Bibliografie generală
2
Lachèvre (în Franţa centrală şi nordică), Capra, Cavra, Chiabra, La Capra
(în Italia şi în insule), cu alte forme dialectale. Un Toader Capreş (sec. XVI,
Moldova, o Caprina (1512, Ţara Românească), familia Capră din Cotnar
(sec. XVII) atestă o veche zestre onomastică latină, cu bogate mijloace de
derivare.
Comparaţia inventarelor antroponimice romanice a evidenţiat
preferinţa pentru aceleaşi domenii onomasiologice, regăsite şi în latină,
dintre care sînt ilustrate cu un număr mare de ocurenţe: a) părţi ale corpului
omenesc şi animal: Barbă, Cap, Falcă, Frunte, Gură, Limbă, Ochiu,
Pîntece, Pieptu, Sprînceană, Ureche etc. (adesea în compuse specifice:
Barbăneagră, Bounegru, Capmare, Caproşu, Fruntelată, Gurămare,
Limbădulce, Ochialbi sau cu numeroase forme derivate); b) calităţi şi
defecte: Blîndu, Frumosu, Grasu, Lungu, Mutu, Orbu, Scurtu, Strîmbu,
Surdu, Şchiopu; c) culori: Albu, Căruntu, Galbenu, Negru, Roşu; d) grade de
rudenie: Bărbat, Bătrînu, Fătu, Fecioru, Frate, Geamănu, Sora; e) animale
domestice şi sălbatice: Berbece, Bou, Calu, Capră, Căţelu, Cerbu, Iepure,
Lupu, Mielu, Nămaie, Porcu, Şoarece, Ursu, Vulpe etc.; f) păsări: Corbu,
Cucu, Găină, Păun, Porumb, Sturzu, Turturea, Vultur; g) insecte: Albină,
Furnică, Muscă, Purice, Viespe; h) plante, fructe: Arbore, Ceapă, Cireş,
Cireaşă, Cînepă, Frasin, Plop, Prună, Teiu; i) profesii, meserii: Argintaru,
Fieraru, Lemnaru, Moraru, Păcuraru, Pescaru, Rotaru etc. Prin porecle şi
supranume, numărul domeniilor onomasiologice creşte fără restricţii. Dintre
aceste nume, unele devin prenume favorite, altele (şi) nume de familie sau
supranume. Prin derivate şi compuse, extrem de numeroase, antroponimia
românească dobîndește o fizionomie (în sens hasdeean) romanică
accentuată. Evident, Ştefan Paşca nu avea în vedere antroponimele
delexicale atunci cînd constata că „aspectul antroponomasticei noastre
medievale şi post-medievale e atît de înstreinat, încît originea noastră
urmărită numai pe baza numelor personale ar fi profund neromană”. (Paşca,
Nume, p. 33).
Într-adevăr, influenţele culturale şi directe asupra antroponimiei
româneşti sunt masive. Se pot separa mai multe straturi cronologice şi etnice
în inventarul onomastic din superstrat.
Fondul onomastic vechi grecesc, datînd din secolele III–V, după
inscripţiile din Dobrogea mai ales, cuprinde numele martirilor creştini, ale
unor episcopi şi, apoi ale unor sfinţi şi ierarhi ai bisericii răsăritene: Acachie,
Agapie, Alexandru, Amfilohie, Anastasie, Anatolie, Andronic, Antim,
Atanasie, Chiriac, Dionisie, Eftemie, Eusebiu, Eustatie, Evghenie, Filimon,
Filip, Grigorie, Macarie, Mina, Neofit, Nestor, Nichifor, Timotei, Zinon,
Zosima etc. Multe sunt compuse cu numele lui Christos: Christodor,
3
Christodul, Christofor, sau al lui Dumnezeu (gr. Theos): Theodor, Theodul,
Theofan, Theofil, Theofilact, Theofor, Teohari (teonime) şi vor fi incluse în
calendarul bisericii ortodoxe după schisma din anul 1054.
Împrumuturi vechi, din epoca migraţiilor, de la popoare cu care
românii vor fi avut relaţii de vecinătate, sunt puţin probabil să se fi păstrat
(dacă au existat). Doar numele Aldea, avînd poate o bază gepidică *Aldi,
după C. Diculescu, poate intra în discuţie, dar compusele de Aldimir şi
Aldomir indică mai curînd un intermediar slav tîrziu.
Mai semnificativ este inventarul onomastic atribuit prezenţei
cumanilor pe teritoriul dacoromân în sec. XI–XIII. Este foarte probabil
faptul că unele căpetenii cumane au putut fi înaintaşii primei familii
domnitoare din Ţara Românească, Basarabii. Numele a fost mult discutat şi i
s-au propus diverse etimologii, dintre care cea mai probabilă este aceea prin
care se identifică componentele basar (aorist al verbului basmak „a presa,
domina, imprima”) şi aba „tată”. Aşadar, Basarab este „Tatăl Dominator”.
Basarab I era numit în 1324 ca „filius Thocomerÿ”, al unui Tok-Temür „Fier
Tare”, nu Tihomir sau Tugomir, cum au crezut istoricii slavişti români (cf.
Aurel Decei, Relaţii româno-orientale, 1978, p. 196). Numele de familie
Basarab este atestat pînă astăzi în satul Turtaba (nu Turbata !) din judeţul
Mehedinţi, sat cu nume cuman: Tört + Aba „Patru Taţi”. De aceeaşi origine
sînt şi numele vechi Tocsabă, 1610 (< Tokuz-aba „nouă” + aba), Tartabă,
Tortabă şi Talabă (acesta putînd fi şi delexical: talabă „grapă”). Foarte
răspîndit este numele Coman, desigur etnonim (< cun „cuman”) prin
intermediar slav, care motivează sufixul -an, trecerea u>o şi accentul pe
silaba iniţială. Derivatele toponimice Comana, Comăneşti sînt însă
româneşti. Numele unui trib turanic, menţionat în Cronica lui Nestor, s-a
păstrat în antroponimul Berindei.
Puternică, dar fără o estimare cantitativă precisă, a fost influenţa slavă
explicabilă atît prin bilingvism cît şi prin contacte, vecinătăţi şi relaţii
culturale. Fondul antroponimic de origine slavă a fost cronologizat în trei
etape, dar materialul nu poate fi totdeauna distribuit cu certitudine, unele
nume putînd fi şi creaţii româneşti delexicale.
Aparţin stratului slav vechi laic, anterior creştinării bulgarilor (sec.
IX), nume delexicale ca: Bran, Bratu, Cerna, Dobru, Dragu, Mira (Mera),
Mircea, Miru, Orlea, Oprea, Neagu, Pîrvu, Radu, Stan, Vîlcu, Vlad, Voicu,
Vran(u), unele cu derivate. Adesea, cîteva dintre aceste nume au intrat în
compuse slave, în prima poziţie sau în poziţia a doua, în care se disting ca
productivitate numele Brat (Dragobrat, Milobrat), Mir(o) (Aldomir,
Balomir, Cazimir – polonez –, Dobromir, Dragomir, Neagomir, Radomir,
Slavomir, Stanimir, Tatomir (< Tat, cuman ?), Vladimir, Zalomir – incert,
4
neînregistrat în DOR – ş.a.) şi Slav (Berislav, Bogoslav, Bratoslav,
Dragoslav, Iaroslav, Miroslav, Radoslav, Seneslav, Stanislav, Vladislav,
Voislav etc.). Toate aceste nume sînt atestate în documente medievale din
secolele al XIII-lea – al XV-lea.
Cîteva nume slave, necalendaristice, sint compuse care calchiază după
greacă nume din domeniul religios: Bogonosie < Theophoros „purtător de
Dumnezeu” şi Dajbog “să dea Dumnezeu”.
Zestrea antroponimică de aspect slav sporeşte prin specializarea
sufixelor lexicale slave în derivarea numelor de persoane. Unele sufixe au
funcţie exclusiv antroponimică şi au pătruns odată cu numele de persoane
slave: -a (Bala, Mana); -ac (Brătac, Năstac); -an (Dobran, Răducan); -c-
(cu terminaţii şi variante adaptate: -ca, -că, -co, -cu, -cea, -ciu: Balca,
Dancă, Danco, Milcu, Raicu, Mircea, Mirciu); -ea (Aldea, Balea, Manea);
-ec (cu variantele -eci şi -eţ: Dobrec, Dobreci, Dobreţ); -eş (Babeş, Daneş);
-ilă (Băncilă, Dobrilă), -oe (Brătoe, Neagoe; cu adaptarea -oiu: Brătoiu,
Neagoiu); -oş (Dragoş – maghiar ?); -otă (Balotă, Dobrotă, Dragotă).
Numărul sufixelor slave este foarte mare, iar funcţiile lor sînt diverse
(patronimice, patrionime, hipocoristice, diminutivale). Bazele numelor
formate cu aceste sufixe pot fi lexicale sau antroponimice, slave, româneşti
sau de alte origini, şi distingerea elementelor componente nu este totdeauna
facilă. De pildă, Durac ar putea fi atît Dura + -ac, dar şi rus.-ucr. durac în
funcţie antroponimică.
După introducerea liturghiei slave în biserica românească (sec. X), pe
calea cultă a slavonei au intrat în uzul onomastic puţine nume slave propriu-
zise cu semnificaţie religioasă, traduceri ale unor nume greceşti: Bogdan <
Theodoros, Bogoslov < Theologos, Nedelea < Kiriakos. Poate şi Preda
„înainte mergător”. Aceste nume nu sînt însă calendaristice. Caracteristică
este influenţa slavonei asupra formei numelor greco-latine şi bizantine
biblice. Astfel, desinenţele -os şi -us au devenit -u scurt (Marcu), iar -ios şi
-ius evoluează la -ij (Alexios > Alexij), pentru ca, la rîndul lor, formele slave
să fie adaptate cu terminaţia (devenită sufix) -ie (Alexij > Alexie;
Gheorghios > Gheorghij > Gheorgie, Vasilios > Vasilij > Vasilie), ulterior
redusă la -e: Alexe, Gheorghe, Vasile).
Un mare număr de nume slave intrate în antroponimia românească
sînt nume delexicale, aşadar laice: Blaga (< blaga „bun, naiv”), Bratu (<
brat „frate”), Conea (< koni „cal”), Dad, Dediu(l) (< dead „moş”), Dolga,
ucr. Dolha (< dolg „lung”), Gorban < Gruban (< grubîi „gros, aspru”),
Nenu, Neanul, Nani (< neni „om mai bătrîn”), Pîrvu (< prăvu „primul”),
Plotun (< plotun „cerb”), Sin (< sîn „fiu”), Socol (< sokoli „şoim”), Stoica (<
stojkij „tare, vîrtos”), Vîlcu (şi Vîlcea, Vîlcan) (< vîlk „lup”), Voinea (<
5
voinij „luptător, războinic”), Vrana (şi Vrancea) (< vranu „corb”), Zlate (<
zlat „aur”).
Împrumuturile neoslave au caracter regional şi pot fi identificate prin
anumite particularităţi fonetice şi sufixe specifice. Astfel, nume
calendaristice greceşti (de regulă, sfinţi şi mucenici) au căpătat forme
fonetice ruseşti (gr. –th- > rus. -ft- > -f-): Doroftei, Filoftei(a), Maftei,
Timoftei şi, mai noi: Afanasie, Parfenie; (Theodor>) Fedor, Fedco, Fedea,
Fete. Baze lexicale ruseşti se află în numele: Boroda „barbă”, Buliga
„măciucă”, „necioplit”, Burac „sfeclă”, Golăi, Golia „gol”, Grib „burete,
hrib” (şi Gribincea), Juravlea „cocor”, Stoina, Stoinea „scump, drag”, Udob
(> Udobeşti > Odobeşti) „uşor, îndărătnic” etc.
Nume ucrainene sînt Durac (şi rus) şi Durnea „prost”, Husea, Husul
(> Huşi) „gîscă”. Sufixele ucrainene sînt foarte productive. Sufixul -enco
apare din secolul al XVII-lea în nordul Moldovei şi în Basarabia mai ales, în
Alexenco, Bodnarenco, Cupcenco, Doroşenco, Golovcenco, Gonciarenco,
Homenco, Ivaşcenco, Levcenco, Maximenco, Ostapenco, Pavlenco,
Rudenco, Storojenco, Tomenco, Vasilenco etc. După anexarea Bucovinei
(1775) şi a Basarabiei (1812), multe nume româneşti au fost ucrainizate cu
acest sufix: Cerbulenco, Cherdivarenco, Ciobanenco, Cebotarenco,
Lupulenco, Spatarenco, Vacarenco ş. a. Prin adaptarea sufixului au apărut
patronimele Cuparencu, Gafencu, Rotarencu, Vitencu etc. Variante sunt
sufixele -incu, din antroponimele Bratincu, Buzincu, Petraşincu, Raţincu, şi
-incă: Bobincă, Bojincă. Sufixul -iuc apare atît în nume cu baze
antroponimice slave: Beniuc, Cramariuc, Daniliuc, Demciuc, Havriliuc,
Hreniuc, Hrimiuc, Lazariuc, Maximiuc, Ostaficiuc, Vatamaniuc, Volciuc,
Voloşciuc, Zabolotniuc, Zahariuc şi altele, cît şi în cele cu baze româneşti:
Babiuc, Carpiuc, Franciuc, Lupaniuc, Mariciuc, Simiuc, Ursaniuc,
Vacariuc etc.
Influenţa polonă este redusă: Cazimir şi alte cîteva nume. Doar sufixul
patronimic -eţchi, echivalent cu rom. -escu, se regăseşte în cîteva nume de
familie româneşti, ucrainene sau poloneze naturalizate: Bileţchi, Buzeţchi,
Goreţchi, Haleţchi, Zaneţchi etc. Cu varianta -iţchi se cunosc numele
Beliţchi, Haliţchi, Ilniţchi, Leviţchi s. a.
Influenţa bulgară se poate recunoaşte în judeţele din Ţara
Românească, în nume precum Cotelea „căldare”, Dîrmă „greblă” şi altele.
Stoian este caracteristic. Un sufix -ef (-eff) indică originea bulgărească,
relativ nouă (sec. XIX–XX) a familiilor Arseneff, Balceff, Boneff, Mirceff
etc.
Nume sîrbeşti sînt de căutat în Oltenia şi Banat, îndeosebi între acelea
cu sufixele patronimic -ici şi -ovici: Radici, Popovici, Stoianovici.
6
Cîteva nume de familie în -ec indică o influenţă slavă de vest,
îndeosebi cehă: Bancec, Danec, Socec, Voicec.
Bibliografie