Berindei.
Puternică, dar fără o estimare cantitativă precisă, a fost influenţa slavă
explicabilă atît prin bilingvism cît şi prin contacte, vecinătăţi şi relaţii
culturale. Fondul antroponimic de origine slavă a fost cronologizat în trei
etape, dar materialul nu poate fi totdeauna distribuit cu certitudine, unele
nume putînd fi şi creaţii româneşti delexicale.
Aparţin stratului slav vechi laic, anterior creştinării bulgarilor (sec.
IX), nume delexicale ca: Bran, Bratu, Cerna, Dobru, Dragu, Mira (Mera),
Mircea, Miru, Orlea, Oprea, Neagu, Pîrvu, Radu, Stan, Vîlcu, Vlad, Voicu,
Vran(u), unele cu derivate. Adesea, cîteva dintre aceste nume au intrat în
compuse slave, în prima poziţie sau în poziţia a doua, în care se disting ca
productivitate numele Brat (Dragobrat, Milobrat), Mir(o) (Aldomir,
Balomir, Cazimir – polonez –, Dobromir, Dragomir, Neagomir, Radomir,
Slavomir, Stanimir, Tatomir (< Tat, cuman ?), Vladimir, Zalomir – incert,

4
neînregistrat în DOR – ş.a.) şi Slav (Berislav, Bogoslav, Bratoslav,
Dragoslav, Iaroslav, Miroslav, Radoslav, Seneslav, Stanislav, Vladislav,
Voislav etc.). Toate aceste nume sînt atestate în documente medievale din
secolele al XIII-lea – al XV-lea.
Cîteva nume slave, necalendaristice, sint compuse care calchiază după
greacă nume din domeniul religios: Bogonosie < Theophoros „purtător de
Dumnezeu” şi Dajbog “să dea Dumnezeu”.
Zestrea antroponimică de aspect slav sporeşte prin specializarea
sufixelor lexicale slave în derivarea numelor de persoane. Unele sufixe au
funcţie exclusiv antroponimică şi au pătruns odată cu numele de persoane
slave: -a (Bala, Mana); -ac (Brătac, Năstac); -an (Dobran, Răducan); -c-
(cu terminaţii şi variante adaptate: -ca, -că, -co, -cu, -cea, -ciu: Balca,
Dancă, Danco, Milcu, Raicu, Mircea, Mirciu); -ea (Aldea, Balea, Manea);
-ec (cu variantele -eci şi -eţ: Dobrec, Dobreci, Dobreţ); -eş (Babeş, Daneş);
-ilă (Băncilă, Dobrilă), -oe (Brătoe, Neagoe; cu adaptarea -oiu: Brătoiu,
Neagoiu); -oş (Dragoş – maghiar ?); -otă (Balotă, Dobrotă, Dragotă).
Numărul sufixelor slave este foarte mare, iar funcţiile lor sînt diverse
(patronimice, patrionime, hipocoristice, diminutivale). Bazele numelor
formate cu aceste sufixe pot fi lexicale sau antroponimice, slave, româneşti
sau de alte origini, şi distingerea elementelor componente nu este totdeauna
facilă. De pildă, Durac ar putea fi atît Dura + -ac, dar şi rus.-ucr. durac în
funcţie antroponimică.
După introducerea liturghiei slave în biserica românească (sec. X), pe
calea cultă a slavonei au intrat în uzul onomastic puţine nume slave propriu-
zise cu semnificaţie religioasă, traduceri ale unor nume greceşti: Bogdan <
Theodoros, Bogoslov < Theologos, Nedelea < Kiriakos. Poate şi Preda
„înainte mergător”. Aceste nume nu sînt însă calendaristice. Caracteristică
este influenţa slavonei asupra formei numelor greco-latine şi bizantine
biblice. Astfel, desinenţele -os şi -us au devenit -u scurt (Marcu), iar -ios şi
-ius evoluează la -ij (Alexios > Alexij), pentru ca, la rîndul lor, formele slave
să fie adaptate cu terminaţia (devenită sufix) -ie (Alexij > Alexie;
Gheorghios > Gheorghij > Gheorgie, Vasilios > Vasilij > Vasilie), ulterior
redusă la -e: Alexe, Gheorghe, Vasile).
Un mare număr de nume slave intrate în antroponimia românească
sînt nume delexicale, aşadar laice: Blaga (< blaga „bun, naiv”), Bratu (<
brat „frate”), Conea (< koni „cal”), Dad, Dediu(l) (< dead „moş”), Dolga,
ucr. Dolha (< dolg „lung”), Gorban < Gruban (< grubîi „gros, aspru”),
Nenu, Neanul, Nani (< neni „om mai bătrîn”), Pîrvu (< prăvu „primul”),
Plotun (< plotun „cerb”), Sin (< sîn „fiu”), Socol (< sokoli „şoim”), Stoica (<
stojkij „tare, vîrtos”), Vîlcu (şi Vîlcea, Vîlcan) (< vîlk „lup”), Voinea (<

5
voinij „luptător, războinic”), Vrana (şi Vrancea) (< vranu „corb”), Zlate (<
zlat „aur”).
Împrumuturile neoslave au caracter regional şi pot fi identificate prin
anumite particularităţi fonetice şi sufixe specifice. Astfel, nume
calendaristice greceşti (de regulă, sfinţi şi mucenici) au căpătat forme
fonetice ruseşti (gr. –th- > rus. -ft- > -f-): Doroftei, Filoftei(a), Maftei,
Timoftei şi, mai noi: Afanasie, Parfenie; (Theodor>) Fedor, Fedco, Fedea,
Fete. Baze lexicale ruseşti se află în numele: Boroda „barbă”, Buliga
„măciucă”, „necioplit”, Burac „sfeclă”, Golăi, Golia „gol”, Grib „burete,
hrib” (şi Gribincea), Juravlea „cocor”, Stoina, Stoinea „scump, drag”, Udob
(> Udobeşti > Odobeşti) „uşor, îndărătnic” etc.
Nume ucrainene sînt Durac (şi rus) şi Durnea „prost”, Husea, Husul
(> Huşi) „gîscă”. Sufixele ucrainene sînt foarte productive. Sufixul -enco
apare din secolul al XVII-lea în nordul Moldovei şi în Basarabia mai ales, în
Alexenco, Bodnarenco, Cupcenco, Doroşenco, Golovcenco, Gonciarenco,
Homenco, Ivaşcenco, Levcenco, Maximenco, Ostapenco, Pavlenco,
Rudenco, Storojenco, Tomenco, Vasilenco etc. După anexarea Bucovinei
(1775) şi a Basarabiei (1812), multe nume româneşti au fost ucrainizate cu
acest sufix: Cerbulenco, Cherdivarenco, Ciobanenco, Cebotarenco,
Lupulenco, Spatarenco, Vacarenco ş. a. Prin adaptarea sufixului au apărut
patronimele Cuparencu, Gafencu, Rotarencu, Vitencu etc. Variante sunt
sufixele -incu, din antroponimele Bratincu, Buzincu, Petraşincu, Raţincu, şi
-incă: Bobincă, Bojincă. Sufixul -iuc apare atît în nume cu baze
antroponimice slave: Beniuc, Cramariuc, Daniliuc, Demciuc, Havriliuc,
Hreniuc, Hrimiuc, Lazariuc, Maximiuc, Ostaficiuc, Vatamaniuc, Volciuc,
Voloşciuc, Zabolotniuc, Zahariuc şi altele, cît şi în cele cu baze româneşti:
Babiuc, Carpiuc, Franciuc, Lupaniuc, Mariciuc, Simiuc, Ursaniuc,
Vacariuc etc.
Influenţa polonă este redusă: Cazimir şi alte cîteva nume. Doar sufixul
patronimic -eţchi, echivalent cu rom. -escu, se regăseşte în cîteva nume de
familie româneşti, ucrainene sau poloneze naturalizate: Bileţchi, Buzeţchi,
Goreţchi, Haleţchi, Zaneţchi etc. Cu varianta -iţchi se cunosc numele
Beliţchi, Haliţchi, Ilniţchi, Leviţchi s. a.
Influenţa bulgară se poate recunoaşte în judeţele din Ţara
Românească, în nume precum Cotelea „căldare”, Dîrmă „greblă” şi altele.
Stoian este caracteristic. Un sufix -ef (-eff) indică originea bulgărească,
relativ nouă (sec. XIX–XX) a familiilor Arseneff, Balceff, Boneff, Mirceff
etc.
Nume sîrbeşti sînt de căutat în Oltenia şi Banat, îndeosebi între acelea
cu sufixele patronimic -ici şi -ovici: Radici, Popovici, Stoianovici.

6
Cîteva nume de familie în -ec indică o influenţă slavă de vest,
îndeosebi cehă: Bancec, Danec, Socec, Voicec.

Bibliografie

Bileţchi, Ioan, Elemente greceşti în patronimia românească, în „Anuarul


Liceului «Dragoş-Vodă» din Cîmpulungul Moldovenesc”, XVII, 1937–1938
(apărut în 1940), p. 3–104.
Bileţchi, Ioan, Elemente ungureşti în patronimia română, în „Anuarul
Liceului «Dragoş-Vodă»” din Cîmpulungul Moldovenesc, XVIII, 1938–
1939 (apărut în 1941), p. 3–63.
Bileţchi-Albescu, I., Nume de popoare şi elemente slave în patronimia
românească, în „Anuarul Liceului «Dragoş-Vodă» din Cîmpulungul
Moldovenesc”, 1939, p. 39–70.
Constantinescu, N. A., Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p.
LIII–LXVI.
Oancă, Teodor, Sufixul antroponimic -u, Sufixe antroponimice perechi,
Sufixul antroponimic -cea, Antroponime cu dublu sufix de apartenenţă, în
Probleme controversate în cercetarea onomastică românească, Craiova,
1996, p. 34–82.
Paşca, Ştefan, Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului,
Bucureşti, 1936, p. 133–148.
Pătruţ, Ioan, Onomastica românească, Bucureşti, 1980.
Rizescu, I., Asupra sufixelor onomastice -a1 (topoantroponimic) şi -a2
(antroponimic), în SMFC, VI, 1972, p. 35–43.