Universitatea Europeană Drăgan Lugoj

Facultatea de drept

Istoria Statului și dreptului românesc

Lector Univ. dr. Minodora Vladu

2018-2019

1
 Capitolul I.
Organizarea social-politică și dreptul geto-dacic

În evoluția istorică a statului și dreptului distingem două etape:

- statul și dreptul geto-dac (sec I – 106 d. Hristos);
- statul și dreptul din Dacia romană (106-271/271);

1. Statul și dreptul geto-dac

1.1. Organizarea societății - Herodot –geții cei mai viteji și
mai drepți dintre traci.
Sec VI î. Hr. ocupau teritoriile din dreapta și stânga Dunării, în
zona arcului Carpatic și Oltenia și se numeau daci
În Moldova Muntenia și Dobrogea populația se numeau geți.
Din izvoarele istorice rezultă că î. Hr. În sec VI dacii purtau
denumiri diferite în regiunile în care locuiau:
- crobyzii sau trizii –Dobrogea
-apulii –Alba-Iulia
-sucii –Gura Oltului
-burii –Subcarpații Olteniei și ai Munteniei
-ordesenses –Valea Argeșului
-dacii mari –Maramureș și nordul Crișanei
-biephii –vestul Daciei (Banat)
-costobocii –Carpații de nord-est
-carpii –regiunea pontică și Moldova
Acestea erau denumiri regionale ale unor ununi tribale. În
condițiile războiului de pradă sau apărare, dacii s-au grupat în uniuni de
obști conduse de șefi militari
a) Uniunea geților –nordul Dunării (învinsă de Darius -514 î.
Hr.)
b) Uniunea odrizilor (Dobrogea) –condusă de Sitalces și
Sentehes

2
 c). Uniunea dacilor dunăreni –condusă de Rex Histrianorum,
care a avut un rol important în conflictul dintre sciții, conduși de Ateas și
Filip al doilea al Macedoniei
d) Uniunea triburilor getice din stânga Dunării –învinsă de
Alexandru Macedon în 335 î. Hr. și cu reședința la Zimnicea
e). Uniunea geților din stepa getică, la nord de Dunăre
Geții din regiunile extracarpatice au avut numeroase contacte
cu coloniile grecești de la țărmul Mării Negre –Histria, Tomis, Callatis,
care le-au influențat dezvoltarea.
În Transilvania, uniunile tribale au fost influențate de sciți și de
celți. În anul 300 î. Hr. geto-dacii din Muntenia, constituiți în uniuni de
obști au fost organizați de Dromichaites și au obținut o victorie
împotriva regelui Lysimah al Macedoniei, pe care l-au luat prizonier.
Victorii militare au mai avut și împotriva sciților, celților, bastarnilor. În
această perioadă, sistemul de organizare socială a fost cel al uniunilor
de obști, bazat pe sistemul democrației militare. Un for decizional a
fost adunarea poporului, care avea atribuția de a decide asupra celor
mai importante probleme care se iveau. Solidaritatea în cadrul
uniunilor de obști era bazată pe rudenie iar conducerea era asigurată
de conducători militari, care purtau diverse titulaturi și erau aleși de
Adunarea Poporului, care putea să-i și revoce. În aceste condiții, șefii
militari au încercat să-și permanenizeze poziția și să–și apropie
persoane din cadrul aristocrației.
În Transilvania, în sec. 2 î. Hr., sunt cunoscute uniuni de obști,
care au fost unificate sub conducerea regelui Oroles, care dispunea de
o putere însemnată și ulterior, puterea dacilor din această zonă
cunoaște o dezvoltare sub conducerea regelui Rubobostes. Din punct
de vedere social, se poate observa, că în cadrul obștilor există
aristocrați, care dețin proprietăți, la polul opus aflându-se pătura
săracă a populației.

1.2. Obiceiuri geto-dacice - din informațiile lui Herodot,

rezultă că obștea reprezentată de un grup mare de persoane, care
locuiau pe mai multe teritorii, deținea mai multe proprietăți în comun. În
cadrul aceleiași obști, exista însă și proprietatea privată a anumitor
persoane asupra terenurilor și bunurilor, furtul fiind drastic sancționat.

3
Între membrii colectivității se încheiau diverse învoieli iar pentru a
garanta obligațiile asumate se folosea jurământul. Una dintre cele mai
des folosite forme de jurământ era jurământul însoțit de ceremonialul
înfrățirii ”haiducești”, alt jurământ era jurământul pe zeități.
Căsătoria, inițial era bazată pe principiul poligamiei, ulterior pe
principiul monogamiei iar femeia avea o poziție inferioară bărbatului.
În societate erau instituite anumite reguli de conduită, care
aveau un pronunțat caracter religios.

Capitolul II.
Statul și dreptul geto-dac

2.1. Procesul de formare a Statului Geto-Dac

Din atestările arheologice, în jurul sec. 1 î. Hr, pe teritoriile
locuite de populația geto-dacă sunt semnalate: ateliere de prelucrare a
minereurilor feroase, meșteșugul olăritului precum și alte meșteșuguri,
creșterea vitelor, agricultura. În această perioadă apar multiple relații de
schimb de produse între grupurile sociale, dar și între populația geto-
dacă și grupurile străine, cum ar fi cetățile grecești de la Marea Neagră.
Apare o nouă meserie –negustoria, pe lângă agricultori, crescători de
animale și meșteșugari.
Apare circulația monetară, care a dus la intensificarea
schimburilor, în circulație aflându-se monede grecești, romane dar și
monede proprii ale dacilor.
În plan social, se observă o și mai mare stratificare a
populației, cu diferențe notabile între săraci și bogați. În această
perioadă apar construcții civile de mari proporții, influențate de
tangențele cu romanii și cu grecii. Se constată o restrângere a
proprietății devălmașe a obștii și o accentuare a proprietății private, mai
ales asupra terenurilor.
Solidaritatea socială bazată pe ideea de rudenie își pierde din
importanță.
Societatea dacă se reorganizează, în sensul că:

4
 - se constituie un aparat care să asigure funcționarea unei
forțe publice distincte
-se înlocuiește criteriul de rudenie cu criteriul teritorial
Pe acest fond, se formează incipient statul ca formă de
conducerea societății.
Procesul de constituire a Statului Geto-Dac este influențat și
de pericolele externe, reprezentate de expansiunea romană, de
intensificarea schimburilor de mărfuri cu imperiul roman.
Prima formă de organizare, cu anumite particularități, apare în
a doua jumătate a secolului I î.Hr., când regele Burebista unește mai
multe uniuni tribale (obști)sub conducerea sa, constituind Statul Dac
incipient.
Este înlocuită democrația militară cu autoritatea regelui și șefii
uniunilor de obști sunt sfetnici sau ajutoare ale regelui.
Potrivit lui Strabon, Burebista a acces la putere pe linie
ereditară, tatăl său fiind cel care a unit mai multe uniuni de triburi. El a
pus capăt luptelor și disputelor dintre uniunile de triburi și și-a impus
autoritatea asupra acestora, a unificat diversele credințe religioase într-
un sistem politeist, a stabilit centrul politic, militare, administrativ și
religios la Sarmisegetusa, prin construirea acestei așezări, care era
superioară oricărei alte așezări din teritoriul geto-dac, prin construcțiile
sale.
Noua organizare a societății dace realizate de Burebista s-a
fracționat ulterior în state mai mici cu același centru de autoritate,
Sarmisegetusa.
De la Burebista la Decebal, Statul Geto-Dac a fost condus de
Deceneu, Comozicus, Scorillo și Diurpaneus.
Micile state geto-dacicie au fost conduse de Cotiso –Banat,
Oltenia; Coson –Muntenia; Ziraxes –la gurile Dunării, Dapix –Dobrogea
centrală și Roles –în sudul Dobrogei.
O nouă unificare a fost cunoscută sub regele Decebal, care a
reunificat micile state geto-dace.

2.2. Organele centrale și locale

Statul dac și-a exercitat autoritatea pe un teritoriu ale cărui
granițe au fost variabile, cuprinzând: Ardeal, Banat, Crișana,
Maramureș, Oltenia, Moldova, Dunărea panonică, Moravia, Carpații

5
mici, din vestul Slovaciei, Carpații păduroși, Nistru, până la gurile
Bugului, litoralul Pontului Euxin până la Apolonia (Tracia), iar în sud
până la Paemus în Balcani.
Această extindere teritorială a fost cunoscută în perioada
regelui Burebista.
Ulterior, după moartea lui Burebista, Statul Dac se restrânge în
zona arcului carpatic, de o parte și de alta iar în timpul lui Scorillo și
ulterior în timpul lui Decebal a cuprins: Ardeal, Banat, Oltenia, Moldova,
până la Prut.
Organele centrale erau reprezentate de rege, regalitatea fiind
ereditară, ordinea de succesiune la tron având-o și frații, nu doar
descendenții regilor, precum și marele preot , care era principalul
sfătuitor al regelui.
Alături de rege, exista și curtea, compusă din sfătuitorii săi și
din executanți ai poruncilor sale. La curtea regilor mai existau dregători,
care îndeplineau anumite atribuții și erau organizați ierarhic. Primul
sfătuitor al regelui era marele preot care în ierarhie avea gradul cel mai
înalt. Deciziile și regulile instituite de rege erau prezentate ca fiind de
inspirație divină. (Strabon și Iordanes). Dacii, din relatările istorice
cunoșteau scrisul și la curtea regelui exista o cancelarie care redacta
documentele scrise.
Organele locale erau formate din:
- persoane cu atribuții administrative pe lângă rege;
- persoane cu atribuții teritoriale;
- persoane cu atribuții militare;
Persoane cu atribuții teritoriale – distribuiau periodic loturile cu
culturi, supravegheau agricultura, dispuneau repartizarea produselor
etc.
Persoane cu atribuții militare – asigurau paza teritoriului și
comandanții militari aveau reședința în cetăți, așezări întărite unde
trăiau cei mai mulți dintre locuitori.
Cele mai cunoscute cetăți: Costești, Piatra Roșie, Blidaru (cu
turnuri de apărare și întărituri) , Bănița Căpâlna, Piatra Craivi, Tilișca,
Surduc Ardeal), Bâtca Doamnei (Neamț), Ocnița șo Polovragi (Oltenia).
Armata avea un nr de 200 000 luptători, dar ulterior prin
restrângerea teritoriului, doar 40 000 luptători. Dacii cunoșteau tehnici
militare avansate fiind uneori instruite de instructori romani.

6
 2.3. Formarea statului dac și particularitățile lui
Izvoarele istorice subliniază că în perioada lui Burebista și
până la Decebal organizarea societăți era de tip statal.
La nivel economic, se observă că se formaseră latifundii
private în detrimentul păturii sărace care era destul de extinsă.
Agricultorii trăiau în forme asociative în obști teritoriale, tipul de
proprietate aspra ternului fiind proprietatea devălmașă.
Stratificarea socială era accentuată – proprietarii privați se mai
numeau tarabostes și săracii pileati.
Dacii aveau o religie politeistă și practicau diferite ritualuri
religioase, cunoșteau scrisul și posedau cunoștințe de astronomie,
construcții, fiind o societate care depășise stadiul rural.
Particularitățile statului dac:
- statul dac era exponentul celor bogați; funcțiile publice erau
ocupate de persoane din rândul celor bogați.
- elemente componente erau aparatul de stat și armata;
amenințările externe au pus serioase probleme și au culminat cu lupte.
- statul dac era o monarhie, regele provenind din rândul păturii
bogate; se remarcă o alternanță a puterii laice cu cea religioasa, uneori
regele fiind chiar marele preot (Deceneu).
- regele avea monopolul asupra minelor de aur; s-a operat o
deposedare colectivă a obștilor de minele de aur și acest fapt a crescut
puterea economică a regelui.

2.4. Dreptul dac

Odată cu apariția statului au apărut și normele juridice.care
prezentau un conținut nou:
- erau expresia voinței celor bogați , stăpânilor de pământuri și
sclavi;
- conțineau sancțiuni ca forma de constrângere;
Sub aspectul dreptului de proprietate distingem:
- proprietatea privată asupra pământului și animalelor;
- proprietatea obștească asupra pământului și recoltelor;
Căsătoria era un contract prin care bărbatul o cumpăra pe
soție de la părinții săi. Femeia avea o poziție de inferioritate în raport cu
bărbatul, și-i reveneau în mod exclusiv activități casnice.

7
 În acea perioadă este practicată dota, prin care femeii i se
remiteau din partea familiei de origine anumite bunuri care intrau în
proprietate soțului.
Existau norme privitoare la:
- contracte obligațiile civile;
- norme penale care sancționau adulterul femeii, răzbunarea
în cazul omuciderilor;
- norme de apărare a statului, proprietății, integrității
persoanelor;
Judecata revenea puterii conducătoare, regelui.
În cazul încheierii unor tratate cu alte popoare se subliniază
rolul preoților.
Din legislația dacă nu s-au păstrat texte de lege, dar ele sunt
amintite de diferite izvoare istorice , istorici greci și romani le
menționează.
Legile , în sens juridic erau porunci ale regelui și țineau de
autoritatea sa. În genere apărau exponenții grupurilor bogate.

Capitolul III.
Organizarea politică și dreptul în Dacia provincie romană

3.1.Cucerirea și organizarea Daciei de către romani

3.1.1.Cucerirea Daciei
Distrugerea statului da a fost rezultatul expansiuni romane
care a generat multe lupte. Romanii s-au aliat cu grecii pentru a putea
supune poporul dac. În 72-71 î.Hr. Burebista a dus o campanie de
cucerire a cetăților grecești de la Marea Neagră pe care le-a cucerit.
Pentru a îndepărta pericolul cuceriri, Burebista a stabilit o alianță cu
Pompei împotriva lui Iulius Cezar în 48 î.Hr.
După moartea lui Burebista, statul dac a cunoscut o perioadă
de scindare în state mai mici și puterea sa a slăbit. Diversele rivalități
dintre conducătorii micilor state formate, anumite alianțe cu scopul

8
dobândiri i puterii, nu au făcut decât să se destabilizeze polul de putere
și multe stătulețe să ajungă finalmente sub dominație romană.
Exemplificativă este situația Dobrogei care ajunge să facă parte din
provincia romană Moesia ,fiind primul teritoriu dac anexat imperiului
roman din 46 d. Hr. .
De altfel, dacii efectuau diferite incursiuni în teritoriile romane
și apoi sunt alungați dincolo de Dunăre. Din Panonia, armata romană
comandată de consulul roman Corneliu Lentulus pătrunde în Oltenia și
Banat și distrug cetățile dacice de la Popești, Zimnicea, și Piscul
Crăsani.
Dacii cuceresc și ei cetăți la gurile Dunării.
Romanii pentru a sigura granițele colonizează zona Câmpiei
Tisei cu populație din alte teritorii și strămută peste 100 000 de daci în
Moesia (62-66 d. Hr.) și pt .a stăvili atacurile dacice, aduc o flotă
specială de supraveghere a Dunării.
Scorillo și Diurpaneus au încercat să reunifice statul dac.
În 86-87 dacii au atacat Moesia și au încheiat o pace cu
romanii în 87-88 .
Romanii aveau dreptul să înființeze garnizoane dincolo de
Dunăre și de a trece prin Dacia pentru a respinge atacurile
marcomanilor.
Dacia a devenit stat clientelar al romanilor și a beneficiat de
ajutoare pecuniare, meșteri constructori și instructori militari.
Dacia era condusă de regele Decebal, căruia îi fusese cedat
tronul de Diurpaneus.
Pentru că Decebal a continuat pregătiri de luptă și a utilizat
ajutoarele primite în scopul pregătirii militare, romanii au organizat o
campanie militară în 102-103 (Traian, împăratul Imperiului Roman) și
au cucerit o mare parte din teritoriile Daciei.
Decebal a atacat poporul strămutat de romani în Câmpia
Tisei, iar romanii au răspuns cu o nouă campanie (Traian) în 105-106
și statul dac a fost desființat.

3.1.2.Organizarea provinciei Dacia

a. Hotarele provinciei. După cucerirea Daciei, romanii au
constituit noua provincie Dacia romană. Provincia se întindea de la Tisa

9
la în zona de vărsare a Mureșului (vest), pe linia Mureșului până la
cetatea Micia (Deva), spre Munții Apuseni de la Bologa și Porolissum
(Zalău), Someș (nord), până la Carpații Orientali (est) , până la
Augustiae (Brațca -Pasul Oituz), Carpații Meridionali până la Bran, apoi
pe o linie diagonală la Dunăre și Tisa.
Nu au făcut parte din Dacia romană Maramureșul, Crișana,
Moldova de nord și pe aceste teritorii au trăit dacii liberi.
Alte teritorii din fosta Dacie au fost anexate Moesiei: sudul
Moldovei, colțul estic al Ardealului (între Olt și Carpați).
În provincia Dacia a început un intens proces de romanizare
care s-a extins și în zonele trăite de dacii liberi. Săpăturile arheologice
demonstrează că acest proces prin urmele care au rămas.
b. Etapele organizării teritoriale a provinciei Dacia
După moartea împăratului Traian, Hadrian (117) succesorul
său, în urma unei revolte a dacilor din părțile supuse dominației
romane, care au fost ajutați de dacii liberi și alte popoare, a abandonat
sudul Moldovei și o mare parte din Muntenia. A fost constituită :
- Dacia Superioară în Transilvania;
- Dacia Inferioară formată din teritoriile anexate Moesiei;
În 124 Hadrian a recurs la o nouă împărțire: teritoriile de la
Nord de Mureș și până la V.Arieșului au format Dacia Porolisensis.
În 168 Marc Aurelius contopește Dacia Superioară cu Dacia
Inferioară și denumește teritoriul Dacia Apulenssis, iar în 169 desprinde
banatul de vest si constituie Dacia Malvensis.
c. Organele centrale – Dacia romană era condusă de un
guvernator care-l reprezenta pe împărat. El era numit dintre membrii
ordinului senatorial de rang consular și avea reședința în capitala
provinciei Ulpia Traiana .
Guvernatorul avea putere absolută militară, administrativă și
judecătorească și în acest sens avea mai multe legiuni sub comanda
sa.
După reorganizare, Dacia Superioară este condusă un
guvernator cu rang pretorian și avea sub comanda sa doar o legiune și
reședința la Apullum (Legiunea XIII Gemina).
Dacia Inferioară era condusă de un procurator Augusti care
avea puteri depline militare, civile și judiciare și reședința sa era la
Drobeta.

10
 Dacia Porolisenssis era condusă se un procurator presidial ce
făcea parte din categoria ducenarilor și avea reședința la Napoca.
Guvernatorul Daciei Superioare îi coordona și pe ceilalți
conducători ai provinciilor dacice.
Consilium Provinciae –avea atribuții restrânse ,consultative
în discutarea treburilor obștești. Din acest organ colectiv făceau parte
reprezentanți ai tuturor orașelor din Dacia. Consiliul se întrunea cel
puțin dată pe an la palatul guvernatorului.
Procuratorul financiar – atribuții privind finanțele provinciei.
Ținea evidența impozitelor și tuturor veniturilor provinciei. Când postul
de guvernator al provinciei era vacant ,m procuratorul financiar îi
exercita atribuțiile.
Aparatul fiscal era format din: tabulari (contabili). Librari
(registratiri), dispensatores (încasatori).
Impozitele erau:
- directe – impozitul funciar, pe clădiri, capitația care plătit de
cetățeni și peregrini
- indirecte – sune procentuale pentru moșteniri, eliberarea
sclavilor. Vânzările de sclavi, vânzările de mărfuri, circulația mărfurilor și
a persoanelor.
Procuratorul vamal – atribuții de încasare a taxei vamale pe
circulația mărfurilor și a persoanelor.
Pe teritoriul Daciei erau organizate oficii vamaleîn orașele
provinciei: Dierns, Pons Augusti, Sucidava, Drobeta, Alburnus maior,
Ampelum, Porolisum, Sarmisegetuza.
Organizarea militară – în provincie austaționat mai multe
legiuni: Legiunea XIII gemina, Leg,.IV Flavia felix, Leg. I Adiutrix, Leg. V
Macedonica. Efectivul armatei era de 50 000 soldați.
Organele locale: în provincie erau : orașele aveau rang
colonii și municipii, unde trăiau alături de populația autohtonă ș
persoane care au fost aduse să colonizeze Dacia.
Orașe colonii: Ulpia Traiana Sarmisegetuza- capitala, Drobeta,
Napoca, Apullum (Alba –Iulia, Romula (Rașca-Olt), Potaisa (Turda).
Orașemunicipii: Porolissum (Moigrad-Sălaj), Dierna (Orșova),
Tibiscum (lângă Caransebeș), Ampulum, (Zlatna), Malva ( istoricii nu au
putu localiza cu exactitate zona sa de așezare). Numele loc sunt dacice
sau romane. În unele orașe colonii se aplica dreptul italic și ele erau

11
scutite de impozite: Ulpia Traiana Sarmisegetuza, Napoca, Apullum,
Potaisa. Din conducerea orașelor făceau parte doar cetățenii romani
Populația era formată din cetățeni romani, peregrini și
majoritar populație dacă.
Organele de conducere ale orașelor era consiliul municipal
format dintr-un număr de 30-50 membrii, persoane cu forță economică
și bună reputație și să fi împlinit 25 ani. În alegere aveau drept prioritar
cei care mai îndepliniseră funcții municipale sau sacerdotale. Membrii
se mai numeau ordo decurionum. Ei aveau atribuții privind:
- atribuirea terenurilor;
- probleme edilitare, administrative și fiscal;
- organizarea de spectacole și jocuri publice;
- îndeplinirea obligațiilor de cult și alegerea magistraților și a
sacerdoților;
Magistrații superiori aveau atribuții judiciare și executorii. În
dacia romană erau 4 magistrați superiori care erau aleși anual și din 5
în 5 ani întocmeau lista decurionilor.
Alți magistrați civili erau denumiți edili, care aveau atribuții de
aprovizionare a piețelor, întreținerea străzilor, clădirilor publice,
asigurau ordinea publică. În subordonarea lor era un aparat format din
funcționari și slujbaș mărunți: secretar, însoțitori, paznici, curieri etc.
Alți magistrați erau preoți municipali. Cea mai înaltă funcție
sacerdotală era de pontifex, aleși dintre decurioni. Alte funcții preoțești
flamines cu sarcina de a efectua sacrificii publice.
În orașe, după ordinul decurionilor ,în ierarhie descrescătoare
era ordinul augustalilor – aristocrația cu rolul de a întreține cultul Romei
și al împăratului. Ordinul era format din liberți, peregrini și alte
persoane. Stabilirea membrilor ordinului augustalilor era făcută de
decurioni, pe viață. Aceștia trebuiau să facă donații bănești, să
contribuie la edificarea unor construcții edilitare civile sau religioase sau
pentru acțiuni de cult imperial.
Membrii ordinului augustalilor se constituiau în asociații, iar
sediul acesteia era în capitală. Asociația era condusă de un conducător
suprem ales pe timp limitat și care îndeplinea și funcția de președinte la
Consiliului celor trei Dacii.
În orașe funcționa și colegiile cu caracter profesional, religios,
funerar sau al anumitor grupări etnice. Din colegii făceau parte membrii

12
păturilor sociale inferioare, peregrini și chiar și sclavi. Cele mai
semnificative colegii erau: colegiul meșteșugarilor, luntrașilor,
postăvarilor, purtătorilor de bagaje, negustorilor
Colegiile profesionale erau conduse de un praefectus sau
magister și erau protejate de persoane influente. Organizarea lor era de
tip militar.
Poziție dominantă în orașe o aveau decurionii. Locuitorii din
păturile inferioare ( populus, plebes, minicipes) erau excluși de la
conducerea activităților publice.
Zonele rurale, satele cuprindeau cea mai mare parte a
populației și erau organizate după sistemul roman, dar continuau să se
conducă după sistemul lor tradițional cel al obștilor teritoriale (Cașolt,
Obreja, Noșlac) .
Potrivit sistemului de administrație roman, o localitate rurală,
pagus era condusă de un prefectus, un decurion al coloniei în cadrul
căreia era așezat ( ex. Aque- Călan, dependent de Ulpia traian) sau de
2 magistri (ex.MIcia – Vețel).
Localitățile rurale foarte mici vicus se găseau pe cuprinsul
teritorial al Daciei romane (arcul intracarpatic, Oltenia, Banat). Ele se
grupau și erau conduse de un consiliu format din reprezentanți ai
grupării. (Sucidava- Celei, Anartorum- Amașul Mare, jud. Cluj)
Alte așezări rurale erau denumite stationes sau canabae.
Rolul lor era fiscal, vamal, poștal, de control al drumurilor, Erau
conduse de beneficiari și însărcinați. Un sat de acest tip format din
coloniști dalmațieni (Coasta Dalmației)este vicus Pirustrarum lângă
Aburnus maior( Roșia Montană)
Celelalte așezări întemeiate lângă castre de meșteșugari,
negustori, familii și rude ale soldaților sau veteranilor aveau legături cu
trupele așezate în zonă.
Mai pot fi amintite așezările din jurul stațiunilor balneare (ex.
Ad Mediam - Băile Herculane, Germisara – Geoagiu).
Pe teritoriul Daciei romane mai erau și zone cu organizare
specială cum ar fi:
- domeniile imperiale care cuprindeau minele de aur,
(monopolul regilor daci), minele de fier, salinele, pășunile și carierele de
piatră. Minele de aur erau administrate prin regie proprie a împăraților
romani, celelalte prin procuratori imperiali.

13
 Legiunile romane dispuneau de un teritoriu propriu pentru
nevoile lor economice: pășunatul animalelor domestice, construcții,
lemne etc.
În cuprinsul provinciei anumite teritorii constituiau regiuni
militare aflate sub jurisddicția a și controlul militar(ex. Cumidava –
Râșnov)
Regiunile și așezările rurale situate în jurul orașelor erau sub
jurisdicția magistraților acestora numiți duum viri iure ducunda sau
iudices (judecători).
Regiunile erau numite terrae sau teritoria.

3.3. Dreptul în Dacia romană

Dreptul în provincia romană Dacia se prezenta sub forma de
drept scris cât și sub formă de drept cutumiar ( obiceiuri juridice). În
genere, normele dreptului roman aplicabil și în provincia Dacia erau
favorabile în primul rând cetățenilor romani. S-au păstrat și din
obiceiurile locale, dar numai în măsura în care nu contraveneau
intereselor romanilor.
a. În Dacia cetățenii romani aveau aceleași drepturi ca și la
Roma:
- jus italicum –pământul pe care-l aveau în proprietate era
asimilat cu solul italic și conferea aceleași mijloace juridice de protecție;
- drepturi a alege (jus sufragii);
- dreptul de a fi ales în magistratură, în sensul de a ocupa
funcții publice (jus honorum);
- dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane
(jus connubii);
-dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului quiritar
(jus comercii);
- dreptul de a folosi în justiție anumite proceduri (legis actio)
Dreptul de a alege și de a exercita funcții publice făceau parte
din categoria drepturilor publice și le asigura accesul la funcțiile politice.
b. Latinii-locuitori ai imperiului care nu erau cetățeni romani-
aveau un statut diferențiat: unii aveau dreptul de a alege, de a încheia
acte juridice, de a putea folosi în justiție anumite proceduri și uneori
dreptul de a încheia căsătoria potrivit legilor romane;

14
 c. Peregrinii, respectiv dacii care aveau acest statut, formau
masa cea mai mare a populației. Daci erau peregrini deditici fiind
învinși de romani și, în mod diferențiat de peregrinii obișnuiți, nu li se
aplicau normele lor autohtone. În relațiile dintre daci și cetățeni romani,
peregrini sau latini, se aplica jus gentium ca drept comun tuturor
popoarelor din imperiu, care era diferit de jus civile aplicabil cetățenilor
romani.
Jus gentium recunoștea valabilitatea unor norme
fundamentale comune tuturor popoarelor cum erau: proprietatea,
sclavia, familia, obligațiile, succesiunea, dacă nu contraveneau
normelor romane, respectiv jus civile.
Ex: căsătoria dintre un cetățean roman și o peregrină
încheiată după normele jus gentium nu-i conferea drepturi depline
asupra soției și copiilor rezultați. Conviețuirea dintre un om liber și o
sclavă era acceptată, însă copii rezultați aveau statutul mamei lor, acela
de sclavi.
Contractele încheiate de cetățeni romani și peregrini se
foloseau stipulații consemnate în acte scrise pentru a garanta obligațiile
generate și asumate de părți. Litigiile civile generate de contracte
încheiate de cetățeni romani și peregrini erau soluționate de tribunale
romane, potrivit formelor și procedurilor romane.
d. Dreptul dacilor peregrini (deditici) se aplicau normele jus
gentium, dar și dreptul special, leges moresque peregrinorum care
conțineau și instituții reglementate de legile și obiceiurile locale.
Peregrinii puteau încheia căsătorii după obiceiurile lor,
cunoșteau instituția tutelei și a adopției precum și sclavia, succesiunea
legală de la defunct la descendenți și cea testamentară, testamentul
fiind ora , făcut înaintea morții de defunct și în prezența unor persoane
care luau cunoștință de actul de voință al testatorului.
Proprietatea peregrină era transmisă potrivit normelor locale și
litigiile erau soluționate de tribunalele provinciale. Dreptul de proprietate
se putea dobândi și prin prescriptio longi temporis prescripție achizitivă
de lungă durată (uzucapiune) când posesia era netulburată.
În Dacia romană pe lângă normele cutumiare locale se utilizau
în manieră adaptată norme romane , care erau aplicabile cetățenilor
romani, mai ales în materia contractelor civile cum ar fi vânzarea-
cumpărare, depozitul, locația de servicii, asociația, împrumut. La Roșia

15
Abrudului, în Munții Apuseni, descoperirile arheologice au relevat că în
relațiile dintre locuitorii Daciei romane era aplicate cele 25 de table
cerate, (normele erau scrise pe 3 tăblițe de brad) e conțineau un set de
norme juridice care reglementau contractele civile de mai sus care au
puternice influențe romane. Din examinarea acelor contracte rezultă că
cel puțin una dintre părți era peregrin și unii istorici au concluzionat că
de-a lungul timpului în provincia romană Dacia , dreptul autohton a fost
înlocuit cu dreptul roman.
Alți autori susțin că în realitate între peregrini se folosea
dreptul roman care a influențat dreptul cutumiar autohton care a
continuat să se aplice.
Dreptul roman era în acea epocă el mai dezvoltat drept al lumii
antice și în mod neîndoielnic a influențat puternic dreptul popoarelor
cucerite. Cel mai frecvent era uzitat în schimburile de mărfuri.
În Dacia romană putem afirma că se aplica dreptul roman în
mod majoritar în materia contractelor civile, în relațiile comerciale, dar si
dreptul cutumiar autohton, care la rândul sau a fost influențat. De ex.
cele 25 tăblițe cerate era menționată mancipațiunea specifică dreptului
quiritar, în materia transmiterii bunurilor, dar care nu avea caracterul
formal romanic.
Tripticile din Ardeal evocau faptul că vânzarea consensuală și
transferul care în dreptul roman se efectuau prin acte distincte, în Dacia
romană se efectua printr-un singur act. În mod similar, în contractele de
împrumut dobânda era prevăzută într-un act distinct, în epoca romană a
Daciei, clauza de dobândă se stipula în același act. (pentru Mai mute
informații a se vedea I. Băltariu, Tripticile din Transilvania, Aiud 1930
p.50)
Din analiza tăblițelor cerate rezultă că dreptul Daciei romane
era un amalgam de norme de drept roman, drept cutumiar local, dar
mai ales un drept originar rezultat din acest melanj.

3.4. Transformări antrenate de dominația romană în viața

socială, politică, economică, culturală și juridică în Dacia
a. Organizarea politică
- au fost înlocuite formele de organizare și conducere politică
autohtone de cu altele noi;

16
 - au fost instaurate instituții romane care să asigure dominația
romană ,asupra populației dace și instituirea unor privilegii pentru
romani;
- populația dacică avea acces la formele organizării romane
provinciale, fără însă să aibă acces la funcțiile publice;
- dacii nu aveau drept de vot pentru că erau considerați
peregrini de rang inferior și nici dreptul de a fi aleși în funcții executive
sau sacerdotale;
-prin reformele din timpul lui Hadrian s-a acordat dreptul de
municipiu unor comunități locale și a ,dreptului la cetățenie unor
autohtoni din pătura aristocratică, iar din 212 după Hristos în timpul lui
Caracalla s-dreptul de cetățenie a fost extins;
- ulterior, dacii au dobândit dreptul de a-și exprima adeziunea
față de conducerea romană în consiliul provinciei;
- dacii au avut dreptul de intra în armată, dar făceau parte din
unități militare care activau în alte teritorii decât în Dacia;
b. Organizarea socială
- pe teritoriul Daciei, după instaurarea stăpânirii romane, a
început procesul de colonizare și aici s-au așezat cetățeni romani din
Italia, sau din alte provincii: Moesia, Panonia, Thracia, Dalmația; au fost
aduși peregrini romanizați care au înființat entități private de exploatare
a bogățiilor pământului;
- coloniștii erau deținători de pământuri (latifundiari),
meșteșugari, comercianți; au introdus noi tehnici de exploatare și de
organizare a agriculturii;
- pământul a fost declarat bun public (ager publicus) și aceasta
a permis atribuirea lui în funcție de anumite interese romane cetățenilor
romani, peregrinilor, orașelor, unităților militare șu veteranilor;
- au apărut diversificarea meșteșugarilor, noi mrșteșuguri s-aiu
dezvoltta;
- compoziția clasei aristocrate era dominată de romani;
- viața dacilor s-a dezvoltat în paralel cu viața coloniștilor;
- romanii au avut o poziție de conciliere între populația dacă și
cea a coloniștilor;
- pentru apropiere, romanii au acordat rangul de colonie sau
municipiu mai multor orașe ale dacilor și au menținut denumirea lor de
proveniență dacă.

17
 c. Din punct de vedere cultural
Deși devenise parțial provincie romană, în Dacia cultura
dacică și a continuat dezvoltarea și s-a îmbogățit cu noile elemente:
- uneltele, ceramica , podoabele, vestimentația, monumentele
funerare și-au păstrat autenticitatea;
- denumirea munților, râurilor, a numelor a fost păstrată ;
- instituțiile juridice tradiționale dace s-au păstrat, dar au fost
influențate și modulate de dreptul roman;
d. Reconfigurarea provinciei sub presiunea unor atacuri
Este relevant faptul că romanii au impus în mod obligatoriu
organizarea politică și administrativă .
Romanii au renunțat la unele teritorii la provinciei Dacia:
- 117-118 împăratul Hadrian a renunțat la Zona Munteniei, și
a retras trupele romanei sub presiunea unor revolte interne, o răscoală
a dacilor și atacurilor roxolanilor și iazigilor;
- în sec. III, împăratul Gallienus a renunțat la teritorii din estul
Daciei care au fost cedate goților;
- în 271 împăratul Aurelianus a retras administrația și armata
din Dacia din cauza mișcărilor sociale din ulterior și a atacurilor
popoarelor migratoare;
e. Orașele cetăți de la malul Mării Negre și teritoriul
Dobrogei
Orașele grecești au avut un regim oligarhic pentru că au
sprijinit stăpânirea romană și s-au bucurat de autonomie administrativă
în sensul că și–au menținut instituțiile politice tradiționale:
-adunarea poporului și sfatul orășenesc ca foruri conducătoare
supreme.;
- proiectele legislative erau opera colegiului al sinedriului și al
colegiului hegemoniilor și erau puse în aplicare de adunarea populară;
- atribuțiile judecătorești erau exercitate de colegiul
eivagogilor;
- alte dregătorii erau: agoranimii (edili), arhonții (cu atribuții
administrative), alți dregători cu atribuții în colectarea impozitelor și
taxelor și gestionarea finanțelor;
Orașele cetăți de la țărmul Mării Negre Histria, Tomis, Callatis,
Dyonisopolis și Odessos au format o uniune cu o organizare
asemănătoare orașelor romane și au exercitat stăpânirea asupra geților

18
din Dobrogea. Inițial uniunea s-a numit Pentapolis, apoi prin aderarea
altui oraș Mesembria s-a numit Hexapolis. Uniunea orașelor grecești
era condusă de un pontarh care cumula și demnitatea de mare preot.
Teritoriul Dobrogei fiind declarat de romani ager publicus, și
terenurile au fost atribuite coloniștilor romani. Structura claselor
dominante s-a modificat, alături de aristocrația greacă au apărut și
cetățeni romani și peregrini bogați.
Până la sfârșitul sec. II după Hristos, au apărut orașe noi:
Tropheum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Iglița- Turtucoaia), care fost
apoi și reședința consiliului provinciei Moesia.
Organizarea politico-administrativă în noile orașe era
asemănătoare tuturor orașelor din Dacia, la fel localitățile rurale erau
organizate după sistemul roman. Au subzistat și localități rurale îî care
s-a păstrat organizarea tradițională în obști teritoriale.
Apărarea militară a fost transferată în apropierea noilor orașe ,
în sensul că Legiunea V Macedonica a staționat la Teroesmis, iar
Legiunea IX Claudia la Durostorum. Pe linia Dunării s-au organizat mai
multe castre romane (limes) , iar pe Dunăre a patrulat o flotilă specială.
Pe țărmul Mării Negre s-au construit o rețea de stațiuni
vamale: portorium ripae Thracie .
Populația geto-dacică din Dobrogea, în timp a suferit un
proces de romanizare.
Mișcările sociale din Dacia nu au rămas fără ecou în
Dobrogea. Atacurile goților ale costobocilor și carpilor au adus prejudicii
dominației romane teritoriile de la malul Mării Negre au rămas sub
dominație romană până în nul 602 după Hristos.

Capitolul I
Organizarea politică și dreptul în perioada pre feudală în sec. IV-
XII

Perioada sec. IV-XIII după părăsirea Daciei de către romani,

până la apariția formațiunilor politice de tip feudal, cunoscută sub

19
 denumirea de perioada prefeudală, prezintă anumite particularități
din punct de vedere al organizării sociale și a dreptului.
În acest interval de timp s-a format poporul român și limba
română, iar populația autohtonă s-a organizat în mod original și a
instituit norme juridice și de conduită specifice.
Această perioadă istorică a fost marcată și de marea migrație
a popoarelor, împrejurare care a influențat dezvoltarea socio-politică
economică, culturală și juridică a populației
.
4.1. Organizarea teritorială
4.1.1. Condițiile social politice
Părăsirea treptată a diferitelor teritorii ale provinciei Dacia de
către romani și urmată apoi retragerea totală a administrației și a
armatei la sfârșitul sec III, a impus reconfigurarea formelor de
organizare administrativ-politică și a determinat schimbări însemnate în
viața populației care a trăit și a rămas în acest spațiu.
a. Fosta provincie Dacia – retragerea administrației , armatei
și a marilor deținători de terenuri a dus la încetare dominației romane,
dar populația rămasă a continuat să conviețuiască, chiar dacă
popoarele migratoare au adus prejudicii. Teritoriile din Transilvania au
fost invadate de huni. Vechile orașe au început să decadă, viața s-a
degradat și în ruinele ramase au fost ocupate de migratori. Denumirile
orașelor sunt abandonate.
Satele și-au continuat viața atât în zonele rurale organizate
potrivit normelor romane, cât si cele organizate conform normelor
tradiționale dacice. Apar noi așezări rurale cu populație daco-romană.
b. Teritoriile dacilor liberi – în aceste teritorii viața și a
continuat cursul potrivit normelor tradiționale și organizarea autohtonă
s-a păstrat. Romanii au menținut supravegherea la distanță a zonei în
care trăiau dacii liberi prin avanposturile, și castrele danubiene.
În cetățile de la Dunăre ale romanilor paza era asigurată de
Legiunea XIII Gemina sau de Legiunea V Macedonica, care fusese
strămutată. Garnizoanele romane din vechile cetăți-garnizoane sau
păstrat încă mult timp după părăsirea de către romani până în secolul
V.
Împăratul Constantin, în sec IV, a organizat noi fortificații și
garnizoane pe malul stâng al Dunării: Constantiniana Daphne (la

20
vărsarea Argeșului), la Pojejena de Sus, Lederata și Constantia
(Banat), Mehadia, Turris (Turn –Măgurele), Bărboși (Galați).
De asemenea romanii au construit drumuri și le-au refăcut pe
cele existente, au refăcut podul peste Dunăre la Sucidava, au întărit
cetăți Liderata, Recidava, Zernes, în perioada sec. III-IV. Interesul
romanilor peste Dunăre era justificat de faptul că teritoriile fostei
provincii Dacia constituiau zone de protecție împotriva popoarelor
migratoare și așa se explică și ajutorul dat populației daco–romane de
aici, în campaniile împotriva migratorilor.
c. Teritoriile dintre Dunăre și Marea Neagră – pentru că
prezentau importanță strategică au rămas sub dominația romană până
în sec III. Prin reforma administrativă din timpul lui Dioclețian teritoriul a
fost desprins din provincia Moesia Inferioară și a devenit provincie nou
denumită Scythia, în cadrul diocezei Tracia și a fost dependentă de
imperiul roman de Răsărit până la sfârșitul sec IV. Scythia era condusă
de un Praeses cu sediul la Tomis și era fortificată și apărată de trupe
militare Legiuneda I Iovia (la Noviodunum- Isaccea), Legiunea II
Herculia (Troesmis- Turtucoaia).
Orașele grecești se dezvoltă după sistemul de organizare
roman și Justinian le- a întărit pe unele dintre ele: Callatia, Ulmentum,
Aegyssus, pentru ca să fie o stavilă împotriva popoarelor barbare.
d. Popoarele migratoare au trecut peste teritoriile de la nord
de Dunăre încă din sec. III:
- goții – 297-297
- hunii - 376;
- gepizii – 454;
- avarii – 567;
- slavii – sec. VI;
- bulgarii – 679;
- ungurii – 896;
- pecenegii, uzii și cumanii – sec. X;
Dominația popoarelor migratoarea fost uninominală și se
așezau în puncte mărginașe, dar de acolo organizau raiduri de pradă
ori de reprimare a populației.
Migratorii nu s-au organizat din punct de vedere politic pe
teritoriile autohtonilor. Ei percepeau cereale sub formă de tribut pentru
hrana lor și a animalelor lor.

21
 Slavii s-au așezat în sud-vestul Dunării și au fost asimilați de
populația autohtonă. Dominația avarilor se baza pe colaborarea cu
conducătorii slavilor așezați în teritoriile daco-romane și raporturile lor
erau de vasalitate.
Asimilarea și altor migratori așezați pe teritoriul Daciei a fost
un proces lent care a durat până în sec. X..
e. Formarea poporului român
Etnogenza poporului român a fost un proces istoric puternic
marcat de situația specifică din Dacia daco-romană și influențată de
anumite influențe, vecinătăți, conjuncturi etc. Putem distinge două
perioade:
- romanizarea poporului dac;
- formarea poporului român
Romanizarea poporului dac a început odată cu apariția
relațiilor de comerciale, a relațiilor politice marcate de încheierea
unor tratate de alianță, de pătrunderea limbii și a scrierii latine.
Trecerea teritoriilor dintre Dunăre și mare sub stăpânirea
romană încă anul 46 d.Hr. a semnificat accentuare procesului de
romanizare care a culminat cu supunerea și dominația romană.
După părăsirea parțială a Daciei romane de către romani
procesul nu a fost stopat pentru că a fost retrasă doar armata și
administrația însă unii cetățeni romani , peregrini, latini și alții au rămas
. Influența romană a rămas prin relațiile comerciale, contactul cu cetățile
romane și garnizoanele militare care au continuat până în secolul VII.
Întrepătrunderii elementelor daco-romane realizată printr-o
conviețuire comună cu influențe reciproce a luat naștere o cultură nouă
cu trăsături distincte care a dăinuit în ciuda unor perioade de grele
marcate de trecerea pe teritoriu daco-roman a popoarelor migratoare.
Tot acum s-a format și limba română din fondul lexical dac și latin ,
limbă care a început să fie vorbită în mod dominant de populația care
trăi pe acest teritoriu.
În sec II pătrunde și în Dacia daco-romană creștinismul care
este îmbrățișat de poporul daco-roman, iar poporul român s-a format ca
popor creștin.
Popoarele migratoare nu au putut opri decât temporar
influența romană, chiar dacă hunii au făcut să se rupă legătura cu

22
 populația din provincia Illyricum din sud vest, dar legăturile au continuat
cu până în sec. VII cu Imperiul roman de răsărit.
Așezarea slavilor în sud de Dunăre a creat o breșă unității
române a populației din stânga și dreapta Dunării. Populația romanică
se slavizeză la sud și la nord romanitatea va continua și va duce la
formarea limbii române.

4.1.2. Obștea teritorială

După retragerea romanilor din provincia Dacia, pe teritoriul
acesteia s-a produs un accentuat proces de ruralizare a vieții sociale.
Ca urmare acestui fenomen și a decăderii orașelor, s-a desființat de la
sine puterea politică centralizată care se exercita din acestea. Orașul ca
mediu de viață și organizare s-a ruinat și în acest context satul a
devenit forma principală de organizare a populației daco-romane.
a. Semnificația satului ca așezare rurală – documentele
istorice relevă faptul că termenul de sat provine din latinescul fossatum
, iar în limba română s-a păstrat termenul. Din limba tracă s-a păstrat
termenul de cătun cu înțelesul de așezare rurală mică.
Satul avea o accepțiune geografică, așezare rurală, dar și o
conotație demografică de totalitate a locuitorilor, sinonim cu obștea.
b. Caracterul teritorial al obști rezultă din izvoarele istorice,
ea având semnificația de grupare a unei populații pe un anumit teritoriu,
gospodăriile rurale ale populației care stăpânește și lucrează împreună
terenul și relațiile de colaborare și întrajutorare din cadrul grupului social.
Teritoriul stăpânit în comun se numea moșie , termen de
origine tracă, dar mai este utilizat și termenul de proprietate. Acești
termeni demonstrează vechimea instituției obști. Așezarea slavilor în
apropiere a determinat apariția în limbaj și a altor termeni dedină, ocină,
baștină cu înțelesul de moșie ca proprietare ereditară. De asemenea
termenul de megieș semnifică stăpânire în comun, în devălmășie.
Izvoare scrise cu privire la obștile sătești ale perioadei
prefeudale sunt extrem de puține. Conținutul unor documente
pomenește de populația rurală de la nord de Dunăre care vorbea
latinește, era așezată de-a lungul râurilor și se ocupa cu agricultura și
creșterea animalelor.
c. Organizarea obștii teritoriale – obștea teritorială era o
comunitate de muncă și organizarea ei era în funcție de această

23
caracteristică. Până în sec. IV în interiorul obști nu existau diferenție i
sociale. Organele obști erau:
- Adunarea generală – formată din toți membrii majori care
aveau drept de vor egal; vârsta majoratului varia de la 18 ani, 22, 23,
sau 30 ani ori se dobândea odată cu căsătoria; nu se cunosc informații
dacă femeile puteau face parte din obște, dar ele participau la adunarea
obști când se luau hotărâri cu privire la bunurile lor.
În cadrul adunării generale existau anumite grupuri care
puteau influența major hotărârile, cum era grupul oamenilor buni și
bătrâni, care datorită experienței lor, calităților personale și morale se
bucurau de prestigiu.
Adunarea generală, în limbajul curent se numea obște și se
limita la un singur sat. Convocarea ei se făcea oral, de la o persoană la
alta, iar locul întâlnirii era casa obști, iar când era sărbătoare se
întâlneau la biserică.
Competența adunării viza patrimoniul obști:
- atribuirea loturilor pentru diferite culturi, schimbarea
destinației, stabilirea locurilor în detenția unei gospodării, sau a celor
care urmau să fie amenajate , îngrădirea țarinilor;
- organizarea muncii colective: începerea aratului, urcarea
turmelor la munte, stabilirea felului culturilor și alte activități agricole,
sistemul asolanamentelor bienale sau trienale etc.
- relațiile de familie, rudenie, filiația;
- rezolvarea conflictelor între membrii obști;
- transferul bunurilor și încheierea diferitelor angajamente;
- organizarea celor necesare pentru întreținerea bisericii, a
cultului religios;
Aleșii obștii – erau persoane abilitate să îndeplinească
anumite atribuții, împuterniciți care de-a lungul timpului au purtat
denumiri cum ar fi: vornicul, dăjdierul sau pomojnicul ( care aveau
atribuții privind colectarea diferitelor taxe, impozite), postelnicul (se
ocupa de biserică), logofătul (se ocupa de redactarea actelor),
nemesnicul (se ocupa de împrejmuirea țarinilor), străjerii, jitarii (se
ocupau de paza recoltei), văcarul, ciobanul, pădurarul, paznicii
câmpurilor. Li se adăugau persoane cărora obștea le permitea să se
așeze pe teritoriul sau în anumite condiții: preotul și meșteșugari: fierari,
potcovari, olari, tâmplari etc. Aceștia din urmă aveau un statut special și

24
nu erau asimilați întrutotul de obște. Unii dintre aleși obști aveau
însemne speciale: toiagul vornicului sau nemesnicului și erau
împuterniciți să aplice sancțiuni pentru nereguli constatate în zona lor
de activitate.
Împuterniciții obști puteau fi revocați dacă în activitate lor
erau abuzivi ori se constatau anumite aspecte negative. Obștea le
controla activitatea fiind subordonați acesteia.

4.2. Confederațiile de obști

4.2.1.Constituirea uniunilor sau confederațiilor de obști
Obștea sătească a constituit una dintre formale de organizare
simplă a unor comunități. În perioada dacică, peste organizarea în
sistemul obștilor s-a suprapus statul dac, apoi după cucerirea Daciei,
statul roman.
În timpul dominației romane, pământul a devenit de interes
public (ager publicus ) și obștile și-au pierdut pământul. În unele zone
însă obștile au continuat să dețină pământ și să mențină vechile forme
de organizare.
După părăsirea Daciei de către romani, obștile au redevenit
proprietarele pământului pe care-l munceau. A fost o perioadă de mare
libertate și înflorire pentru viața obștilor. Popoarele migratoare au
exercitat doar o dominație și autoritate nominală și acest aspect a
permis reorganizarea, dezvoltarea și extinderea teritorială a obștilor.
Din necesități de apărare sau de folosire eficientă a unui
teritoriu, profitând și de anumite ,configurații geografice cum ar fi
dispunerea satelor de-a lungul unor râuri, pe versanții unor munți,
obștile s-au unit între ele, cu păstrarea autonomiei proprii și au apărut
entități noi cum ar cea cunoscută de istorie sub denumirea de obștia
de obști, sau uniuni, confederații de obști.
Confederațiile de obști au evoluat spre forme superioare de
organizare și au dăinuit foarte mulți ani, iar altele și-au menținut
structura organizatorică. Una dintre obștile care și–a menținut structura
fără stratificări și inegalități sociale a fost obștea din zona Vrancea care
cuprindea 12 sate. Ea a constituit o zonă de libertate țărănească
supraviețuitoare. Mai poate fi menționată și confederația de obști din
zona Câmpulung care cuprindea 15 sate și cea din zona Tigheci.

25
 Dimitrie Cantemir susține că uniunile de obști din Moldova
erau adevărate republici cu largă autonomie.
În Muntenia sunt cunoscute confederația a 12 sate care țineau
de autoritatea Schelei Drgoslavele, a “Boierilor de Buzău”.
În Oltenia existau în zona montană a Carpaților Meridionali și
sudul Romanților satele moșnenești sau obștile de moșneni.
Confederația de obști era condusă de un organ electiv numit
Marele Sfat format din reprezentanți din fiecare dintre obștile
componente.
Atribuțiile Marelui Sfat vizau:
- rezolvarea problemelor litigioase dintre obștile componente;
- stabilirea contribuțiilor fiecărei obști pentru apărarea satelor;
Aceste forme asociative, deși reprezentau forme superioare
de organizare, păstrau principiile esențiale ale obști și s-au bucurat de
o mare stabilitate teritorială. De altfel, obștile sătești s-au organizat
pe baza principiului teritorialității. Teritoriul avea rol economic și
social de determinare a apartenenței la obște.

4.2.2. Obștea teritorială și statul

Statul, ca formă specifică de organizare a societății, prezintă
următoarele particularități:
-împărțirea supușilor după teritoriu;
- instituirea unei forțe publice, cu organe de constrângere care
se situează deasupra populației și se menține prin impozitele și taxele
pe care le plătesc în temeiul legii cetățenii;
Societatea organizată în stat este și societate politică cele
două noțiuni fiind sinonime.
Obștile sătești teritoriale sunt forme de organizare socială fără
caracter politic. Spre deosebire de stat care are o formă
instituționalizată de organe de constrângere, obștile teritoriale nu
cunosc asemenea structură , ci păstrează o formă arhaică de
conducere cu participarea tuturor membrilor săi majori la nivel
decizional.
Confederațiile de obști și obștile teritoriale au reprezentat
primul pas spre organizarea de stat prin prezența teritoriului ca
temelie de constituire.

26
 4.3. Dreptul în cadrul obștilor
Relațiile din cadrul obștilor, în faza incipientă, erau generate
de relațiile de muncă. Se remarcă intervenția conducerii obști pentru
efectuarea anumitor munci, fixarea loturilor, destinate unor culturi
agricole etc. În raport cu aceste activități se stabilesc reguli referitoare
la stăpânirea pământului. stăpânirea membrilor obști era:
- devălmașe (comună) ;
- individuală;
Acestea erau moduri de exercitare a folosinței asupra
pământului șu semnificau dreptul de proprietate asupra lui.
Devălmășia rezulta din organizare muncii în cadrul obști
teritoriale asupra pădurilor, pășunilor, iazurilor, apelor care erau folosite
de toți membrii comunității în calitatea lor de apartenenți la obște
(băștinași - aparținând teritoriului obști ).
Detenția individuală ( familială) se exercită asupra unei părți
de teren numită țarină (câmp sau raclă) destinată agriculturii racla era
împărțită în loturi familiilor membrilor obști.
Alte loturi erau loturi matcă pentru că permiteau
posibilitatea celor care le dețineau să folosească și celelalte părți din
hotarul obști după trebuințe și în devălmășie.
Membrii obști mai puteau lua în stăpânire (detenție) individuală
felurite părți din hotarul devălmaș pe bază de muncă proprie:
- loturi de cultură agricolă defrișate din pădure sau desțelenite
din pajiști;
- iazuri pentru pește;
- vaduri pentru mori;
Aceste loturi de cultură defrișate, desțelenite, iazurile,
vadurile de mori se mai numeau stăpâniri locurești.
Stăpânirea în devălmășie se exercită împreună cu vecinii
(megieși) care erau așezați în hotarul satului (răzeși) din moș-strămoși
(moșneni). Acești termeni prin care sunt denumiți membrii obști sunt din
punct de vedere juridic copărtași.
Gospodăriile obștilor aveau caracter colectiv, al muncă
participau toți membrii după puteri. Munca copiilor (în sensul de fii) era
temeiul înzestrării lor la căsătorie și la moștenire.
Fiecare gospodărie era sub autoritatea capului familiei
(bărbatul cel mai vârstnic), iar conducerea obști se putea intervenii,

27
arătând unde pot amenaja stăpâniri locurești, putea interzice sau muta
dând alt teren în schimb.
De asemenea, conducerea obști :
- atesta tranzacțiile individuale privitoare la zestre, testament,
zălogire;
- neînțelegeri familiale, succesiuni, certuri generate de
împrumuturi bănești;
- apăra drepturile membrilor în raporturile dintre ei;
- organiza apărarea împotriva atacurilor de afară
Stăpânirile (detenția) pe parcursul timpului se transformă în
ocini – proprietăți individuale ereditare, care finalmente au dus la
dezagregarea obști.
Aproprierile individuale prin uzurpări din hotarul obști au
determinat
- dezvoltarea proprietății private;
- inegalități între membrii obști;
- la formarea structurilor sociale feudale bazate pe
proprietatea privată asupra terenului
- instaurarea relațiilor feudale de exploatare.

Capitolul V.
Statul și dreptul feudal

Perioada cuprinsă între sec. IX-XIV este cunoscută în istorie

ca fiind perioada de afirmare a poporului românca entitate distinctă din
punct de vedere etnic, cu organizare politică norme juridice proprii
caracteristice feudalismului timpuriu.

5.1. Situația social-economică

5.1.1. Forțele de producție
În perioada feudalismului timpuriu au continuat și s-au
dezvoltat ocupațiile tradiționale: agricultura creșterea animalelor,
dezvoltarea meșteșugurilor cu perfecționarea uneltelor de muncă, a
comerțului.

28
 Aceasta situație economică a determinat extinderea
suprafețelor defrișate și desțelenite din păduri, înmulțirea gropilor pentru
cereale (hambare primitive) și a morilor de apă pentru măcinarea
grăunțelor. Pășunile erau mai întinse decât trenurile agricole.
Agricultura este îndeletnicirea specifică cu cele două direcții
cultivarea plantelor și creșterea animalelor. Meșteșugurile tradiționale:
pescuit, vânătoare, albinărit, minerit, olărit se dezvoltă puternic. Ca un
element de specificitate, dezvoltarea mineritului caracterizat prin
extracția metalelor , dar și prelucrarea lor au adus în comunitate unelte
trainice, mai multe și mai perfecționate . Schimburile comerciale s-au
intensificat urmare a dezvoltării producției. Descoperirile arheologice au
relevat că populația română avea numeroase schimburi comerciale cu
alte popoare din Balcani, Ungaria, cu Bizanțul sau cu ținuturile stăpânite
de mongoli. S-au dezvoltat centre comerciale în sudul Moldovei, la
gurile Dunării, la Cetatea Albă, Marea Neagră.
Cultura dezvoltată pe teritoriul carpato-danubian cunoscută
sub denumirea de cultura Dridu se generalizează și este reprezentativă
în aria romanității răsăritene și romanice având un caracter unitar pe
acest spațiu.
5.1.2. Relațiile de producție
Descoperirile arheologice demonstrează că populația
autohtonă a crescut considerabil. Au fost descoperite locuințe
numeroase grupate în sate cu o densitate semnificativă sau dispersate
care se ocupau cu creșterea animalelor, cu agricultura. În vatra satului
locuiau mai multe generații, urmele istorice arată că populația era
sedentară și continuă. Familia individuală era nucleul populației locale
și grupurile mari de persoane unite prin rudenie formau un neam în
cadrul obștilor teritoriale libere.
Centrele meșteșugărești și comerciale se constituie în așezări
cu structură urbană. Documentele istorice menționează ”cetățile de la
Dunăre” și ”orașele paristriene” în sec. XI ca așezări cu structură
urbană.
O particularitate a structurii sociale o reprezintă apariția
unor inegalități de avere în perioada sec. VIII-XIV și creșterea
rolului economic al familiei individuale care încearcă să-și producă
individual cele necesare traiului. Capacitatea de a muncii și de a
produce individual, semnifică apariția inegalităților patrimoniale și ca

29
o consecință familiile individuale își valorifică produsele și crește
considerabil averea lor și prin urmare și puterea în comunitate. Unele
dintre familii arogă rol conducător și în virtutea acestui rol și beneficii
materiale.
Inegalitățile patrimoniale, creșterea rolului unor familii și
a averii lor dublate de preluare incipientă a puterii sunt premisele
apariției primelor relații feudale în sec. VIII-XI care sunt atestate
istoric de izvoare scrise, dar și de săpăturile arheologice.
Acest proces de formare a relațiilor sociale de tip feudal a fost
lent și a fost facilitat și de organizarea proprietății funciare în cadrul
obștilor rurale și slabei dezvoltării a zonei urbane. Acapararea unor
trenuri de anumite persoane din cadrul obștilor prin defrișări și
desțeleniri creat o situație economică favorabilă unora în detrimentul
altor persoane.
Mai pregnant, relațiile de tip feudal au fost consolidate în
perioada sec. IX-XI, relații care s-au bazat pe formarea proprietăților
funciare semnificative, latifundii în spațiul carpato-danubiano-pontic.

5.2. Afirmarea poporului român sub aspect etic

5.2.1. Romanii și Vlahii
Populația din zona carpato-danubiano-pontică fiind populație
formată din amestecul coloniștilor romani, latinilor și peregrinilor cu și
populația geto-dacică autohtonă, pentru că au făcut parte din Imperiul
roman, și-au păstrat denumirea de” romani” ca să fie deosebiți de
barbari (popoare migratoare). O altă denumirea a locuitorilor din
Imperiul roman a purtat numele de ”vlahi”. Numele provenea de la un
trib de celți care se numeau ”volcae”. De al celți numele a fost preluat
de germani, apoi de slavi. Termenul la desemnat, cu anumite variații,
multe grupuri etnice:
- volochi – folosit de slavii din sudul Dunării;
- valachi – la catolicii in Occident;
- loch – la sași;
Walaszi – la polonzi;
- wlochi – italieni;
- vlahi-Bizanț
Istoricii bizantini au indicat faptul că vlahi nu sunt romani sau
coloniști veniți din Italia, ci sunt locuitorii vechii Dacii, dar și populația

30
din sudul Dunării. Au mai subliniat că populația denumită vlahi aveau o
cultură proprie cu tradiții și specifice, crescători de animale, păstori.
Romanii și vlahii fiind o populația statornică și predominantă în
regiunea carpato-danubiano-pontică au asimilat și elemente ale
popoarelor migratoare care s-au stabilit în spațiul respectiv: quazi, slavi,
pecenegi , cumani.
Ca locaalizare grupuri de vlahi au fost localizate în sudul
Dunării în Thesalia, Epir, Pind, Ianina (Grecia), în sudul Poloniei, ,
Moravia ( Europa Centrală), Serbia.
Populația romanică din Polonia și cea din interiorul
arcului Carpaților a avut multiple legături care sunt consemnate în
documente istorice:
- Cronica Notarului Anonim din sec. X;
- de Cronica lui Nestor a cărei localizare nu este exactă
(sec. XI-XII.);
- Gesta Hungarorum, a cronicarului maghiar Simon de Keza
din sec XIII; documentul consemnează că secuii locuiau în mijlocul
românilor și de la aceștia au învățat și scrierea;
- Descriptio Europae Orientalis , cronică franceză (1308);
Românii din Moldova erau pomeniți în documentele istorice
sub denumirea de Blakumen-inscripția de la Sjonkem-Golland din
sec. XI.
Istoricul bizantin Nicetas Choniates menționează că Andronic
Cotmenanul a fost luat prizonier de Vlahi la granița Haliciului(1164).
În Ipatievscaia Letopiseț (document polonez sec.XII) ) sunt
menționați locuitorii din zona Carpaților sub denumirea de Bolohoveni,
Volohi
Scrisoarea papei Grigore al IX lea denumeșște aceiași
populație Walathi.
Într-un document persan scrisoarea lui Gardizi denumită
”Podoaba Istoriei” din sec. XI se menționează că populația de dintre
Dunăre și Carpați ca fiind aliați cu pecenegii.
De asemenea istoricul bizantin Nicetas Choniates
menționează că românii erau aliați cu bulgarii .
Nibelungenlied din 1200 menționează Țara Valahilor.
Diplomele maghiare din 1247, 1285, 1288 menționează că
românii erau organizați în mai multe formațiuni politice.

31
 După afirmarea romanității, poporul român și-afirmat credința
ortodoxă pentru a se deosebi de barbari sau catolici.
Descoperirile arheologice demonstrează credința creștin-
ortodoxă în care s-a format poporul român prin piesele de cult și prin
tradiția și ritualurile religioase transmise peste timp.
Papa Grigore al IX lea vorbește în scrisoarea din 14.11.1234
despre faptul că în Dioceza cumanilor prelații creștin-ortodoxi ai vlahilor
care convertesc populația.
Toate aceste documente relevă că români în spațiul carpato-
danubiano-pontic constituiau populația statornică cu tradiții proprii
cărora li se spunea români sau vlahi.

5.3. Apariția formațiunilor politice denumite țări

5.3.1. Primele mențiuni despre țări
Dezvoltarea și extinderea comunităților rurale, apariția unor
așezări urbane a determinat pentru poporul român organizarea sa în
formațiuni politice proprii pe întreg teritoriul locuit de el. Noile formațiuni
au purtat denumiri diverse: țară , voievodat cnezat, câmpulung, câmp,
dar cea mai uzitată denumire a fost cea de țară.
În interiorul arcului carpatic, în sec. X sunt menționate: Țara
Crișanei, voievodatul lui Menumorut ( dux Blacorum), Țara voievodului
Glad, ( ducele banatului), Țara Ultrasilvana a voivodului Gelu, țara
Bârsei, Țara Hațegului, Țara Zarandului, Țara Maramureșului cu
cnezatul Câmpulung Tisa.
În estul Carpaților în sec. XII sunt menționate: Țara
Bolohovenilor, Țara Borodnicilor.mai sunt vamintite în documentele
istorice vechi republici : Câmpulung, Vrancea, Tigheci. În 1307 Cronica
ritmată a lui Ottokar de Stiuriacă în estul Carăpaților era o țară su
stăpânirea unui Kunig.
În sudul Carpaților era amintită în Nibelungenlied Țara
Valahilor (Vlachenland), iar în alte documente se menționează Ținutul
Vlașca cu codrul Vlăsiei (ținut al românilor), ținutul Romanați,
Paradunavon sau Paristrion, în regiunea dintre Dunăre și mare cu
centrul la Durostolon sub conducerea lui Tatos.
În nord-estul Munteniei, informațiile istorice menționează că
formațiunile politice au fost conduse de conducători politic: Sesthlav,
Vicina, Satzos.

32
 În regiunea dintre Jiu-Olt-Argeș izvoarele istorice dau o
mulțime de informații despre cnezatele lui Litovoi și Seneslau.
În zona de sud mai sunt amintite și cnezatele luu Ioan și
Farcaș.
Denumirile se explică prin faptul că în construcția lor s-a avut
în vedere elementele componente ale formațiunii, respectiv teritoriul,
poporul sau conducătorul politic.
Termenul de țară provine din latinescul terrra care are
înțelesul de pământ care la rândul său provine din latinescul
pavimentos. Cuvântul țară are înțelesul de organizație politică și nu
acela de pământ.
Cuvântul cneaz reprezintă o formațiune politică aflată sub
conducerea unui cneaz. Diploma Ioaniților din 2.06.1247 amintește de
terra cnezatus Lytuoy. Terenul în sine de cneaz are origini vizigote și
provine din cuvântul kunig.
Denumirea de voievodat are origini slave și exprimă poziția
conducătorului unui voievodat, dar are înțelesul tot de țară. (ex. terra
Szeneslai woivoda).
Denumirea Câmpulung are înțelesul tot de formațiune politică,
de țară cuprinzând mai multe obști sătești cu oameni liberi Câmpulung
Muscel, Câmpulung Moldova, Câmpulung Tisa , Câmpul Perilor,
Câmpul lui Dragoș. Și termenul de câmp are aceiași semnificație.
Altă denumire uzitată în timpul feudalismului timpuriu este de
jupa, condusă de un jupan, termenul având origini trace. Documentele
istorice menționează țara jupanului Dimitrie precum și alți jupani.
5.3.2. Unitatea structurală a țărilor
Obștile sătești existente și-au păstrat organizarea, dar se
remarcă o tendință de asociere a lor întemeiată pe proximitate. Obștile
situate de –a lungul râurilor, munților, dintr-o regiune se asociază în
unități mai mari . Cele mai multe cuprindeau ținuturi întinse și conțineau
10-50 de sate.
Confederațiile de obști și apariția unor persoane cu influență
în cadrul obștilor sau uniunilor de obști bazată pe de o parte pe forța
economică superioară și pe autoritatea și respectul de care se bucurau
unii dintre membrii obștilor au făcut ca aceștia să se bucure de
considerație și să preia conducerea.

33
 Apariția unor vârfuri sociale: juzi, jupani, cnezi, voievozi,
duces, potenes, majores terres a creat condițiile de formare s
elementelor constitutive ale unui aparat de și obștea teritorială a trecut
la o nouă formă de organizare socială.

5.3.3.Aparatul politic al țărilor

Conducătorii politici ai formațiunilor nou organizate au avut
denumiri diferite, dar atribuțiile lor erau asemănătoare.
Juzii – aveau atribuții judiciare fiind magistrați aleși dintre
membrii obști, erau judecători (judex) ai locuitorilor, dar puteau cumula
și atribuții de conducători militari. Denumirea de judex a rămas în
vocabularul populației daco-romane și s-a transmis din generație în
generație.
Cnezii – aveau aceleași atribuții ca și juzii. Ei aveau scaune de
judecată și exercitat și conducerea militară peste mai multe salte. Și ei
proveneau din rândul țăranilor liberi membrii a sătești obști, iar după
apariția proprietății private individuale, cnezii proveneau din rândul
aristocraților mai ales în feudalismul dezvoltat.
Voievozii – erau și ei judecători și comandanți militari. Originea
numelui lor este salvă, însă instituția voievodatului este tipic
românească. Voievodul, al popoarele slave era doar conducător militar.
Jupanii – aveau atribuții de conducător militar și judecător,
termenul având origine tracă. Mai târziu , termenul de jupan a revenit
boierilor din statele feudale românești.
Diploma ioaniților din 1247 menționa existența unei oștiri a
voievodului Seneslau. Documentele istorice menționează că oastea
voievodului Litovoi s-a răsculat împotriva dominației maghiare. Cnezii
români au luptat în 1241 împotriva ducelui de Austria. Când ungurii și-
au arogat conducerea în zona Ardealului, voievozii de aici s-au
împotrivit și au luptat cu atacatori. Armatele erau formate din, călăreți,
pedeștrii și arcași și purtau denumiri latine. În sec XIII armate de români
au luptat împotriva Bizanțului.
Juzii, cnezii, voievozii dispuneau de cetăți întărite cum ar fi:
Sătmar, Dăbâca, Orșova, Horom Cubin, Morești, Moigrad, Bălgrad,
Slon etc. Se observă că se continua tradiția obștilor sătești privind

34
organizarea apărări și fiecare membru contribuia cu 10% pentru
organizarea apărării.
Deținătorii de proprietate privată individuală asupra terenurilor
erau denumiți după modelul aristocrației popoarelor vecine: maiores
terre, potentes, duces, domini.
Țările s-au format prin unirea uniunilor sau confederațiilor de
obști și conducătorii lor au provenit din rândul populației locale.
Cnezatul este o instituție românească, doar denumirea are origini celto-
germane. La fel voievodatul este instituție românească și s-a format
înainte de venire ungurilor și slavilor. Influența slavă a denumirii este
expresia coabitării slavilor cu românii. Ungurii nu au cunoscut instituția
voievo- datului, dar au găsit-o în Ardeal. La momentul trecerii lor peste
teritoriile ocupate de români, voievodatele erau constituite.
Cnezii aveau autoritate asupra mai multor confederații de
obști, iar voievodul avea autoritate peste mai multe confederații de
cnezi. Specific românilor era că voievodul avea deopotrivă atribuții de
judecată și atribuții militare.
Voievodul în feudalismul dezvoltat a purtat titlul de domn după
ce instituția voievodatului va dispărea.

5.4. Dreptul în perioada feudalismului timpuriu

5.4.1. Conceptul de lege și noțiunea de dreptate
Obștile sătești au funcționar din punct de vedere juridic după
norme cutumiare ori norme scrise în mică măsură. Normelor tradiționale
li s-au adăugat norme noi în condițiile evoluțiilor istorice. Aceste norme
se numeau în limbaj curent legi provenind din latinescul religio cu
înțelesul de credință , conștiință pentru ,că normele în cadrul comunității
rurale care s-au format lent au fost respectate prin consensualism al
întregii colectivități ( C..Noica în Rostirea filozofică românescă expune
acest punct de vedere).
La romani lex însemna lege scrisă, termenul derivând de la de
la legere care se traduce a citi. Legea scrisă a fost impusă colectivității
prin constrângere.
La români legea scrisă a fost denumită lege mult mai târziu, în
sec. XVII, când au apărut pravilele, coduri de legi scrise. Dreptul nescris
se mai numea obicei și avea forță obligatorie pentru comunitate.

35
 Un alt înțeles al termenului de lege se referă șa credința
creștină ortodoxă care a influențat etica socială și conștiința morală.
Când au apărut legile religioase canoanele bisericești, canoanele
acestea s-au numit legi dumnezeiești.
Termenul de dreptate este des întâlnit în feudalismul dezvoltat
în ace jurisdicționale.
În conștiința poporului român dreptatea și echitatea avea
înțelesul de respectare a normelor, a obiceiului și a moralei, o
reminiscență a definiției dreptului datorată lui Celus care spunea că
dreptul este ”ars boni et aequi”.
Într-un decret al lui Alexios I al Bizanțului se dispune că vlahii
din sudul Dunării sunt datori să plătească după lege și dreptate pentru
folosirea pășunilor.
În concepția românilor din perioada feudalismului timpuriu
dreptatea și echitatea este conformă cu respectarea principiilor etice și
obiceiurilor.

5.4.2. Dezvoltarea normelor juridice

Formarea țărilor în feudalismul timpuriu nu a dus la înlăturarea
normelor tradiționale din cadrul obștilor sătești, ci acestora li s-au
alăturat altele noi ori când evoluția a impus au apărut norme noi.
Apariția instituției cnezatului a impus norme noi.
Inițial cneazul era ales de obște sătească, prin formarea
confederațiilor de obști, acesta trebuia ales de confederație. Cneazul
ales de uniunea de obști avea o situație privilegiată cneazului sătesc.
Prin realegeri repetate, prin tendința de a transmite în propria familie
funcția s-a ajuns la criteriul eredității alegerii cneazului. Norma alegerii
colective a fost înlocuită cu regula eredității în desemnarea cneazului.
Când mai multe cnezate s-au unit și au format voievodate,
poziția cneazului a devenit și mai puternică el fiind organ politic supus
voievodului în calitate de autoritate superioară.
Voievodatul, ca formă de organizare politică a apărut pe findul
descompunerii puterii avarilor. Norma fundamentală a voievodatului era
alegerea sa din rândul cnezilor, de adunarea acestora ( a se vedea Ș.
Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol1, Editura Dacia , Cluj-Napoca p.
215).

36
 Voievozii au avut și ei tendința de a conserva transmiterea
funcției pe cale ereditară, respectiv asupra copiilor, fraților sau altor
descendenți.
5.4.3.Schimbări ale vechilor norme
a. Dreptul proprietate – extinderea suprafețelor de teren prin
defrișări și desțeleniri a dus la apariția proprietății private. O singură
familie exploatează aceste trenuri, iar obștea si-a păstrat dreptul ei
superior asupra familiei care a amenajat terenul.
Apare dreptul de protimis potrivit căruia în caz de înstrăinare
se acorda rudelor înstrăinătorului un drept de preempțiune, preferință la
cumpărare și facultatea răscumpărării a înstrăinării făcute cu
nerespectarea protimisului. Această normă a înlocuit veche normă
potrivit căreia se interzicea membrilor obști înstrăinarea terenurilor
aflate pe teritoriul ei.
a. Statutul persoanelor- în această perioadă se accentuează
inegalitățile sociale generate de acumularea de avere de către unii
dintre membrii obști. Și apare o stratificare socială a lor în raport cu
criteriul patrimonial. Aceasta generează norme diferite aplicabile:
- astfel, o pătură superioară formată de juzi, jupani, cnezi,
voievozi au atribuții de judecată și de conducător militar și în consecință
au privilegiul să fie judecați la rândul lor cu proceduri speciale diferite de
cele cu care erau judecați membrii de rând.
- pătura privilegiată beneficiază și de proprietăți funciare , de
venituri colectate de la populație;
Pătura privilegiată formează aristocrația feudală.
Țăranii liberi constituie masa cea mai mare a populației.
O altă categorie socială o constituie țărănimea aflată în stare
de aservire feudală.
Robii apar în sec. XI înainte de invazia tătarilor. Sunt
cunoscuți în țările române ca provenind din tătari și țigani.
Populația târgurilor reprezintă o altă categorie socială.
Această structurare a populației determină norme de drept
care precizează privilegiile, drepturile, îndatoririle , norme care
formează sistemul statutar.
b. Relațiile contractuale – dezvoltarea proprietății private a
generat dezvoltarea meșteșugurilor în târguri și orașe și a intensificat
circulația monetară.

37
 c. Justiția – se mențin norme tradiționale privind justiția făcută
de oamenii buni și bătrâni, jurămintele, probele cu jurători și martori.
Ulterior , prin apariția instituției cneazului acesta preia
atribuțiile de judecată. Voievozi, juzi devin și ei judecători .

5.5 Caracterizarea normelor juridice

5.5.1. Legea țării- normele juridice apărute s-au cristalizat
într-un sistem unitar care a fost denumit legea țării în sensul de
drept al unei societăți de a se organiza politic.
Legea țării presupunea următoarele trăsături:
- caracter teritorial – ea reglementa anumite instituții precum
proprietatea imobiliară: proprietatea obști, proprietatea personală;
- caracter original în sensul că s-a format din necesități
autohtone de a reglementa anumite raporturi în societate care s-au
născut din noile evoluții pe plan social și organizatoric.
- influențe străine au fost generate de contactul românilor cu
alte popoare și în genere s-au limitat la terminologie;
Unii autori ai sec. XX au susținut că legea țării a fost puternic
influențată de slavi, pentru a combate concepția școlii ardelene latiniste.
Influența germane au apărut prin intermediul filierelor poloneze
și maghiare și s-au reflectat mai ales asupra așezărilor orășenești în
formare.
Bizanțul a influențat dezvoltarea dreptului în mod mediat prin
slavii de sud, dar și prin contactele directe ape populației .
5.5.2. Jus valachicum
În perioada evului mediu, grupuri de compacte de români
locuiau în sudul Dunării, în sudul Poloniei (Galiția), în Ungaria,
Slovacia , Moravia formând enclave și erau denumiți vlahi.
Vlahi din aceste teritorii se conduceau după norme proprii în
viața lor internă, dar și în relațiile cu state pe teritoriul cărora locuiau. În
documentele oficiale ale statelor respective redactate în limba latină
dreptul vlahilor era denumit Jus valachicum. În Transilvania feudală
dreptul românilor purtau aceiași denumire.

38
 Acest drept tradițional păstrat de românii de pe alte teritorii
constituia legea țării. Statele străine apreciau acest drept ca fiind un
drept personal cu caracter etnic, dreptul vlahilor.
În sudul Dunării se menționează existența unor norme ale
vlahilor numite universitas valachorum. Românii erau conduși de un
cneaz care era și judecător ales de ei. Satele erau conduse după legea
vlahilor. Ei aveau față de stat obligația de a contribui cu grâne.
În sudul Poloniei sunt atestate peste 300 sate de vlahi care
erau organizate în obști teritoriale conduse de cnezi, asimilați nobilimi
poloneze ( sculteti).
Valahiile Moravă și Slovacă sunt regiuni locuite de români care
practicau agricultură și creșterea animalelor și se conduceau după
dreptul lor strămoșesc. Populația română de aici era condusă de cnezi
și voievozi.
Jus valachicum mai era cunoscut ca Lex Olachorum și
recunoscut ca atare în Transilvania și Banat.
Românii aflați departe de țară și stabiliți acolo p prin natura
unor împrejurări și aflați sub dominația altor state și–au menținut
tradițiile și caracterul unitar al legii țării în limitele în care le-au permis
condițiile istorice.

Capitolul VI.
Statul și dreptul feudalismului dezvoltat

6.1. Formarea statelor feudale românești

6.1.1. Țara Românească ( Muntenia)
Sec. XIII a marcat pentru teritoriul dintre Carpați și Dunăre
omogenizarea etnică a populației în sensul că ultimii exponenți ai unor
popoare migratoare au fost asimilați de populația autohtonă ( slavi și
pecenegii), iar cumanii au fost alungați de tătari în Ungaria. Totodată în
acest teritoriu stratificarea socială de tip feudal se consolidase,
economia de tip feudal cunoscuse o dezvoltare impresionantă, iar
aceste aspecte au determinat maturizarea politică a cnezatelor
reflectată în afirmarea lor ca entități politico-organizatorice. De

39
asemenea și voievodatele au cunoscut o dezvoltare ca forme
superioare de unitate și organizare politică. Deși se remarcă aceste
progrese, totuși procesul de dezvoltare economico-politică era
obstrucționat de invaziile tătarilor la est și ale ungurilor de la nord-vest.
Împotriva presiunilor ungurilor a ripostat Litovoi (1237), dar a
fost înfrânt. Lupta a fost reluată de Basarab I voievodul ținuturilor din
stânga Oltului, care în 1330 a obținut o victorie zdrobitoare împotriva
ungurilor conduși de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, la
Posada.
Această victorie a avut semnificația eliberării românilor din
sudul Carpaților de sub vasalitatea ungurilor.
Țara Românească se întindea:
- în vest până la Porțile de Fier;
- în sud până la Dunăre;
- în est până la Brăila și Buceag ;
- în nord până pe crestele Carpaților;
Noul stat s-a format prin unirea tuturor formațiunilor politice
sub conducerea acestui destoinic voievod cu care au luptat pentru
obținerea autonomiei.
Victoria de la Posada a constituit actul e naștere al statului
Țara Românescă.
Popoarele din jur au numit acest stat Valahia, Vlahia sau
Ungro-Vlahia (Valahia de lângă Ungaria).
Nucleul noului stat l-a constituit voievodatele in jurul Carpaților
și Subcarpaților cărora li s-au alăturat și celelalte formațiuni politice.
6.1.2. Moldova
În estul Carpaților, românii din aceste teritorii, ca și cei din
sudul lanțului carpatic, aveau același nivel de dezvoltare economică și
politică. Dezvoltarea lor era influențată în mod negativ de multiplele
invazii mongole de la răsărit, dar și de suzeranitatea ungară.
În 1359 Ungaria a constituit o marcă având centru la Baia în
nord-estul Moldovei condusă de voievodul român maramureșean
Dragoș, ca ripostă a faptului că Țara Românească își obținuse
independența prin luptă.
Voivodul maramureșean Dragoș ( cunoscut și sub numele de
„Descălecătorul”) era vasal regelui ungar și a fost impus „căpitan regal”
de o confederație de obști locale și nu de toți localnicii .

40
 Voievodului Bogdan din Maramureș, care inițial recunoscuse
vasalitatea față de Ungaria, după moartea regelui Ungariei Carol Robert
de Anjou, a căzut în dizgrație. Pentru că nu a obținut alianța cu nepoții
săi si cu alți cnezi pentru organiza lupta împotriva Ungariei a trecut
munții în Moldova. Profitând de împrejurarea că Ungaria era implicată
în conflictul cu Țara Românească și bulgarii în sudul Dunării, voievodul
Bogdan l-a înlăturat pe Balc unul dintre urmași lui Dragoș, care era
vasal regelui ungar.
Bogdan a condus lupta armată a localnicilor și a obținut
victoria și în consecință independența acestei zone în care trăiau
românii. În 1364 ia naștere sub conducerea sa ,în jurul căruia se strâng
toate formațiunile politice din zonă un nou stat, Moldova care era stat
de sine stătător și independent în raport cu statele din jur.
Ca o împrejurare favorabilă care a contribuit la formarea și
consolidarea noului stat a fost și criza din în interiorul Hoardei de Aur
(populația mongolă, grupare de războinici după dezmembrarea
imperiului mongol și împărțirea lui de Gingis Han între fiii săi; aceștia s-
au numit și tătari și atacau și jefuiau populația voievodatelor românești
mai ales pe cei din Moldova). În 1386 noul stat reușește să înlăture
dominația mongolă din sud-estul Moldovei.
Granițele noului stat se întindeau:
- în nord până la hotarul Poloniei;
- în est până la Nistru;
- în sud până la Dunăre și mare;
- în vest până pe crestele Carpaților;
Popoarele străine au numit Moldova: Terra Wallachorum,
Terra Moldovana, Moldovlahia, Rusovlahia ( țara de lângă Rusia), Țara
Vlahilor, Vlahia Mică.
Românii, după întemeiere, au numit-o Țara Românească a
Moldovei.
6.1.3. Voievodatul Transilvaniei
Poziția geografică a Transilvaniei în vecinătatea Panoniei
ocupate de triburile ugrice care s-au așezat și, în decurs de câteva
secole au constituit un stat condus de un rege, cu structuri politico-
organizatorice distincte și cu tendințe expansioniste, au constituit o
frână considerabilă în dezvoltarea liberă a voievodatelor românești
constituite pe teritoriul din interiorul arcului carpatic. Aceste formațiuni

41
politice erau hărțuite de diferite invazii ungare și au purtat lupte la nivel
local pentru păstrarea autonomiei.
În sec. X-XI voievodatul lui Menumorut localizat în zona
Bihorului, nu a fost supus de unguri, dar a colaborat cu aceștia pentru
a-și păstra autonomia.
În sec. XI în voievodatul lui Glad, fiu său Ahtum, era numit
regnum și se afla în bune relații cu Bizanțul fiind socotit principes. În
același secol voievodatul lui Gelu, Terra Ultrasilvana era considerat un
mic regat.
Voievodatele românești din Transilvania au opus rezistență
integrării lor Ungaria prin luptă, fiind ajutați și de pecenegi. Lupta lor a
temporizat integrarea administrativă a Ardealului la regatul ungar.
Pecenegii nu au exercitat o autoritate efectivă în Transilvania, dar ei au
făcut numeroase expediții în statul ungar, uneori sprijiniți de români.
Mercurius princeps- primul voievod laic la voivodatului Ultra
silvana printr-un edict al regelui ungar Coloman a fost numit în 1111 ca
reprezentant al regelui, dar acesta nu și-a exercitat funcția.
În 1176,peste voievodatele din arcul carpatic unite care
constituiau voievodatul Transilvaniei, a devenit voievod Leustachius și
din documentele istorice rezultă că acesta nu era vasal al regilor
ungari., deci voievodatul era autonom.
Situația de autonomie s-a păstrat încă un secol, cnezatele și
voievodatelor și-au menținut forma de organizare și conducere.
După ce statul ungar s-a organizat după modelul statelor
germanice, au invadat Ardealul și au impus treptat organizarea lor
politică după modelul comitatelor.
Chiar și în sec. XIII în unele zone: Hunedoara, Turda,
Maramureș, Făgăraș s-au păstrat vechile forme de organizare și nu au
trecut la modelul comitatelor. Alte voievodate au fost considerate
districte românești.
Secuii și sașii care au fost colonizați în Transilvania în partea
estică, în Carpați în sec. XII. Ei s-au organizat administrativ prin
împărțirea teritoriului pe scaune, după un model tradițional românesc și
au format o grupare de populați așezate pe anumite teritorii universias
condusă de un comite.
Scaunele erau uniuni de mai multe sate și orașe și reședința
era locul unde se judecau litigiile din membrii uniunii.

42
 6.1.4. Țara Cavarnei
Populația românească dintre Dunăre și mare (Dobrogea), în
sec. XI-XII era organizată în formațiuni politice care au fos conduse de
Tatos, Setslav, Satza. În acest teritoriu s-a format un stat mic care
datorită așezării sale geografice și influențelor bizantine era sub
autoritatea Bizanțului și s-a numit Paristrion.
După mai mulți ani, teritoriul a trecut sub autoritatea Țaratului
Bulgar care cunoscuse o dezvoltare marcantă în zonă și avea pretenții
de vasalitate față de statele mici din vecinătate.
Românii din acest mic stat au manifestat tendințe de obținere
a autonomiei și profitând de dezmembrarea Țaratului Bulgar au format
Țara Cavarnei. În 1346, conducător al acestui stat este menționat de
documentele istorice, Balica, fiind cunoscut sub denumirea de despot,
apoi descendentul său Dobrotici. Un alt despot este amintit în 1386 sub
numele de Ivanco.
Mircea cel Bătrân, voievodul Țării Românești a apărat acest
teritoriu de invazia turcilor (1394-1395).
După bătălia de la Nicopole (1396), acest teritoriu devine
provincie turcească. În 1404, Mircea recucerește teritoriul Dobrogei,
dar pentru scurt timp și din nou acesta redevine provincie turcească.

6.2.Organizarea politică după formarea statelor feudale

românești
6.2.1. Apariția și organizarea domniei
Condițiile social-economice, politice, demografice
asemănătoare în spațiul geografic locuit de români au determinat
apariția și dezvoltarea unor forme de organizare politică care se
asemănau și care au dus la formarea statelor independente Țara
Românească și Moldova.
În feudalismul dezvoltat, noile acumulări economice au dus la
accentuarea stratificării sociale la nivelul claselor aristocratice și la
ierarhii bine conturate: cneaz, voievod, mare voievod și domn al țării.
Acestor ierarhii li se alăturau celelalte grupuri sociale nearistocrate
care erau majoritare.
Domnia reprezenta rangul cel mai înalt în ierarhie fiind și
instituția centrală și supremă în stat. Instituția domniei a avut o evoluție
lentă, de câteva secole și a fost consolidată legislativ pentru a-i asigura

43
puterea necesară de coeziune și autoritatea. Mai ales în Țara
Românească și Moldova instituția domniei prezintă asemănări generate
de fondul comun de conviețuire și a apărut aproape în aceiași perioadă
în ambele state. Procesul a început prin unirea micilor formațiuni
teritoriale prin consens mutual și alegerea unui voievod pentru a se
opune și a obține autonomia în raport cu maghiarii.
Independența și întemeierea Țării Românești după victoria de
la Posada a oștirii conduse de voievodul Basarab, a semnificat și
începutul domniei, voievodul a devenit domn și domnia cea mai înaltă
funcție în stat. Într-un document ungar, emis în 5.ianuarie 1365 de
Ludovic de Anjou, se menționează că Vladislav după moartea tatălui
să, Alexandru Nicolae a adoptat titlul de domn. Potrivit concepției
feudale , titlu de domn semnifica independența și poziția de
superioritate a unui șef de stat care nu recunoștea suzeranitatea altei
autorități .
Într-un document similar, emis în 2 februarie 1365 se
menționează că și în Țara Moldovei Bogdan I maramureșeanul l-a
înlăturat pe Balc conducătorul care accepta suzeranitate ungurilor, și
susținut fiind de numeroși români locuitori ai acelor ținuturi , au statuat
un stat independent regnum . Mențiunea este făcută în documentul
Cronica lui Ioan de Târnave .
Titlul de domn au purtat și conducătorii Moldovei. Regele
Ungariei Ludovic de Anjou în documentele vremii a contestat calitatea
de domn a conducătorilor Moldovei , el considerând că i s-ar fi cuvenit
lui. În unele documente scrise se folosește termenul de „gospodin”
folosit de slav care avea înțelesul de domn. Al termen uzitat este de
samodîrjeț, autocrat, stăpânitor.
Domnia este o instituție originală apărând la finalul
feudalismului timpuriu și istorici apreciază că provine de la latinescul
dominus comandant militar.
Voievodul , cel care avea autoritate asupra populației de pe un
teritoriu extins , populație care vorbea aceiași limbă, avea aceleași
tradiții norme de organizare a vieții sociale, norme de conduită devine
domn, mai ales pentru a se sublinia calitatea sa de conducător suprem
al țării și oștirii, și atribuțiile sale de judecător suprem. El va păstra și
numele de voievod. În documentele scrise din acele perioade de pildă
domnul Tării Românești se autointitula „domn a toată Țara

44
Românească” sau Domnul Roman I al Moldovei domn „de la munte
până la mare”
În cele două țării românești , lupta pentru independență a fost
purtată sub conducere domnilor de toți românii și a avut o importanță
majoră pentru progresul acestora liber.
În Transilvania lupta românilor pentru independență a
continuat în raport cu pretențiile de vasalitate ale regilor maghiari care
recunoșteau autonomia limitată a acestor ținuturi, țara fiind invadată de
unguri din secolul X. Lupta a fost mult îngreunată de faptul că pe
teritoriul Transilvaniei sau Ardealului au trăit maghiari, sași și secui care
au zădărnicit lupta românilor.
Secuii s-au așezat în nord-estul arcului carpatic prin secolul
XI, ei fiind un grup etnic ușor deosebiți de unguri .
Sașii au fost colonizați în Ardeal din sec. XII, scopul fiind acela
de a ține piept invaziilor mongole din est.
Datorită așezării și formării statului ungar în Panonia și
tendințelor de anexare a unor teritorii noi, a invaziilor multiple și a
așezării unor grupuri masive de populație de altă etnie, românii din
Transilvania au avut autonomie în organizare și ulterior teritoriul a fost
anexat Ungariei sau altor Imperiului austro-ungar.
Lupta pentru independență a fost o constantă în această
perioadă pentru români, dar a avut succes toate în teritoriile mai
îndepărtate de Ungaria. Populația română a fost un tampon împotriva
invaziilor mongole pe care i-a ținut departe de alte populații din vest și
mai ales Moldova a suportat dominația acestora un interval de timp.
6.2.2. Legitimitatea domniei
Inițial conducerea formațiunilor politice românești era colectivă
și se baza pe principiul eligibilități. Ea s-a păstrat o perioadă mare de
timp, apoi după extinderea proprietății private conducerea formațiunilor
politice se realizat tot în baza aceluiași principiu: cneazul era ales de
obște, voievodul de uniunile de obști unite sub autoritatea sa.
Principiul eligibilității avea rădăcini adânci și s-a păstrat mult
timp. Chiar și după întemeierea statului feudal pe teritoriul carpato-
danubiano-pontic au existat obști sătești libere în care conducătorul era
ales.
Într-un document maghiar din 30.septembrie 1364 se
recunoaște dreptul cnezilor români din Ardeal, Maramureș și din alte

45
ținuturi ale Ungariei dreptul de –și alege în mod liber dintre ei pe
voievod.
Lupta pentru obținerea independenței dusă de Basarab I a
avut succes pentru că acesta a fost ales voievod de toate formațiunile
politice de la sud de Carpați și a fost susținut de acestea. Bogdan I fost
ales voievod în Maramureș , dar pentru că a recunoscut vasalitatea față
de Ungaria, a pierdut această calitate și a trecut munții în Moldova
unde a fost ales voievod și a întemeiat statul Țara Românească a
Moldovei.
De-a lungul timpului, sub auspiciile transformărilor sociale,
principiul eligibilității conducătorilor a fost înlocuit cu principiul eredității,
constând în transmiterea funcției conducerii și a altor atribuții de stat
către descendenți sau membrii familiei conducătorului. Transmiterea
ereditară a funcției a început la nivelul cnezatelor, atât în cnezatele de
deal sau de vale, apoi în ce-i privea pe voievozi și în final s-a
generalizat.
Principiul eredității semnifica atât transmitere descendentă
asupra fiilor , fiicele fiind excluse datorită poziției de inferioritate a
femeii, cât și transmitere colaterală asupra fraților, la fel surorile fiind
excluse.
În voievodatul transilvan Țara lui Gelu, din sec. XI conducerea
a fost asigurată de descendenții acestuia. În mod similar și în
voievos=datul bănățean al lui Glad în sec. XI conducerea era asigurată
de Ahtum fiul acestuia. În Maramureș voievodatul a revenit nepoților lui
Bogdan, respectiv lui Ioan și Ștefan fii ai fratelui lui. Bogdan a rămas
cneaz în cnezatul maramureșean și conducerea a fost transmisă
ereditar. Basarab I a succedat la conducerea voievodatului condus de
tatăl său Tihomir. Voievodului Litovoi i-a succedat fratele său Bărbat
Din documentele istorice rezultă că principiul eredității a
coexistat cu principiul eligibilității, pentru că el au fost respectate în
raport cu interesele societății
6.2.3. Sistemul electivo-ereditar
a. Linia ereditară
În Țara Românească se observă respectarea transmiterii
ereditare a funcției domniei de la părinte către descendentul de
sex masculin mai multe secole consecutive, până în sec. XVII .

46
 În Moldova transmiterea ereditară a funcției domniei a fost
sinuoasă , au existat întreruperi și cu transmiterea uneori asupra
colateralilor: frați, nepoți de frate.
Transmiterea ereditară prezenta mai multe caractere:
- caracterul transmiterii directe: descendente și colaterale;
- vocație la domnie aveau atât copiii legitimi cât și cei
nelegitimi;
Transmiterea colaterală era justificată de anumite împrejurări :
minoritatea sau incapacitatea descendenților. Se urmărea ca totdeauna
domnul să provină din familia nobiliară a celui care domnise anterior,
chiar dacă juridic nu era rudă să fie os domnesc.
Celelalte rude ale domnului de sex masculin erau considerați
moșani, în sensul că aveau vocație succesorală la domnie.
b. Alegerea domnului
Alegerea domnului se hotăra dintre cei care aveau vocație
succesorală la domnie. Procedura alegerii prezenta două ceremonii:
- învestitura – consta în alegerea făcută de stările feudale:
boieri episcopii, și toată curtea; ceremonia avea semnificația depunerii
jurământului de credință față de noul domn. Alegerea era viageră
( pentru toată viața domnului).
- încoronarea – era procedura religioasă prin care mitropolitul
(prelatul ortodox cu cel mai înalt rang religios ) îl investea domn cu
puteri depline și credință, domnul jurând că va lupta pentru țară și
credință.
Cele două condiții ereditatea ș alegerea au constituit sistemul
electivo-ereditar în vechea organizare a voivodatelor românești.
c. Constituționalitatea sistemului electivo-ereditar
Vechiul drept cutumiar românesc constituit ca un ansamblu de
norme fundamentale care asigura procedurile de desemnare a
domnului după principiul eredității și pe cât posibil al primogeniturii
îmbinat cu cel al vocației succesorale la domnie care se extindea aspra
colateralilor urmată de alegerea de către boieri, cler și curte a domnului,
s-a prezentat ca o adevărată lege constituțională.
Normele care consfințeau alegerea domnului cu respectarea
anumitor principii asigurau posibilitatea ca la domnie să acceadă
persoane cu proveniență nobilă, să întrunească adeziunea boierilor și
clerului, să fie apți din punct de vedere intelectual și fizic să asigure

47
conducerea țării. Domnii astfel investiți erau domni legiuiți în sensul că
se respecta rudenia sa cu familia domnului anterior, avea rang
aristocratic, era ortodox, era integru intelectual și fizic.
Domnii nelegiuiți erau cei care au uzurpat domnia , în sensul
că au obținut-o cu încălcarea regulilor privind alegerea și ereditatea ,
care fie au fost impuși de anumite grupări, nu erau fii legitimi sau
naturali ori rude în linie directă cu domnul anterior ci își constituiau o
filiație falsă etc. Frauda lor era marcată cu diferite apelative:
uzurpatorul, despot etc.
d. Funcționarea sistemului electivo-ereditar
Funcționarea sistemului electivo-ereditar n regula eredității nu
a fost lineară ,au intervenit acțiuni violente sau pașnice care au urmărit
înlăturare regulii eredității sau cea a alegerii.
1. Asocierea la domnie a fost o cale pașnică de a restrânge
cercul larg al rudelor cu pretenții de domnie prin proclamarea de către
domnul în funcție a unui asociat la domnie. Basarab I și l-a asociat
pe fiul său Nicolae Alexandru și acesta a continuat domnia după tatăl
său, fiind ales de stările țării. Aceasta este concluzia logică pentru că a
fost sprijinit de boieri și biserică în conflictul cu regele maghiar care a
pretins să fie vasal. Să alți domni din Țara Românească au procedat în
aceiași manieră.
Procedeul a fost uzitat și în Moldova când domnii si-au asociat
fii al domnie și s-a asigurat succesiunea la tron pe cale ereditară.
Asocierea de domnie viza ori un descendent ori un colateral.
Domnul care constituia asociația la domnie purta numele de domn sau
voievod și domn iar asociatul doar titlul de voievod.
Începând cu sec. XV domnii au urmărit să asigure
succesiunea la tron și în documente erau menționați cu denumirea de
voievozi, denumirea având conotația de succesor la domnie.
2. Recomandarea: este procedeul potrivit căruia, domnul din
timpul vieții recomandă adunării stărilor (formată din boieri, episcopi și
alte persoane cu stare) pe unul dintre fii săi .Recomandarea era o
modalitate prin care domnul recunoștea prerogativele adunării stărilor și
manifesta respect față de lege și în acest fel se asigura legitimitatea
domniei.
d. Deteriorarea sistemului electivo-ereditar

48
 1. Luptele pentru tron au generat multiple aspecte negative.
În primul rând numărul mare de persoane cu vocație succesorală la
domnie a creat o concurență acerbă între ei și uneori s-a ajuns la
ciocniri violente. Anumite grupuri de boieri au susținut pe unii sau pe
alții dintre succesori. Aceste lupte au avut influență asupra dezvoltării
generale a țării și a slăbit și alterat sistemul tradițional. Cei victorioși s-
au impus în fața adunării stărilor, ir învinșii au luat calea exilului iar pe
acest fond autoritatea și respectul ca virtuți morale s-au diminuat.
Izvoarele istorice amintesc de rivalitățile dintre familiile
domnitoare ale Dăneștilor- descendenții lui Dan I. și ale Drăceștilor
-descendenți ai lui Mircea (Basarab I. primul domn la Tării Românești a
avut succesor la tron pe fiul său Nicolae Alexandru care a avut un fiu
Radu I, care la rândul său a avut doi fii: Dan I și Mircea cunoscut ca
Mircea cel Bătrân, care au domnit succesiv. Dan I a fondat dinastia
Dăneștilor, iar Mircea dinastia Drăceștilor) . Între cele două familii
domnitoare au exista în permanență rivalități și fiecare fiu urmărea să
devină domnitor. Diferiți pretendenți urmau procedura investirii domnind
succesiv unii sau alții.
În Moldova aceleași rivalități au existat între urmașii lui Petru I
( nepot al lui Bogdan I fiind fiul lui Ștefan) și ai lui Roman I (nepot al lui
Bogdan I fiind fiul lui Costa). Lupte au existat și între fii lui Alexandru cel
Bun: Ilie și Ștefan acesta din urmă fiind fiu nelegitim. În mod
asemănător ca și în țara Românească pretendenți din diferite ramuri
domnitoare s-au succedat la tronul Moldovei.
De remarcat este că domniile cu unele excepții erau de scurtă
durată ori unii dintre domni reveneau la tron. Această succesiune rapidă
a făcut ca să nu se poată organiza eficient riposta împotriva tendințelor
expansioniste al Imperiului otoman.
2. Numirea domnilor – a fost influențată de Imperiul otoman
care-și consolidase puterea și țările românești se aflau în stare de
vasalitate față de acesta. Ele aveau autonomie proprie și după multiple
bătălii cu Imperiul otoman plăteau tribut în bani și alte bunuri pentru ca
să fie lăsate să se conducă și să se organizeze autonom.
Imperiul otoman în funcție de anumite interese și influențe
sprijinea pe unii pretendenți sau pe alții la tron.
În sec. XVI ,cea de a doua revenire pe toron a lui Petru Rareș
(fiul nelegitim al lui Stefan cel mare), în 1541-1546 ( mai fusese domn

49
al Moldovei în 1527-1538), s-a făcut cu încălcarea regulii alegerii și
sultanul l-a acceptat ignorând încălcarea procedurii statuate de sistemul
elctivo-ereditar. Petru Rareș a considerat că succesorii săi dintre cele
două domnii au fost uzurpatori și a anulat hotărârile luate de aceștia.
Acceptarea directă a celei de a doua domnii a lui Petru Rareș
de către sultanul Imperiului otoman a avut semnificația numirii directe
a domnului, fiind în acest fel înlocuit sistemul electivo-ereditar cu un alt
sistem. Potrivit noului sistem, Înalta Poartă prin sultan convoacă
adunarea stărilor și-i propune pe domnul țării pe Ștefan Lăcustă .
Avându-se în vedere situația țării adunarea stărilor nu era în măsură să
se opună propunerii sultanului. Acesta a fost primul precedent care a
luat locul regulilor de câteva secole și a deschis cale altor schimbări
care au contribuit la slăbirea autonomiei țării.
Ulterior, boierii munteni ( în Tara Românească) grupați în
funcție de anumite interese economice și de altă natură cer ei sultanului
să numească domn pe un pretendent susținut de ei. Astfel ei îi cer
sultanului să-l numească domn pe fiul lui Petru Rareș , pe Iancu Sasul.
Sultanul nu a ținut seama de propunerea lor ș l-a numit direct pe Iancu
Sasul domn al Moldovei în locul lui Petru Șchiopul care abdicase pentru
că nu a acceptat sporirea tributului pentru Înalta Poartă.
Acest precedent utilizat de boieri prin care-i sultanului să
numească domn pe un pretendent dorit de ei este denumit
precedentul argumentului.
Aceste precedente care s-au îndepărtat de la numirea
domnilor după principiul ereditar și al alegerii au deschis calea numirii
directe și a controlului total al sultanului asupra țărilor române cu efecte
profund negative, dominație care a durat patru secole.

6.3. Organizarea social politică a Principatelor Române

Instituțiile politice și juridice de tip feudal în Țara Românească,
Moldova și Transilvania au constituit cadrul de viață al românilor și
datorită așezării geografice la confluența dintre est și vest, au constituit
un zid al extinderii expansiunii otomane și de aceea prezintă trăsături
originale și sensuri proprii.
Economia țărilor române era bazată în principal pe agricultură
și creșterea animalelor, în special al păstoritului. Îmbinarea unor norme
tradiționale, crearea unui fond spiritual propriu a făcut ca structurile

50
politice, juridice și sociale să fie asemănătoare în cele trei state
românești.
În Țara Românească și Moldova societatea feudală s-a
consolidat și maturizat în condițiile de independență a acestor țări față
de alte puteri. Dominația otomană a adus cu sine multe transformări în
organizarea politică , dar nu atât de semnificative ca cele care le-au
antrenat instaurarea regimului turco-fanariot. În domeniul dreptului
privat, în perioada feudalismului dezvoltat, legea țării a devenit
principalul izvor de drept, iar dreptul scris a devenit subsidiar și a
fost elaborat sub influența legiuirilor de tip bizantin.
În Transilvania, inițial relațiile de tip feudal s-au dezvoltat în
condiții de independență, dar evoluția sa a fost puternic marcată de
dominația maghiară, habsburgică ,dar și otomană. Perioada
feudalismului dezvoltat în Transilvania a fost influențată de dominația
celor trei puteri, dar și a păstrat autonomia.
Cele trei țări române, deși fiecare a avut drumul său,
dezvoltarea lor a prezentat multiple asemănări , dar conștiința origini
comune, comunității spirituale, religioase, etnice și culturale a dăinuit și
poporul condus de domni destoinici a luptat pentru independență și
unirea într-un singur stat, ideal care a fost înfăptuit pentru scurt timp de
Mihai Viteazul.
6.3.1. Organizarea de stat a Țării Românești și Moldovei
până la instaurarea regimului turco-fanariot
a. Viața economică – economia celor două state a fost mixtă:
agricultura era ramura de bază alături de creșterea animalelor mai ales
păstoritul, producția meșteșugărească și micul comerț. Începând cu
sec. XIV-XV agricultura a devenit ramura cea mai importantă,
extinzându-se permanent prin defrișări tot mai numeroase. Extinderea
suprafețelor agricole a determinat creșterea demografică a populației
rurale și a valorii ei economice.
Obligațiile impuse țăranilor erau în produse cerealiere și
animale. Practicile agrare nu erau separate de păstorit și se împleteau,
ceea ce reflecta tradițiile strămoșești.
Meșteșugurile erau practicate de robi și țăranii dependenți de
domeniile feudale, dar și de către țăranii liberi.
Cele două state române participau la schimbul internațional de
mărfuri cu state din Europa. Până la instaurarea dominației otomane

51
comerțul internațional s-a dezvoltat și a generat rețele de drumuri
comerciale care a permis dezvoltarea orașelor și îmbogățirea
comercianților. Primul privilegiu comercial a fost acordat de Vladislav I,
domn al Țării Românești, orașului Brașov.
Instaurarea dominației otomane a însemnat stoparea
comerțului liber la românilor pentru că Înalta Poartă a monopolizat
comerțul exterior al țărilor române, împrejurare care a avut efecte
negative asupra dezvoltării economice.
O configurație originală a avut-o în feudalismul dezvoltat
relațiile de proprietate respectiv coexistența mai multor forme de
proprietate.
Proprietatea feudală asupra pământurilor a fost
dominantă.
Moduri de dobândire au fost:
- moștenirea ca mod originar de dobândire;
- dania domnească;
- achiziția (vânzarea-cumpărarea);
- donația;
- schimbul;
- acapararea prin silirea țăranilor să renunțe asupra unor
proprietăți strămoșești;
Marea proprietate era:
- boierească ;
- mânăstirească;
Fiecare domeniu feudal era împărțit:
- rezerva ( 1/3 din proprietate) care se afla în stăpânirea
absolută a proprietarului și era cultivată prin munca țăranilor aserviți;
- loturile spre folosință ( 2/3 din teren ) care erau atribuite
țăranilor aserviți;
Proprietatea obștilor sătești a supraviețuit, dar a dobândit
trăsături noi în sensul că se asemăna cu proprietatea privată. Vatra
statului și locurile de cultură erau în proprietatea privată , iar în
proprietate devălmașe au rămas: pădurile, apele, iazurile, morile din
hotarul satului.
Proprietatea țăranilor liberi care nu făceau parte din obște
se întindea asupra gospodăriei, pământului de cultură, uneltelor,

52
animalelor de muncă. Uneori și această proprietate a fost acaparată de
feudali.
Proprietatea meșteșugarilor era exercitată asupra atelierelor
și uneltelor de lucru.
Proprietatea țăranilor aserviți se întindea asupra
gospodăriilor, animalelor și uneltelor de muncă; pământul pe care-l
lucrau era al boierilor.
Proprietatea robilor se exercita asupra sălașurilor (locuințe)
și asupra uneltelor de muncă.

b. Organizarea socială – structurile sociale în feudalism s-au

format în strânsă legătură cu relațiile de proprietate. Principalele clasele
sociale erau feudalii și țărani aserviți. Clasele intermediare erau
reprezentate de țăranii liberi ,orășeni și robi.
Clasa marilor proprietari feudali era formată din boieri și
înaltul cler.
Boierii s-au format în cadrul obștilor sătești înaintea formării
statelor feudale, exercitând atribuții de conducere politică, militară și
administrativă, în calitate de cnezi. După formarea statelor feudale unii
dintre cnezi erau și proprietari ai statelor pe care le conduceau. Ei au
fost recunoscuți ca atare prin acte domnești și au fost ridicați în ranguri
nobiliare. Alți cnezi care nu erau proprietari ai satelor , dar care aveau
doar atribuții de conducere, au decăzut și au devenit doar oameni liberi.
În rândul boierimi feudale au apărut și „boierii de slujbe”
dregătorii domnești care erau răsplătiți pentru „dreaptă și credincioasă
slujbă” cu proprietăți funciare.
Documentele istorice mai amintesc de existența „boierilor de
țară” , mici boieri cu proprietăți funciare , fără să fi avut funcții de
conducerea unei formațiuni politice, ci ei își exercitau prerogativele pe
domeniul lor funciar. De asemenea mai sunt amintiți „boierii de curte”
cei care făceau parte din suita domului și efectuau diferite activități la
curtea domnească.
Boierii transmiteau ereditar rangul și averea. Titlul era strict
legat de proprietatea funciară, iar odată cu pierderea ei se pierdea și
rangul. Dregătoria ( funcția) nu se transmitea ereditar. În Țara
Românească boierii erau numiți jupani și în Moldova pani. În

53
documentele redactate în limba latină se numeau barones și probabil
de aici s-a format cuvântul boier.
Clerul era format din vârfurile conducătoare ale bisericilor și
mânăstirilor care dețineau averi funciare însemnate și se bucurau de
anumite privilegii.
O altă clasă socială importantă o constituia țărănimea
aservită. Condiția juridică a acestei clase sociale a cunoscut o evoluție
influențată de relațiile sociale și de muncă din feudalism.la început
țăranii aserviți trăiau pe moșia boierului căruia îi erau aserviți, dar aveau
libertatea de a se muta pe o altă moșie și de a deveni aserviți altui
boier. În sec. XV , în Țara Românească țăranii aserviți erau denumiți
rumâni, iar în Moldova vecini. Situația lor sa înrăutățit , astfel pentru a
se muta de pe o moșie pe alta erau constrânși să presteze munci
istovitoare ori să plătească răscumpărare. În sec VI-XVII țăranii aserviți
nu mai aveau dreptul să se mute de pe o moșie pe alta fiind „legați de
glie”.
Clasa socială a țăranilor liberi, proprietari de pământ era
relativ restrânsă și ei erau denumiți în Țara Românească moșneni, iar
în Moldova răzeși. O categorie și mai restrânsa a țăranilor liberi fără
pământ erau denumiți vlahi sau sâraci. În documentele istorice ale
vremurilor de atunci moșneni și răzeși mai erau denumiți cnezi.
Populația orașelor era formată din meșteșugari, negustori și
proprietarii de case și terenuri în perimetrul orașelor (ocoale). În orașe
locuiau și oameni liberi, dar săraci denumiți săraci sau mișei, dar și
persoane aflate în dependență cu persoanele nobile numiți poslujnici. Și
în orașe s-a dezvoltat, în timp, în rândul meșteșugarilor și negustorilor o
clasă socială care acumulase averi însemnate și constituiau patriciatul
orașelor. În Țara Românească și Moldova orașele erau dependente de
domnitor, dar în Transilvania orașele se bucurau de autonomie deplină.
Robii constituiau și ei o categorie socială cu regim juridic
distinct în sensul că dețineau anumite bunuri în proprietate și stăpânul
nu putea dispune de viața lor, dar puteau fi vânduți fie separat de
moșie, fie odată cu moșia, individual sau cu întreaga familie.
c. Organele centrale ale statului
1. Domnul era figura centrală și instituția domniei se asemăna
cu monarhia bizantină. Domnul era șeful statului cu atribuții privind
conducerea administrativ-politică, militară, judecătorească și legislativă.

54
El era titularul tuturor puterilor în stat: legislativă, executivă și
judecătorească.
a. În calitate de conducător administrativ, domnul:
- proceda la împărțirea administrativ-teritorială;
- numea dregătorii în funcții;
- încasa dările și de ocupa de executarea prestațiilor cuvenite
domnului;
- proceda la baterea monedă -emiterea de monedă și diviziuni
monetare;
- exercita tutelă asupra bisericii: numea episcopii, egumenii,
confirma pe mitropolit
- declara starea de război și pace;
- încheia alianțe, tratate;
- încheia tratate comerciale și acorda privilegii;
b. În calitate de conducător militar:
- coordona armata formată din steagurile boierești ( oștiri ale
marilor boieri) și începând cu sec XV domnul organizează o armată
proprie condusă de dregători cu atribuții specifice în domeniul militar;
- - declara starea de război și pace;
- încheia alianțe, tratate;
c. În calitate de judecător suprem:
- emitea hotărâri judecătorești prin care soluționa anumite
litigii; hotărârile judecătorești aveau valabilitate pe timpul vieții domnului,
dar ulterior succesorii la tron puteau să le revizuiască;
d. În calitate de legiuitor emitea hotărâri care conțineau
norme de reglementare , care trebuiau aprobate de sfatul domnesc și al
dregătorilor ;
Sistemul electivo-ereditar a dăinuit o perioadă de timp până la
recunoașterea vasalității în raport cu Imperiul otoman. Închinarea țărilor
române Porții Otomane s-a realizat în baza unor tratate care
recunoșteau suveranitatea internă și autonomia țărilor române.
Tratatele au fost de multe ori încălcate și Poarta s-a amestecat frecvent
în treburile interne, a numit domni după bunul plac.
2. Sfatul domnesc era format din boieri ca organ central cu
atribuții privind modul în care domnul țării respecta interesele marilor
feudali. Atribuțiile Sfatul domnesc:
- întărea actele de transfer ale proprietății și daniile domnești;

55
 - întărea acordarea imunităților și garanta respectarea lor;
- participa la judecarea cauzelor penale și civile exprimându-și
acordul față de soluțiile adoptare de domn;
- acorda consultanță domnului când era solicitat;
- garanta respectarea de către domn a tratatelor și a altor acte
externe;
- exprimau acorduri sau infirmau anumite propuneri când li se
solicita cu privire la probleme financiare, bisericești sau cu privire la
organizarea armatei;
Sfatul domnesc era alcătuit din 12-25 membrii și era convocat
de domn în locuri și date fixate de acesta. Până în a doua jumătate a
sec. XV
Sfatul domnesc avea un rol însemnat, principalele hotărâri
erau adoptate de comun acord și boierii își asumau obligativitatea
ducerii la îndeplinirea lor, constituind un fel de cenzură a domnului.
Ulterior, odată cu centralizarea puterii în mâinile domnului, acesta
îngrădește imunitatea boierilor și sfatul domnesc s-a limitat să sa ia act
de voința domnului. La începuturi, Sfatul domnesc, fost format din boieri
de țară, iar apoi după a doua jumătate a sec. XV în sfatul au intrat
dregătorii ( boieri de slujbe), subordonați nemijlociți ai domnului pentru
ca mai târziu să fie format doar din dregători, oameni fideli domnului.
După instaurarea dominației otomane, boierii nemulțumiți,
promovează ideea că domnul trebuie să se subordoneze Sfatului
domnesc și îi condiționează alegerea de recunoașterea în favoarea lor
a unor privilegii., stabilind în acest fel un adevărat regim nobiliar.
3. Dregătorii erau înalți demnitari au sfatului numiți de către
domn, față de care depuneau jurământ de credință și își exercitau
atribuțiile militare, administrative și judiciare în cadrul curții. Ei nu erau
recompensați pentru activitatea lor, dar beneficiau de danii domnești
pentru „dreaptă și credincioasă slujbă” , li se atribuiau veniturile unor
ținuturi și primeau daruri de la subalterni.
Dregătorii puteau fi confirmați si revocați din funcțiile deținute.
Nu erau trasate și delimitate strict atribuțiile fiecărui dregător și uneori s-
au creat confuzii și abuzuri. Cei care participau la Sfatul domnesc erau
denumiți „mari dregători”, iar ceilalți „mici dregători”.

56
 Sistemul dregătorilor a cunoscut o dezvoltare considerabilă
sub domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în țara Românească și
Alexandru cel Bun în Moldova (1400-14320.
Șeful al cancelariei domnești era logofătul, care era și
purtătorul marelui sigiliu și avea unele atribuții de ordin judiciar.
Vornicul era conducătorul slujitorilor curții ,avea unele atribuții
de judecată și asigura paza granițelor țării.
Postelnicul era traducătorul domnului, coordona relațiile cu
alte state și avea atribuții jurisdicționale în raport cu funcționarii
mărunți.de la curtea domnească.
Vistiernicul avea atribuții financiare , asigura strângerea
veniturilor statului și asigura mijloacele necesare pentru întreținerea
armatei, ținea evidențele visteriei, judeca procesele cu privire la
stabilirea și perceperea impozitelor (dărilor). După instaurarea
dominației otomane, vistiernicul strângea coordona activitatea se
strângere birurilor către poarta otomană(haraciul). În sec. XVIII când
visteria statului s-a separat de visteria domnului , veniturile domnului
erau administrare de cămărași.
Spătarul păstra spada domnească și uneori în câmpul luptei
prelua comanda armatei. În Moldova se numea hatman.
Paharnicul administra pivnițele domnești.
Stolnicul administra cămările, grădinile și pescăriile domnești.
Comisul coordona activitate grajdurilor.
În Țara Românească era cunoscută și instituția băniei. Banul
era cel mai important dregător și el administra regiunea Oltenia,
comanda armata acesteia și judeca procesele dintre localnicii acelei
zone.
Mai erau și alți dregători: clucer (aproviziona curtea cu grâu),
șetrar (pe timp de luptă se ocupa de cortul domnesc), armaș (executa
sentințele), slugerul (aproviziuona curtea cu carne), pitarul (aproviziona
curtea cu pâine), jitnicerul și căminarul ( se ocupau de srângerea unor
dări).
d. Organizarea fiscală
Domnul avea dreptul să perceapă dări de la supuși. Dările si
impozitele erau în natură ,în bani și în muncă.
Prestațiile în muncă față de domnie se numeau munci sau
slujbe, cele în natură dijmă sau deseatină.

57
 Începând cu secolul XVI au apărut și dările în bani.
Din sec. XVIII prestațiile în muncă puteau fi răscumpărate cu
plata unor sume de bani.
Impozitul în bani a fost aplicat tuturor claselor sociale și se
numea dajdie și ulterior bir și se stabilea în raport cu situația socială.
Până în sec. XV boierii erau scutiți de bir, apoi au fost impuși
si ei. Totuși dregătorii și alte categorii sociale: negustori, curteni, slujitori
erau scutiți de bir sau beneficiau de unele scutiri.
Din cauza dărilor mari impuse și care erau pe seama
gospodăriilor țăranilor liberi, mulții dintre ei au ajuns în stare de
dependență. Locuitorii satelor erau împărțiți în grupuri fiscale și erau
impozitați prin sistemul cislei, respectiv se stabilea suma plătibilă de
fiecare grup. Impunerea era în funcție de situația patrimonială care
se stabilea în funcție de animalele deținute de familie.
În privința boierilor, impunerea se făcea după criteriul
teritorial, iar la aprecierea stării materiale se avea în vedere
întinderea moșiei cultivate și numărul țăranilor aserviți. Si boierii erau
împărțiți pe grupuri formate din mai multe persoane.
Perceperea birului se realiza prin aplicarea principiului
răspunderii solidare. Grupul era obligat să plătească ceea ce s-a
stabilit și, iar dacă o persoană nu putea plăti , plăteau pentru el ceilalți
membrii ai grupului, vecinii, rudele etc. Ca să scape de bir țăranii
fugeau, dar datoria lor era preluată de cei rămași
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că birul nu trebuia plătit
individual, ci de grupul fiscal.
Alte taxe erau impuse de statul feudal pentru produsele
comercializate și exploatarea resurselor subsolului.
Instaurarea dominației otomane a avut un efect profund
negativ pentru populație pentru că biruri au crescut și au devenit forte
oneroase. În plus și dijmele s-au mărit , precum și muncile.
Obligațiile statului față de Imperiul otoman erau haraciul
( birul)) și peșcheșurile (cadourile).
Inițial haraciul era simbolic, dar în timp el a crescut continuu.
Generalizarea cumpărării domniilor a însemnat pentru români creșterea
impunerii populației împrejurare care a dus la înrăutățirea situației
populației și accentuarea procesului de aservire. Se percepeau
:animale, ceară, miere ,unt și în timpul expedițiilor otomane trebuia

58
aprovizionată armata (produsele percepute se numeau zaharele).
Prestațiile în muncă se numeau salahorie la cetățile turcești.

4. Organizarea militară
Organizarea militară a cunoscut o evoluție în raport cu
întărirea autorității domnului.
Inițial armata era formată din trupele boierilor. Din sec. XV
consolidarea autorității domnului și centralizarea puteri a determinat
apariția armatei proprii a acestuia formată din mici feudali, curteni
slujitori și alte persoane recrutate de domn ( călărași, dorobanți). ÎN caz
de război, se întregea oastea mare cu steagurile boierilor și oastea
mică ( armata domnului).
În sec. XVII, pe măsura degradării funcțiilor dregătorești,
armata era formată din mercenari (lefegii) și constituia o împovărare
în plus a poporului.
Conducătorul armatei era un dregător: hatman, spătar sau
banul Olteniei. Ali dregători militari mai erau căpitanul, aga, logofătul,
postelnicul.
Dominația Imperiului otoman a dus la declinul armatei
naționale cu rolul de a asigura paza domnului și poliția internă.

5. Organizarea bisericii
Organizarea bisericii fost determinată de faptul că a fost
principalul susținător al domnului. În considerarea acestuia fapt
biserica avea anumite privilegii prin acordarea unor domenii cultivate
de țărani aserviți și robi. Biserica ortodoxă a ținut în Transilvania vie
conștiința de neam a românilor și independența față de Ungaria ți
Polonia.
Limbajul bisericii este latin, slav grec datorită apartenenței la
religia ortodoxă, iar limba de cult slavona.
Până în sec. XIV biserica din Țara Românească era
dependentă de patriarhia de Ohrida, iar cea din Moldova de mitropolia
Haliciului până în 1388, apoi de patriarhia din Constantinopol din 1359.
Au fost înființate episcopii noi: la Severin, Râmnicu-Vâlcea, Buzău,
Roman, Rădăuți, Huși. Conducerea bisericii era asigurată de mitropolit
și pe linie ierarhică erau episcopii. Protopopii, stareții și preoții.

59
 Biserica se afla sub tutele domnului care-l confirma pe
mitropolit, episcopi și egumeni.
6.3.2. Organizarea administrativ-teritorială
a. Marile subdiviziuni administrative în Țara Românească,
regiunea Olteniei se bucura de autonomie fiind condusă de un dregător
( banul), care exercita atribuții asemănătoare cu ale domnului în aceste
teritorii.
Moldova era împărțită în Țara de Sus și Țara de Jos. Pentru
că partea de sud a intrat în componențe Moldovei mai târziu, această
zonă prezenta anumite particularități. Țara de Jos era sub administrația
unui vornic ( mare dregător)., dar nu avea autonomie, ci doar exercita
atribuții administrative.
b. Județele și ținuturile sunt unități administrativ-teritoriale
specifice. Județul este unitate administrativ-teritorială în Țara
Românească și al ținutul în Moldova. Aceste unități promovau
interesele locale și erau organizate pe baze tradiționale specifice
fiecărei zone.
Odată cu consolidarea statului feudal unitățile administrativ-
teritoriale au fost subordonate puterii domnului.
Județele erau conduse de dregători locali denumiți bani,
vornici, care aveau atribuții de judecată a unor litigii locale, de unde le
vine și denumirea generică de la termenul latin judicium. Denumirea
județelor era legată de râurile care le străbăteau.
Ținuturile erau conduse de un dregător care pura denumiri ca
județ, sudeț, pârcălab, staroste, vornic.
Conducătorii celor două tipuri de unități administrativ-teritoriale
aveau atribuții jurisdicționale, administrative și militare.
Începând cu sec. XVI conducerea unităților administrativ-
teritoriale se dublează prin formarea unui aparat de slujitori domnești.
c. Orașele sunt unități administrative formate din meseriași,
negustori și țărani cu structuri organizatorice proprii și autonomie și s-
au dezvoltat după consolidarea feudalismului și întemeierea statelor
feudale românești. Orașul cuprindea vatra și hotarul reprezentat de
zonele limitrofe cultivate de orășeni precum și ocolul format dintr-un
număr de sate. Conducerea orașelor era asigurată de un aparat
administrativ format din două categorii de dregători locali: un soltuz și
12 pârgari în Moldova și un județ și 12 pârgari în Țara Românească.

60
Dregătorii erau aleși. Uneori se convoca și Sfatul bătrânilor și anual
Adunarea populară a membrilor comunității. Alți dregători: vornicul,
pristavul, starostele sau vameșul erau dregători domnești, numiți de
domnul țării.
Modul de conducere, drepturile și obligațiile orășenilor erau
precizate de domn în acte speciale emise de domn sau de vechile
obiceiuri.
Organele administrative ale orașelor aveau atribuții
jurisdicționale, de administrare a patrimoniului, să supravegheze și să
confirme anumite tranzacții, să perceapă dările pentru domn, să
întrețină o armată locală. Fiecare oraș acea pecete (sigiliu) proprie.
Orașele mai importante aveau dreptul de a emite monedă.

6.4 Organizarea de stat a Transilvaniei în epoca

Voivodatului
6.4.1. Organizarea de stat
a. Viața economică a Transilvaniei avea un caracter
predominant agrar determinat de ocupațiile tradiționale agricultura și
păstoritul. Ceea ce deosebește Transilvania de celelalte state
românești este dezvoltarea semnificativă a meșteșugurile și comerțului
care au determinat și dezvoltarea vieții urbane.
Comerțul cu produse agricole, valorificare bogățiilor subsolului,
au creat relații cu comerțul european și multiple legături cu alte rețele
comerciale, dar și cu țările române.
În Transilvania s-au dezvoltat centre urbane puternice ca zone
de dezvoltare a meșteșugurilor și comerțului: Sibiu, Brașov, Odorhei,
Bistrița.
Viața economică a Transilvanei a fost influențată de
conviețuirea cu sașii, secuii de la care au preluat disciplina și modul
organizat de a muncii precum și de faptul că au avut acces mai deschis
spre Europa apuseană mai dezvoltată.
b. Structura socială era formată din marea nobilime care
apăruse înainte de venirea ungurilor. Documentele istorice amintesc de
existența unor cnezate și voievodate încă din sec. IX.
Supunerea Transilvaniei de către Ungaria s-a făcut etapizat
de-a lungul mai multor secole, pentru că populația autohtonă a
manifestat rezistență prin luptă pentru menținerea autonomiei. De

61
asemenea între nobilimea străină care s-a stabilit în Transilvania, (nobili
maghiari, sași secui) și nobilimea autohtonă formată din jupani a
existat permanent un conflict generat de tendința acesteia de a obține
samavolnic teritorii, de acapara noi zone. În sec. XII-XIV nobilii români
sunt amintiți de documentele istorice alături de secui, sași și maghiari.
După sec. XIV Transilvania a fost subordonată în întregime,
drepturile marilor nobili au fost nesocotite și supuși unor acțiuni de
deposedare . Unii dintre nobilii români pentru a nu-și pierde privilegiile
au trecut la catolicism, în mod majoritar ei au decăzut și au ajuns uneori
chiar în stare de aserviresau dependență.
Prin Unio trium nationum, înțelegerea încheiată în 16.09. 1437
în timpul răscoalei de la Bobâlna între nobilii maghiari, sași și secui,
românii majoritari în Transilvania au fost excluși din viața publică,
nemaiputând să ocupe funcții. de nici un fel. Românii nu au mai fost
recunoscuți ca națiune existentă pe acest teritoriu și au fost supuși unui
regim de umilință, exploatare și samavolnicie. Actul amintit este actul
de sacrificare grosolană și nerușinată a unui popor care a trăit de
secole pe aceste teritorii .
Mica nobilime era formată de cei care se aflau în stare de
dependență de nobilii maghiari și cler potrivit vasalității feudale, din
persoane înnobilate de regele pentru servicii militare aduse Ungariei.
Până în sec. XV, cnezi și voievozii din cadrul formațiunilor din
Transilvania, conducătorii țărilor formate s-au strâns în și au luptat
împreuna pentru menținerea autonomie, în cadrul marelui Voievodat
Transilvania. Voievodatul Transilvania a avut structuri de stat bine
organizate. Începând cu a doua jumătate a sec. XV, atribuțiile militare,
organizatorice și jurisdicționale au fost îngrădite tot mai mult și
reprezentanții regalității, ai clerului și ai marii nobilimi maghiare au
preluat aceste atribuții din mâinile cnezilor, voievozilor.
Țăranii aserviți și țăranii dependenți se numeau iobagi sau
slugi. Țăranii dependenți se puteau muta de pe o moșie pe alta, cu
respectarea anumitor condiții. Renta feudală constituia obligația
țăranilor dependență și consta în:
- renta în produse (nona) - a noua parte din produsele obținute
din cultivarea ternului în folosință;

62
 - renta în muncă (robota) – la început țăranii aserviți munceau
o zi pe an,fără plată pentru stăpân, ulterior zilele s-au înmulțit; în sec.
XVI robota era de 50 zile pe an de persoană;
- renta în bani – care era plătită periodic și de-a lungul timpului
a devenit împovărătoare;
Consolidarea relațiilor de producție feudale a determinat
reducerea numărului de țărani liberi și generalizarea dependenței.
Acapararea puterii politice și economice de nobilimea
maghiară a determinat și însărăcirea multor cnezi și voievozi români
care au decăzut și au devenit țărani.
În Transilvania au existat și oameni liberi fără proprietăți
funciare care purtau denumirea de jeleri .
Orășenii au constituit o categorie socială dezvoltată și mai
importantă decât în celelalte țări românești. Orășeni erau în mod
majoritar meșteșugari și comercianți și erau organizați în bresle.
Breslele aveau obligații financiare și militare față de stat.
Dezvoltarea ascendență a meșteșugurilor și comerțului a
determinat o stratificare socială a orășenilor unii dintre ei datorită averii
acumulate au intrat în rândul nobilimii, iar ceilalți au fost siliți să accepte
să poarte povara îndatoririlor financiare și militare față de stat.
Relațiile dintre nobilimea dominantă maghiară în special și
populația autohtonă a fost strâns legată de structura proprietății.
În sec. X-XI a început infiltrarea ungurilor în Transilvania și au
găsit aici obști sătești și o nobilime română formată din cnezi, juzi sau
voievozi. În sec. XIV Congregația nobililor au recunoscut ,în
Transilvania, existență obștilor și a nobilimii române și a proprietăților
acestora.
Consolidarea dominație nobilimi maghiare, dar și a nobililor
sași și secui în sec. XIV-XVI a semnificat și acapararea proprietăților
funciare ale românilor. Acest proces s-a desfășurat rapid și forțat pentru
că se folosea de către nobilimea celor trei națiuni recunoscute:
- dominum eminens - dreptul ,în evul mediu, al monarhului
asupra tuturor terenurilor și oamenilor;
- dominum utile - dreptul feudalului asupra terenurilor din
propria feuda, chiar și asupra celor aflate în proprietatea țăranilor;
Nobilimea și regele recunoșteau totodată dreptul de folosință
al țăranilor aserviți.

63
 Pentru că în sec. X-XI când s-a început infiltrarea în
Transilvania a nobilimi maghiare, procesul s-a lovit de rezistența
românilor, regii Ungariei au procedat la colonizarea forțată cu sași și
secui sub pretextul că sunt grupări etnice disciplinate și bine instruite și
i-au așezat cu scopul să apere granițele de invaziile mongole. În
realitate scopul acestora a fost acela de a slăbi rezistența românilor și
de a impune dominația și acapararea proprietății funciare ale acestora.
c. Organele centrale ale statului
1.Voievodatul Transilvaniei – era provincie autonomă care
avea organe de conducere proprii. Până la sfârșitul sec. XII dominația
maghiară se întindea asupra nord-vestului Transilvaniei (Satu-Mare-
Maramureș).Teritoriul se afla sub conducerea unui princeps care-și
avea sediul la curtea regală maghiară. Celelalte zone ale Transilvaniei
erau conduse de cnezi și voievozi români.
Pentru că nu au reușit să înfrângă rezistența românilor din
celelalte zone ale Transilvaniei, ungurii au acceptat formele de
organizare politică și socială ale românilor și au colaborat în special cu
nobilimea autohtonă. Modul de organizare politică a Transilvaniei în
evul mediu este similar cu cel al Țării Românești și Moldovei
,împrejurare care demonstrează continuitatea și unitatea poporului
român pe aceste teritorii. Înciuda tendințelor de integrare exercitată de
Ungaria asupra Transilvaniei, totuși ea a avut un regim propriu. Aceiași
politică au dus-o maghiarii și în alte teritorii.
Primul conducător al Transilvaniei menționat cu numele de
voievod în documentele istorice maghiare este Eustațiu, în 1176
( Leustachius, Voyvoda Transilvaniae). Acesta era vasal regelui
Ungariei, dar a încercat să înlăture dominația maghiară. Ulterior,
voievozii Roland și Ladislau Borșa au reușit să transforme Transilvania
într-un adevărat stat autonom, cu organe proprii de conducere și
structurare administrativ- teritorială proprie. În scopul de a realiza o
conducere independentă a Transilvaniei, unii voievozi au format linii
dinastice ( Lackfy, Csaki, Iancu de Hunedoara).
Voievodul exercita atribuții administrative, judecătorești și
militare.
Atribuțiile administrative: numea pe vicevoievod, pe
conducătorii comitatelor ( comiți), personalul curții sale, convoca
adunarea nobililor (congregația) și conduce lucrările adunării.

64
 Atribuțiile judecătorești – avea drept de jurisdicție supremă
asupra întregului voivodat.
Atribuțiile militare era comandantul armatei Transilvaniei.
Autoritatea administrativă a voievodului era limitată, el nu
exercita prerogative administrative în comitatele și scaunele săsești și
secuiești, nu avea autoritate asupra bisericii catolice.
Deși regii maghiari au încercat să le limiteze drepturile
voievozilor transilvăneni, în sec. XIV autoritatea lor s-atins și asupra
secuilor.
Pe teritoriul Transilvaniei, Țara Românească și Moldova
dețineau cetăți întărite și întinse suprafețe funciare: Almașul,
Făgărașul , Cetatea de Baltă, Ciceul și asupra acestor teritorii voievodul
nu avea nici un fel de autoritate. Existența acestor posesii a contribuit
foarte mult la păstrarea legăturilor dintre țările române și a păstrării
ființei naționale.
Regii maghiari nu au limitat în nici un fel autoritatea militară a
voievozilor transilvăneni pentru că armata era foarte importantă și
principalul eșalon de apărare în lupta împotriva tătarilor și a turcilor.
Voivodul Finta din Familia Alba a luptat împotriva regelui Ladislau al
Ungariei care întrase în conflict cu biserica catolică și devine ulterior
după ce regele a recunoscut autoritatea religioasă a papei și devine
pentru scurt timp palatin (dregător al regelui Ungariei).
2. Aparatul central al voievodului era format din:
- vice voievod numit de către voievod;
- notarul voievodal care era și șeful cancelariei;
- judele curții voievodale care avea atribuții similare vornicului
din celelalte țări române.
Aparatul central era mai restrâns decât în celelalte țări
române.
3. Congregația nobililor era o adunare reprezentativă pe stări
(rang și putere funciară) formată din categoriile sociale cu forță
economică dată de proprietățile funciare sau de averea pe care o
aveau.
Faptul că Transilvania se bucura de autonomie, rezultă din
împrejurarea că hotărârile dietei de la Buda (adunarea reprezentativă a
stărilor din Ungaria ) nu puteau fi aplicate în voievodat decât după
însușirea expresă a acestora de către congregația nobililor.

65
 Congregația adopta hotărâri în domeniul fiscal, administrativ și
judiciar și din ea făceau parte nobili români, maghiari, sași și secui.
Ulterior, ungurii au restrâns tort mai mult drepturile românilor și i-au
exclus pe nobili români din congregație. Ultima atestare documentară a
participanților români a fost în 1291.
După formarea unio trium nationum a fost interzisă expres
participarea românilor la viața politică și respectiv în congregație.
d. Organizarea fiscală- sarcinile fiscale erau suportate de
populația modestă din punct de vedere patrimonial
- țăranii liberi aveau obligații fiscale numai față de stat,
- țăranii aserviți aveau obligații să presteze cele trei forma ale
rentei feudal față de nemeși (nobili maghiari) și față de biserică;
- orășenii plăteau dări în bani;
- crescătorii de ovine plăteau o dare în natură o oaie cu miel
pentru fiecare 50 oi deținute (quinquagessima)
Sarcinile fiscale datorate regelui Ungariei erau inferioare celor
datorate nobilimii. Voievodul colecta dările și o parte o remitea regelui și
cealaltă parte o reținea pentru întreținerea curții , a armatei etc.
Obligațiile fiscale erau obligații în bani și în natură: produse
agricole, animale etc. Dările în bani au crescut continuu. Țăranii plăteau
o taxă pentru proprietățile funciare terragium. Regele putea impune și
alte dări.
Sașii și secuii pentru că îndeplineau obligații militare erau
scutiți de dări, dar la încoronarea regelui, la prima sa căsătorie și la
nașterea primului copil erau și ei obligați la plata unii impozit în natură
(câte un bou de fiecare familie);
Sașii plăteau în plus și darea Sfântului Martin, 500 mărci de
argint anual. Contribuția era suportată de comunitatea sașilor.
e. Organizarea armatei exista armata feudalilor locali și
armata regelui condusă de voievod.
Din armata regelui făceau parte marii dregători aflați în slujba
acestuia, contingente întreținute de orășeni și alte categorii sociale
privilegiate, iobagi forțați să lupte și un număr de ostași din parte
feudalilor laici și clerului în raport cu întinderea feudei pe care o
dețineau.

66
 În sec. XV armata Transilvaniei era organizată după sistemul
banderiilor ( steagurilor). Potrivit acestui sistem, marii dregători, nobilii,
orașele, secuii și sași întrețineau banderii proprii.
Armata regelui participa la războaie de cucerire în afara
Transilvaniei și la războaiele de apărare.
Armata feudalilor locali era formată din slujbași acestora și
participa numai la războaiele pentru apărare.
f. Organizarea bisericii se particularizează prin faptul că
biserica ortodoxă a coexistat cu biserica catolică, deși regii maghiari
pentru a supune populația românească, au încercat catolicizarea
forțată a acesteia.
Biserica catolică s-a organizat în timp pe măsura pătrunderii
ungurilor în Transilvania. Ea s-a bucurat de proprietăți funciare și
anumite privilegii. Inițial biserica percepea dări de la credincioșii săi ,
ulterior a extins dările și asupra țăranilor ortodocși. Biserica catolică a
fost un instrument de maghiarizare a populație, deznaționalizare și de
prigoană a creștinilor ortodocși.
6.4.2. Organizarea administrativ-teritorială
La venirea ungurilor, Transilvania avea o organizare
administrativă proprie care a supraviețuit și în timpul voievodatului.
Existau districte românești și au fost introduse ulterior scaunele
săsești și secuiesc.
Districtele românești erau subdiviziuni administrativ-
teritoriale conduse de cnezi, voievozi și juzi precum și de adunările
nobililor și cnezilor. Începând cu sec. XIV atribuțiile conducătorilor
districtelor românești sunt uzurpate de reprezentanți ai regelui Ungariei
sau ai voievodului.
Documente istorice atestă faptul că voievodatul
Maramureșului, în sec. XIV, era condus de un voievod român, era
împărțit în 5 districte și se aplica dreptul românesc ( obiceiul sau dreptul
cutumiar), iar procesele erau judecate după obiceiul juridic
românesc.de un tribunal format din 12 jurați.
Teritorii românești menționate de documentele istorice sunt:
Țara Făgărașului (1222) menționată sub denumirea de Terra
Blachorum. În sec. XIV aceiași regiune este menționată ca Terra
Fagaras și în 1428 ca district românesc autonom. Era dependentă de
Țara Românească și condusă de boieri români, cetatea fiind și scaun

67
de judecată în care se aplica dreptul românesc .Situația era similară și
în Țara Almașului.
Districte românești au existat și în regiunea Hunedoara,
Ținutul Rodnei, conduse de cnezi sau juzi.
Banatul și Maramureșul se bucurau de autonomie și erau
conduse de un ban, care avea aceiași poziție cu voievodul
Transilvaniei. În sec. XIV, Banatul a fost împărțit în 8 districte conduse
de reprezentanți ai regelui.
Celelalte regiuni ale Transilvaniei, deși populația
românească era majoritară după stabilirea nobililor maghiari au fost
organizate în comitate. Comitatele erau conduse de un comite ajutat
de un vicecomite. Inițial ,comiții erau numiți de rege, ulterior, numirea lor
a fost lăsată la latitudinea voievodului. În fiecare comitat exista și un
organ colectiv adunarea nobililor locali. Comitatele erau împărțite în
subdiviziuni administrativ-teritoriale mai mici numite plase
conduse de pretori aleși de adunarea locală .
Scaunele secuiești erau unități administrativ-teritoriale
distincte cu o organizare de tip militar. Secuii din aceste teritorii apărau
granița de invaziile străine și se bucurau de privilegii. În sec. XV erau în
zona de est 7 scaune. Scaunele erau conduse de căpitani cu atribuții
militare, administrative și judecătorești. În probleme judiciare, căpitanii
erau ajutați de juzii scăunali. Începând cu 1426 comitele secuilor era
reprezentat de un jude regal, cu atribuții de control judiciar
Obștea secuilor (Universitas Siculorum) avea reședința la
Odorhei și era condusă de un comite numit de rege și ulterior de
voievodul Transilvaniei.
Scaunele săsești s-au constituit în sec. XIV ca unități
administrativ-teritoriale autonome (Universitas Saxonuum) conduse de
un jude regal ajutat de un vicejude. Localnicilor li s-a recunoscut dreptul
de a alege un jude scăunal.
Universitas Saxonuum era condusă de un comite care-l
reprezenta pe rege, dar era supus voievodului. Din sec. XV scaunele s-
au reorganizat și erau conduse de un comite ales de obștea sașilor
care se întrunea la Sibiu.
Organizarea orașelor a fost determinată de intensa
dezvoltare economică și pronunțata autonomie a acestora. Erau
conduse de un jude și un organ colegial, consiliul municipal format din

68
12 jurați. Atribuțiile orașelor erau stabilite prin acte scrise prin care lise
recunoșteau multe privilegii. Populația urbană era structurată în
următoarele diviziuni:
- patriciatul format din patroni și negustori bogați;
- păturile mijlocii formate din meșteșugari, mici negustori,;
- plebea formată din păturile sărace;
Satelor românești erau conduse de cnezi care exercitau
atribuții judiciare, fiscale și se ocupau de chemarea la oaste în caz de
invazie străină. Spre sfârșitul voievodatului, pământurile românilor au
fost acaparate de nobilimea celor trei națiuni favorizate. Satele
românești libere au mai persistat în zonele de graniță.
6.4.3. Organizarea de stat a principatului Transilvaniei în
perioada 1541-1683
În perioada 1541-1683, Transilvania a fost organizată sub
forma unui principat autonom. După cucerirea Belgradului (1521)și
victoria împotriva turcilor la Mohacs (1526) statul ungar și–a încetat
existența. Partea centrală a Ungariei (Câmpia Dunării), împreună cu
capitala Buda a fost transformată în pașalâc turcesc, iar partea de vest
a intrat sub stăpânirea lui Ferdinand fratele lui Carol Quintul.
Transilvania și-a consolidat autonomia devenind un principat
autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Întărirea autonomiei a
dus la apropierea puternică de celelalte țări românești care a culminat
cu prima unire realizată de Mihai Viteazul.
a. Viața economică și socială în această perioadă s-a
dezvoltat producția de mărfuri mai ales prin utilizarea muncii salariate
pe alodii (proprietăți funciare libere scutite de orice sarcini
financiare).Concomitent crește numărul de zile de muncă (robota) care
rămâne principala formă de impunere a țăranilor aserviți. Nobilii realizau
venituri considerabile și din amenzile care trebuiau plătite de țărani
pentru acordarea strămutării pe alte moșii și din drepturile exclusive
asupra pământurilor.
Meșteșugurile au cunoscut și ele o dezvoltare notabilă prin
extinderea centrelor tradiționale și prin colonizarea unor meșteșugari
străin.
În nord-estul Transilvaniei s-a dezvoltat mineritul și cel existent
în zona de vest s-a extins.

69
 În această perioadă s-a format capitalul comercial prin
extinderea legăturilor comerciale și apariția unor noi orașe pe harta
Europei.
a. Organele centrale ale statului
1. Principele Transilvaniei- era conducătorul statului și
exercita prerogative:
- administrative: conferea titluri de noblețe, numea funcționarii
publici;
- judecătorești – era judecător suprem în pricini penale și
civile, avea dreptul de a grația persoane condamnate, de a comuta
pedeapsa;
- militare –încheia tratate cu alte state, declara războiși închia
pacea;
- legislative –avea dreptul de a aproba și respinge hotărârile
dietei, exercita dreptul de proprietate supremă (dominum eminens);
El era ales de Dieta Transilvaniei și confirmat de sultan.
Uneori Înalta Poartă a numit direct principele fără să fi fost ales de dietă
sau chiar împotriva celui ales de adunarea nobilimii. Dieta din 1542 și
1545 au stabilit că principele ales era obligat să respecte privilegiile
nobilimii, împrejurare care demonstrează că regimul nobiliar era
puternic și protejat.
2. Dieta Transilvaniei era convocată de principe la Alba-Iulia
sau în altă localitate. Ea cuprindea 150-200 membrii, fiind formată din
reprezentanții nobilimi celor trei națiuni privilegiate, reprezentanți ai
orașelor și ai cetățenilor, comiții, și marii dregători.
Dieta Transilvaniei avea activitate permanentă , adopta legi,
în toate domeniile vieții sociale.
3. Consiliul intim își desfășura activitate pe lângă principe,
avea rol de sfătuitor al acestuia și a fost creat de regimul nobiliar pentru
a avea un control permanent asupra șefului statului. Era format din
dregători și din reprezentanți ai comitetelor și scaunelor în număr
variabil 10-12.
b. Organizarea fiscală – veniturile statului erau formate din
două categorii:
- venituri provenite din operațiunile monetare, taxe și din
exploatarea minelor și salinelor;

70
 - veniturile provinciale provenite din impozitele plătite de
fiecare gospodărie;
Principele putea dispune de aceste venituri fără nici un fel de
îngrădiri. În măsura în care creștea tributul plătit turcilor, creștea și
impozitul plătit pe gospodărie.
Țăranii aserviți aveau obligații față de feudali care s-au
accentuat continuu și în această perioadă s-au generalizat impozitul
plătit de ortodocși față de biserica catolică.
c Organizarea armatei – armata era organizată potrivit
hotărârilor și regulamentelor adoptate de Dieta Transilvaniei:
- toate categoriile sociale aveau obligația să participe la oaste;
- fiecare nobil trebuia să contribuie cu un număr de ostași
proporțional cu numărul de iobagi aflați sub stăpânire;
- orașele, secuii și sașii aveau obligații militare specifice;
- țăranii din zonele de graniță se bucurau de înlesniri în
schimbul pazei hotarelor;
- principele putea angaja mercenari;
d. Organizarea bisericii – biserica oficială a statului a rămas
biserica catolică și alături de ea au fost recunoscute religiile reformate ,
calvină șu luterană denumite toate religii recepte.
Religia ortodoxă a fost considerată schismatică . Cu toate
acestea biserica din Transilvania, în acea perioadă a cunoscut o
ierarhizare în sensul că s-au creat episcopii noi la Vad, Geoagiu, Ineu,
Silvaș și o mitropolie la Alba-Iulia. Biserica ortodoxă din Ardeal a fost
pusă sub jurisdicția mitropoliei din Târgoviște, ai în timpul lui Mihai
Viteazul , ca principe al Transilvaniei s-a înființat mitropolia Bălgradului,
Vadului, Silvașului, Făgărașului, Maramureșului și a Țării Ungurești.
e. Organizarea administrativ-teritorială a rămas în principiu
ca în timpul voievodatului. Principatul a cuprins centrul Transilvaniei și
uneori și Crișana și Maramureșul denumite Partium.
Principatul Transilvaniei a fost un stat feudal autonom, cu
dreptul de a se organiza politic și administrativ după propriile legi,
condiționat fiind de plata tributului Porții Otomane.
Ca formă de stat prezenta trăsăturile unei monarhii absolute
împletite cu elemente ale regimului nobiliar.
În plan extern s-a bucurat de o anumită independență și a
participat la războiul de 30 de ani și la pacea de la Westfalia. Politica

71
externă independentă a fost desființată de intervențiile Imperiului
otoman și ale Austriei.
Relativa independență a Transilvaniei nestânjenită de turci s-a
datorat faptului că se temeau să nu treacă de partea Austriei sau să se
unească cu celelalte țări românești.
Prima unire a tuturor românilor realizată de Mihai Viteazul a
fost expresia voinței tuturor românilor de a trăi în unitate și
independență.

6.5. Dreptul și instituțiile juridice în feudalismul dezvoltat

în țările române
6.5.1. Legea țării – instituțiile juridice, în feudalismul dezvoltat
au păstrat o bună parte din normele vechi, tradiționale. Au apărut
norme noi determinate de transformările și evoluțiile din societate. Sub
aspect terminologic a dăinuit mult timp terminologia veche cu referire la
Țară, Legea țării și Țărani.
a. Țara – desemna denumirea generalizată pentru formale
de organizare politică existențe pe teritoriul românesc în perioada
formării relațiilor feudale : Țara Vrancei, Țara Făgărașului, Țara
Maramureșului, iar după formarea voievodatelor denumirea statelor
formate se păstrează sub aceiași titulatură: Țara Românească, Țara
Moldovei etc.)
Cele mai multe documente erau redactate în limba slavonă și
se utiliza termenul echivalent în limba de redactare acela de „zemle”
(ex. Vlașka zemlea etc). În cele redactate în limba latină se utiliza
termenul de „terra” ( ex. Terra Transilvaniae etc). În documentele
redactate în limba română se folosește termenul de „țară” ( Țara
Românească etc.).
Termenul, în limba română, s-a format din latinescul „terra”
și a desemnează noțiunea de formațiune politică statală și nu
înțelesul de pământ în sens material economic, cum îl are în limba
latină sau alte limbi romanice.
b. Legea țării a desemnat, în feudalismul timpuriu, ansamblul
de norme juridice în cadrul uniunilor de obști.
Denumirea de „legea țării” s-a generalizat și în feudalismul
dezvoltat a semnificat totalitatea regulilor de drept aplicabile vieții
sociale economice a formațiunilor statale pe teritoriul celor trei

72
principate românești. Această terminologie era folosită de toate
structurile sociale și este întâlnită în documentele scrise ale
cancelariilor celor trei state românești cât și în acte private.
O altă denumire a normelor juridice, uzitată frecvent, este și
aceea de „obicei” sau „obiceiul țării” . Acești termeni sunt întâlniți în
documentele edictate de cancelariile românești și redactate în limba
română. În documentele vredactate în limba slavonă se folosețte
traducerea termenului „zacon zemli” ( obiceiul țării) sau zemski pravo
(legea țării). În actele vremii redactate în limba latină se utilizează
termenul de „lex” sau lex valachorum sau lex olachorum (legea
românească), care ulterior în limba română a devenit „lege” cu
semnificația de act scris ce conține norme juridice.
S-a mai utilizat și termenul de „legea pământului ” cu sensul
de drept cutumiar local.
În sec XVII, în terminologia românească apare o schimbare
majoră în sensul că:
- termenul „lege” semnifică normele juridice scrise;
- termenul „obicei ” semnifică normele juridice cutumiare (
nescrise , transmise și aplicate din generație în generație),
Distincția este relevată din timpul domniei lui Vasile Lupu
(1634-1653) pentru că în pravila „Cartea românească de învățătură”
face referire la legea noastră ( legea scrisă ) și legea țării (dreptul
cutumiar).
Pravilele din sec XVII ( set de legi edictate de diferiți domni)
aveau rol subsidiar în raport cu legea țării sau obiceiul țării.
c. Țăran, în evul mediu era termenul cu o conotație amplă:
vecini, susedi, săraci, rumâni, țăran istov, lăturași, siromahi, poslușnici,
mișei, vlahi, horani, moșneni, răzeși, megieși.
Unii istorici au susținut că termenul de „țăran” semnifica
persoană care deținea pământ , iar alții că ar avea înțelesul de
populația din mediul rural, diferită de cea din orașe.
În actualitate se apreciază că termenul de „țăran” folosit în
acte scrise di perioada feudalismului dezvoltat semnifică țărani
liberi sau de oameni liberi.
6.5.2. Principalele instituții juridice
I. Dreptul de proprietate –se manifestă sub forma stăpânirii
pământului și coexistă proprietatea devălmașe și personală.

73
 Proprietatea țărănească asupra pământului este specifică
obștilor și inițial a existat proprietate devălmașe, iar în feudalismul
dezvoltat s-a constat creșterea proprietății individuale, ca stăpânire
personală.
Legea țării (dreptul cutumiar) permitea înstrăinarea
pământului cu respectarea dreptului de preemțiune în favoarea
rudelor și apoi a vecinilor din cadrul obști.
Odată cu dezvoltarea și consolidarea relațiilor de producție de
tip feudal obștile sunt obști libere șu obști aservite.
1. Dreptul de proprietate în obștile libere este mixt:
- proprietate devălmașe asupra pădurii, pășunilor, apelor,
care fac parte din hotarul satului;
- proprietate individuală sau personală asupra unor terenuri
amenajate prin muncă proprie, a unor membrii din obște: casa de locuit
și curtea, câmpul arat, curăturile, prisăcile, viile, livezile cu pomi
fructiferi, grădinile cu legume, fânețele, poienile, iazurile, vadurile de
mori și morile, braniștile (păduri de rezervă, locuri împădurite de mâna
omului).
Obștea, ca și colectivitate, avea un drept de supraveghere a
hotarului și asupra terenurilor în proprietate personală pe care le
puteau relua în folosul colectivității și dădeau teren la schimb.
Dreptul de stăpânire devălmașe se exercita asupra bunurilor
naturale și permitea:
- pășunatul animalelor ( islăjire) pe izlazuri și munți, iar
după culegerea recoltelor pășunatul era permis și pe terenurile
proprietate personală;
Pășunatul era permis în Țara Românească și Moldova, iar în
Transilvania, după acapararea terenurilor de către nobilii maghiari,
aceștia nu l-au permis decât scurt timp în perioada unirii realizate de
Mihai Viteazul. Persoanele străine de obște plăteau o taxă pentru
pășunatul pe terenul acesteia (dijmă)
- dreptul asupra apelor curgătoare sau bălților presupunea
posibilitatea recoltării peștelui , îndiguiri pentru pive, mori;
- dreptul asupra pădurilor costa în posibilitatea de a folosi
lemnul pentru foc, construcții, de a cosi iarba, de a recolta fructele
pădurii, de a culege plante medicinale ori pentru a le folosi drept
coloranți etc.

74
 2. Dreptul de stăpânire personală aparținea fiecărui membru
pe anumite porțiuni de teren cu aprobarea obști și care era
amenajat prin muncă proprie și acea o anumită destinație. Terenul
amenajat avea o valoare economică crescută și constitui temeiul
stăpânirii titularului și al familiei sale. Forma cea mai obișnuită de
obținere a terenurilor individuale se realiza pin desțelenire și defrișare.
Cea mai veche desprindere de devălmășie a fost vatra
casei și curtea care erau îngrădite pentru a le delimita.
Câmpul( țarina, delnița, ocină, baștină, moșie, dedină) era
pământul de arătură care necesita muncă personală și specializată și
era precis delimitat în cadrul terenului devălmaș. Inițial se atribuia prin
tragere la sorți, ulterior prin voința conducerii obști. Terenurile se
cultivau în același timp și unele porțiuni erau lăsate necultivate pentru
refacere sau culturile bienale sau treienale. De menționat că în
feudalismul dezvoltat folosința câmpurilor a devenit ereditară.
Măsurarea pământului se făcea prin unități tradiționale: funia, prăjina,
pasul răzorul etc. cei care desțeleneau sau defrișau terenuri noi le
îngrădeau și deveneau proprietate personală, mai ales în păduri,
formau „curături”.
Moșiile țăranilor liberi nu puteau fi lucrate de străini și dacă
totuși se permitea în mod excepțional, cei care le cultivau plăteau
zeciuială.
Poienile și fânețele erau formațiuni naturale și se întemeiau
culturi întreținute pentru hrana animalelor, care erau periodic cosite.
Unele dintre lele au purtat denumiri în funcție de cel care le exploata.
Acestea erau transmise din generație în generație și cositul se făcea de
către membrii comunității. Prin excepție, dacă un străin de obținea
dreptul de exploatare a unei poieni sau fânețe plătea zeciuială din fânul
obținut.
Prisaca ( stupina)era reglementată de norme cutumiare (legea
țării sau obiceiul prisăcilor)în sensul că terenul era atribuit fie prin
donație domnească , fie prin donație a obști. Terenul aflat de regulă
într-o zonă meliferă și mai ales în păduri în zone ferite de vânt și era
totdeauna îngrădit. Proprietarul prisăcii cultiva pomi meliferi și alți pomi,
iar fructele îi reveneau lui și amenaja terenul. El putea primi în grijă și
stupii altor persoane. Prisaca se înființa prin aruncarea unei arme de la

75
est la vest și de la nord la sud și se îngrădea perimetrul în funcție de
locul ude se oprise arma.
Viile reprezentau o cultură care necesita muncă specializată.
Se realizau pe terenuri defrișate și pe un teren se putea cultiva vie ce
aparținea altei persoane decât proprietarul. Viile erau îngrădite semn că
ele reprezentau proprietate personală.
Proprietarii viilor datorau domnului „vinăriciul domnesc” , a
zecea parte din producția de vin, reprezentând impozit în natură. Cei
care sădeau vii pe terenurile nobililor datorau „vinăriciul boieresc” .
Livezile cu pomi și grădinile de zarzavat erau amenajate
prin muncă proprie și presupuneau muncă specializată de sădire și
îngrijire a plantațiilor. Cei care închiriau terenuri pentru înființarea unor
livezi sau grădini de zarzavat datorau zeciuiala din roadele datorate.
Livezile și grădinile erau îngrădite, iar pomii sădiți se puteau vinde și
separat , putând face obiectul unui partaj.
Legea țării interzicea tăierea pomilor ori distrugerea lor.
Braniștea era o porțiune de pădure scoasă de sub stăpânirea
devălmașe cu aprobarea obști sau a domnului țării dacă făcea parte din
pădurile ce se întindeau pe mai multe regiuni ( codrii merei) și era
trecută în stăpânire personală. Uneori sătenii își înființau păduri proprii
care se numeau dumbravă sau rediu.
Legea țării cuprindea un set de norme care reglementau
regimul juridic al braniștilor care se numea ca atare „legea braniștei”.
Apele se aflau sub o stăpânire atipică , respectiv sub
stăpânirea personală a vadului de moară și a morii de apă. În legea
țării exista un ansamblu de norme referitoare la „obiceiul morii”.
Pentru înființarea unei mori se aplica procedeul simbolic al
aruncării armei. Dacă satul nu avea apă curgătoare își săpa diferite
aducțiuni.
Apele curgătoare mari, și lacuri sau bălțile mari făceau
parte din patrimoniul țării și vadul trebuia acordat de domnul țării.
Titlul juridic al vadului emis de domn se numea „cartea domnească„ și
vadul morii trecea în folosința personală. Vecinătatea trenului cu o apă
mare însemna că apa este hotarul terenului și nu aparține proprietății
devălmașe, iar dreptul de utilizare la ape se acorda de domnul țării.
Vadul putea fi închiriat unui terț pentru exploatarea morii, iar
proprietarul nu plătea oem ( parte din făina obținută prin măcinare pe

76
care o dădeau toți cei care) sau beneficia de măcinarea fără rând.
Legea țării proteja dreptul de vad cu condiția sa nu devieze cursul apei.
Încălcarea dreptului de vad și ocupare morii erau interzise. Dreptul de
vad era imprescriptibil, chiar dacă titularul numai folosea moara.
2. Dreptul de proprietate în obștile aservite asupra hotarului
aparținea stăpânului feudal. Obștea aservită era organizată ca o
comunitate de muncă. Procesul de aservire a durat câteva secole și a
costat în aservirea treptată a obștilor libere. Țăranul aservit avea:
- dreptul de proprietatea supra casei de locuit;
- dreptul de a lucra delnița sau câmpul pe care-l avusese
înainte de aservire;
- stăpânea bunurile create de el: curături, prisăci, vii, iazuri,
vad de moară, braniștea, inventarul agricol, animale mari și mici;
- putea face curături și prisăci pe terenul nobilului;
Țăranul aservit dădea zeciuială din toate produsele pa care le
obținea.
3. Proprietatea nobiliară avea ca obiect:
- moșiile boierești;
- moșiile bisericești ;
- moșiile domnești.
Proprietatea nobiliar s-a format prin:
- prin acapararea proprietăților țărănești;
- prin exploatarea muncii țăranilor aserviți;
Spre deosebire de proprietatea țărănească formată prin
moduri originale baze pe muncă proprie și doar în subsidiar prin moduri
derivate (cumpărare, donație, schimb, moștenire testament,
uzucapiune), proprietatea nobiliară s-a format prin moduri mai puțin
originale și atunci folosindu-se de munca țăranilor și mai mult prin
moduri derivate.
a. Proprietatea boierească provenea din :
- moștenire care era întărită de domn și putea fi înstrăinată
(vândută , donată, schimbată) cu respectarea dreptului de preemțiune
al rudelor;
- donație domnească pentru servicii militare și îndeplinirea
unor funcții în aparatul de stat;

77
 De menționat că proprietatea boierească provenită din donație
domnească era revocabilă de către domn prin procedura denumită
„preadalica”.
Domnul încuviința înstrăinarea proprietății donative și
beneficiarul mulțumea domnului prin „darea calului” sau a„ cupei ”, iar
domnul renunța la „preadalică”. Treptat și proprietatea donativă s-a
transformat în proprietate ereditară.
Domnul mai dăruia boierilor braniști și vaduri de mori din
dominium eminens. Dania domnească se numea în hrisovul domnesc
(actul de donație) din Țara Românească „ohabă”, iar în Moldova „uric”.
În cazul uni act de trădare din partea boierilor , proprietățile lor
erau confiscate și atribuite altor boieri credincioși domnului.
Prin multiple acte samavolnice , uzând de atribuțiile lor, boierii
au reușit să acapareze pământurile țăranilor și și-au constituit latifundii
(domenii funciare) întinse.
Prin moduri originale au dobândit proprietăți funciare prin
înființarea unor sate, curături, vii, poieni mori folosindu-se de munca
țăranilor aserviți.
b. Proprietățile bisericești s-au constituit în mari domenii
după întemeierea statelor românești în principal prin danii ale
credincioșilor: domni, boieri, orășeni, prelați, țărani etc. făcute în scopuri
pioase, pentru a fi trecuți în pomelnice și pentru rugăciuni când treceau
în neființă.
Mânăstirile au primit în stăpânire terenuri, sate, braniști, vaduri
de apă și erau scutite de impozite pentru bunurile deținute. De
asemenea au înființat prin eforturi proprii curături, vii, grădini, mori.
Drepturile asupra bunurilor deținute nu puteau fi înstrăinate,
fiind destinate unor cauze caritabile și ctitorii le0ar fi putut cere
restituirea lor.
Domnii făceau mânăstirilor și alte daruri numite „obroace”:
bani, miere, ceară, vin, sare, parte din birul unor sate.
Mânăstirile beneficiau de drepturi de judecată în satele din
domeniul lor și de încasarea amenzilor și a altor venituri. Practica
închinării mânăstirilor românești către lavrele din Muntele Athos din
Grecia, a făcut ca multe din veniturile lor să fie donate pentru acte
pioase.

78
 c. Proprietatea domnului era formată din bunurile personale
în calitate de membru ai clasei feudale. În timpul domniei el făcea și late
achiziții și îmbunătățiri realizate pe cheltuiala sa . Din bunurile
personale, domnul putea face danii către mânăstiri sau biserici. Sub
denumirea de „cămara domnească” anumite venituri , pe timpul
domniei, se cuveneau domnului, separat de cele din visteria țării.
Domnul administra și proprietatea domnească care aparținea
țării.
În virtutea dreptului de dominium eminens Legea Țării din
statele feudale românești recunoștea domnului un drept de
stăpânire superioară asupra întregului teritoriu la țării. Domnul
avea stăpânire asupra :
- pădurile mari (codirii merei) care depășeau formele
organizate de stăpânire a satelor , orașelor, județelor ;
- apelor mari cu albii și cursuri mari;
- terenurilor pustii care nu erau în stăpânirea satelor, orașelor;
Pustiile erau considerate terenurile care nu s-au aflat în
stăpânirea nimănui sau cele care au aparținut unui stăpân, dar prin
dispariția lui au fost abandonate, părăsite.
În terenurile pustii, Domnul făcea danii în sensul că le
permitea unor țărani liberi să înființeze prisăci, fânețe, poieni, vii,
braniști. Uneori chiar domnul înființa astfel de așezări, apoi le dădea în
exploatare unor țărani sau le dona mânăstirilor.
Amenajările din pustie s-au dezvoltat și au constituit așezări
rurale, seliște care au devenit ulterior sate și au fost „întărite de domn” ,
în sensul că s-a recunoscut dreptul de folosință și stăpânire al țăranilor
care munceau șu trăiau acolo.
Din categoria pustiilor mai făceau parte și satele care
fuseseră abandonate din cauza năvălirilor tătarilor, birurilor foarte
mari, a sărăciei, a birurilor sau silniciei boierilor.
Pustiile abandonate, domnul le putea dărui și unor boieri sau
mânăstirilor.
Apele mari, lacurile și bălțile mari erau sub dominium eminens
aveau un regim juridic special, în sensul că erau în folosință comună
pentru pescuit, adăpat și navigație. Domnului, prin Legea Țării i se
recunoștea dreptul de supraveghere liberă a apelor, lacurilor , bălților.
Legea Țării interzice construcțiile pe malul apelor, dar domnul, cu

79
respectarea anumitor condiții putea autoriza prin „cărți domnești”
anumite constricții. Construcția podurilor peste ape era un drept al
domnului și la trecerea pe pod se percepeau taxe. Pentru întreținerea
podurilor, țăranii care se ocupau de această activitate erau scutiți de
plata unor impozite. Cu titlu de excepție , domnul permitea unor sate
sau boieri să construiască poduri fixe sau mobile.
Fântânile construite mai ales de țărani în pustie, unde ulterior
se formau sate, erau de folosință comună.
Legea Țării conținea norme și cu privire la vadurile de moară
sub denumirea de „Obiceiul Morilor”. Hrisovul care recunoștea dreptul
de a construi o moară era emis de domn pentru cel care amenaja pe
cursul apei o moară și conferea dreptul de stăpânire asupra acesteia.
Cei care amenajau moara trebuiau să respecte anumite condiții și
domnul prin anumiți dregători controla respectarea regulilor.
Nerespectarea condițiilor și a regulilor antrena desființarea morii și
aplicarea unor sancțiuni.
Terenurile confiscate care proveneau in trădarea domnului de
către anumiți boieri intrau sub stăpânirea domnului și în virtutea
dreptului de dominum eminens dispunea de el prin danii către boierii
care manifestaseră credință față de domn. Se puteau face damii și unor
mânăstiri.
Donatarii unor astfel de bunuri, socoteau bunurile primite o
îmbogățire și încercau să încheie anumite acte cu foștii proprietari
pentru a avea cumva consimțământul acestora și pentru a evita în viitor
eventuale cereri de revendicare din partea lor, în timpul domniilor
ulterioare.
Bunurile rămase vacante, cele provenind din patrimoniul unor
persoane decedate fără moștenitori, intrau și ele în stăpânirea domnului
care putea dispune de ele.
II. Persoanele
Persoana fizică și juridică erau un subiect de drepturi și
obligații. Persoana avea capacitate juridică de la începutul existenței
sale și o capacitate de exercițiu, în sensul că-și poate exercita drepturile
și asuma obligații. Elementele de identificare ale persoanei sunt numele
și domiciliu.

80
 În feudalism, omul se mai definea și prin stare, respectiv
aparținea unei categorii sociale căruia îi corespundea un regim statutar
care-i influența capacitatea.
Boierii aveau capacitate deplină în privința drepturilor și
obligațiilor publice. În feudalismul timpuriu nu existau deosebiri
marcante între nobilii forte bogați și cei mai puțin bogați. Ulterior, în
feudalismul dezvoltat apar diferențieri statutare între ei în funcție de
avere. În Transilvania , nobilii români erau recunoscuți ca titulari de
drepturi publice în măsura în care acceptau să fie maghiarizați și
renunțau la ortodoxie.
Toți nobilii se bucurau de privilegiul boieresc.
Mai târziu, ca urmare a stratificării clasei nobiliare au loc
schimbări în privința drepturilor publice care se recunoșteau doar
boierilor mari, celor de curte sau dregătorilor. Boierii mici și cei fără
slujbe nu aveau anumite drepturi.
Clerul avea o situație privilegiată și atribuții de drept public,
făce parte din sfatul domnesc, în adunarea stărilor, avea anumite
competențe de judecată în unele procese civile, penale și canonice.
În Transilvania, prin anumite reglementări, clerul ortodox a
suferit o restrângere a drepturilor sale, religia ortodoxă fiind o religie
tolerată. O ușoară îmbunătățire a rezultat după unirea bisericilor
românilor cu Roma.
Orășenii aveau dreptul de a participa la administrarea
orașelor sau târgurilor, de a dispune de bunurile lor și de –și rezolva
litigiile private. Unii dintre orășeni erau ridicați de domn la rangul de
dregător domnesc.
Țăranii liberi aveau drept de administrare a satelor și dreptul
de dispoziție asupra bunurilor ce le aparțineau. Unii domni au ridicat la
rangul de dregători pe unii dintre țărani liberi.
Țăranii aserviți puteau dispune de bunurile personale și erau
lipsiți în totalitate de drepturile politice. Își puteau răscumpăra starea de
oameni liberi prin iertarea de rumânie. Unii istorici (C. Giurăscu) au
susținut că exista un drept rumânesc aplicabil țăranilor aserviți deosebit
de Legea Țării. Alți autori a arătat că, în realitate, termenul de rumân
desemna etnia și starea de dependență a țăranilor aserviți și nu reguli
speciale pentru ei.

81
 Robii (țigani și tătari) aveau reguli precise în Legea Țării
cunoscute sub denumirea de drept al robilor sau drept țigănesc. Ei erau
lipsiți de libertate , puteau fi donași, vânduți, dar nu uciși. Robi aveau în
stăpânire bunurile lor personale care erau obiectul muncii lor. Unii țigani
liberi se vindeau ei înșiși și deveneau robi. Dacă erau luați prizonieri în
țară străină și stăpânul îi libera de robie, revenind în țară aveau statul
de oameni liberi.
Străinii aveau și ei un statut bine definit. Puteau să-și vândă
în târguri mărfurile proprii, să se organizeze în comunități, să aibă
biserica lor. Se puteau naturaliza prin căsătorie cu o româncă sau prin
numirea într-o funcție publică.
III. Rudenia
Rudenia reprezenta:
- o relație între persoanele care aveau o origine comună
bazată pe rudenia de sânge (biologică, naturală );
- pe baza anumitor principii religioase : rudenia prin alianță
care se naște între un soț cu rudele celuilalt soț (cuscria);
- cea rezultată în urma botezului sau cununiei (rudenia
spirituală);
- rudenia derivată rezultată din înfiere și înfrățire;
Rudenia de sânge are rădăcini profunde din vremea daco-
romanilor și bazată pe cele două mari taine religioase :căsătoria și
botezul se socotește de la autorul comun pe linie directă și pe linie
colaterală , fiecare cu grade sau trepte.
Rudele aveau drepturi și obligații reciproce de întreținere ,
vocație succesorală, ajutorare etc. Rudenia a impus impedimente la
căsătorie , rudele de sânge nu se puteau căsătorii între ele pentru a
evita degenerările fizice și psihice.
Biserica a impus reguli pentru familie, era prohibit incestul și
căsătoriile între rude apropiate.
Doctrina creștină a impus rudenia spirituală între nași și fini
rezultată din căsătorie și botez puternice și a impus reguli morale și
impedimente.
În ce privește copiii erau:
- legitimi, rezultați din căsătorie;
- naturali rezultați din afara căsătoriei;
- adoptați ( copii de suflet) rezultați dinrudenia civilă;

82
 - vitregi – copiii celuilalt soț dinainte de căsătorie;
- înfrățiți –cei care se „legau” să se considere frați;
III. Căsătoria
Potrivit Legii Țării, forma de încheiere a căsătoriei era
„beneficiunea religioasă” , respectiv căsătoria era încheiată prin
ceremonialul religios dintre tineri sau soți, fără să se încheie un act
scris. Tinerii cereau permisiunea părinților pentru a se căsători,
respectiv se parcurgea procedura învoieli între familiile celor doi și
se constituia zestrea.
Căsătoria crea o relația maritală între soți cu drepturi și
obligații reciproce.
Tinerii trebuiau să-și exprime liber consimțământul la căsătorie
și trebuiau să se cunoască și sa-și manifeste liber acordul.
Logodna reprezenta o legătura între viitorii soți care le
permitea să se cunoască. În dreptul cutumiar vechi nu se cunoștea
instituția logodnei.
Zestrea era o tradiție foarte veche geto-dacă și era un drept al
ambilor tineri și reprezenta echivalentul muncii tânărului în familia de
origine. Ea se anunța public prin strigare la sărbătorirea căsătoriei, la fel
și darurile oferite de rude sau participanți la nuntă se strigau public și
constituiau baza întemeierii gospodăriei tinerilor.
Foile de zestre au apărut în sec. XVII și se constituiau pentru
soție și ajungea să fie o afacere pentru viitorii soți. De aceea, familia
soției recurgea la diferite mijloace de protecție a integrității fetelor
concretizate ulterior în regimul dotal modern.
Impediment la căsătorie era starea de robie a unuia dintre
soți, respectiv și soțul liber devenea rob la fel și copiii rezultați din
căsătorie.
IV. Succesiunea
Transmiterea bunului defunctului se numea moștenire și se
făcea pe cale legală și testamentare.
Moștenirea legală chema la dobândirea patrimoniului
defunctului de către copiii lui, cei legiuiți și adoptați, fără nici un fel
de discriminare. Copiii naturali aveau vocație succesorală numai față
de mama lor. Era permisă reprezentarea succesibililor , în sensul că
în cazul copilului predecedat , el venea la succesiune prin copiii lui.

83
 Copilul vitreg venea la moștenire, dar numai în privința
bunurilor părintelui său.
În Țara Românească se observă o influență a privilegiatului
masculinității păstrat în Statutele Țării Făgarașului, în sensul că fiicele
erau îndepărtate de la moștenirea funciară, de fratele lor primul născut.
În Comunitățile rural , țăranii nu au respectat această regulă și
nu au îndepărtat fiicele de la moștenirea funciară.
Legea Țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept la
moștenire și venea în concurs cu descendenții defunctului.
Datoriile moștenirii (pasivul succesoral ) trecea asupra
moștenitorilor.
Moștenirea testamentară se deschidea pe baza testamentului
oral sau scris(diata). Testamentul oral denumit cu limbă de moarte cât
și cel scris se făcea în prezența martorilor.
Părinții puteau dezmoștenii pe copiii răufăcători sau lipsiți de
respect.
Legea Țării permitea substituția fideicomisară prin care se
impunea prin testamentul scris să păstreze bunurile moștenite pentru a
fi transmise unei alte persoane unei alte persoane indicate de testator.
V. Obligațiuni și contracte
Legea Țării stabilea că sursa obligațiilor în contracte și delicte
cu tendința angajării răspunderii personale.
Totuși, în cadrul obștilor erau cunoscute și forme de
răspundere colective.
a. Formele răspunderii colective au existat în materie
fiscală și de comerț internațional.
1. Sistemul cislei potrivit căruia satul era impus la plata unei
sume globale pentru fiecare sat, repartizată pe fiecare gospodărie în
raport cu puterea economică. Dările (impozitele) erau strânse de
persoane autorizate numite „răbojari” în baza recesămintelor care se
făceau trienal. Creșterea continuă a impozitelor a dus la imposibilitatea
plății lor de către de familiile sărace. Țăranii fugeau, iar cei rămași
trebuiau să suporte și partea a cestora.
2. Obștile sătești aveau atribuții jurisdicționale și puteau
sancționa pe cei care săvârșeau fapte penale, respectiv aveau obligația
de a depista și preda în vederea pedepsirii acelor care au comis fapte
grave. Vinovatul răspundea pentru fapta comisă cu faptele sale cu

84
bunurile personale .Urmărirea faptelor grave se făcea de „gonitorii
de urmă” care aplicau amenzi grele „dușegubine” .constând în
predarea unui mare număr de vite. Satul întreg plătea dușegubina în
cazul în care nu-l preda pe vinovat. „Dușegubinarii” erau abuzivi,
aplicau pedepse mari, stabileau dușegubine nedrepte, chiar înscenau
diferite fapte grave la hotarul dintre două sate pentru a obține o
dușegubină de la ambele sate.
3. Despăgubirea pentru altul era o modalitate de răspundere
colectivă în plan internațional extinse la categorii sociale mai extinse
decât cele rurale. De ex. Alexandru cel Bun i-a stabilit uneia dintre
soțiile sale un venit de 1200 galbeni și a încuviințat ca în caz de neplată
, banii să-i fie plătiți „de la negustorii noștri și de la pământeni” adică de
la moldovenii în trecere spre Polonia.
Negustorii care plăteau în țară străină datorii primeau
înscrisuri doveditoare a sumelor plătite și la revenirea în țară le
recuperau de la cei care le datoraseră. Un procedeu similar era și în
privința creanțelor românilor în străinătate și datoriile clerului.
Dreptul modern a înlocuit aceste plăți cu exequaturul civil,
când hotărâri judecătorești erau executate în țări străine.
b. Formele răspunderii personale, civile
Contractul civil, ca act juridic bilateral antrena răspunderea
personală pentru neexecutarea obligațiilor asumate.
1. Contractul de vânzare-cumpărare era foarte cunoscut ca
act translativ de proprietate. Elementele contractului erau:
- consimțământul care trebuia să fie liber, nesilit, neviciat
și irevocabil; lipsa consimțământului, vicierea și obținerea samavolnică
sancționa actul cu nulitate; prezența martorilor la darea
consimțământului excludea dolul sau eroare;
- obiectul vânzării trebuia să fie un bun „în comerț” (care nu
era scos din circuitul civil, se putea vinde); în feudalism cel mai importat
bun era pământul; puteau fi vândute terenul funciar în proprietate
personală sau bunurile rezultat al muncii țăranului,
- prețul era menționat în bani – monede circulatorii în țările
române și putea fi plătit integral la încheierea actului sau parțial cu
stabilirea ratelor și a scadenței.
- rezilierea vânzări putea fi prevăzută în contract sub forma
unui pact comisoriu. Restituirea prețului avea loc în caz de evcțiune și

85
actul putea să prevadă și garanții personale (chezași) care se angajau
să plătească atunci când cumpărătorul nu va plăti.
- forma contractului era scrisă sau verbală totdeauna în
prezența martorilor.
Actul încheiat între particulari cuprindea:
-numele și prezența părților, martorilor și adălmășarilor;
- plata integrală a prețului;
- garanțiile reale (zălog);
- predarea actului către cumpărător;
- invocarea de către protimitari că nu vor ataca actul;
Actul se mai numea și zapis , act scris prin care se dovedea
existența tranzacției, având forță probantă.
Actul înscris în fața autorităților de stat: domn, sfatul
domnesc, foruri administrative sau ecleziastice, cuprindea în plus titlul
domnului, componența sfatului domnesc, certificări de autenticitate a
conținutului, mențiuni cu privire la darea calului și la predalică în cazul
proprietății condiționate.
Hrisovul domnesc putea fi obținut și ulterior prin prezentarea
zapisului.
Actele scrie care s-au pierdut sau distrus puteau fi
reconstituite de către sfatul domnesc sau domn pe baza mărturiilor
martorilor și jurătorilor ( persoane care sub jurământ redau aspecte
legate de actul care se reconstituia)
2. Contractul de donație, contract real care prezenta aceleași
trăsături ca și contractul de vânzare cumpărare cu privire la
consimțământ și obiect.
Donația domnească viza:
- răsplătirea unor persoane credincioase domnului;
-ajutorarea unor mânăstiri;
Donația comună se făcea în considerarea angajamentului
donatarului că- va fi recunoscător donatorului;
Donația în evul mediu putea fi și umană când țăranul liber se
încredința cu trup și suflet unui boier, sau robii puteau fi donați altuia.
Dania pentru biserică urmărea scopuri caritabile sau pioase.
Mânăstirea donatară nu avea drept să înstrăineze donația pentru că ar
fi intervenit revocarea ei.

86
 3. Contractul de schimb avea ca obiect aceleași bunuri: sate,
părți de sate, terenuri, construcții și culturi speciale.. Schimbul se făcea
prin zapis, dar când avea ca obiect sate, zapisele trebuiau întărite de
domn și sfatul domnesc.
4. Contractul de împrumut se încheia între creditor care
preda o sumă de bani debitorului , cu obligația acestuia din urmă de a o
restitui la un anumit termen numit soroc sau vadea, cel mai de la o zi de
sărbătoare religioasă sau perioade de timp calculate în săptămâni, luni
etc. De cele mai multe ori împrumuturile erau făcute pentru a plăti
diferite biruri sau amenzi grele. Împrumuturile erau purtătoare de
dobânzi care purtau numele de „baș” care puteau fi de 20%. Neplata la
termen antrena executarea silită a averii datornicului.
5. Contractul de comodat era un contract real, unilateral,
care genera obligația celui care împrumuta un bun pentru folosință să-l
restituie la termen.
6. Zălogul era un mijloc legal de garantare a obligațiilor
contractuale. El consta în bunuri mobile și imobile (terenuri), iobagi cu
delnițele lor. Executarea în termen a obligațiilor atrăgea restituirea
zălogului.
Când zălogul era cu termen se prevedea că în cazul
nerespectării termenului, creditorul era în drept să vândă bunurile
zălogite sau să le cumpere chiar el și să-i remită debitorului diferența
dintre creanța sa și prețul bunului.
În cazul zălogului fără termen, creditorul deținea bunul zălogit
până la stingerea completă a datoriei.
V. Dreptul penal
Legea Țării avea și reglementări de natură penală. Practicile
arhaice cum ar fi legea talionului au fost înlocuite cu norme noi. Pentru
limitare legii talionului se aplică amendă denumită „zavescă”.
Sunt întâlnite frecvent situații când rudele nevinovate răspund
pentru faptele rudelor vinovate.
Inechitățile sociale sunt marcante, persoanele sărace erau
aspru pedepsite, însă nobilii erau favorizați și erau sancționați cu
pedepse blânde.
Infracțiuni contra autorității
1. Cea mai gravă faptă era trădarea domnului ( hiclenia),
comisă de boierii care-și călcau jurământul de credință față de suveran:

87
fie se ridicau împotriva lui sprijinind o altă persoană să preia domnia, își
însușeau bani din visteria statului, a bisericii sau cei destinați
haraciului. Pedeapsa aplicabilă era moartea și confiscarea averii.
2. Faptă gravă era și osluhul sau încălcarea poruncilor
domnești sancționată cu moartea sau hatalm , o amendă în vite și
confiscarea ocinei (gospodăriei casnice).
Țăranii aserviți care nu-și executau integral zilele de muncă
față de nobil erau pedepsiți pentru osluhul cu amendă în vite și bătaie.
Infracțiuni contra persoanei
Omuciderea se pedepsea cu moartea. În cazul în care nu era
găsit ucigașul, proprietarul locului unde se petrecuse crima plătea sau
satul întreg dușegubină. Uneori vinovați își răscumpărau vina prin bani
și ocine.
Vătămările grave se numeau răniri și se sancționau cu gloabe
(amenzi), la fel și lovirile. Dacă lovirea/vătămarea avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa era moartea sau închisoarea și pierderea
ocinei.
Sudalma cuprindea insultele aduse demnității persoanele.
Răpirea de fete se pedepsea cu moartea sau dușegubine.
Infracțiuni contra proprietății
Furtul era prevăzut ca fapta de luare a unui bun al unei
persoane pe ascuns. În aceiași manieră era prevăzut și în Statutele
Țării Făgărașului (1508). Sancțiunea aplicabilă era pedeapsa cu
moartea. Furtul săvârșit cu violență, în bandă, cu armă, sau prin
pătrunderea forțată în locuință, tâlhăria ,pedeapsa care se aplica era
spânzurătoarea. Pentru furturile simple pedeapsa era dușegubina și
despăgubirea victimei dacă nu se găsea vinovatul, care era în sarcina
satului.
Hotărnicia falsă (încălcarea delimitarea liniei de hotar și
ocuparea abuzivă a terenului) era asimilată furtului și era sancționată cu
gloabă și pradă ( revenirea la vechiul hotar).
Incendierea și distrugerile erau fapte contra avutului antrenau
despăgubiri pentru victimei și pedepse penale.
Mai erau sancționate și erezia precum și ierosilia (furtul de
obiecte bisericești) și alte fapte împotriva moralei.

88
 Legea Țării permitea compoziția (răscumpărarea pedepsei în
bani) pentru foarte multe fapte. Chiar și pedeapsa capitală putea fi
răscumpărată.
Pedepsele erau :
- corporale: bătaia, tăierea capului, spânzurătoarea;
- închisoarea cu executarea la : ocnă, temniță sau pușcărie;
- bănești: gloaba, dușegubina, prada, zaveasca.
Pentru trădare se aplica pedeapsa cu moartea prin lovirea cu
buzduganul de către domn, spânzurătoare și tăierea capului;
Puteau aplica pedeapsa cu moartea marele vornic, marele
ban, mânăstirile investite cu judecarea în satele lor.
Intervenția statului în sancționarea faptelor penale a determint
apariția unui aparat de slujitori care erau abilitați să urmărească și să
pedepsească infractorii și să asigure executarea pedepselor.
Au existat și pedepse „infamate”, respectiv infractorul era
supus oprobiului public prin tăierea bărbii, purtarea tăbliței, executarea
pedepsei bătăii în public etc.
În Țara Românească și Moldova, Legea Țării nu cunoștea
pedeapsa torturii, dar în Transilvania, nobilii erau autorizați să ridice
spânzurători și să aplice casne (torturi).
VI. Procedura de judecată
Judecata cunoștea multe formule tradiționale determinate
realitățile feudale românești.
- în sate au fot păstrate instanțele formate din oamenii buni
și bătrâni;
- în orașe și târguri: șoltuzii cu cei 12 pârgari peste care s-
au suprapus organele de stat, dregătorii: vornici, pârcălabi, bani din
conducerea județelor și ținuturilor; marele ban și marele vornic aveau
competență în părțile de țară aflate sub cârmuirea lor; competența
presupunea soluționarea litigiilor civile și penale;
- dregători cu competențe specializate: boieri și
reprezentanți ai mânăstirilor care erau desemnați de domn să judece
anumite litigii date în competența lui; prin acte domnești se acorda o
delegare de atribuții judecătorești;
Părțile litigante puteau, de comun acord să-și aleagă mai
mulți boieri judecători care să soluționeze un anumit litigiu.

89
 Jurisdicția cunoștea un singur grad, nefiind prevăzute căi
de atac, dar părțile nemulțumite puteau solicita redeschiderea
procesului la aceiași instanță sau în la sfatul domnesc ori domnul țării.
Din acest punct de vedere hotărârile judecătorești nu se bucurau de
autoritatea de lucru judecat. Pentru a-i descuraja pe nemulțumiți se
stabileau amenzi mari în sarcina celor care atacau o hotărâre
judecătorească. Unele părți plăteau o taxă numită „ferâia” ce către
partea care a câștigat procesul. Taxa se plătea visteriei statului și se
recupera de la cel care câștiga procesul.
Procesele se judecau „după lege și dreptate” în sensul că se
respecta legea țării și morala comunității.
Un respect deosebit se acorda persoanelor care administrau
justiția.
Probele erau:
- scrise hrisoavele, diresele ( actele reconstituite), cărțile
domnești și hrisoavele private;
- orale: mărturia simplă, jurătorii și mărturia cu brazda;
Jurătorii erau persoane din aceiași categorie socială cu
partea din proces, pentru care jurau. Ulterior puteau fi jurători numai
boierii. Ei erau desemnați de domn în număr cu soț, apoi erau trași
la sorți. Jurătorii depuneau un jurământ sacru în biserică în sensul că
vor proceda cu dreptate. În procesele penale ei jurau cu privire la
reputația uneia dintre părțile din proces, iar în cele civile, cercetau
cauza și spuneau care dintre părți are dreptate. Hotărârea se pronunța
în raport cu jurământul lor. Valoarea probantă a jurământului juraților
era mai puternică decât actele scrise.
Jurătorii cu brazda reprezenta expresia unei străvechi forme
de jurământ. Fragmente din pământul care trebuia grănițuit se pune pe
capul celui care trebuia să stabilească linia de hotar. Avea mai mult o
valoare simbolică. Biserica a încercat să schimbe acest ritual , cel care
trebuia să meargă pe linia de hotar i se punea pe cap o carte de
blestem.
Adălmășarii, și copiii călugăriți ai unor țărani, în materie
contractuală , erau păruiți la stabilirea hotarelor pentru alle ține minte
pentru viitor.

90
 Pentru a asigura prezența la judecată părțile erau date în grija
unor chezaș care să-i aducă la judecată la termenul stabilit, iar dacă
lipsea era sancționat chezașul.

6.6. Dreptul scris până la instaurarea regimului turco-

fanariot
Legea Țării a fost principalul izvor de drept în feudalismul
dezvoltat în țările române, dar concomitent s-a aplicat și dreptul scris,
pravilele bisericești sau laice ori codificări ale unor obiceiuri juridice.
Dreptul scris a început să se aplice în sec. XV când domnii ,
cu ajutorul bisericii și în ideea promovării unei politici centralizatoare au
introdus legislația scrisă cu caracter generalizator pe întregul cuprins al
țării în toate domeniile vieții sociale și economice.
Pravilele adoptate au avut izvoare comune.
6.6.1.Evoluția dreptului scris până în sec. XVII în Țara
Românească și Moldova
a. Apariția primelor pravile
Domnii, în scopul consolidării statului feudal și al puterii
centralizate, doreau aplicarea unitară a unor norme juridice la întreg
cuprinsul țării și eliminarea unor tradiții locate reflectate în dreptul
cutumiar. Cu ajutorul bisericii, au fost elaborate pravilele bisericești,
care aveau caracter oficial și au fost întocmite de mitropolitul țării la
ordinul domnului și pe cheltuiala acestuia din urmă.
Pravilele conțineau dispoziții obligatorii impuse laicilor cât și
clerului în domeniul religios propriu zis dar și în domeniul laic.
Biserica ortodoxă din țările române era sub autoritatea
spirituală a patriarhului Bizanțului (Constantinopolului). Pravilele
bisericești se întocmeau după canoanele bizantine și această regulă
consacrată a fost respectată și de domnii și mitropoliții români. Pentru
că limba cancelariilor domnești și a cultului religios a fost limba slavona,
primele pravile au fost redactate în limba slavonă. Începând cu sec. XVI
pravilele pentru că urmau să fie aplicabile vieții și persoanelor din
spațiul carpato-danubiano-pontic , pravilele bisericești au fost redactate
în limba română.
Până în sec. XVII pravilele erau manuscrise multiplicate,
începând din acest secol au apărut pravile tipărite.
Pravilele scrise în limba slavonă

91
 Cele mai vechi izvoare de drept canonic s-au păstrat în:
- Pravila de la Târgoviște din 1452 de către grămăticul
Dragomir din porunca domnului Vladislav;
- Pravila de la Mânăstirea Neamț 1474
- Pravila de la Putna din 1581;
- Pravila de la Mânăstirea Bistrița (Moldova) din 1618;
- pravila de la Galați de la începutul sec. XVII;
- Pravila de la Mânăstirea Bistrița (Oltenia)din 1636;
Particularitatea acestor scrieri o constituie faptul că au folosit
izvoare bizantine. Pravila de la Târgoviște, Pravila de la Galați, Pravila
de la Mânăstirea Neamț, Pravila de la Mânăstirea Bistrița au conținut
asemănător fiind inspirate din „Sintagma Alfabetică” scrisă în 1335 la
Salonic în Grecia a lui Matei Vlastares (călugăr ortodox , a sintetizat
reguli ale dreptului canonic bizantin).
b. Pravile scrise în limba română datează din sec. XVI și ele
au folosit manuscrise mai vechi:
- Pravila Sfinților Apostoli tipărită de diaconul Coresi la Brașov
1560-1580; un exemplar al acestei pravile a fost descoperit în Ieud în
Maramureș în 1921 și este cunoscută sub denumirea de Pravila de la
Ieud; textele folosite în acest din urmă exemplar au fost reproduse sub
forma unor manuscrise și au circulat și în Moldova la începutul sec.
XVII;
- Pravila Sfinților părinți după învățătura marelui Vasile are
conținut identic cu pravila lui Coresi;
- Pravila aleasă a logofătului Eustrațius din 1632, care a
utilizat izvoare bizantine preluate din nomocanonul lui Mihai Malaxos,
pe care l-a tradus din limba greacă ;
- Pravila de la Govora (cunoscută sub denumirea de Pravila
Mică) edictată și tipărită din dispoziția domnului Matei Basarab în 1640;
al editarea ei au fost utilizate izvoare ale vechiului drept românesc scria
și are atât dispoziții bisericești cât și de drept laic;
Apariția pravilelor în limba a deschis calea sferei de aplicare a
dreptului scris și a extinderii sale.
Pravilele în limba slavonă au pus probleme de aplicare pentru
că limba era necunoscută de popor, dar și foarte puțini preoți o
cunoșteau.

92
 Pravilele în limba română au circulat în toate cele trei țări
române.
c. Aplicarea pravilelor în limba română
Pravilele aveau un conținut amalgamat, conțineau dispoziții cu
caracter juridic, extrase din lucrări religioase, date despre sfintele
sinoade, date istorice, cronici, formulare pentru întocmirea unor acte
etc.
Dispozițiile juridice nu erau sistematizate pe ramuri sau
instituții, normele de drept canonic alterau xu normele de drept laic.
Conțineau norme privind:
- condiția juridică a persoanelor;
- organizarea familiei: căsătorie, divorț, logodnă, rudenie;
- materia contractelor: emfiteoză - contract pe termen lung cu
ipotecă pe proprietatea închiriată sau arendată, zălog- gaj, vânzare,
împrumut;
- drept penal redactate sub forma ideii de păcat (păcatul
uciderii), sunt incriminate omorul, vrăjitoria, calomnia, insulta, iar
pedepsele erau fizice: bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală;
- procedură de judecată;
- administrare a probelor;
Prin conținut consacrau consolidarea relațiilor feudale și a
discriminărilor pe criterii sociale.
Dezvoltarea proprietății private și producției de mărfuri a
impus norme noi care să fie adaptate individualismului care se opunea
solidarității specifice obștilor.
Dreptul scris este aproape identic în toate cele trei țări
române, împrejurare care demonstrează conștiința unitară a poporului
român.
Pravilele bisericești au avut o finalitate practică pentru că au
fost aplicate tuturor instanțelor. Documentele istorice demonstrează că
hotărârile judecătorești pronunțate în baza pravilelor sunt puține pentru
că multe hotărâri penale se pronunțau oral , iar cele puține scrise nu se
indica expres textul pravilei. Litigiile referitoare la proprietate se
soluționau prin hotărâri scrise și motivate pentru că părțile erau
interesate să le conserve și în multe dintre cele păstrate se fac referiri la
textele pravilelor.
d. Hrisoavele legislative

93
 Până spre sfârșitul sec. XVI hrisoavele aveau caracterul unor
acte individuale de aplicare a Legii Țării la cazurile practice. De la
jumătatea sec. XVI, hrisoavele au început să aibă caracter normativ
conținând norme de aplicare generalizată pe întregul stat. De pildă
așezămintele din 1595 prin care Mihai Viteazul care în Țara
Românească a modificat dispoziții din legea țării privind țăranii aserviți
(legarea de glie). Țăranii aserviți care au fugit pe o altă moșie puteau fi
urmăriți și readuși pe moșia de unde au fugit și nu se mai puteau muta.
În Moldova Ștefan Tomșa și Miron Barnovski au emis acte cu același
conținut, referitor la urmărirea țăranilor aserviți.
e. Cartea românească de învățătură și Îndreptarea legii
Sec. XVII a marcat adoptarea celor mai importante izvoare de
drept românesc scris din epoca feudală și anume :
- Cartea românească de învățătură 1646;
- Îndreptarea legii 1652
1. Cartea românească de învățătură a fost prima codificare
legislativă cu text laic din istoria dreptului românesc
Autorul ei este logofătul Eustație din ordinul domnului Vasile
Lupu și a fost tipărită la Iași la tiparnița Mânăstirii Trei Ierarhi ctitorie a
aceluiași domn. Titulatura sa era„ Cartea românească de învățătură del
a pravilele împărătești și de la alte județe cu zisa și cu toată cheltuiala a
lui Vasile voievodul și domnul Țărei Moldovei, den multe scripturi
tălmăcite den limba ilinească pe limba română” și indică sursele
utilizate, metoda de lucru și scopul urmărit.
Caracteristicile Cărții românești de învățătură:
- reprezintă o codificare a unor lucrări străine în variantă
originală;
- termenul de învățătură are semnificația de poruncă
domnească și nu sensul uzual de învățătură; de altfel, în conținutul
lucrării se menționează că cei care nu îndeplinesc învățăturile sale vor fi
loviți de urgia domnească;
2. Îndreptarea legii a fost tipărită la Târgoviște în 1652din
porunca domnului Matei Basarab sub denumirea de „Pravila cea mare”,
autorul ei fiind Daniil Panoneanul, călugăr care a devenit ulterior
mitropolit al Ardealului. Titlul ei original a fost „Îndreptarea legii cu
Dumnezeu care are toată judecarea arhierească și împărătească de
toate vinile preoțești și mirenești.”

94
 Caracteristici ale Îndreptării legii
- este o variantă cu accente muntenești a pravilei lui Vasile
Lupu conținând aceleași traduceri și prelucrări a unor acte și
nomocanoane bizantine;
- partea finală cuprinde aspecte de interes general: medicină,
gramatică, filozofie și aspecte canonice;
3. Trăsături comune ale celor două lucrări:
- sunt structurate: în pricini (capitole), glave (secțiuni) și
zaciale subsecțiuni)
- prima partea a ambelor lucrări abordează relațiile feudale
din agricultură: dispoziții legarea țăranilor de pământ, dreptul boierilor
de a-i urmării și de a-i aduce pe moșie interdicția de a primi țărani fugari
de pe alte moșii, obligația de a-i preda adevăraților stăpâni; obligațiile
țăranilor aserviți și consecințele neîndeplinirii lor, paza bunurilor agricole
(recolte, vite, pomi, inventar agricol);
- partea a doua sunt reglementate instituții de drept civil și
procesual civil:
- clasificarea bunurilor în mobile și imobile, bunuri stăpânite
potrivit dreptului laic și stăpânite potrivit dreptului bisericesc; modurile
de dobândire a proprietății și acțiunea în apărarea a lui (revendicarea
care era imprescriptibilă);
-clasificarea persoanelor în raport se statului social: obrazele
erau oamenii liberi și robii; oamenii liberi erau săraci și boieri; boierii
care dețineau funcții publice erau numiți oameni domnești; țăranii
erau :țărani groși, neînțelegători, oameni de jos, denumiri care vădesc
desconsiderarea lor în raport cu nobilii; robii erau în stăpânirea
feudalului care avea asupra lor drept de corecție; robii puteau să devină
oameni liberi prin denunțarea stăpânului care comitea infracțiuni;
- majoratul de dobândea la 18 ani și responsabilitatea al
aceiași vârstă;
- relațiile de familie: căsătoria era precedată de logodnă care
producea efecte juridice;
- bărbatul avea drept de administrare a bunurilor dotale și de a
exercita puterea maritală asupra soției inclusiv dreptul de corecție;
- desfacerea căsătoriei era de competența bisericii, pe baza
denunțului ambilor soți sau repudierii ori pentru vrăjitorie, adulter,
rudenie, agresiuni peste limite;

95
 - obligațiile conțineau dispoziții noi: răspunderea individuală,
iar ca izvoare noi sunt prevăzute tocmeala (antecontractul sau
promisiunea bilaterală de a contracta); sunt prevăzute delicte care
antrenează răspunderea înșelăciunea și nesocotința ( leziunea ); viciile
de consimțământ la încheierea contractelor erau sila (constrângerea,
violența ) și dolul (amăgirea); actele juridice puteau fi încheiate și prin
reprezentanți: ispravnici, pristavi; cele mai cunoscute contracte erau:
vânzarea, împrumutul, închirierea, donația;
- erau prevăzute termen de prescripție a creanțelor de 10
ani;
- succesiunea putea fi făcută prin testament scris sau oral și
fără testament;
-nu puteau moșteni cei condamnați la infracțiuni contra moralei
(nevolnicii) și asasinii celor pe care ar fi trebuit să-i moștenească;
- copiii naturali o moșteneau doar pe mama lor;
- rezerva și cotitatea disponibilă se stabilea în funcție de
numărul copiilor;
- dispozițiile penale conținute de cele două lucrări au un
caracter moderne fiind inspirate din lucrarea lui Prosper Farinaccius
(romanist italian, lucrarea Practică și Teorie criminală);
- infracțiunile se numeau vini sau greșeli și erau vini mari și
vini mici;
- în calificarea lor erau importante aspectul intențional, locul și
timpul comiterii, caracterul flagrant;
- se prevedeau noțiuni de drept penal novatoare: concursul,
tentativa, complicitatea, recidiva;
- răspunderea penală era înlăturată de nebunie, legitima
apărare, vârsta sub 7 ani, ordinul superiorului;
- pedepsele fizice erau : decapitarea, spânzurătoarea,
tragerea în țeapă, arderea în foc, mutilarea;
- pedepsele privative erau: ocna, temnița, surghiunul la
mănăstire;
- pedepsele care vizau expunerea la oprobriu public:
purtarea prin târg,
- pedepsele religioase: afurisenia, oprirea de la biserică;
- amenzile și gloabele;

96
 În mod excepțional se aplica legea talonului ca urmă a
răzbunării private (suflet pentru suflet).
În aplicarea pedepselor judecătorii aveau libertate deplină.
În conținutul pravilelor se recomanda ca pedepsele fizice să nu
fie aplicate boierilor.
- faptele penale prevăzute: omorul, hiclenia (trădarea),
calpuzenia (falsificarea de bani), rănirea, furtul, mărturia mincinoasă,
răpirea, incestul, bigamia, adulterul, erezia; in cazul furtului intra și
neîndeplinirea unor obligații contractuale;
- dispoziții de drept procesual: acțiunea penală era intentată
de victimă sau de o altă persoană :soț pentru soție, părinte pentru copil;
hiclenia și calpuzenia trebuiau denunțate obligatoriu;
- mijloacele de probă: înscrisurile, martorii, jurământul și
expertizele; probele erau apreciate de judecător în raport cu starea
socială a persoanelor;
- căile de atac nu erau denumite ca atare, dar se prevedea că
cei nemulțumiți se puteau adresa unui judecător superior sa-i judece
cauza;
- în materie penală existau prevăzute termene de prescripție
(furtul -5 ani, rănirea 10 ani)
Instanțele de judecată erau laice și religioase. Atribuțiile
judiciare nu erau bine delimitate și nu era cunoscută specializare
proceselor, se judecau pricini civile și penale de către aceiași
judecători.

6.6.2. Dreptul scris în Transilvania în epoca voievodatului

Dreptul scris a fost influențat de dorința factorilor locali de a
păstra autonomia voivodatului Transilvania și de tendințele
centralizatoare ale Ungariei.
Românii si-au apărat tradițiile lor și respectiv instituțiile
consacrate de jus valachicum prin codificări ale vechilor obiceiuri. Pe
de altă parte au existat multiple presiuni dinpartea celor trei națiuni care
doreau să impună un regim discriminatoriu românilor mai ales din sec.
XV, după formarea Unio trium nationum (1437).
Autoritatea regală maghiară a încercat să impună în
Transilvania reglementări scrise privind organizarea de stat sau statutul
juridic al claselor și categoriilor sociale. Nobilimea nu dorea să renunțe

97
la privilegiile sale și din aceste motive decretele regale au avut un rol
secundar în dreptul scris al Transilvaniei.
Din categoria decretelor regale amintim:
- decretul regelui Andrei al II lea privitor la privilegiile nobiliare
(1222);
- decretul regelui Carol Robert de Anjou privitor la organizarea
financiară;
- decretul regelui Ludovic I prin care a fost organizată armata
și li s-au fixat obligații iobagilor (1351);
Regii Ungariei au încercat codificarea dreptului nescris și cel
scris. Matei Corvin (1458-1490) a emis Decretum maius din 1486 a
dispus cancelariei sale codificare. Regele Vladislav i-a cerut lui Ștefan
Verboczi (jurist) să codifice noemele de drept scris și nescris.
Codificarea lui Verboczi a apărut în 1517, nu a fost publicată oficial, dar
a fost aplicată în practica instanțelor judecătorești până în 1848, inclusiv
în Transilvania.
Diploma leopoldină din 1691 (prin care Principatul
Transilvaniei a trecut sub autoritatea imperiului habsburgic, emisă de
Leopold al IV în baza tratatului din 1686 prin care inițial fusese pusă
sub protecția Vienei) a confirmat utilizarea acestei codificări.
Codificarea lui Verboczi cuprinde dispoziții privind:
- drepturile nobilimii;
- procedura de judecată;
- condiția juridică a iobagilor;
- statutul orașelor libere;
- reglementarea juridică a teritoriilor dependente de Ungaria
Această codificare surprinde în conținutul său deosebirile
existente între dreptul din Ungaria și dreptul din Transilvania.
Unio trium nationum prin adunările sale a lut hotărâri împotriva
românilor și au consacrat excluderea lor din viața publică și unitatea lor
împotriva românilor.
Izvoarele de drept scris din Transilvania cuprindeau:
- reglementări privind principalele contracte vânzarea,
schimbul, donația, împrumutul, închirierea, locațiunea de servicii;
- relațiile de familie: căsătoria, adopția, tutela, curatela care se
aflau sub incidența dreptului canoni al bisericii catolice;

98
 - dreptul succesoral era influențat de situația socială a părților
și proveniența bunurilor; bunurile donative se transmiteau numai
băieților; pământurile țăranilor aserviți care nu aveau copii treceau în
proprietatea regelui și ulterior, în proprietatea nobililor; bunurile
moștenite treceau asupra rudelor, iar cele cumpărate de defunct puteau
reveni pe cele testamentară și altor persoane;
- instituțiile de drept penal erau asemănătoare cu cele din
celelalte țări române;
Statutele Țării Făgărașului reprezintă prima codificare a
obiceiurilor juridice românești. Au fost elaborate și redactate în limba
latină, în urma răscoalelor din 1503-1508 prin care românii din acea
zonă s-au revoltat împotriva ciuntirii autonomie lor prin trecerea sub
administrarea teritoriilor săsești (Universitas Saxonum).Sub presiunea
acelor revolte de masă, administrația săsească a acceptat și a procedat
la codificarea fidelă a dreptului tradițional românesc.
Normele de drept nu au fost grupate într-un sistem clar
instituțiile de drept penal sau de procedură au fost intercalate cu
dispoziții de drept civil.
Norme conținute de Statutele Țării Făgărașului
- consacră stratificare socială prin utilizarea unei
terminologii ca cea din celelalte țări românești: barones ( boieri )și
rustici walachi (țărani);
- reglementează relațiile de familie: căsătoria , divorțul ,
regimul bunurilor dotale; s-a consacrat regula consimțământului
părinților, înzestrare fetelor de către părinți sau de frați când părinții
erau decedați; divorțul se pute desface prin repudiere și bunurile
rămâneau soțului care și-a respectat obligațiile;
- se reglementa posibilitatea pășunării oilor pe terenul altuia
contra unei taxe;
- în domeniul succesoral boierul sau țăranul mort fără
descendenți terenul revenea seniorului sau respectiv feudalului; fetele
înzestrate de părinți nu mai veneau la succesiunea lor, pe putea
schimba ordinea succesorală prin înfrățire;
- faptele incriminate ca infracțiuni sunt: furtul, omorul,
jurământul fals, vătămarea corporală, comerțul clandestin;

99
 Statutele Țării Făgărașului prezintă multe similitudini cu dreptul
din Țara Românească și Moldova fiind încă o mărturie a unității
românilor.
La mai mult de un secol de la constituirea Unio trium nationum
(1437) acestea au fost silite să recunoască și să accepte codificare
vechiului drept românesc și aplicarea lui în Transilvania ( 1508).

6.6.3. Dreptul scris în Transilvania, principat autonom

După destrămarea statului ungar după înfrângerea suferită în
bătălia de la Mohacs (1526) și transformarea Budei în pașalâc turcesc,
Principatul Transilvania recunoscut și de turci ca stat autonom a stabilit
prin Dieta de la Sighișoara din 1540 a statuat că se va conduce după
legi proprii.
Codul lui Vreboczi a fost aplicat, însă nu lege oficială, ci ca și
culegere privată.
Dieta a adoptat multe legi în diferite domenii: organizarea de
stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, drept civil, drept
penal.
Aceste reglementări scrise consacră relațiile feudale,
interesele claselor privilegiate, obligațiile iobagilor față de nobili și
biserică. Țăranii români erau considerați tolerați și situația lor s-a
înrăutățit.
Un moment important l-a constituit în sec. XVII codificarea și
gruparea lor cronologică a legilor adoptate de dieta :
- prima a cuprins legile din perioada 1540-1653 denumită
Aprobatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eis
dem anexarum ;
- a doua grupare a cuprins perioada 1653-1669 cunoscută sub
denumirea de Compilates Constitutiones;
Codificare poartă denumirea unică Aprobatae et Compilatae
constitutiones.
Pentru că din dieta Transilvanei făceau parte nobili maghiari,
sași și secui, reglementările protejau fățiș interesele acestora.
În perioada scurtei uniri realizate de Mihai Viteazul au fost
adoptate și măsuri legislative prin care la cererea țăranilor români
privind aplicarea dreptului românesc:

100
 - au fost recunoscute dreptul românilor de a pășuna animalele
în hotarele satelor săsești, și ungurești, potrivit vechiului obicei;
- preoții români au fost scutiți de robotă și de alte munci
iobăgești;
Normele de drept scris și cutumiar din orașele săsești au fost
codificate în Statutele municipale săsești și adoptate în Adunările
sașilor în perioada 1570 și 1580 fiind aprobate de principele
Transilvaniei în 1583. Această codificare cuprinde norme în materia
obligațiilor , dispoziții de drept penal și procedură de judecată, toate
organizate în formă sistematizată.
În ținuturile locuite de secui și unele ținuturi locuite de
populație maghiară, în virtutea autonomie de care bucurau acele zone,
au fost alcătuite culegeri de legi denumite Statutele Odorheiului si
Zarandului.

Cap. VII.
Țara Românească și Moldova sub regimul turco-fanariot

Instaurarea regimului turco-fanariot în Țara Românească și Moldova

precum și a dominației habsburgice în Transilvania a însemnat
restrângerea autonomiei și amestecul în treburile interne.
După înfrângerea turcilor care asediaseră Viena, Imperiul
otoman a pierdut mai multe teritorii și în aceste condiții au înăsprit
birurile asupra principatelor române. Domnii celor două țări au încercat
anumite alianțe care să-i sprijine împotriva turcilor. Dimitrie Cantemir,
(intelectual iluminat, erudit, om de cultură), domn al Moldovei s-a
orientat spre Rusia. Spre Rusia înclina și Constantin Brâncoveanu,
domnul Țării Românești. După bătălia de la Stănilești (1711) când
armatele rusești aliate cu cele moldovenești au fost înfrânte și s-a
încheiat un tratat de pace între forțele beligerante, au instaurat regimul

101
turco- fanariot în principatele române, pe de o parte pentru Dimitrie
Cantemir domnul Moldovei, se aliase cu rușii, pe de altă parte pentru că
domnul Țării Românești , Constantin Brâncovenu nu acordase ajutor în
lupta de la Stănilești. Rațiunea Imperiului Otoman, care dădea semne
de destrămare, a fost aceea că numirea de către el a domnilor în cele
două țări, din rândul grecilor fanarioți asigură fidelitatea acestora față de
Înalta Poartă.
Regimul turco-fanariot a cunoscut două etape:
- 1711-1774 (pacea de la Kuciuk-Kainardji încheiate după
înfrângerea Imperiului Otoman în războiul ruso-turc 1768-1774),
perioadă în care exploatarea celor două țări românești a atins cote
maxime, cu încălcări grosolane ale autonomiei și drepturilor populației
autohtone;
- 1774-1821 (până la mișcarea condusă de Tudor
Vladimirescu) când cele două țări și-au redobândit o parte din drepturile
politice și economice mai ales prin tratatul dintre Rusia și Imperiul
Otoman care a renunțat la anumite teritorii în zona estică a Moldovei,
care au intrat sub suzeranitatea Rusiei ( zona Yedisanului între Nipru și
Bugul de Sus).

7.1. Organizarea de stat a Țării Românești și Moldovei în

prima perioadă a regimului turco-fanariot ( prima etapă 1711-1774)
7.1.1. Viața economică s-a dezvoltat, agricultura și creșterea
animalelor au rămas ramuri de bază și o ascensiune au cunoscut
exploatările miniere și meșteșugurile, care a dus la creșterea populației
urbane prin migrarea multor meșteșugari din mediul rural spre cel
urban.
De asemenea, apar atelierele manufacturiere și primele mici
întreprinderi de postav, sticlă, ceramică etc.
Dezvoltarea producției de mărfuri generată de dezvoltarea
economiei a determinat creșterea comerțului, dar acesta era sub
monopol turcesc. Românii nu puteau exporta decât prin intermediul
Înaltei Porți care acorda prețuri mici, de cele mai multe ori nu reflectau
adevărata valoare a mărfurilor. De fapt prețurile mici acordate pentrub
7.1.2. Clasele sociale:

102
 - statutul boierilor a fost modificat în sensul că această
calitate trebuia recunoscută prin acte administrative în cadrul unii
ierarhi; recunoașterea titlului nobiliar era condiționată de înde0linirea
unei slujbe în cadrul aparatului de stat și nu de proveniența ereditară;
-multe dintre imunitățile feudale au fost desființate,
menținându-se monopolul asupra activităților comerciale și economice;
pe acest cadru mulți dintre boieri pentru a-și extinde latifundiile
acaparau samavolnic proprietățile țăranilor;
-prin acordarea unor dregătorii în rândul nobilimii au pătruns
persoane fără origine nobilă: greci veniți cu gânduri de îmbogățire, alți
străini; numărul boierilor în divanul (Sfatul) țării a fost menținut;
- țăranii aserviți au rămas legați de glie până în a doua
jumătate a sec. XVIII. , iar obligațiile lor ață de boieri au crescut
considerabil;
- țăranii liberi fără pământ care trăiau pe moșiile unor boieri
de cele mai multe ori au devenit țărani aserviți;
- orășeni erau organizați în bresle meșteșugărești sau
comerciale; breslele mai ales cele meșteșugărești s-au consolidat; se
remarcă o dependență a orășenilor de domnie și în acest sens domnul
care exercita dominum eminens putea dispune de terenul periferic al
orașelor (ocolul) care era cultvat de țărani liberi și asigurau
aprovizionarea cu legume și fructe;
- în această epoca se agravează contradicția dintre și orășeni,
care doreau dezvoltarea producției de mărfuri și economia de schimb și
boieri, care doreau menținerea mijloacelor de producție feudale și
privilegiile lor;
7.1.3. Organele centrale ale statului
a. Domnul era numit direct de către Înalta poartă și în acest
fel, a fost înlocuit sistemul alegerii și confirmării domnului;
Instituția domniei se transformă într-un instrument de jefuire
organizată și sistematică a țărilor române. Mutarea domnului dintr-o
tară românească în alta se făcea în mod frecvent .
b. Divanul a devenit sfatul domnesc, dar competența sa era
foarte restrânsă pentru că domnul fiind străin de țară numai susținea
interesele interne fiind total dependent de Poarta Otomană. De
asemenea fiecare domn promova în funcții domnești acoliți de ai lor mai

103
ales greci care dobândeau și titluri nobiliare și alcătuiau clientele
politică.
c. Dregătoriile sau funcțiile publice au crescut considerabil și
urmare acestei situații a apărut și specializarea funcțiilor și salarizarea
lor. Mulți dintre dregători erau din cercul apropiat al domnului și ca să
funcționeze corespunzător a fost necesară o delimitare clară a
atribuțiilor fiecărui dregător. A apărut corupția din anturajul dregătorilor
domnești după modelul administrației otomane.
d. Organizarea fiscală a fost modernizată ,dar cu scopul de a
asigura resurse tot mai mari în favoarea Imperiului Otoman:
- impozitele erau percepute de dregători specializați care
erau plătiți din fonduri constituite din taxe suplimentare numite „Casa
răsurilor”.
- au existat perioade când impozitele au fost unificate fiecare
contribuabil trebuia să plătească o singura taxă plătibilă în patru taxe;
- taxele au crescut atât de mult în timp că s-a ajuns la triplarea
sumelor;
- s-a separat visteria statului (fonduri destinate întreținerii
aparatului de stat) de cămara domnească (fonduri bănești și în natura
destinate întreținerii domnului, suitei și familiei sale).
e. Armata tradițională a fost desființată și s-au reorganizat:
- au fost menținute un număr redus de contingente de călărași,
plăieși, vânători sau panduri sub comanda căpitanilor de județe sau
ținuturi;
- au apărut formațiuni de jandarmi rurali, grăniceri, paznici și
slujitori de scaun care erau dependenți de ispravinici;
f. Biserica a suferit unele modificări:
- a fost pusă sub controlul statului prin intermediul unei
epitropii:
- au fost limitate drepturile de jurisdicție ale bisericii;
- s-a stabilit ca preoții trebuiau să fie cunoscători de carte;
- s-a menținut privilegiul ca mânăstirile și preoții să fie scutiți
de impozite;
7.1.4. Organizarea administrativ-teritorială
Până la reformele lui Constantin Mavrocordat conducerea
județelor și ținuturilor ca unități administrativ-teritoriale revenea marilor
dregători sau slujbașilor lor.

104
 După 1740 în fiecare județ sau ținut erau numiți câte doi
ispravnici care erau dependenți de marele vistiernic acre exercitau
atribuții administrative, fiscale și judiciare.
Dregătoriile mai vechi militare și civile au fost desființate au
reduse.
Conducerea orașelor a fost preluată de un dregător numiți de
domn, iar ispravnicii aveau drept de administrare în orașe.
Conducerea satelor era asigurată de vornici și vătămani fiind
menținută organizarea anterioară.

7.2. Organizarea de stat a Țării Românești și a Moldovei în

a doua perioadă a regimului turco-fanariot (1774-1821)
7.2.1.Viața economico-socială s-a dezvoltat, în special
producția agricolă a sporit pentru că boierii și-au extins continuu
suprafețele prin acapararea pământului se la țăranii tot mai împovărați.
Cererea internă și externă de cereale a crescut, în special
după încheierea tratatului ruso-turc de la Kuciuk-Kainardji când
monopolul turcesc asupra comerțului exterior al țărilor române s-a
limitat. Boierii erau interesați să obțină producții tot mai mari și cu
concursul statului au înăsprit exploatarea țăranilor, au sporit zilele de
clacă în mod abuziv.
Pământul era lucrat cu țăranii sau dat în arendă și exploatat de
arendaș, dar muncit tot de țărani.
În a doua jumătate a sec. XVIII manufacturile tipic feudale se
dezvoltă continuu, dar apar și manufacturi deschise și organizate de
meșteșugari sau negustori, iar în cadrul lor activitatea se desfășura cu
munca salariată.
Livrarea de bunuri și produse către Turcia se făcea la prețuri
rezonabile și tratatul ruso-turc a permis țărilor române să întrețină relații
comerciale cu multe state din Europa, situație care a permis
dezvoltarea ascendentă a producției de mărfuri și în genere a
economiei întemeiate pe marfă și bani.
7.2.2. Clasele sociale:
-boierimea și-a consolidat poziția economică și politică și a
luptat pentru menținerea privilegiilor sale; în această perioada se
remarcă o concurență între boierii pământeni și cei greci aduși de
domni care erau sprijiniți de acesta fățiș

105
 Noua nobilime „de import” încerca prin abuzuri , sau prin alte
căi oculte să acapareze moșiile boierilor autohtoni, ale țăranilor și
orășenilor.
- țăranii, în mod majoritar, erau săraci și dependenți de boierii
pe moșia cărora trăiau; starea de dependență se baza pe contractul
încheiat cu aceștia care a înlocuit vechea „învoială” tradițională,
- orășenii – negustori, meșteșugari, lucrători au cunoscut o
creștere și prin aceasta și o importanță în viața economico-socială, ei
asigurând o ponderea semnificativă în producția de schimb; această
configurația a determinat apariția unor reglementări juridice a
drepturilor acestora; structurarea meșteșugarilor în bresle conduse de
epitropi care adoptaseră anumite regulamente privitoare la condițiile de
muncă și soluționarea diferendelor;
- începutul sec .XIX a adus în prim plan o nouă categorie
socială burghezia, care era conștientă de interesele ei economice și
rolul ei în dezvoltarea societăți și a protestat în diferite forme împotriva
privilegiilor boierilor;
7.2.3. Organele centrale ale statului
a. Domnul – prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji și ulterior prin
mai multe firmane (acte de autoritate ale sultanului) reconfirmate de
pacea de la Iași din 1792 s-a limitat durata domniei la 7 ani. Domnul
putea fi schimbat în cazul unor greșeli grave. Rusia a impus Imperiului
Otoman prin Convenția din 1802 să–i permită să constate abuzurile
săvârșite de domnii fanarioți în principatele române și printr-un hatișerif
garantează această chestiune pentru realizarea unei stabilități politice .
Atribuțiile legislative ale domnului au cunoscut o extindere:
- pravilele erau întărite prin hrisov domnesc;
- anumite izvoare de drept sunt fixate doar de domn și
obiceiurile se aplică numai cu aprobarea sa;
Atribuțiile administrative ale domnului sunt:
- numesc dregătorii în funcții publice;
- înființează sate și târguri;
- eliberează pașapoarte;
Atribuțiile jurisdicționale ale domnului s-au restrâns în mod
considerabil pentru că s-a dispus reorganizarea instanțelor într-un
sistem judiciar modern.

106
 Atribuțiile militare se rezumau numai la armata care-i asigur
paza sa.
În această perioadă țările române nu au putut promova o
politică externă proprie datorită situației se suzeranitate a Porții
Otomane.
b. Divanul domnesc era compus din dregători de rangul I
(boiri cu mari moși și proprietăți), numărul lor s-a redus treptat. Pentru
luarea hotărârilor mai importante, domnul convoca Sfatul de obște
format din boieri veliți și reprezentanții clerului. Boirii veliți erau cei
cărora rangul le permitea să poarte barbă: marele postelnic, marele
logofăt, marele ban, marele vornic, marele spătar, marele vistiernic și
marele agă.
Atribuțiile divanului:
- legislative: aproba toate actele domnești cu caracter
normativ, chiar și pe cele emise de Sfatul de obște;
- administrative: asigura aplicarea actelor normative și
organiza serviciile publice;
- atribuții judiciare;
Din 1802 domnul era obligat să consulte Divanul în legătură cu
fixarea și repartizarea impozitelor. În această perioadă încep să se
separeu puterile în stat , domnului fiindu-i restrânse prerogativele, care
au trecut asupra Divanului.
d. Epitropia oștirilor (vornicia obștirilor) a fost înființată mai
întâi în Țara Românească , apoi în Moldova și avea atribuții privitoare
la învățământ, asistență socială, industrie, comerț și lucrări publice. Ea
era un organ administrativ las care-și desfășura activitatea la nivelul
orașelor, și la nivel central și a constituit expresia modernizării
aparatului de stat.
e. Dregătoriile erau numire la înscăunarea domnului și
începutul fiecărui an erau confirmați sau înlocuiți cu alte persoane. Pe
lângă dregătorii cu funcții erau și dregători fără funcție și prin acest
procedeu s-a ajuns la cumpărarea rangului nobiliar.
Dregătorii erau împărțiți în mai multe categorii :
- marii dregători sau boierii veliți;
- dregători obișnuiți – ceilalți dregători;

107
 Dregătoriile erau acordate în mod preferențial, mai ales
grecilor din Fanar în ciuda hatișerifului care acorda prioritate
pământenilor.
7.2.4. Organizarea financiară era condusă de marele
vistiernic care avea următoarele atribuții:
-asigura încasarea dărilor (impozitelor);
- asigura pata tributului;
- se preocupa de plata slujbașilor;
- asigura fonduri pentru alte cheltuieli ale statului;
Sistemul fiscal a fost modernizat prin:
- repartizarea sarcinilor fiscale după criterii economice și
geografice;
- instituirea unor unități fiscale identice (grupuri de gospodării);
- generalizarea salarizării dregătorilor;
Contribuabilii se împărțeau în bresle și birsnici.
Breslele se bucurau de un sistem fiscal mai avantajos, dar
birsnicii ( țăranii liberi și clăcașii) erau obligați la plata tuturor
dărilor( sume de bani, dijmărit pe stupi, porci, oierit vinărici).
Veniturile directe proveneau din capitații (impozit datorat pe
număr de persoane, cap de persoană pentru terenuri, activități
economice etc.) și ajutorințe (impozit stabilit anumitor persoane cum
ar fi preotul satului, mânăstirile), iar cele indirecte din taxe de import
sau export ( taxe vamale). Unitățile impozabile se numeau liude
compuse din câte cinci familii grupate după criterii economice.
Existau și scutiri de impozite: boierii veliți nu plăteau impozite,
la fel și maziliți (urmașii dregătorilor de rangul doi) beneficiau de scutiri.
Din totalul dărilor , 90% erau suportate de țărani, care
reprezentau 40% din populația țării. Cea mai mare parte a veniturilor
adunate era consacrată plății tributului.
În cămara domnească ( veniturile destinate domnului) intrau
taxele vamale și ale salinelor. Și doamnei țării (soției domnului) îi erau
destinate venituri din birul asupra țiganilor.
7.2.5. Organizarea armatei a cunoscut o perioadă grea
pentru că regimul turco-fanariot a desființat armata țării și a deschi drum
liber jafurilor respectiv expedițiilor turcești peste Dunăre în scop de jaf.

108
 Din 1775 în Țara Românească s-a organizat o armată internă
cu scopul de a asigura ordinea în interior și o armată pentru paza
hotarelor formată din câteva mii de oșteni.
Domnul avea o mică oaste formată din arnăuți care-i asigurau
paza. Unii domni au încercat consolidarea armatei prin mărirea
numărului de ostași și acordarea de scutiri de impozite.
7.2.6. Organizarea bisericii – mitropoliții din țările române se
aflau sub autoritatea spirituală a patriarhiei Constantinopolului.
Autoritatea politică aparținea domnului:
- mitropoliții erau aleși cu acordul domnului;
- episcopii primeau numirea de la domn
Mitropolitul țării în calitate de arhiereu și episcop făcea parte
din Divan și exercita atribuții jurisdicționale asupra membrilor clerului.
Episcopii aveau drept de îndrumare spirituală și de judecată a
credincioșilor din eparhia lor și erau ajutați de protopopi în probleme
administrative.
Mitropolia Țării Românești avea sediul la București și episcopii
erau la Râmnic, Buzău și Argeș.
În Moldova, mitropolia avea sediu la Iași și episcopii erau la
Roman, Huși și Rădăuți. După ce Bucovina a intrat sub autoritatea
Imperiului habsburgic a fost creată mitropolia Bucovinei și Galiției.
7.2.7. Organizarea administrativ teritorială a evoluat pentru
că au fost delimitate funcțiile administrative de cele judecătorești și
dregătorii ce ocupau funcții locale a început să fie salarizați pentru a
stăvili abuzurile și corupția și erau sancționați când săvârșeau încălcări
ale normelor juridice.
Din punct de vedere al împărțirii administrativ teritoriale s-au
operat unele schimbări:
- Țara Românească a fost împărțită în Țara de Sus și Țara de
Jos
- s-a generalizat împărțirea teritoriului în plăși și ocoale;
Conducerea administrativă era realizată de ispravnici care
exercitau și atribuții jurisdicționale. Ispravnicii erau numiți de domn
dintre marii dregători și ei erau reprezentanții acestuia în teritoriu.
Plasele erau conduse de zapcii și ocoalele de ocolași. Plaiurile
erau conduse de căpitani de plai (subunități administrativ teritoriale).

109
 Orașele pierd treptat autonomia și conducerea lor este
realizată de persoane desemnate de domn și în acest fel s-a înlocuit
principul eligibilității cu cel al numirii. De asemenea , orășenii au pierdut
multe dintre privilegiile lor. În sec. XVIII apar în epitropii de obștirilor cu
largi atribuții administrative.
Poliția în capitalele celor două țări este asigurată de agie în
zona centrală și în zonele periferice de spătăria Bucureștiului sau
Iașului.
În mediul rural nu au intervenit schimbări majore . satele erau
conduse de pârcălabi (Țara Românească) și vornici în Moldova.
Adunarea generală și Sfatul oamenilor buni și bătrâni aveau
atribuții financiare și mici atribuții judiciare.
7.2.7. Organizarea instanțelor judecătorești – modernizarea
sistemului judiciar a fost inițiată de Constantin Mavrocordat și
continuată de Alexandru Ipsilanti
Pravilniceasca Condică adoptată în 1775 conținea cinci
capitole referitoare la organizarea instanțelor. Potrivit acestui document
instanțele judecătorești erau organizate ierarhic și cu delimitarea
atribuțiilor judecătorești
Prima instanță era judecătoria de județ care avea
competența să judece procesele civile dintre țărani și pricini penale
mărunte. Completul de judecată era unipersonal format dintr-un
singur judecător ajutat de un logofăt.
Ispravnicii judecau și ei singuri sau împreună cu judecătorul.
Departamenturile erau instanțe care judecau procese civile
și două departamenturi egale în grad: unul compus din 7 judecători și
altul din 8 judecător. Procesele penale erau judecate în
departamentul „vinovaților”
Instanțele se pronunțau prin hotărâri înscrise în condici.
Departamentul veliților boieri era compus de boieri din
rangul I ( mari dregători ) în funcție și trei maziliți (urmași ai dregătorilor
de rangul II, dregători cu slujbe) și judecau pricini în primă instanță și în
apel hotărârile pronunțate de celelalte departamenturi.
Instanța supremă era Divanul domnesc compus din boieri
veliți sub președinția domnului, care avea competență de a judeca în
primă instanță procese penale și civile precum și cauze penale.

110
 Pe lângă agie și spătărie funcționau instanțe speciale ale
căror hotărâri erau atacabile cu apel la departamentul boierilor veliți.
Alexandru Ipsilanti a realizat delimitarea clară a activităților
administrative de cele judiciare.
În Moldova, organizarea instanțelor a cunoscut o structurare
ca și cea din Țara Românească, fiind făcută în mai multe etape. La Iași
s-a înființat departamentul pentru cauze civile mărunte și procesele
civile semnificative erau judecate de Divanul domnesc.
Procesele penale erau judecate de departamentul
criminalicesc.
În ambele țări române au fost înființate departamente
speciale care judecau procesele între localnici și străini.

7.3. Evoluția dreptului în prima perioadă a regimul turco-

fanariot ( 1711-1774)
Prima parte a regimului turco-fanariot s-a caracterizat prin
faptul că nu s-au mai elaborat codificări, iar normele juridice au
îmbrăcat hrisoavelor domnești sau a anaforelor adoptate de Divan.
7.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat au însemnat
începutul modernizării statale în țările române și au fost adoptate
succesiv mai întâi în Țara Românească și apoi în Moldova (C.
Mavrocordat a fost domn al Țării Românești de șase ori și al Moldovei
de patru ori).
Reformele au determinat consolidarea statului centralizat și
întărirea poziției boierilor precum și introducerea a noi forme de
exploatate a țăranilor. C. Mavrocordat s-a considerat adeptul ideilor
raționalismului și despotismului luminat.
a. Așezământul din 1740 conținea următoarele norme :
1. privind statutul clerului și boierilor:
- clerul a fost scutit de impozite și i-a fost limitat dreptul de
judecată și s-au creat epitropiile mănăstirești;
- calitatea de boier decurgea din slujba deținută în cadrul
statului; boierii erau clasificați în două categorii: veliți (mari dregători) și
mazili (urmașii boierilor mai puțin importanți)
- boierii veliți erau scutiți de impozite, iar mazilii plăteau doar o
parte dintre ele;
2. în domeniul administrativ

111
 - ispravnicii de județe /ținuturi erau numiți de domn;
- a introdus remunerarea dregătorilor pentru slujbele lor;
3. în domeniul financiar:
- a suprimat unele dări și le-a unificat pe cele păstrate care
trebuiau plătite în sferturi ;
- a sporit continuu impozitele care erau împovărătoare pentru
țărani cărora li s-a înrăutățit situația
În perioada regimului turco-fanariot, datorită exploatării severe
mulți țărani au luat calea bejeniei, fugii în alte țări, astfel că în perioada
1741-1746, în Țara Românească numărul birnicilor s-a redus la
jumătate.
În aceste împrejurări pentru a nu destabiliza structurile
feudale, C. Mavrocordat a adoptat în 1746 în Țara Românească și în
1749 în Moldova, următoarele măsuri:
- a desființat rumânia și vecinia (aservirea) țăranilor față
de boieri, în Țara Românească prin hrisovul din 5.03.1746 domnul a
promis eliberarea din rumânie a țăranilor fugari ce reveneau în țară, iar
prin hrisovul din 5.08.1746 rumânia a fost desființată. Divanul domnesc
elibera certificate de eliberare și țăranii se puteau așeza pe orice moșie
cu obligația de a muncii un număr de zile pentru boier și de a plăti dijmă
(impozit în natură față de boier). În privința țăranilor rămași aserviți
hrisovul nu dispunea în nici un el și de aceea mulți au fugit pentru a
beneficia la revenire de libertate. Hrisovul recomanda boierilor să-i
elibereze pe țărani fără nici un fel de plată; dacă totuși boierii nu
acceptau recomandarea, țăranii puteau fie eliberați contra unei sume de
10 taleri.
În Moldova, în 1749 C. Mavrocordat a înfăptuit o reformă
similară cu excepția că eliberare s-a făcut fără nicio plată.
Țăranii eliberați erau denumiți clăcași sau locuitori pe moșii, iar
obligațiile lor erau stabilite prin urbarii sau prin învoieli. Procesul de
eliberare a țăranilor aserviți a pus capăt proprietății divizate și a
consolidat proprietatea absolută degajându-se de dreptul de folosință
care anterior izvora din lege. Desființarea aservirii nu a semnificat
dispariția dependenței personale pentru că a crescut numărul
scutelnicilor și poslușnicilor ca formă de supraviețuire a aservirii, care
nu aveau obligații față de stat ci numai față de boierii în ascultarea
cărora se aflau.

112
 b. Culegeri de norme cu caracter juridic au fost puține în
acea perioadă. Paharnicul Mihail Fotino, în timpul domniei lui Ștefan
Nicolae Racoviță (domn al țării Românești 1764-1765)a scris în limba
greacă un Manual de legi care a fost aplicat în practica instanțelor
judecătorești, deși lucrarea nu a fost tipărită. Izvoarele folosite la
scrierea manualului au Bazilicalele ( culegere de norme juridice
aplicabile în Imperiul bizantin sistematizate în 60 cărți), Legea agrară
bizantină, lucrările lui Matei Vlastares și Constantin Armenopol și
Obiceiul țării. Manualul cuprindea trei volume de drept canonic și laic.
De remarcat faptul că manualul era sistematizat pe ramuri de drept:
procedură de judecată, dreptul familiei, succesiuni, contracte, și drept
penal și unele dispoziții referitoare la comerț.

7.4. Evoluția dreptului în cea de a două perioadă a

regimului turco-fanariot (1774-1821)
7.4.1.Codurile adoptate în această perioadă chiar dacă
rămân feudale, totuși au conținut dispoziții care reflectă evoluția
societății românești. În acest context, izvoarele bizantine își pierd din
semnificație și sunt preluate și adaptate instituții specifice codurilor
burgheze și de asemenea se codifică dispozițiile din Obiceiul țării care
sunt sistematizare pe instituții juridice ceea ce constituie un progres
important.
Codificările privesc în special organizarea instanțelor,
procedura de judecată și codul civil și se observă că și tehnica de
reglementare a evoluat.
Noile coduri au fost cunoscute sub denumirea de condică sau
codică.
a. Pravilniceasca condică (denumire convențională) sau
„Mica rânduială juridică a fost întocmită din porunca lui Alexandru
Ipsilanti în Țara Românească în 1775, a intrat în vigoare în 1780. A fost
redactată în limba greacă (Sintagmaticon nomicon) și română și a fost
expresia modernizării organizării justiției.
Izvoarele acestei legiuiri au fost: Obiceiul românesc, dispoziții
din Bazilicale, jurisprudența ( povețele) și doctrina juridică a școlii
clasice de drept penal ( C.Beccaria) și a concepției iluministe dominante
în Europa ( Montesquieu). Cei care au redactat legiuirea aveau o
cultură solidă în drept românesc vechi, drept bizantin, practică judiciară.

113
Deși nu se cunoaște cu exactitate, dar unii istorici susțin că o contribuție
majoră ar fi avut-o Enăchiță Văcărescu. A fost aplicată până la
adoptarea Codului Caragea (1818) și a fost abrogată în 1865 când a
fost adoptat Codul civil român.
b. Codul Calimach (Codica țivilă a Moldovei) a fost elaborat de
o comisie de juriști la cererea domnului Scarlat Calimach, fiind
redactată în limba greacă și română. Versiunea în limba română a fpost
tipărită șia intrat în vigoare în 1817.Principalii autori ai Codului Calimach
au fost Cristian Flechtenmachcher, Andronache Donici și Anania
Cuzanos cu pparrticiparea și a lui petre Asachi și Damaschin Bojincă.
Izvoarele Codului Calimach: obiceiul românesc, dreptul
bizantin, Codul civil francez din 1804 (codul napoleonean), Codul civil
Austriac(1811).
Acest cod s-a apropiat foarte mult de legiuirile burgheze
moderne ale acelei epoci. Cele mai multe asemănări le are cu Codul
civil austriac. Conține trei părți (2032 articole):
- partea I consacrată persoanelor;
- partea a II a se referă la bunuri și drepturile care pot fi
exercitate asupra bunurilor:
- partea a III a privește grănițuirile), dreptul persoanelor asupra
lucrurilor (contractele);
Codul Conține și două anexe privitoare la regulile aplicabile
concursului de creditori și licitație.
c. Codul Caragea a fost întocmit din ordinul domnului Ioan
Gheorghe Caragea, domn al Țării Românești, a fost publicat în 1818 și
a intrat în vigoare în 1819.Autorii codului au fost Atanasie Hristopol și
logofătul nestor, cu concursul lui Constantin și Ioniță Bălăceanu.
Codul nu a fost sistematizat, a conținut dispoziții de drept civil,
procedură de judecată și drept penal.
Codul Caragea este structurat după cum urmează:
- partea I consacrată persoanelor (obraze);
- partea a II a se referă la bunuri (lucruri)
- partea a III a reglementează contractele ( învoieli);
- partea a IV a privește donațiile și succesiunile ( darurile și
moștenirile);
- partea a V a conține dispoziții de drept penal (vinile);
- partea a VI a privește proceduri de judecată;

114
 Codul Caragea s-a aplicat până la intrarea în vigoare a
Codului civil român din1865.
d. Alte legiuiri
Pe lângă aceste legiuiri au mai fost promulgate de domni și
altele, care au fost aplicate în practica judecătorească.
Pandectele au elaborate de paharnicul Toma Carra și de
dorea să conțină trei părți: persoane, lucruri și acțiuni, dar a fost
redactată doar partea privind persoanele (1806).
În 1814 a fost elaborat de Andronache Donici Manualul
juridic, un adevărat cod civil, dar care nu a fost adoptat oficial, a fost
redactat în limba română.
Au fost adoptate și legi cu caracter special, care conțineau
reglementări a anumitor aspecte ale vieții sociale.
Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat, care
conținea două acte:
-primul prin care se întăreau anaforele adoptate de Sfatul de
obște: cel referitor la transmiterea terenurilor țăranilor către boieri fără a
se întocmi acte meșteșugite ș prin care se anulau donațiile săracilor
către boieri, iar actele de vânzare, de schimb sau zălogirile trebuiau să
fie făcute cu înștiințarea Divanului; prin acest act s-a legiferat în drept
acapararea terenurilor țăranilor către boier.
- actul prin care se asigura unitatea familiilor de robi țigani,
respectiv pentru evitarea vânzării pe viitor soților separat unul de
celălalt; ulterior aceste dispoziții au fost preluate în Codul Calimach.
7.4.2. Principalele instituții juridice
Instituțiile juridice au cunoscut o configurație modernă cu
elemente și efecte noi care au fost determinate de influențele
reglementărilor juridice moderne europene.
a. Dreptul de proprietate evoluează și degajă de dreptul de
folosință specific proprietății feudale. Țăranii dobândesc folosințe în
baza unui contract încheiat cu proprietarul. Ulterior, codurile au preluat
din bazilicale și au consacrat noțiunea de drept absolut de proprietate
(Codul Calimach). S-au formulat atributele dreptului de proprietate
dreptul de a dispune asupra lucrului(dritul ființei lucrului) și de a-l folosi
(dritul folosului) pe care le putea exercita proprietarul.
Raporturile dintre țărani și boieri se desfășurau pe baza
contractului de emfiteoză, care permitea utilizarea pământului de către

115
țărani pentru a-l munci și plăteau pentru aceasta o parte din produsele
obținute(a zecea parte, dijma).
Dreptul de proprietate al boierilor s-a extins și asupra
pădurilor. Țăranii nu mai puteau exploata pădurea pentru trebuințele lor,
ei trebuiau să plătească zeciuială sau taxe pentru a tăia lemn din
pădure pentru foc sau construcții.
Unii domni fanarioți (Scarlat Calimach), din dorința de spoliere
a țărilor române, printr-un pretins artificiu juridic au susținut că nu poate
exista proprietate privată asupra terenurilor și pădurilor, că toate ar
aparține domnului în virtutea dreptului de dominum eminens și că
acesta putea să-l dea prin hrisov domnesc de danie unui a sau altuia
dintre boieri ori dregători. Sfatul domnesc nu a acceptat și invocându-
se texte din Bazilicale au arătat că boierii au dobândit dreptul de
proprietate prin prescripție achizitivă de lungă durată , de 40 ani, care
se aplică și imobilelor domnești.
b. Persoanele cunosc reglementări novatoare. Clasificarea
persoanelor se face după „noroc” în slobozi, robi și sloboziți. Țăranii
care lucrau terenul boierilor nu se mai numeau rumâni sau vecini, ci
locuitori sau clăcași. Specific perioadei crește numărului poslușnicilor și
al scutelnicilor, iar zilele de clacă se înmulțesc continuu. În 1814 s-a
stabilit ca în fiecare județ numărul poslujnicilor și al scutelnicilor nu
poate fi mai mare decât al birnicilor.
Robii erau considerați lucruri, dar aveau o anumită capacitate
juridică în sensul că-i puteau reprezenta pe stăpânii lor în raporturile cu
terții.
Persoanele juridice apar reglementate distinct ca subiecte de
drept. În Pravilniceasca condică și Codul Caragea ele sunt denumite
tovărășii. Codul Calimach , după modelul francez sunt denumite
persoane moralicești. În Codul Caragea și Codul Calimach sunt
reglementate (după modelul codului napoleonean):
- regimul juridic al tovărășiilor neguțătorești;
- formarea capitalului, administrarea , răspunderea, împărțirea
câștigurilor;
- stingerea tovărășiilor;
c. Relațiile de familie, căsătoria, rudenia erau reglementate
potrivit dispozițiile dreptului bizantin. Elemente de noutate apar în
materia răspunderii care devine răspunde personală pentru faptele

116
proprii, astfel soția nu mai răspundea pentru faptele soțului și nici
părinții pentru faptele copiilor lor majori.
Rudenia este:
- de sânge suitoare în linie dreaptă (copii-părinți, bunici),
pogorâtoare în linie dreaptă (părinți-copii-nepoți) și lăuntrică de sus, de
jos (frați-surori-nepoți de frate) și de alături (verișori) ;
- spirituală (duhovnicească) rezultă din botez și cununie;
- prin adopție (rudenia civilă)
Codul Calimach și Codul Caragea reglementau adopția, tutela
și curatela după modelul european.
Căsătoria și respectiv logodna era interzisă între robi și
slobozi., între creștini și necreștini. Ca o noutate, copilul rezultat dintre
un rob și o persoană liberă va fi liber și el.
Zestrea cunoaște o reglementare nouă : bunurile mobile sunt
evaluate, astfel ca în caz de divorț , soțul răspunde pentru valoarea
acestora. În caz de adulter al soției zestrea rămâne la soțul inocent.
Cele două coduri elimină obligația fraților de a-și înzestra surorilor.
Obligația de înzestrare revine numai părinților.
d. Succesiunea era culeasă prin moștenire (ab instant) si
testamentară. Vocația succesorală aparține rudelor de sânge.
Soțul supraviețuitor primea o parte virilă în uzufruct ( drept
de folosință asupra unui bun) cu a unui copil când venea în concurs cu
copiii;
- dobândea avea o cotă de 1/6-1/3 în proprietate din
moștenire când venea în concurs cu copii din altă căsătorie a
defunctului sau când nu existau copii;
-sunt consacrate rezerva succesorală și trimiria (1/3 din
moștenire) pentru cheltuieli de înmormântare și pomenire a celui
decedat;
- fetele căsătorite și înzestrate nu puteau cere raportul
donațiilor sau sinisfora (adăugarea bunurilor dotale la masa
succesorală);
- copii naturali după Codul Calimach veneau la moștenire cu
copii legitimi, iar după Codul Caragea consacra vocația succesorală
doar după mamă;
e. Obligațiile în cele două legiuiri Codul Calimach și Codul
Caragea erau amplu reglementate și în mod sistematizat:

117
 - izvoarele obligațiilor;
- criteriile de clasificare a acestora ;
- elementele esențiale ale contractelor civile ca izvoare ale
obligațiilor;
Izvoarele obligațiilor erau : contractele (tocmeala), legea și
delictul (vătămarea adusă cuiva);
Clasificarea contractelor : scrise și nescrise, iar efectele
unilaterale și bilaterale. Codul Caragea introduce între cauzele de
existență și valabilitate principiul cauzei licite în raport cu ordinea
juridică și bunele moravuri. Consimțământul , pentru a fi valabil trebuia
să fie lipsit de silă (teamă)sau vicleșug (dolul), de asemenea obiectul
material al contratului trebuia să fie în comerț ( în circuitul civil)Codul
Calimach recunoștea egalitatea tuturor în fața legii, dar aceiași legiuire
stabilea foarte multe incapacități.
f. Contratele care erau reglementate în mod detaliat:
vânzarea, închirierea, arenda, schimbul, depozitul, comodatul,
mandatul, sechestrul, chezășia, zălogul, anticreza ( contractul prin care
un debitor lasă în folosință un bun al sau frugifer căruia creditorul îi
poate culege fructele civile sau îl poate folosi).
Contractul de vânzare se putea încheia în scris când avea
ca obiect imobile și robi, în alte situații se încheiau verbal. Legiuirile
prevedeau și posibilitatea răscumpărării sau instituția rezoluțiunii pentru
leziune.
Contractul de împrumut se încheia în formă scrisă în
prezența a trei martori.
Zălogul (gajul) se putea vinde numai la cererea creditorului și
numai prin hotărâre judecătorească.
Creanțele erau garantate prin chezași (garanți personali)
care se bucurau de beneficiul de discuțiune(dreptul garantului de a-i
cere creditorului să-l urmărească pe debitor pentru datorie și dacă
acesta este insolvabil să-l urmărească pe el).
Dobânda legală era de 10% și era interzis anatocismul
(dobândă la dobândă).
g. Dreptul penal nu au cunoscut o evoluție asemănătoare
dreptului civil, fiind preluate reglementările mai vechi. Faptele penale se
împărțeau în vini mari și vini mici. Textele se referă la diferite tipuri de
infractori (tâlhari, hoți, plastografi etc).

118
 Apar incriminări noi, faptele abuzive, corupția ale dregătorilor
sunt sancționate penal. Separația puterilor publice, a celei judecătorești
de cea administrativă și legislativă și salarizarea funcțiilor publice, a dus
la incriminarea unor fapte de corupție a acestora, purtării abuzive a lor.
Sun t sancționați plastografii și martorii mincinoși și erau
înscriși în condica șireților pentru a numai putea depune ca mator.
Dezvoltarea producției au determinat incriminarea faptelor
celor care, în mod fraudulos, se declarau în încetare de plăți pentru a
nu plăti datoriile.
Sistemul pedepselor s-a menținut în linii generale: pedepse
fizice (tăierea mâinii pentru plastografie), pedepsele cu purtarea prin
târg pentru furt, talionul pentru mărturie mincinoasă. Judecătorii aveau
posibilitatea de a aplica pedepsele în raport cu aprecierea lor.
h. Dreptul procesual a avut o evoluția cerută de
modernizarea organizării instanțelor și anume:
- introducerea condicilor de judecată;
- formularea în scris a hotărârilor judecătorești și motivarea lor;
- posibilitatea reprezentării judiciare prin mandatar (vechili) sau
avocat (vechili de judecăți);
- probele cu caracter mistic trec în plan secundar, iar cle
științifice se generalizează;
- se țin la fiecare instanță de județ condici speciale privind
vânzarea imobilelor, în special a moșiilor, pentru testamente sau foi de
zestre ( aceste aspecte au precedat publicitatea imobiliară a
tranzacțiilor imobiliare și notariatului), condica șireților a precedat
cazierului judiciar);
- apar norme privind licitațiile (vânzarea la mezat), falimentul
sau judecarea comercianților de către arbitri;
- au dispărut unele instituții tradiționale ca ordaliile, zavesca,
jurătorii;

Capitolul VIII.

119
Organizarea de stat și dreptul din Țara Românească și Moldova în
perioada 1821-1848

8.1. Semnificația istorică și programul a revoluției de la 1821

Revoluția de la 1821 a avut o importanță crucială pentru
dezvoltarea țărilor române. A reprezentat expresia contradicțiilor acute
dintre nobilii feudali și celelalte categorii sociale și dintre poporul român
și fanarioții aflați în mod exclusiv în serviciul Imperiului otoman.
Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu a avut un rol dublu:
social și național. Mișcarea revoluționară a avut ca principale obiective:
- înlăturarea dependenței feudale;
- diminuarea fiscalității,;
- eliminarea abuzurilor, a corupției și venalității fanarioților;
- asigurarea stabilități politice;
- înlăturarea dominației otomane;
Participarea multor categorii sociale la lupta armată a
reprezentat o solidaritate socială și națională.
Domnii fanarioți veneau în scaunul de domnie cu grele datorii
rezultate din cumpărarea tronului și cu dorința de a–și plăti datoriile și
de a se îmbogății rapid. Clientela politică din jurul lor avidă de mărire și
îmbogățire au ruinat economia și au adus grave prejudicii multor
categorii sociale și în special claselor defavorizate. Exploatarea fiscală
ajunsese la cote de neimaginat care-i distrugea pe cei care erau
plătitori de impozite și așa se explică participarea masivă a tuturor
categoriilor sociale la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu.
Această mișcare socială s-a produs pe un context al afirmării
conștiinței sociale naționale, a afirmării idealurilor de dreptate și
independență .
Revoluția din 1821 s-a înscris în cadrul larg al luptelor
popoarelor din sud-estul Europei, sârbii, grecii pentru eliberarea de sub
dominația otomană.
În prima fază revoluția a acționat în cooperare cu Eteria
(organizație grecească , care avea sediul în Rusia) pentru că primise
garanții că Rusia agrea și va sprijini mișcarea. În a doua parte a
revoluției, pentru că Alexandru Ipsilanti nu a fost agreat de regimul
țarist, Tudor Vladimirescu s-a reorientat în sensul de a se apropia de

120
Turcia în sperând că va putea purta tratative în sensul înlăturării
fanarioților. Tudor Vladimirescu a fost ucis mișelește de reprezentanții
Eteriei, dar mișcarea și –a atins în linii mari dezideratele.
Tudor Vladimirescu a deținut puterea politică în perioada
28.01. -27.05 1821 și armata revoluționară s-a constituit într-o veritabilă
Adunare a poporului. Tudor a recunoscut Divanul ca fiind organ central
administrației, cu intenția ca în viitor să se organizeze aparatul de stat
supă principii moderne, respectiv să introducă un sistem constituțional
cu instituții novatoare.
Proclamația de la Tismana (Padeș) adoptată la începutul
revoluției , Cererile norodului românesc din februarie 1821, Proclamația
de la Bolintin din 16 martie 1821, și Proclamația de la București din 20
și 23 martie 1821, sunt statuate principiile reformatoare urmărite de
revoluție:
- monarhie constituțională, iar domnul urma să jure că va
respecta constituția țării;
- înlăturarea condiției privind originea aristocratică a
dregătorilor și numirea lor după principiul meritocrației pentru a avea
reprezentativitate în forul executiv central și a burgheziei ;
- interzicerea înnobilări celor care nu dețineau dregătorii
publice;
- reorganizarea sistemului judiciar în sensul reducerii taxelor
și înlesnirii accesului la justiție a tuturor categoriilor sociale;
-desființarea privilegiilor de care se bucurau străinii în fața
justiției;
- pentru asigurarea ordinii interne se prevedea înființarea
armatei naționale;
-biserica urma să fie subordonată statului și legilor, respectiv
alegerea mitropolitului de către popor;
- bisericile urmau să înființeze școli cu predare în limba
română cu gratuitatea învățământului pentru a sigura accesul a tuturor
copiilor indiferent de proveniența socială;
- desființarea vămilor de interior și menținerea doar a celor de
graniță;
- desființarea privilegiilor negustorilor străini și a scutirilor de
taxe;
- organizarea fiscală și plata taxelor în patru sferturi;

121
 -desființarea stării de dependență a poslușnicilor și
scutelnicilor;
- boierii care se făceau vinovați de abuzuri urmau să fie
alungați din țară;
- preluarea terenurilor boierilor care se opuneau revoluției, iar
terenurile obținute prin abuz și înșelăciune să fie restituite țăranilor;

8.2. Evoluția organizării de stat (1821-1848)

8.2.1. Viața social-economică s-a dezvoltat în linii generale
pe aceleași direcții: economie agrară și incipient industrială, dar și
comercială, încurajată mai ales de noul climat internațional care
reclama necesitatea sporirii producției de mărfuri, și cereri pe plan
extern.
Elementele de noutate legate de creșterea producției
agricole sunt:
- lărgirea piețelor interne, ceea ce antrenează creșterea valorii
pământului;
- extinderea rezervei boierești cu regim juridic de protecție
absolută asupra pământului;
- se limitează loturile în folosința țăranilor și se sporesc zilele
de clacă;
- se accentuează acapararea pământurilor țăranilor liberi;
- apare fenomenul de comasare a moșiilor;
-se extinde munca salariată;
- crește preocuparea pentru modernizarea producției;
- se accentuează procesul de arendare al pământului.
Au apărut instituții noi: Societatea de Agricultură, Comisia
Centrală de Agronomie și Economie Rurală și școli care abordau
învățământul agronomic și economic.
Aceste noutăți semnalează:
- dezvoltarea industrială după desființarea monopolului
otoman;
- extinderea inițiativei industriale promovată de boieri;
- cu formarea unor categorii sociale distincte: lucrătorii salariați
și tehnicieni (specialiști în industrie);
- dezvoltarea orașelor, a meșteșugurilor și comerțului;

122
 Viața comercială a devenit o componentă notabilă a economiei
țărilor române fiind potențată de dezvoltare producției industriale,
meșteșugărești și industriale.
8.2.2. Clasele sociale au rămas aceleași: boieri, țărani liberi,
țărani dependenți, meșteșugari, comercianți etc.
În structura socială a epocii au apărut elemente noi
burghezia care se afirmă tot mai mult și tinde să-și impună interesele
economice precum și lucrătorii salarizați al căror număr a crescut.
Numărul boierilor a crescut în perioada analizată pentru că
persoanele care dețineau proprietăți, bunuri sau dregătorii au fost
recunoscuți ca fiind persoane de rang nobiliar indiferent de originea lor,
mulți dintre ei provenind din noua pătură, din rândul burgheziei, scopul
lor fiind acela de accede la privilegiile nobilimi.
Populația rurală era formată în proporție de 70% din clăcași și
condiția acestei s-a înrăutățit considerabil.
Țăranii liberii (moșneni și răzeși) s-a menținut mai ales în
zonele greu accesibile agriculturii, de deal și de munte și datorită
impozitelor impuse și acestora viața lor s-a deteriorat.
Populația orașelor era formată din negustori, meseriași ,
boieri, funcționari, intelectualii, slujbași ai bisericii. Erau împărțiți pe trei
stări.
8.2.3. Revenirea la sistemul domniilor pământene - după
mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu, cea mai
importantă schimbare a reprezentat-o revenirea la numire domnilor
pământeni. În 1821-1822 s-au formulat 70 de memorii prin care se
solicitau diferite îmbunătățiri în sistemul politic. Inițiatorii și susținătorii
revendicărilor erau marii boieri care solicitau autonomia țării, domnul
țării să fie pământean și divanul domnesc, sfatul țării să aibă largi
drepturi, inclusiv asupra activității de stat a domnului.
Boierii mijloci și micii solicitau privilegii egale pentru clasa
nobiliară, fără discriminări. Ambele categorii solicitau menținerea și
clăcășiei și a robiei.
Sub aceste presiuni ,Înalta Poartă, în 1822 a admis revenirea
la domniile pământene. În Moldova a devenit domn Ioniță Sandu
Struza și în Țara Românească, Grigore Dimitrie Ghica.

123
 Cei doi domni au încercat să reformeze statul în sensul
solicitărilor boierilor mijlocii și mici, dar prin Convenția de la
Akkerman(1826) s-a consacrat puterea politică a marii boierimi.
În perioada 1828-1834, domniile pământene au fost
suspendate, țările române fiind puse sub protectorat rusesc datorită
războiului ruso-turc și fiind sub ocupație militară, astfel că au fost
conduse de către un guvernator rus, numit de țarul Rusiei.
În conformitate cu Convenția de la Akkerman și Tratatul ruso-
turc de la Adrianopol (1829) s-a stabilit ca în țările române să se
adopte Regulamente organice, cu scopul modernizării vieții sociale și
de stat.
Regulamentele organice au fost elaborate în perioada
ocupației rusești(1829-1834) a țărilor române, recunoscută de Înalta
Poartă pe seama Rusiei până la plătirea despăgubirilor de război
(statute prin tratatul de la Adrianopol).
Pentru elaborarea Regulamentelor Organice s-au format două
comisii pentru Țara Românească și Moldova compuse din boieri mari :
doi numiți de Rusia și doi aleși , un secretat fiind conduse de
viceguvernatorul rus Minciaki . Regulamentele au fost aprobate de în
1830 de Adunările obștești extraordinare ale celor două țări
române și au intrat în vigoare în 1831în Țara Românească și 1832
în Moldova.
După încetarea ocupației ruse domni ai celor două țări , deși
trebuiau aleși, au fost numiți: Alexandru Ghica în țara Românească și
Mihail Sturza în Moldova.
8.2.4. Organele statului
a. Domnul era organ principal al statului cu atribuții interne și
internaționale.
Potrivit convenție ruso-turce de la Akkerman (modificată):
- domnul era ales dintre boieri pământeni pentru o durată de 7
ani , cu consimțământul Înaltei Porți;
- domnul putea fi destituit pentru grave delicte și numai cu
consimțământul Porții;
- cele două țări deveneau de autonomie ;
- atribuțiile domnului au fost restrânse;
- Divanului avea largii atribuții în conducerea țării;
Regulamentelor organice au statuat :

124
 - domnia este electivă, nobiliară și viageră;
- domnii urmau să fie aleși de Adunarea obștească
extraordinară , investiți de sultan și comunicați Rusiei;
- domnul trebuia să exercite conducerea potrivit legilor, având
atribuții legislative, executive și judecătorești;
- domnul avea inițiativă legislativă , iar legile erau votate de
către Obișnuita obștească adunare;
- atribuțiile executive se referau la numirea dregătorilor
importanți; putea revoca dregătorii importanți;
- pentru cămara domnească domnul trebuia să se supună
listei civile (care statua sumele ce i se cuveneau din visteria statului și
destinația lor);
- comanda armata națională care era în proces de formare în
perioada analizată;
- domnul nu avea drept de judecată, ci doar întărea hotărâri
judecătorești rămase definitive; în Moldova prezida ședințele instanței
supreme (divanul domnesc);
b. Dregătorii – în mare parte s-au păstra vechile trăsături, dar
au intervenit aspecte noi:
- potrivit Regulamentelor organice nu mai puteau fi
cumulate funcțiile și atribuțiile administrative și judecătorești ,
ceea ce reprezintă o separație a puterilor în stat;
- titlurile nobiliare se acordau numai celor care erau numiți
dregători sau celor care au adus servicii importante statului și pe baza
unei hotărâri adoptate de Obișnuita adunare obștească;
-s-a format un corp al dregătorilor care coordonau întreaga
activitate administrativă fiecare cu atribuții de coordonarea unor
compartimente administrative ( vornicul - atribuții specifice ministrului de
interne, logofătul - ministru de justiție, spătarul – șef aș miliției
pământene vistiernicul – ministru de finanțe, postelnicul - secretar al
statului conducea relațiile externe, aga – șef aș poliției, cămărașul –
conducător al casei domnului, șambelan);
Problemele curente erau soluționate de Sfatul
administrativ, un consiliu restrâns de miniștri format din vornic,
vistiernic și postelnic. În cadrul administrației centrale locul cel mai
important revenea vornicului, care asigura ordinea de stat și

125
îndrumarea orașelor, a comerțului, a agriculturii, industriei, întreținerea
căilor de comunicație.
c. Divanul domnesc a suferit transformări din punctul de
vedere al componenței și competenței:
- atribuțiile administrative au fost preluate de Sfatul
administrativ;
- atribuțiile legislative au fost preluate de Obișnuita obștească
adunare;
- a păstrat în Moldova anumite atribuții judecătorești ca
instanță supremă;
- numărul membrilor Divanului s-au redus;
e. Adunarea oștească extraordinară era compusă din 190
membrii în Țara Românească și 132 în Moldova și atribuția ei era să
aleagă pe domnul țării. Membrii săi erau majoritate boieri, dar burghezia
în formare ( negustori, meșteșugari) își desemna reprezentanți.
f. Adunarea obștească ordinară (obișnuita obșteasca
adunare) era formată din 42 membrii în Țara Românească și 35 în
Moldova aleși pe 5 ani dintre reprezentanții boierilor și ai clerului.
Atribuții:
- vota legile propuse de domn;
- întocmea bugetul și exercita controlul asupra cheltuielilor și
veniturilor;
- lua act de cheltuielile domnului;
- propunea domnului măsuri necesare dezvoltării: agriculturii,
industriei, comerțului, asigurării ordinii publice;
Divergențele dintre adunare și domn erau soluționate de
Turcia și Rusia.
a. Organizarea fiscală a fost modernizată:
- a fost separată visteria statului de cămara domnească și s-a
instituit control asupra cheltuielilor domnului;
- au fost desființare răsura și vămile interne și s-a promovat o
politică fiscală de protecționistă;
- veniturile statului erau asigurate din: capitație (impozit pe
cap de familie), patenta (impozit plătit de meseriași, negustori și micii
industriași): clerul și boierii erau scutiți de impozite;

126
 - s-a introdus impozitul pe circulația mărfurilor care era
plătit fără discriminări;
- s-a introdus contabilitatea publică;
- s-a introdus un sistem de pensii;
- s-a interzis perceperea unor taxe în afara celor legal
stabilite;
g. Organizarea armatei
- a început să se organizeze armata națională;
- s-a renunțat la angajarea unor mercenari;
- ostașii erau recrutați dintre țărani care făceau serviciu
obligatoriu de 6 ani; boierii erau angajați ca ofițeri și tinerii burghezi se
angajau în armată ca subofițeri;
- ostașii erau împărțiți pe trei arme: infanterie, cavalerie,
artilerie;
Comanda armatei o avea domnul ajutat de spătar sau
hatman în Moldova.
b. Organizarea judiciară: instanțele au fost organizate pe
baza unor principii noi:
- activitatea administrativă a fost separată de cea judiciară;
- a fost introdusă inamovibilitatea judecătorilor;
- instanțele au fost inaugurate pe baze ierarhice;
- prima instanță era tribunalul sătească format din preot și
trei fruntași ai țăranilor( fruntaș, mijlocaș și codaș) și soluționau
neînțelegerile dintre țărani;
- ispravnicii și zapcii deși erau funcționari administrativi
soluționau pricini polițienești, fiscale și abateri ale slujbașilor
administrativi;
- tribunalele poliției îndreptătoare care funcționau la
București sau Iași și au preluat spre judecată pricinile de competența
agiei și spătăriei;
- tribunalele de județ sau ținut erau formate dintr-un
președinte, doi membri și un procuror și aveau competența de a judeca

127
procese civile până la o anumită valoare, cauze comerciale, pricini
corecționale și plângerile clăcașilor împotriva boierilor;
- divanurile judecătorești își desfășurau activitatea în
București, Iași și Craiova având o secție civilă și o secție comercială.
Ele aveau competență ca instanțe de prim grad și ca instanțe de apel;
când pricinile aveau valoare peste o anumită sumă, hotărârile lor
puteau fi apelate la Înaltul divan;
- tribunalele apelative de comerț din București, Iași și
Craiova judecau procesele în legătură cu faptele de comerț: vânzări de
mărfuri, comision de transport, navigație, cambie; în compunerea
acestora intrau și trei asesori aleși de negustori;
- Înaltul divan funcționa la București și Iași ca instanță de
ultim grad (apel- control judiciar) pricinile judecate în primă instanță de
divanurile judecătorești;
-Divanul domnesc în Moldova judeca în ultimă instanță
procesele venite în apel de la divanurile judecătorești; ca instanță de
control judiciar era format din boieri lași pe o durată de 3 ani, care erau
inamovibili și era prezidat de domn; mai soluționa cazurile de greșită
aplicare a legii și hotărârile în contradicție cu jurisprudența. Din 1833
Divanul domnesc, ca instanță de judecată a fost contopit cu Înaltul
divan și-și desfășura activitate sub președinția domnului;
-Înalta Curte de revizie a funcționat în Țara Românească și
inițial a avut competența Divanului domnesc din Moldova, dar domnul
nu participa la judecată;
8.2.5. Organizare administrativ-teritorială:
– au fost desființate marile subdiviziuni Țara de Sus și Țara
de Jos prin Regulamentele Organice. În 1831 a fost desființată și
caimacania Craiovei;
- numărul județelor și al ținuturilor a fost redus;
- s-a schimbat denumirea conducătorilor acestor unități
administrativ-teritoriale: în Țara Românească s-au numit ocârmuitori
de județe ți în Moldova ispravnici administratori care erau numiți de
domn la propunerea Sfatului administrativ pe o durată de 3 ani;
- în Țara românească plaiurile, plășile și ocoalele erau
conduse de subocârmuitori, iar în Moldova ocoalele erau conduse de
priveghitori de ocoale; ei erau aleși de reprezentanții satelor dintre
proprietarii de imobile și erau întăriți de domn fiind în subordinea

128
ocârmuitorilor de județe și ispravnicilor administratori; aveau atribuții
legate de păstrare ordini, stăvilirea abuzurilor, asigurarea sănătății și a
comunicațiilor;
Orașele care nu se aflau pe domenii feudale au dobândit
personalitate juridică și dreptul de a se administra printr-un sfat ales de
orășeni care era confirmat de domn și pe unul dintre membrii lui îl
numea primar (președinte la sfatului).
Celelalte orașe erau conduse de eforii alese de către locuitori
și aflate sub controlul statului .
Organele de conducere ale orașelor aveau atribuții de
administrare a cheltuielilor, de organizare a activității comerciale și de
soluționare a problemelor edilitare.
Satele și-au păstrat vechea organizare fiind conduse de
pârcălabi ( Țara Românească) și vornicei (Moldova). Banii erau
administrați de un organ colectiv format din șase oameni buni și bătrâni
împreună cu preotul și proprietarul moșiei. Pârcălabii și vorniceii se
ocupau de strângerea impozitelor care erau predate subocârmuitorilor
sau priveghitorilor.

8.3. Dreptul în perioada 1821-1848

8.3.1. Evoluția dreptului în raport cu evoluția economică și
socială a societății a fost necesară:
- adoptarea unei legislații care să corespundă noilor
realități. Legea scrisă a fost dominantă, dar au fost păstrate și unele
reguli tradiționale din dreptul cutumiar;
- una dintre cele mai importante principii care au fost întronate
în această perioadă a fost principiul legalității în sensul că obligația
de a respecta nomele legale revenea fiecărei persoane indiferent de
poziția socială sau politică.
- s-a organizat la nivel superior pregătire juridică în țară
prin organizarea de cursuri de drept și prin trimiterea unor tineri la studii
juridice în străinătate;
- se conturează prin noua legislație începuturile unui nou
sistem de drept cu trăsături specifice dreptului burghez;
- apare tot mai evidentă separația dintre dreptul public și
cel privat;

129
 - se remarcă asemănarea până la identitate a normelor
juridice din cele două principate române ceea ce confirmă unitatea
poporului român;
8.3.2. Principalele ramuri și instituții juridice
a. Apariția elementelor dreptului constituțional
Regulamentele Organice conțineau dispoziții privitoare la organizarea
de stat și referitoare la domenii importante ale vieții sociale nu puteau fi
apreciate ca fiind constituții pentru că nu au fost elaborate cu
consultarea poporului și au fost aprobate de puteri străine.
Regulamentele organice au introdus primele principii de
drept constituțional :
- principiul separației puterilor în stat;
- limitarea prerogativelor domnului;
- înființarea unor adunări reprezentative pentru adoptarea
legilor;
- separarea veniturilor statului de cele ale domnului și
gestionarea lor după potrivit unui sistem de contabilitate publică;
- regim unitar pentru românii din ambele țări , dreptul la
liberă circulație;
b. Dreptul civil - Regulamentele Organice au prevăzut că
toate pricinile civile urmau să die judecate după Codul Calimach și
Codul Caragea
- prin regulamente s-a consolidat dreptul de proprietate
absolută asupra moșiilor și întreprinderilor (drepturile sfinte ale
proprietății); consecința acestor dispoziții a fost creșterea numărului de
zile de clacă și folosirea largă a arendării pământului împrejurare care
consacră îmbinarea formelor de exploatare capitalistă cu cele feudale;
- sporirea importanței acelor juridice scrise și
înregistrarea contractelor de ipotecă și dotă precum și a actelor
civile;
- se accentuează principiul răspunderii individuale în
materie civilă;
c. Dreptul comercial s-a născut din necesitatea adaptării
legislației civile și a principiilor dreptului civil unei noi categorii de
subiecte, comercianții și unor raporturi juridice noi.
În 1833 , Iacovache Veisa și în 1841 Emanoil Drăghici au
tradus în Moldova Codul comercial francez, iar Simion Marcovici a

130
întocmit în 1840 „Condica de comerciu„ (un veritabil Cod comercial)
care s-a tipărit și s-a aplicat în practica instanțelor judecătorești.
Condica cuprindea:
- cartea I conținea dispoziții despre negustori, registre de
comerț (catastife), tovărășii (societăți comerciale), burse comerciale,
comisionari, samsari, cărăuși, vânzări comerciale, polițe;
- cartea a II a conținea dispoziții despre despre faliment;
- cartea a III a conținea dispoziții despre despre navigație,
vase maritime, și negoț maritim;
Anexele condicii se refereau la organizarea instanțelor
comerciale și procedura de judecată;
În paralel s-au aplicat și dispozițiile Codului Calimach și
Codului Caragea privind concursul dintre creditori, organizarea
profesional ăa comerțului etc
d. Dreptul penal – în 1820 a apărut în Moldova prima parte a
Condici criminalicești care era un adevărat cod de procedură penală,
întocmită de Iordache Cantacuzino, Grigoraș Sturza și Iordache Ruset.
În 1826 a apărut a doua parte a condicii. Izvoarele condicii au fost
Bazilicalele, obiceiul tradițional, Codul penal austriac și Codul Caragea.
Concepția condicii:
- toate infracțiunile erau considerate criminale și erau
grupate în două categorii: fapte de tulburare a liniștii publice și
siguranței obștești și fapte pricinuitoare de vătămare a
particularilor;
- pentru unele infracțiuni s-au introdus reguli privitoare la
prescripție (30 ani pentru furt, 3 luni pentru adulter)
- sistemul pedepselor au păstrat încă un pronunțat
caracter feudal: bătaia, executarea pedepsei închisorii la ocnă; se
păstrează caracterul discriminatoriu la pedepselor în raport cu
apartenența socială a infractorului;
În Țara Românească s-a aplicat Codul Caragea partea a V a
cu denumirea de Condica criminalicească.
După constituirea unităților militare naționale s-au adoptat
norme care sancționau abaterile militare: Așezământul ostășesc
pentru straja pământească a Valahiei în Țara Românească și
Condica militară în Moldova.
Abaterile militare erau:

131
 - abateri disciplinare care puteau fi abateri simple și abateri
grave; cele grave erau judecate de un consiliu disciplinar format din trei
ofițeri și sancționate cu arest sau bătaie;
- infracțiuni grave erau judecate de instanțe specializate și
pedepsite cu destituirea , bătaia sau munca silnică;
e. Dreptul procesual penal - prin regulamente s-au adoptat
norme noi:
- specializarea instanțelor;
- organizarea procedurii scrise, a avocaturii, a căilor de
atac (apelul);
- delimitarea clară a instanțelor civile de cele ecleziastice;
- acțiunea penal era susținută și supravegheată de
procuror;
- se garanta inviolabilitatea persoanei introdusă în arest
prin mandat;
- s-a instituit obligativitatea de a proceda la cercetarea
celui arestat în 24 ore
f. Dreptul procesual civil – prin regulamente a fost
modernizat :
- s-a adoptat regimul probelor scrise, actelor de zestre, a
zălogului, contractelor comerciale, depozitului judiciar,
estimațiunii, actelor de notariat și actelor civile scrise;
- a fost introdus principiul autorității de lucru judecat;
- s-au introdus norme privind inamovibilitatea judecătorilor;
- a introdus principiul egalității tuturor în fața legii;

Cap. IX.
Organizarea de stat și dreptul Transilvaniei în perioada
1691-1848

9.1. Organizarea de stat

9.1. 1. Explicații istorice preliminarii - după 1683 , Austria a
profitat de slăbiciunea Imperiului Otoman, care dădea semne incipiente
de destrămare și a pornit o ofensivă de expansiune în estul și sud-estul

132
Europei. În acest context, Transilvania a fost ocupată de trupele
imperiale și declarată vasală a Austriei. Dependența a fost consfințită
de diploma leopoldină din 1691 care a statuat că va respecta legile și
instituțiile Transilvaniei. În plan internațional, diploma leopoldină a fost
recunoscută prin Tratatul de la Karlowitz din 1699 ( 26.01.1699 încheiat
între Imperiul otoman și Alianța Sfântă și multe dintre teritorii au fost
cedate diferitelor puteri aliate și a însemnat declinul puterii otomane și
afirmarea Imperiului Habsburgic în Europa Centrală).
În 1765 Transilvania a fost organizată în principat cu titulatura
Marele Principat al Transilvaniei precizându-se că se conduce după
legile sale, având instituții și magistrați proprii.
Dependența față de Austria a durat până în 1867 când
Transilvania a fost încorporată Ungariei care făcea parte la rândul său
din Imperiul austro-ungar.
9.1.2. Viața economico-socială a cunoscut apariția
incipientă a relațiilor de tip capitalist prin acumulări primitive de capital:
- s-au intensificat exploatările miniere și au apărut cuptoarele
de topit minerul de fier, au apărut cuptoarele înalte și furnalele;
- au fost înființate manufacturi de stat în care munceau iobagii
și lucrători liberi;
- în manufacturile nobiliare munca era prestată numai de
iobagi;
Dezvoltarea economică a Transilvaniei a fost frânată de
politica mercantilă a Austriei care a impus un comerț inechitabil și
păgubos și a blocat schimburile comerciale cu anumite zone europene.
Sec. XVIII a însemnat dezvoltarea accentuată a relațiilor
capitaliste și diviziunea socială a muncii și apariția crizei feudalismului
în Transilvania. Pe acest fond se dezvoltă accentuat orașele și apar o
multitudine de întreprinderi metalurgice, textile etc. pe proprietățile
nobiliare se dezvoltă manufacturi de sticlă, prelucrarea sfeclei și
obținerea zahărului etc.
Sec. XIX marchează începutul mașinismului prin introducerea
primelor mașini cu aburi în centrele industriale: Baia-Mare, Zlatna.
Concomitent cu dezvoltarea economică , românii din Transilvania au
dus o luptă susținută pentru dobândirea egalității în drepturi cu celelalte
națiuni și pentru desființarea servituților feudale.

133
 Au fost adresate o mulțime de memorii Curții de la Viena
pentru recunoașterea drepturilor istorice ale românilor (memoriile din
1791,1792, 1834 Supplex libelus valachorum).
Deta Transilvaniei formată din nobilii națiunilor privilegiate
invoca o pretinsă Constituție a țării, actul Unio trium nationum din 1437
care declarase națiunea română tolerată fiind exclusă din viața publică.
Practicile vieneze perverse încercau să arate în mod mincinos că sunt
favorabile națiunii române majoritare, dar au dus o politică de învrăjbire
între națiuni ca să poată domina.

9.1.3. Organele de stat

a. Principele Transilvanei :
- Dieta convocată la Făgăraș în 1688 a acceptat dependența
Transilvaniei față de Austria, cu condiția eligibilității principelui;
- în 1699 Mihai Apaffy al II a fost constrâns să renunțe la
drepturile sale, iar Dieta l-a recunoscut ca principe al Transilvanei pe
împăratul Austriei. Acest eveniment a marcat uniunea personală dintre
Transilvania și Austria;
- în 1702 Dieta a adoptat „Programatica sancțiune” prin care a
abrogat vechile reglementări privitoare la eligibilitatea principelui
Transilvaniei și titlu de principe revenea succesorului la tronul Austriei;
- în 1765 Transilvania a fost proclamată Mare principat și
împăratul Austriei a devenit și mare principe al acesteia; politica dusă
de împăratul Austriei a fost una absolutistă și de centralizare a puterilor;
deși se recunoștea formal existența ca stat de sine stătător, cu drept de
a adopta legi proprii și de avea instituții proprii, în mod sistematic
autonomia Transilvaniei a fost încălcată.
Atribuțiile principelui:
- exercita puterea executivă putând conduce activitatea tuturor
instituțiilor administrative centrale;
- numea înalții funcționari și-i confirma pe cei aleși, cu
respectarea drepturilor celor trei națiuni privilegiate;
- încheia tratate , numea ambasadori , cu obligația de a se
consulta Dieta;
- avea dreptul de administra bunurile bisericii și de a-i confirma
pe episcopi , inclusiv pe episcopi ortodocși;

134
 - conducerea centrală a Transilvanei era exercitată de împărat
prin Cancelaria Aulică de la Viena în cadrul căreia funcționa Camera
Aulică Transilvană (1695) separată de ce a Ungariei;
- pentru a avea controlul asupra administrației locale și a
problemelor civile a fost creată funcția de guvernatorul Transilvanei
care era ales de Dietă și confirmat de împărat;
Armata din Transilvania era condusă de un general ales de
guvernator; acesta cumula atât atribuții de conducere civilă și cele
militare;
b. Consiliul intim a fost desființat și s-a creat un Guberniu
în componența căruia intrau guvernatorul, comandantul general al
armatei, cancelarul, tezaurarul, președintele staturilor și Concilium
duodecemvirale. Activitatea guberniului era supravegheată de
Cancelaria Aulică de la Viena.
Tot la nivel central funcționau Comisariatul provincial cu
atribuții fiscale, Exactoratul provincial și Revizoratul de cărți pentru
exercitarea cenzurii , Direcția de edile, Congresul medicinal și Tabla
justițiară ca instanță de apel.
c. Dieta Transilvaniei, în 1790 a legiferat din nou revenirea
la statutul de autonomie și a precizat că principele trebuie să
adopte un rescript de recunoaștere expresă a drepturilor
Transilvaniei și să respecte obligația de a conduce după legile
pământești pentru că Transilvania nu era provincie ereditară , ci un
principat independent. De asemenea, Transilvania nu putea fi
constrânsă în raport cu tratatele care-i recunoșteau autonomia să se
alipească Ungariei.
Dieta Transilvaniei și-a exercitat atribuțiile și în perioada
dependenței de Imperiul Habsburgic, deși competența i-a fost restrânsă
prin intervenția Curții de la Viena, ea avea drept de legiferare la
inițiativa principelui. Pentru că s-a opus politicii abuzive a Curții e la
Viena , dieta nu a fost anii în șir convocată și a respins măsurile dictate.
În 1790-1794 Dieta transilvană a reușit să adopte hotărâri care
să consolideze autonomia țării. Legile votate au împărțit atribuțiile
legislative între împărat și Dietă precum și exercitarea activității
administrative potrivit legilor existente.
d. Organizarea fiscală a preluat unele elemente din sistemul
anterior, dar au existat și elemente de noutate.

135
 Împăratul Iosif al II lea a încercat să supună la plata
impozitelor și a nobililor. În sec XVIII se plătea impozit pe avere și pe
persoană care era diferit de la o stare la alta.
e. Organizarea armatei - după instaurarea dominației
habsburgice au sporit efectivele armate și mai ales în zonele de graniță
(în epoca împărătesei Maria Tereza).
Regimentele românești de infanterie aveau reședința la Orlat
și Năsăud, în zona grănicerească existau districte militare cu regim
juridic militar și civil diferit de restul teritoriilor.
f. Organizarea biserici – biserica a fost folosită în scopul
propagandei politice . Biserica ortodoxă a fost prigonită sistematic și
preoților ortodocși li s-a propunea să treacă la catolicism. Biserica
ortodoxă din Transilvania a fost stindardul păstrării ființei naționale. S-
au încercat formule de pretinsă unire a bisericii ortodoxe cu Roma și li–
s-a promis românilor că biserica unită va fi recunoscută de stat și uniții
se vor bucura de drepturile și privilegiile preoților catolici. Unii dintre
preoții ortodocși au crezut în promisiunile făcute și au acceptat pretinsa
unire. Episcopii Teofil și Atanasie Anghel au organizat mai multe
întruniri și în 1698 s-a realizat unirea cu Roma. Prin diploma din 1701
Leopold a recunoscut biserica unită, dar Dieta Transilvanei a respins
diploma de recunoaștere și situația bisericii nu s-a schimbat. Dintre
clericii bisericii unite se remarcă figura lui Ioan Inochentie Micu Clain
care a făcut numeroase plângeri la Curtea din Viena , dar Dieta
transilvană, în ciuda recomandărilor împărătesei Maria Tereza, a
respins aceste cereri concluzionând că: „valahilor nu li se cuvine nici
un drept” . Situația bisericii era foarte grea, în 1761 nu avea nici măcar
episcop, iar la presiunile exercitate au admis alegerea unui episcop, dar
sârb. După jumătate de secol, în 1809 biserica română și ales episcop
Vasile Moga.
g. Organizarea administrativ-teritoriale a rămas cea
tradițională : comitate, districte, orașe, sate conduse de aceleași
organe. Diploma leopoldină de la1691 întărea regula că la conducerea
unităților administrativ-teritoriale aveau acces numai reprezentanților
celor trei națiuni privilegiate și celor patru biserici recepte.
9.2. Banatul sub dominația habsburgică - până la pacea de
la Passarowitz Banatul a fost dependent de Imperiul Otoman (1522-
1718). După victoria Imperiului habsburgic și Republicii venețiene

136
împotriva imperiului otoman împotriva Imperiului Otoman s-a încheiat
pacea de la Passarowitz și turcii au fost siliți să cedeze mai multe
teritorii între care și Banatul .
Populația română și-a pierdut dreptul de proprietate asupra
pământului care z fost trecut în proprietate de stat și a fost izgonită în
zone defavorabile mlăștinoase sau muntoase, iar în locul au fost
colonizați germanii, slovacii și italienii.
Din inițiativa Austriei, datorită abundenței forței de muncă și
resurselor s-au înființat multe manufacturi undeau lucrat țăranii
dependenți și meșteșugari colonizați.
Populația a opus rezistență și sub presiunea acestei tensiuni
după 1759 Banatul a trecut de sub regim de administrare militar la
regim de administrare civilă formată la nivel central dintr-un președinte
și șase consilieri. Lupta bănățenilor români a continuat și în 1778
Banatul a trecut în dependență față de Ungaria , dar ca provincie
separată.
În perioada de dominație habsburgică, Banatul a fost împărțit
în 11 districte conduse de administratori. Subdiviziuni ale districtelor
erau cercurile care cuprindeau mai multe sate. Satele erau conduse de
chinezi
Când a trecut sub dominația Ungariei , banatul a fost împărțit a
fost împărțit în3 comitate, 4 cercuri și sate. Comitatele erau Timiș cu 4
cercuri și 174 sate, Torontal cu 4 cercuri și 122 sate și Carașul cu 5
cercuri și 225 sate.

9.4. Dreptul în Transilvania în perioada 1691-1848

9.4.1. Trăsături caracteristicile ale dreptului din
Transilvania:
- a prezentat caracteristici feudale, dar au apărut și norme noi
specifice reglementărilor capitaliste;
- în 1785 , prin patente lui Iosif l II lea a fost desființată
iobăgia , dar în Transilvania au continuat să fie aplicate normele de tip

137
feudal cum ar fi Codul Verboczi. Nobilimea s-a opus permanent politicii
legislative novatoare promovată de Viena.
- a continuat să se aplice obiceiul pământului care conținea
norme cutumiare de drept românesc nescris peste care s-au suprapus
normele create de unio trium nationum prin Dieta transilvană și
hotărârile Curții de la Viena. Obiceiul se aplica în instanțele inferioare
de la sate. Românii erau hăituiți cu procese în care erau pârâți și nu
aveau aproape deloc șanse de reușită. Populația românească a
manifestat o poziție de respingere a justiției oficiale.
- instaurarea regiunilor grănicerești au adus un regim juridic
specific. Românii transilvăneni au participat la formarea regimentelor
grănicerești pentru că scăpau de iobăgie și de sub dominația nobiliară
pentru că regiunile grănicerești nu erau sub dominația nobililor.
Izvoarele dreptului erau:
-obiceiul tradițional, în special în mediul rural;
- diplomele, patentele, rescriptele, ordonanțele habsburgice
(ex. diploma leopoldină, rezoluția alvințiană, );
- normele emise de Dieta transilvană care se numeau articole
dietane;
-deși imperiul somase nobilimea să împroprietărească țărani
pentru a pune capăt nemulțumirilor și revoltelor, Dieta a mistificat
proiectul de reformă în sensul că întreg pământul aparținea nobililor , iar
țăranii aveau doar drept de folosință în baza contractului încheiat
individual cu nobilii.
9.4.2.Evoluția principalelor instituții juridice:
a. persoanele au cunoscut unele modificări al statutul lor,
fiind schimbat datorită noilor reglementări ale Curții de la Viena:
- nobili români uniți, conform diplomelor Mariei Tereza din
1746,1747, 1767 aveau dreptul de a ocupa funcții publice;
-biserica ortodoxă a luptat pentru a putea conducere aleasă ,
respectiv mitropolie proprie;

138
 - burghezi s-a constituit ca și categorie socială și apoi s-a
consolidat , în ciuda opoziției nobililor ,
- categoria socială a țăranilor s-a consolidat , mai ales a celor
liberi, după înființarea regimentelor grănicerești;
- țăranii aserviți au cunoscut un regim de exploatare severă
care a dus la revolte armate culminând cu răscoala lui Horea , Cloșca și
Crișan (1784 cu caracter social și național),
- prin patenta Certa puncta Maria Tereza a reglementat
relațiile dintre nobili și iobagi (1769, iar Iosif al II lea în 1783 și 1785 a
desființat iobăgia, dar dieta nu a fost de acord și nu s-a dat curs acestei
reglementări;
b. familia și rudenia si-a păstrat configurația așa cum se
stabilise prin reglementările anterioare;
- un element de noutate a fost acela că Iosif al II lea a
desființat dependența țăranilor de a obține consimțământul nobililor la
căsătorie;
- în zonele grănicerești s-a instituit un regim aparte al
căsătoriei în sensul că era necesară autorizația de căsătorie, actele
civile și drepturile asupra soției pentru că el avea domiciliul în familia
soției și pierdea dreptul de posesie asupra bunurilor acesteia; în unele
zone s-a instituit sistemul comunităților domestice potrivit cărora familia
era foramtă de cei doi soți, părinții, frații și surorile lor cu nepoți, cumnați
și viața familiei se desfășura sub autoritatea uni pater familias și cu
conducerea gospodăriei de către mater familias :
c. bunurile – regimul bunurilor nu a suferit schimbări pentru
că nobilii s-au opus instaurării unui regim juridic nou;
- în regiunile grănicerești pământul rea al statului și țărani
aveau drept de folosință asupra lui cu condiția să-și îndeplinească
obligațiile militare; stăpânirea era transmisibilă cu condiția ca
succesorul să fie bărbat și să continue îndeplinirea obligațiilor militare;
- evidența funciară prin sistemul cărților funciare a fost
introdusă în Transilvania în sec. XVII și a fost extinsă și în regiunile
grănicerești în sec. XVIII.

139
 d. obligațiile au suferit modificări dictate de necesitatea dea
se adapta noilor realități sociale:
- apar norme care reglementează relațiile comerciale, cambia,
persoanele juridice, falimentul , bancruta frauduloasă;
- contractele speciale de vânzare, zălogire, de arendare,
împrumut, închiriere au suferit adaptări;
- în zonele grănicerești, s-au instituit: interdicții de
înstrăinării unor bunuri mobile; se permitea totuși zălogirea sesiilor,
dar numai față de alt grănicerești cu aprobarea comandantului;
pământul grăniceresc nu putea fi arendat ofițerilor; grănicerii săraci
puteau accesa împrumuturi cu o dobândă de 6% și cei loviți de
calamități obțineau împrumuturi fără dobândă; la închirierea lucrurilor
sau serviciilor autoritățile militare aveau drept de supraveghere
e. succesiunile au suferit modificări notabile:
- iobagii dobândesc dreptul de a dispune de bunurile lor prin
acte între vii sau pentru cauză de moarte (Patenta din 22 august 1785 a
împăratului Iosif al II lea)
- în zonele grănicerești se putea dispune prin testament nu
mai de bunurile mobile; dreptul de folosință asupra pământului se putea
transmite pe cale succesorală numai rudelor de sex masculin, femeile
puteau dobândi prin moștenire dreptul de folosință asupra ternului în
lipsa moștenitorului de sex masculin;
f. dreptul penal – s-au întocmit mai multe coduri și legi care
conțineau dispoziții moderne referitoare la infracțiuni, pedepse,
egalitatea în fața legii: decretul din 1776 la Mariei Tereza , Codul penal
al lui Iosif al II lea Codul penal austriac din 1803;
- noile legiuiri penale incriminau bancruta frauduloasă, unele
fapte comise de militari (dezertarea), pedepsele se nuanțează în raport
cu gravitatea faptelor sau se atenuează în raport cu existența unor
cauze de atenuare ( apare noțiunea de individualizare a pedepsei);

140
 Capitolul X.
Organizarea de stat și dreptul în Țara Românească și Moldova în
perioada1848-1866

10.1. Revoluția de la 1848

10.1.1.Seminifiicația istorică a revoluției de la 1848
Revoluția de la 1848 a însemnat un salt deosebit în dezvoltarea
societății românești din cele două principate și a fost generată de
acumulările succesive în plan economic, politic, social și ideologic. A
fost expresia unei mișcări revoluționare europene, dar în țările române
a avut o semnificație aparte determinate de specificul destrămării
relațiilor feudale și afirmarea relațiilor capitaliste , care ulterior au
cunoscut dezvoltarea și consolidarea lor, precum și pentru afirmarea
ființei naționale.
Țara Românească și Moldova, până în 1848, se aflau sub
suzeranitatea turcească și protectorat rusesc, iar Transilvania sub
dominația habsburgică. Aceasta a dus la frământări sociale,
accentuarea luptelor politice, dezvoltarea ideologiei, a conștiinței
naționale și a inspirat programul revoluției care a avut caracter unitar în
plan național pentru toate țările române. Spre deosebire de alte state, în
care formarea națiunii a fost urmată de formarea statului național, în
țările române nu a fost posibilă această realizare pentru că relațiile de
producție de tip capitalist care presupuneau o piață economică unică și
apărată de stat, erau insuficient dezvoltate și asupra lor era exercitată
dominația străină de tip feudal.
Revoluția de la 1848 din țările române a dat glas idealurilor
naționale, bazată pe conștiința origini comune și a afirmat lupta
românilor pentru libertate și unitate în cadrul aceluiași stat.
10.1.2. Programul revoluției de la 1848 revoluția a fost
organizată și condusă în toate cele trei țări de burghezie. Au participat

141
și alte elemente sociale cum ar fi moșieri micii și mijlocii, dar și mase de
țărani asupriți care au luptat pentru eliberare socială și națională.
Obiectivele urmărite vizau înlocuirea relațiilor de producție de
tip feudal și preconizau o linie politică liberală în sensul promovării unor
progrese în viața economică a modernizării vieții economice și sociale
și a înfăptuiri unor reforme sociale și economice.
Programul revoluției a fost statuat în: Petiția-proclamație,
Dorințele partidei naționale , Petiția națională adoptată la marea
adunare de la Blaj, și Proclamația de la Izlaz.
Din conținutul programului revoluției rezultă următoarele
obiective:
- unirea tuturor românilor într-un singur stat și desființarea
granițelor interne în teritoriile locuite de români;
- necesitatea creării unei piețe interne unice care să permită
realizarea unei producții de mărfuri și înlăturarea izolării de tip feudal;
- egalitatea în drepturi românilor din Transilvania cu celelalte
națiuni conlocuitoare
- dreptul românilor de a se autoguverna ,fără amestecuri din
afara țării;
- desființarea clăcii , împroprietărirea țăranilor fără nicio
despăgubire;
- desființarea privilegiilor nobiliare , desființarea corvezilor;
- stabilirea contribuțiilor fiscale cu eliminarea scutirilor în raport
cu apartenența la anumite categorii sociale;
- egalitatea tuturor în drepturi și eliminarea anumitor privilegii
nobiliare , desființarea rangurilor feudale;
- garantarea drepturilor și libertăților prin reforme democratice;
- principiul separației puterilor în stat;
- principiul inamovibilității judecătorilor;

142
 - egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și în nprivința
sarcinilor fiscale;
- formarea armatei naționale și a unui parlament pe baza
votului universal;
- domnul țării trebuia să fie ales de toate structurile sociale pe
o durată de 5 ani;

10.2. Organizarea de stat a Țării Românești și Moldovei în

perioada 1848-1856 după înfrângerea armată a revoluției din celor
două țări și cu ajutorul politic și militar al Turciei și Rusiei s-a încercat
reinstaurarea ordinii de stat și juridice anterioare.
Prin Convenția de la Balta-Liman, Rusia și Turcia au impus
celor două țări românești un sistem politic de tip feudal și reintroducerea
Regulamentelor organice ca legi fundamentale.
10.2.1. Domnul țării:
-era numit de către puterea suzerană și cea protectoare pe o
durată de 7 ani;
- domnia nu mai era nici electivă și nici viageră;
- domnul era ales dintre boierii credincioși puterilor străine;
- caimacamia (locotenența domnească ) care potrivit
Regulamentelor organice trebuia să fie formată din trei persoane, în
realitate s-a limitat la câte o singură persoană în ambele țări.
10.2.2. Adunările ad-hoc
- adunările obștești au fost desființate au fost înlocuite cu
adunările ad-hoc;
- divanurile obștești au fost compuse din boieri și cler și
aveau atribuții financiare: adoptau bugetul, dispuneau controlul gestiunii
fondurilor publice și al administrației locale, adoptau anumite legi;
Atribuțiile divanului obștesc au limitat simțitor atribuțiile
domnului.

143
 10.2.3. Administrația centrală:
- și-a schimbat denumirea, dregătoriile s-au redenumit în
ministere sau departamente;
- s-a creat un aparat funcționăresc cadrul acestor instituții;
- cel mai important minister era Ministerul de Interne cu
atribuții generale î domeniul ordinii publice, agriculturii, sănătății publice
și lucrărilor publice;
- poliția a fost reorganizată prin crearea unei rețele
complexe ,mai ales în orașele mari și în capitală;
10.2.4. Convenția de la Paris, pe baza Tratatului de la Paris
s-a stabilit ca în Țara Românească și Moldova să fie convocate adunări
ad-hoc la care să participe toate categoriile sociale, inclusiv țăranii
pentru a fi cunoscută dorința tuturor locuitorilor privitoare la organizarea
de stat
Alegerile pentru adunările ad-hoc au generat confruntări
semnificative și adepții uniri din cele două țări s-au bucurat de o largă
susținere populară. Adunările ad-hoc au fost deschise în septembrie
1857 și au hotărât:
- recunoașterea autonomiei celor două țări și a neutralității lor;
- unirea celor două țări într-un singur stat cu numele România;
- aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare străină;
- formarea unui guvern reprezentativ și constituțional;
Hotărârile adunărilor ad-hoc au fost opera unor mari patrioți
români , a elitei intelectualității țărilor române și expresia voinței
poporului român.
În decembrie 1857 adunările ad-hoc au fost desființate și
hotărârile lor împreună cu raportul Comisiei europene au fost transmise
puterilor garante care, în 1858 s-au reunit în cadrul Conferinței de la
Paris. Acest forum a statuat configurația viitoare a celor două țări
române.

144
 Conferința statua că noul stat se va numi „Principatele unite
ale Moldovei și Țării Românești, dar cu o organizare distinctă, domni
diferiți și respectiv capitale diferite. Comisia de la Focșani trebuia să
elaboreze o legislație comună , să înființeze o Curte de casație comună
și o armată comună condusă succesiv de comandanți din ambele țări.
Convenția de la Paris nu a lut în seamă doleanțele românilor,
dar a constituit un reper pentru recunoașterea internațională a dreptului
românilor la unitate națională

10.3. Formarea statului național și a sistemului de drept

modern
10.3.1.Seminificația și desăvârșirea Unirii Principatelor
române
Unirea românilor a însemnat împlinirea unui vis secular al
românilor acela de a trăi într-o singur stat și a voinței patrioților acelor
vremuri precum și a idealurilor revoluției de la 1848. De asemenea a
însemnat și un pas hotărât și schimbarea istoriei românilor.
Unirea s-a realizat prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn al Moldovei și al Țării Românești, ceea ce a reprezentat un act de
mare curaj și demnitate al românilor și nesocotirea direcțiilor
Convențiilor de la Paris. A început o luptă pentru recunoașterea pe plan
internațional al statului român și pentru domnitor pentru introducerea
unor reforme care să facă din noul stat unul modern. Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a avut de învins adversități din interior care se
opuneau unirii și reformelor progresiste, cât și pe plan extern pentru că
puterile gerante nu agreau ideea unirii celor două țări.
Puterile garante: Franța, Sardinia, Prusia, Marea Britanie,
Imperiul Habsburgic, Rusia și Imperiul Otoman nu au recunoscut unirea
Principatelor Române imediat. Atitudinea lor a fost diferențiată.:
- Franța, din motive de echilibru de forțe era favorabilă unirii, la
fel și Prusia și Sardinia pentru că erau adeptele promovării intereselor
naționale; la fel și Rusia pentru că urmărea slăbirea Imperiului Otoman;
- Anglia a avut o atitudine oscilantă;

145
 - Imperiul Habsburgic s-a împotrivit pentru că se temea ca
Transilvania să se revolte și să lupte pentru unirea cu principatele; de
asemenea și Imperiul Otoman se împotrivea pentru că pierdea
dominația asupra țărilor române.
Având largă susținere domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
înlăturat caiamacami și a început să-și impună autoritatea.
În Plan intern erau nemulțumiri ale unor nobili care formulau
plângeri sau memorii către marile puteri. Pe plan internațional s-au
angajat diferiți intelectuali care aveau relații în cercurile marilor vremii
să susțină cauza unirii față de aceștia. La conferința din august 1859
marile puteri au recunoscut unirea celor două țări române.
După recunoașterea unirii, domnitorul a procedat , în mod
treptat, la adoptarea unor reforme care au pus temelia statului român
modern și anume:
- a dispus unificarea treptată a organelor centrale ; în fiecare
guvern a numit persoane din ambele principate, la fel și în adunările
elective;
-a desființat ministerele de la Iași, dar a înființat aici direcții ale
ministerelor care ființau la București;
- în domeniul organizării armatei a decis că regulamentele de
instrucție erau comune, armamentul similar , iar ministrul armatei era
unic pentru ambele principate, la fel și Statul Major; în unitățile militare
existau soldați din ambele țări și a urmărit instruirea armatei pentru a
putea face față unui atac din partea celor care ar fi putut denunța
Convenția de la Paris ori pentru a revoluția unionistă din Transilvania;
- au fost create rețele comune de poștă, telegraf, sanitare sau
de transport;
- -pentru a pune capăt intervenției bisericii, a dispus
înlăturarea egumenilor greci și a dispus secularizarea averilor
mânăstirești;
- a unificat reprezentanțele diplomatice de la Constantinopol
(Istambul) și a primit acreditarea unor reprezentanțe diplomatice în
România;

146
 Constituirea României s-a realizat prin unificarea
guvernelor și a adunărilor elective în decembrie 1861, iar Adunarea
Electivă a proclamat constituirea în ianuarie 1862.
Domnitorul a făcut eforturi mari pentru a asigura autonomia
legislativă, administrativă și judecătorească a statului.
1. Autonoma legislativă a fost recunoscută de Convenția de
la Paris care cerea principatelor adoptarea unei legislații noi care să
corespundă noilor realități economice și pe parcursul scurtei domnii ,
Alexandru Ioan Cuza au fost adoptate legi moderne care au contribuit
semnificativ la reformarea vieții economice, sociale, politice și juridice în
România.
2. Autonomia judecătorească a parcurs pași grei pentru că
suzeranitatea Turciei impusese sistemul capitulațiilor, respectiv tratatele
încheiate de Turcia cu puterile occidentale pentru ca cetățeniilor lor să
le fie aplicată și să se judece potrivit legii lor de apartenență națională.
Aplicarea capitulațiilor în România ar fi însemnat încălcare suveranității
de stat și a fost dusă o activitate de convingere că nu se impune
recunoașterea acestora și în plan național. În acest sens au fost
desființată activitatea judiciară a unor consulate străine și s-a procedat
la punerea în executare pe teritoriul național doar la sentințelor
pronunțate de instanțe românești.
3. Autoritatea administrativă a parcurs pași importanți:
- nu au mai fost recunoscute pașapoartele turcești emise de
Turcia pentru cetățenii României sau ale altor state și au fost eliberate
pașapoarte românești și le-au acceptat pe cele străine numai dacă erau
eliberate pentru Principatele Române;
-încheierea unor convenții prin intermediul Ministerului de
Externe Român;
- Adunarea electivă din 1863 (parlamentul era unicameral) a
procedat la exproprierea averilor mânăstirești supuse Patriarhiei de la
Constantinopol și care însemna negarea suveranității statului prin
pretenții funciare și au fost readuse în patrimoniul țării un sfert din
suprafața arabilă; călugărilor străini li s-au oferit despăgubiri pecuniare
din partea satului;

147
 10.3.2. Organizarea de stat conform Statutului dezvoltător
al Convenției de la Paris
1. Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la
Paris Convenția de la Paris nu permitea o domnie efectivă și realizarea
unui program de reforme și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, împreună
cu oamenii politici ai acelor vremi cu viziune unionistă și progresistă, în
special cu sprijinul lui M. Kogălniceanu au procedat la organizarea
statului de așa manieră să asigure o autentică unitate politică și
națională.
Organizarea statală nu a cunoscut opoziții mari, dar adoptarea
unor reforme , în special reforma agrară și a sistemului electoral a u fost
obstrucționate de moșierime care avea o majoritate în Adunarea
Electivă și care le-a respins. În acea perioadă se remarcă o instabilitate
politică, guvernele se schimbau succesiv pentru că adunarea electivă le
opunea votul de blam.
Situația de stagnare și de opoziție l-a determinat pe domnitor
să organizeze o lovitură de stat pentru introducerea unui regim de
putere personală și al 2 mai 1864, când Adunarea a refuzat să voteze
proiectul de lege electorală, M. Kogălniceanu a prezentat Decretul de
dizolvare a acesteia. S-a lansat o proclamație pentru popor și s-a
prezentat proiectul Statutul dezvoltător și cel al legii electorale și s-a
solicitat aprobarea lor prin plebiscit, care s-a desfășurat în perioada în
10 și 14 mai 1864, iar cele două proiecte au fost aprobate prin
adeziunea populară majoritară.
Deși Statutul era prezentat ca fiind un act al Convenției de la
Paris, în realitate el nu respecta întrutotul prescripțiile convenției., iar
puterile garante au acceptat această situație pentru că reprezenta
interesul promovat de națiunea română.
2. Conținutul Statutului dezvoltător al Convenției de la
Paris prevedea următoarele:
– domnul cumula atribuții legislative și executive și putea emite
decrete fără consultarea parlamentului, atunci când apăreau
situații deosebite care impuneau luarea unor măsuri;

148
 - parlamentul unicameral a fost înlocuit cu unul bicameral: :
Adunarea electivă (a Deputaților) și Adunarea Ponderatrice sau Corpul
Ponderator (Senatul);
- puterea publică era deținută de domnul țării, Adunarea
Ponderatrice și Adunarea Electivă ;
- puterea legislativă se exercita de către domn împreună cu
parlamentul și doar domnul avea inițiativă legislativă și întocmea
proiectele de legi fiind ajutat de Consiliul de Stat;
- membrii Adunării Elective erau aleși conform noii legi
electorale, respectiv din cadrul ei făceau parte și alte categorii sociale,
membrii burgheziei, pentru că pentru a accede în parlament nu mai
avea prioritate deținerea de proprietăți funciare;
- Corpul Ponderator ( Adunarea Ponderatrice) era compus din
mitropolitul țării, episcopi ai eparhiilor , primul președinte la Curții de
Casație, cel mai vechi general în activitate și din 64 membrii numiți de
domn;
- Corpul Ponderator putea să adopte proiectele de legi
primite , să le modifice sau să le respingă; dacă proiectul legislativ era
amendat, el era trimis Adunării Elective care-l putea aproba, dar domnul
putea să-l sancționeze (sa nu accepte amendamentele); dacă
Adunarea Electică nu accepta amendamentele , atunci proiectul era
trimis Consiliului de Stat pentru reformulare; dacă Corpul Ponderator
respingea proiectul, acesta era trimis Consiliului de Stat pentru
restudiere și reformulare;
10.3.4. Formarea sistemului de drept modern
1. Legislația cu caracter reformator a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza – s-a referit în principal la următoarele domenii:
– modernizare agriculturi prin înlăturarea rămășițelor relațiilor
feudale și împroprietărirea țăranilor;
- sistemul electoral;
- modernizarea organizării administrativ-teritoriale;
- organizarea modernă a armatei;
- modernizarea sistemului judiciar;
- modernizarea instrucției publice;
- reorganizarea sistemului de pensii ;
- reformarea contabilității publice;

149
 a). Reforma agrară – potrivit programului revoluției de la 1848
unul dintre obiective era împroprietărirea țăranilor cu loturile aflate în
folosința sătenilor. Moșierii s-au opus vehement. Proiectul de lege
privind reforma agrară din 1862 propus de guvernul Barbu Catargiu
reprezenta o falsă împroprietărire. Deși Adunarea a votat , domnul a
refuzat să o promulge. În 1864 M. Kogălniceanu a propus un nou
proiect de lege , însă adunarea nu l-a votat. După adoptarea prin
plebiscit a Statutului dezvoltător, s-a realizat o legislație agrară
corespunzătoare.
Legea agrară promulgată în 14 august 1864 prevedea:
- țăranii clăcași deveneau proprietari pe loturile aflate în
folosința lor;
- suprafețele de teren asupra cărora se recunoștea un drept
de proprietate erau în funcție de numărul vitelor pe care le stăpâneau;
- s-a desființat regimul clăcășieie;
- pentru pământul primit , țăranii trebuiau să plătească rate
anuale 15 ani;
Prin legea agrară:
- cca 2/3 din terenurile deținute de moșieri treceau în
proprietatea țăranilor;
- poziția economică a boierilor a scăzut considerabil ;
- s-a deschis perspectiva dezvoltării capitaliste;
Particularitățile legii agrare:
- legea nu opera o expropriere de la moșieri;
- statua că terenul redevine al proprietarilor acestuia care
avuseseră un drept preexistent, operând ca o împroprietărire;
- singura problemă care apăruse era delimitarea terenurilor;
-prin modul de redactare și abordare legea nu aducea atingere
caracterului sacru al proprietății;
-plata despăgubiri în concepția legiuitorului era acordată
pentru desființarea clăcășiei;
b) Reforma electorală- inițial noua lege electorală nu a fost
votată de adunare și a fost necesară adoptarea ei prin plebiscit.
Legea electorală prevedea:
-s-a lărgit considerabil numărul alegătorilor și înlăturarea
caracterului forței economice al celor care aveau drept de vot: alegătorii
primari erau cei care plăteau impozit în comune rurale de 48 lei, în

150
comune urbane 80 lei sau 100 lei precum și meșteșugarii care plăteau
patenta;
- un număr de 50 alegători numeau un alegător direct;
- puteau fi alegători direcți ( aveau drept de vot) fără să
justifice venitul de 100 galbeni: preoți, profesorii academiilor și
colegiilor, doctorii ( medicii), licențiații facultăților, avocați, ingineri
arhitecți, cei care aveau diplome recunoscute de guvern sau alți
conducătorii ai unor instituții;
- vârsta minimă pentru a alege ( pentru a vota) era de 25 ani;
- puteau fi aleși în Adunare (parlament) cetățeni români care
aveau 30 ani și un venit de 200 galbeni;
- sa- desființat împărțirea pe colegii, iar unii alegători își
exercitau dreptul de vot în comunele urbane, alții în comunele rurale;
2. Opera legislativă a domnului Alexandru Ioan Cuza
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost numit reformatorul
legislației române, legile adoptate sub domnia sa au dăinuit multă
vreme și au asigurat cadrul juridic de dezvoltare capitalistă a României.
În timpul scurtei sale domnii au fost adoptate : Codul civil, Codul
penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală.
Adoptarea codurilor a semnificat cadrul juridic de dezvoltare a
României burgheze, acestea au fost expresia modernismului și intrarea
țări noastre în rândul statelor europene. În același timp, legislația a dus
la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat evoluția
jurisprudenței în direcția celor mai înalte cerințe ale epocii, formarea
unor curente de gândire juridică românească reformistă în consonanță
cu nivelul altor țări civilizate din Europa.

a) Codul civil s-a născut dintr-o necesitate generată de faptul

că reglementările în materie civilă erau depășite de realitatea socială și
economică și pentru că normele juridice erau dispersate în diverse legi.
Din aceste considerente , domnul Alexandru Ioan Cuza a dispus
Comisiei Centrale de la Focșani să procedeze la alcătuirea unui Cod
civil care să răspundă exigențelor timpurilor de atunci. Inițial a fost
folosit ca sursă de inspirație proiectul Codului civil italian Pisanelli, dar
pentru că acesta întârzia să fie adoptat s-a folosit Codul civil francez,
Codul lui Napoleon de la 1804 , care a fost sursă de inspirație pentru
multe coduri civile din multe state europene.

151
 Codul a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare în
1decembrie 1865 și a dăinuit până în 1.octombrie 2010.
În mare parte, Codul civil român s-a conținea dispoziții ca și
Codul civil francez, dar avea și dispoziții inspirate din legislația română
a epocii:
- a păstrat regimul juridic unitar pentru copiii naturali și legitimi;
- a menținut regimul juridic egalitar între soți în privința
invocării motivelor de divorț, ambii puteau să solicite desfacerea
căsătoriei prin divorț invocând motive de infidelitate;
- a interzis încheierea contractului de emfiteoză, dar spre
deosebire de cel francez nu le-a considerat desființate pe cele încheiate
anterior;
- în materia bunurilor și obligațiilor, codul s-a inspirat din Codul
italian care era modern și actualizat;
Codul civil avea un preambul și trei cărți.
În preambul era reglementat aplicare legii civile în timp și
spațiu.
Cartea I reglementa regimul persoanelor, cartea a II a
reglementează regimul bunurilor, iar cartea a III a modurile de
dobândire a și transmitere a proprietății.
Regimul persoanelor fizice era guvernat de principiul
egalității în fața legii. Fiecare persoană se bucură de capacitatea de
folosință care începe din momentul nașterii dacă copilul s-a născut viu.
Majoratul era fixat la 21 ani, dar prevedea și posibilitate de emancipare
care permitea încheierea unor acte juridice și asumarea responsabilității
civile.
Persoanele juridice erau împărțite în persoane cu scop
lucrativ și persoane cu scop nelucrativ care se înființau prin decret
domnesc și își propuneau obiective culturale sportive, de binefacere
etc.
Rudenia păstrează din reglementarea veche unele dispoziții.
Cercetarea paternității nu era permisă Tatăl biologic putea recunoaște
copilul nelegitim, dar recunoașterea producea efecte doar sub aspectul
stării civile, copilul nu dobândea drepturi. Obligații față de copilul
nelegitim le avea doar mama sa.
Căsătoria se putea încheia și desface potrivit normelor
existente anterior, iar soții își puteau alege regimul matrimonial:

152
comunitate de bunuri sau separație de bunuri. privitor la regimul dotal,
dota trebuia menționată în actul dotal , iar bunurile erau administrate de
soț în interesul căsătoriei.
Bunurile erau clasificate în bunuri mobile și imobile cu o
protecție specială a imobilelor.
Proprietatea era cel mai important drept real și era amplu
reglementată, fiind precizate atributele ei. De asemenea erau
reglementate celelalte drepturi reale: uzufructul, servituțile.
Contractul era una dintre instituțiile juridice care a cunoscut o
reglementare semnificativă în codul civil român. Principiul care guverna
încheierea contractelor este cel al autonomie de voință. Codul prevedea
și o clasificări ale contractelor.
Regimul juridic al succesiunilor se baza în principal pe
rudenie, rudele în grad apropiat de defunct aveau vocație succesorală.
Codul instituia rezerva succesorală pentru a proteja copiii și părinții și a
suprimat dispozițiile privind rezerva soțului supraviețuitor, reținând
numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace când venea în
concurs cu descendenții defunctului sau un drept de proprietate când
venea în concurs cu colaterali. Testamentul era un mod de dobândire al
moștenirii, putând fi încheiat în scris (olograf) sau putând fi întocmit și
în mod autentic. Codul conținea dispoziții referitoare la acceptarea sau
renunțarea la moștenire.
Obligațiile și răspunderea civilă contractuală erau în mod
amănunțit reglementate sub aspectul izvoarelor, condițiilor și la
consecințelor încălcării obligațiilor contractuale. De asemenea un loc
important l-a avut răspunderea delictuală care se naște din faptul
juridic ilicit. Răspunderea civilă delictuală se angaja pentru fapta
proprie, dar și pentru fapta altei persoane sau a lucrurilor.

b). Codul penal a fost adoptat în 1864 și a intrat în vigoare în

1865 fiind rămas în vigoare până în 1937.
Izvoarele Codului penal român au fost Codul penal prusian și
în mică măsură Codul penal francez. Codul a consacrat concepția
clasică a dreptului penal potrivit căruia infractorii care sunt persoane
raționale, dar au porniri infracționale trebuie scoși din societate. Așa se
explică faptul că pedepsele erau privative de libertate. Ulterior când au
apărut curente de gândire care au încercat să atenționeze asupra

153
faptului că omul este o ființă socială și mediul de formare îi poate
orienta comportamentul , au fost modificate dispozițiile Codului penal
român și accentul a fost pus pe reeducare.
Codul penal român a abrogat cele două condici criminalicești
și a unificat dispozițiile penale conținute în diferite legi.
Codul clasifica faptele penale în crime, delicte și
contravenții și era împărțit în trei cărți: despre pedepse, crime și delicte
și contravenții.
Împărțirea tripartită era pur teoretică, crimele și delictele erau
fapte infracționale săvârșite cu intenție, iar contravențiile erau fapte mai
puțin grave. Pedepsele erau criminale, corecționale sau polițienești și
erau aplicate în raport cu gravitatea faptei.
Crimele și delictele erau împărțite:
- crime și delicte îndreptate împotriva statului ( răsturnarea
ordinii de stat , trădarea);
- crime și delicte îndreptate împotriva Constituției (fapte
împotriva sistemului electoral și parlamentar);
- crime și delicte îndreptate împotriva intereselor publice legate
de exercitarea funcțiilor publice ( abuzul de putere, delapidarea, ultraj,
opunerea față de ordinul autorității);
- crime și delicte îndreptate împotriva intereselor particulare
( împotriva vieții, integrității corporale, sănătății, patrimoniului etc)
Tentativa la faptele grave se pedepsea, iar participanții cum ar
fi complicii erau pedepsiți ca și autorul.

c). Codul de procedură civilă- a fost adoptat și a intrat în

vigoare ca și Codul civil, el având o lungă durată de aplicare până în
2013, fiind modificat în raport de evoluția societății.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilăau fost
Codul de procedură francez, dreptul procesual al Cantonului Geneva
(Elveția), dispoziții din legea belgiană privind executarea silită precum
și norme din legislația națională.
Codul cuprindea șapte cărți: procedura înaintea judecătorului
de plasă, tribunalele de județ, curțile de apel, arbitrii, executarea silită,
proceduri speciale și dispoziții generale.
Cartea I privind procedura în fața judecătorului de plasă nu a
fost pusă în aplicare din lipsa unor specialiști , a judecătorilor

154
,persoane cu pregătire superioară juridică; atribuțiile jurisdicționale
aparținând judecătoriilor de plasă au fost exercitate de subprefecți
până în 1879, a iar ulterior au abrogate prin Legea pentru
judecătoriile comunale și ocoale.
Tribunalele aveau o competență generală limitată de
existența unor valori patrimoniale ale acțiunilor civile.
Curțile de apel funcționau la București, Iași, Craiova și
Focșani, ulterior la Galați ca instanțe de control judiciar.
Potrivit Codului de procedură civilă presupunea:
- faza judecății în fond în fața primei instanțe;
- judecata în căile de atac în fața instanțelor de control judiciar.
Căile de atac erau:
1. căile ordinare de atac :
- apelul care presupunea rejudecarea de instanța superioară
de control judiciar;
- opoziția când judecata la fond se derulase în lipsa uneia
dintre părți;
2. căile extraordinare de atac
- contestația care viza aplicarea corectă a legii;
- recursul care viza interpretarea corectă a legii;
Probele în procesul civil erau: actele scrise (înscrisurile),
martori, experți, cercetători, jurământul judiciar, prezumțiile.

d). Codul de procedură penală a fost adoptat și a intrat în

vigoare ca și Codul penal. Izvoarele acestui cod au fost Codul de
instrucție criminală francez (1808).
Potrivit Codului, procesul penal presupunea trei faze :
- instrucția- o fază nepublică , secretă, scrisă și lipsită de
dezbaterea contradictorie;
- judecata în primă instanță (în fond) guvernată de principiul
contradictorialității, al publicității, oralității;
- judecata în căile de atac guvernată de aceleași principii ca și
judecata;
Codul era compus din două cărți:
- cartea I referitoare la descoperirea, urmărirea și instrucția
infracțiunilor;
- cartea a II a referitoare la judecarea proceselor;

155
 Prima fază revenea poliției judiciare sau în anumite cazuri mai
complicate procurorul putea sesiza judecătorului de instrucție, care
efectua instrucția, după care procurorul sesizează instanța de judecată.
Instanțele penale erau;
- judecătoriile de plasa;
- tribunalele de județ judecau în primă instanță delictele
- curțile cu juri judecau în primă instanță crimele; curțile cu juri
aveau în componență juriul format dintr-un judecător și cetățeni care se
bucurau de probitate morală și care concluzionau dacă o persoană este
vinovată sau nu , după care judecătorul proceda la încadrarea juridică
și aplicarea pedepsei; dacă apreciau că fapta nu este crimă o trimiteau
spre competentă soluționare tribunalului
- Înalta Curte de Casație și Justiție;
Judecătoriile de plasă nu au funcționat, atribuțiile fiind
exercitate de subprefecți care administrau plasa respectivă.

Capitolul XI
Statul și dreptul modern în perioada 1866-1918

11.1. Organizarea politică

11.1.1. Viața social-economică
a. Dezvoltarea industriei dezvoltarea economică urmărea ca
România să nu rămână o țară agrară. În acest sens, au fost adoptate
măsuri pentru încurajarea industriei naționale:
- Legea de încurajare a industriei hârtiei (1891);
- Legea de încurajare a industriei zahărului ( 1882);
- Legea pentru acordarea unor scutiri de taxe la importul unor
mașini (1884);
- Legea de încurajare a industriei naționale din 1887 și 1912;
Urmarea acestor măsuri a fost construirea în 1886-1887 unui
număr de 8 fabrici pe an , 1887-1893 un număr de 14 fabrici pe an și în
perioada 1893-1906 un număr de 18 fabrici. La începutul sec. XX
revoluția industrială era în plină dezvoltare. Această dezvoltare a a

156
schimbat fundamental raportul de forțe sociale, burghezia devenind
clasa în extensie. Configurația orașelor s-a schimbat la fel și populația a
crescut și comerțul. România a devenit partenera unor mari comercianți
din Austro-Ungaria, Anglia, Franța, Germania.
Tarifele protecționiste adoptate în 1886 au reorientat politica
economică și comerțul românesc a cunoscut o etapă de înflorire.
b. Problema agrară și în această perioada economia țării cu
toate progresele era agrară. Reforma agrară a rezolvat în mică măsură
problema țărănimii. 80% dintre țărani nu dispuneau de pământ suficient
și erau dependenți e moșieri pentru trebuia să încheie cu ei contracte și
din lipsă de fonduri bănești nu puteau moderniza agricultura, pentru a–i
crește eficiența. Aceste împrejurări au dus la marea răscoală dinn1907.
c. Structura socială- toate schimbările din societate
românească, dezvoltarea industrie, învățământului au dus la
modificarea structurii sociale, apar categorii sociale noi:
-industriași și deținătorii de capitaluri;
- înaltul corp administrativ din care se vor forma politicienii de
profesie;
Accesibilitatea la cultură a dat posibilitatea ca să se formeze o
pătură de sine stătătoare, intelectualii, care tind să se impună prin
ideile lor progresiste.
Boierimea este o clasă socială care subzistă și în această
perioadă , dar nu-și mai păstrează rolul dominant. Pătrunderea relațiilor
de tip capitaliste și în agricultură a afectat această clasă socială.
Moșierimea ca si structură socială s-a apropiat foarte mult de
burghezie și a participă la viața comercială și economia industrială.
Moșierimea deținătoare de latifundii întinse a pactizat cu
burghezia și au contribuit fundamental la înlăturare a lui Alexandru Ioan
Cuza pentru că reformele inițiate lovea în interesele lor.
Țărănimea era pătura ce mai extinsă , dar și cea mai săracă
și gradul de dependență era pronunțat. Această clasă nu avea acces la
cultură decât în proporție extrem de redusă și posibilitatea de a-și
schimba viața a rămas un vis irealizabil.
11.1.2.Monarhia constituțională parlamentară- în cadrul
monarhiei constituțional-parlamentare organele central erau: domnul
(devenit ulterior rege), guvernul și parlamentul.

157
 Conform Constituției adoptate în 1866 după instaurarea
monarhiei s-a consacrat principiul separației puterilor în stat, astfel că
regele nu mai putea cumul atribuții administrative.
Atribuțiile domnului (regelui) erau următoarele:
- avea inițiativa legislativă, putea sancționa și promulga legi;
- numea și revoca miniștrii;
- avea dreptul să acorde amnistie;
- numea sau confirma funcțiile publice;
- numea guvernul;
- putea dizolva parlamentul și numea un nou guvern care să
organizeze alegeri parlamentare;
Guvernul era numit de rege și avea atribuții administrative.
Parlamentul
Se mai numea Reprezentanța națională și era format din
două camere: Senatul și Adunarea Deputaților
Puterea legislativă era exercitată de domn și Reprezentanța
națională.
11.1.3. Dobândirea independenței de stat a fost unul dintre
dezideratele naționale ale românilor pentru că suzeranitatea față de
Înalta Poartă a constituit una dintre frânele dezvoltării României.
Independența țării s-a cucerit prin luptă cu multe sacrifici umane și
materiale, dar a deschis calea evoluției societății românești. Măsurile
adoptate după obținerea independenței au fost urmate de o ascensiune
industrială și comercială care a fost impulsionată de regimul vamal
protecționist.
La congresul de la Berlin din 1878 s-au încercat anumite
amestecuri în viața internă a României, Germania a solicitat ca evreii
care se stabileau în număr mare în România să primească automat și
în bloc și cetățenie română. Modificarea Constituției nu s-a făcut în
sensul solicitării, ci s-a statuat că cetățenia se obține individual.
O amenințare la adresa României a constituit tratatul secret
încheiat de regele Carol I cu Austro-Ungaria și Germania în nume
personal în anul 1883 și care nu a fost adus la cunoștința parlamentului
prin care a acceptat încorporarea Transilvaniei de către Ungaria în
cadrul dualismului Austro-ungar
11.1.4. Partidele politice-a constituit o evoluție a modului de
organizare a societății în vederea susținerii intereselor de grup.

158
Partidele politice s-au format așa cum s-au format și în alte state
europene.
a. Partidul Liberal- era exponentul intereselor burgheziei și s-
a format în mai multe etape:
-în 1867-înțelegerea de la Concordia a reprezentat o schiță de
colaborare între burghezia și moșierimea liberală;
- congresul de nuanță liberală din 1871 a stabilit o ideologie și
un program liberal;
- 1872 s-a format Uniunea liberală;
- 1875 formarea coaliției de la Mazar-Pașa, publicarea
programului partidului Liberal; din 1875 partidul avea organizații în toată
țara;
Organul de conducere era Comitetul de acțiune și centrul
partidului gravita în juriul lui I.C.Brătianu și C.A.Rosetti.
Programul avea o viziune progresistă:
- înfăptuirea reformei agrare prin exproprierea mariilor
latifundiari;
- introducerea votului universal;
Din partidul liberal s-au desprins unele organizații și au format
Partidul Liberal de Iași (1878), Fracțiunea liberal ăși independentă
Moldova(1882)
b. Partidul Conservator format din mari proprietari de
terenuri agricole pentru promovarea intereselor marilor moșieri, a fost
înființat în 1880 când s-au unit anumite organizații conservatoare;
Clubul Conservatorilor din București grupat în jurul lui Lascăr Catargiu
sau gruparea din jurul lui V. Boerescu. De asemenea și Junimiștii, deși
conservatori s-au detașat de ideile acestui partid. Doctrina politică a
Partidului Conservator nu a fost tranșantă și nici măcar clară.
Combăteau ideile progresiste pașoptiste , susțineau că România este o
tară agrară și singurele clase sociale sunt țăranii și moșierii și negau
existența burgheziei. Modul de acțiune și de abordare la răscoalei din
1907 a demonstrat că acest partid nu avea viziuni realiste și
progresiste.

159
 Take Ionescu a încercat modernizarea orientări conservatoare
și în 1907 a înființat partidul Conservator Democrat.
Dezvoltarea industriei a atras creșterea numerică a clasei
muncitoare și așa au apărut organizații politice muncitorești pentru
apărarea intereselor acestei clase sociale. Cluburile muncitorești s-au
solidarizat și au organizat primul congres. Congresul a adoptat
programul și statutul Partidului Social Democrat al Muncitorilor din
România în 31 martie 1893.
11.2. Evoluția dreptului în perioada 1866-1918
Dreptul acestei perioade s-a dezvoltat în raport cu evoluția
generală a societății marcată de nevoia de modernizare și
industrializare. Principalele izvoare de drept au fost Constituția din 1866
, codurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza, cărora li s-a alăturat alte
reglementări generate de nevoile societății. Ca remarcă negativă
trebuie să subliniem faptul că, reformele primului domn al României în
materia relațiilor dintre țărani și moșieri nu s-au aplicat pentru că aceștia
le-au obstrucționat și au fost adoptate reglementări noi cum a fost
legislația învoielilor agricole care era profund anacronică și a readus
țăranii în stare de dependență economică, fiind față de moșieri. Aceste
legiuiri încălca flagrant principiul autonomiei de voință care guverna
materia contractelor civile.
11. 2.1. Dreptul constituțional Constituția din 1866 a
consfințit făurirea statului național și a proclamat monarhia
constituțională bazată pe principiul separației puterilor în stat precum și
pe respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Constituția conținea opt titluri:
- titlul I despre teritoriul României;
- titlul II despre drepturile românilor;
- titlul III despre puterile statului;
-- titlul IV despre finanțe;
- titlul V despre puterea armată;
- titlul VI dispoziții generale;

160
 - titlul VII despre revizuirea constituției;
- titlul VIII tranzitorii și suplimentare;
Drepturile recunoscute prin Constituție îi viza pe cetățenii
români. Cetățenia putea fi recunoscută străinilor prin legi speciale.
Puterea legislativă se exercita de domn și Reprezentanța
națională (parlament).
Compunerea și alegerea membrilor parlamentului era
prevăzută de constituție și de legea electorală. Pentru formarea
Adunării deputaților, alegători erau împărțiți în 4 colegii în raport cu
puterea financiară a alegătorilor. În colegiul IV format din alegători cu
venituri mici, 50 de alegători desemnau pe unul dintre ei care-l alegea
pe deputat. Membrii Senatului erau aleși se alte două colegii formate
din alegători cu situație patrimonială bună.
În 1884 s-a modificat sistemul electoral prin reducerea
numărului de colegii. Votul nu era universal ,în ciuda presiunii exercitate
de popor și era condiționat de starea economică.
Activitatea executivă era exercitată de domn (rege) prin
guvern și miniștrii. Parlamentul precum și regele aveau dreptul de a-i
acuza pe miniștri de săvârșirea unei infracțiuni și de a-i trimite în fața
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Puterea domnului a sporit după cucerirea independenței
(1877) și proclamarea ca rege( 1881).
11.2.2. Dreptul administrativ În plan central administrația
era condusă de rege și de guvern. După proclamarea regatului și
modificarea în acest sens a Constituției puterea regelui a sporit și mai
mult.
Guvernul era condus de primul ministru, iar numărul de
ministere a crescut. Un rol important îl avea Ministerul de Interne.
Ministerul de Finanțe administra finanțele statului și supraveghe politica
monetară și de credit a Băncii Naționale. Ministerul Afacerilor Externe
stabilea și întreținea relații diplomatice cu alte state. Mai funcționau
Ministerul Justiției, Ministerul de Război, Ministerul Educației Naționale,

161
Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul Industriei Ministerul
Sănătății.
Miniștrii răspundeau pentru activitatea ministerială.
Organizarea administrativ-teritorială s-a păstrat aceiași.
Conducătorii județelor erau prefecții numiți prin decret regal la
propunerea Ministrului de Interne. În fiecare județ funcționa un consiliu
județean ca organ deliberativ , ales care se pronunța în probleme de
interes local.
Comunele erau conduse de primari ș consilii comunale ca
organe deliberative. Comunele erau comune rurale și comune urbane,
iar după 1908 au apărut și comunele suburbane.
11.2.3. Dreptul civil a fost aplicat în continuare Codul civil de
la 1864. După cucerirea independenței și dezvoltarea industriei s-a
resimțit necesară adoptarea unor reglementări noi cum putem aminti:
- Legea de încurajare a industriei naționale din 1887 care
stimula dezvoltarea industrială nefiind făcută nicio distincție în funcție
de capitalul autohton sau străin;
-Legea de încurajare a industriei naționale din 1912 pentru a
stimula dezvoltarea capitalului românesc, legea acorda facilități ,scutiri
de taxe vamale întreprinderilor industriale românești;
- Legea privind apărarea mărcilor de fabrică și de comerț din
1879 pentru protejarea mărcilor autohtone și a preveni contrafacerea
produselor;
- Legea asupra brevetelor de invențiuni din 1906 pentru a
proteja folosirea neautorizată a brevetele de invenții – prima lege
românească de apărare a proprietății intelectuale;
- Legea privind separarea proprietății subsolului de sol din
1895 potrivit căreia subsolul este proprietate de stat și în consecință
proprietatea minieră era proprietate de stat;
- Codul comercial din 1887 care a abrogat vechiul Cod
comercial de la 1840 extins de domnitorul A.I. Cuza și în Moldova;
izvoarele codului au fost Codul comercial italian precum și legislația

162
comercială germană și belgiană; codul acorda o largă posibilitate de
asociere persoanelor cu scopul de a crea societăți cu scop lucrativ sau
cu scop nelucrativ; codul comercial a suferit mai multe modificări în
1895, 1900, 1902, 1906;
Codul cuprinde a patru cărți:
- despre comerciu în genere;
- despre comerciu maritim și navigație;
- despre faliment;
- despre exercițiul acțiunilor comerciale și durata lor;
Modificările în structura socială și creșterea numerică a
muncitorilor a determinat necesitatea organizării lor în sindicate pentru
a-și apăra interesele de grup, de aceea a fost necesară adoptarea unei
legislații specifice:
- Legea din 1902 prin care se recunoștea muncitorilor dreptul
de a se organiza în sindicate, dar împreună cu patronii, iar în
conducerea sindicatului erau numiți reprezentanți ai statului cu drept de
control;
În materia răspunderii contractuale și delictuale au apărut
reglementări noi privitoare la răspunderea pentru riscuri. Pe fondul
producerii unor accidente de muncă, când muncitorii puteau foarte greu
să dovedească vinovăția patronului constând în încălcarea unei obligații
contractuale sau altei obligații, a fost necesară adoptarea unor legi de
protecție și de asigurări sociale:
- Legea din 1912 a reglementat o nouă formă de răspundere:
răspunderea pentru accidentele de muncă, atunci când accidentul se
producea prin utilizarea unor mașini; se angaja răspunderea obiectivă
(fără să se facă dovada vinovăției) proprietarului întemeiată pe riscul de
activitate; prin aceiași lege s-a instituit o reglementare unitară a
sistemului de pensii muncitorești pentru bătrânețe, pentru incapacitate
totală de muncă și boală determinate în timpul muncii;
Alte reglementări noi în domeniile dreptului civil amintim:

163
 - modificare contractului de arendă prin Legea învoielilor
agricole;
- legea prin care erau protejați proprietari de imobile și li se
recunoștea dreptul la o procedură rapidă de evacuare a chiriașilor;
Au fost adoptate reglementări noi privind contractul de muncă
referitoare la durata zilei de muncă, repausul duminical, conflictele
colective de muncă, jurisdicția muncii, condițiile de muncă, prestarea
muncii de către femei și copii etc:
- Legea pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874;
- Legea sanitară din 1885;
- Regulamentul industriei insalubre din 1894;
- legea repausului duminical din 1897;
- Legea conflictelor colective de muncă din1909a interzis
acest drept muncitorilor și funcționarilor;
- Legea din 1912 are a extins sistemul asigurărilor sociale
pentru toți muncitorii din toate întreprinderile care foloseau mașini;
fondul de asigurare era acoperit prin contribuțiile muncitorilor;
11.2.4. Dreptul penal- a fost aplicat în continuare Codul penal
din 1865, dar au fost adoptate și reglementări noi:
- Legea din 1906 care interzicea dreptul la grevă muncitorilor
din minieri și incrimina ca faptă penală participarea sau organizarea
grevei;
- Legea din 1909 incrimina ca infracțiune organizarea și
participarea la grevă a funcționarilor, meseriașilor, muncitorilor statului,
județelor, comunelor și stabilimentelor publice cu caracter economic,
industrial și comercial ca și persoanelor cărora li s-a încredințat o
funcție publică;
Conflictul armat din Balcani și iminenta participare a României
la primul război mondial a impus adoptarea unor legi care să asigure
securitatea internă, legi care incriminau fapte ca spionajul, trădarea de
țară, nerespectarea obligației privind secretul de stat .

164
 11.2.5. Dreptul procesual civil și penal Codurile de
procedură penală și civilă adoptate în timpul domniei lui A. I. Cuza au
continuat să se aplice și în această perioadă, dar au fost modificate și
adoptate proceduri noi.
În materia dreptului procesual civil au fost introduse proceduri
noi cum ar fi legile de accelerare a soluționării litigiilor:
-Legea privind procedura grațioasă în sensul că anumite
procese se soluționau fără publicitate și fără dezbatere contradictorie,
fără acordarea unor termene și se pronunța o hotărâre rapidă.
În materia dreptului procesual penal s-au adopta reglementări
noi:
- Legea din 1913 privind instrucția și judecarea în fața
instanțelor corecționale a delictelor flagrante (Legea micului parchet);
potrivit acestei legi cei care săvârșeau infracțiuni de drept comun și
erau prinși imediat erau conduși la procuror care-i asculta și-i trimitea în
judecată în fața judecătoriilor de ocoale sau tribunalelor și se pronunța
o hotărâre rapidă în aceiași zi.
Organizarea judiciară până în 1879 prevedea următoarele
categorii de instanțe:
- judecătoriile de plasă (în realitate nu au funcționat) ,
tribunalele, curțile de apel, curțile cu juri (pentru crime), Înalta Curte de
Casație și Justiție;
Prin legea de organizare judecătorească din1909 instanțele de
judecată au fost: judecătorii de ocoale, tribunale de județ, curțile de
apel, curțile de jurați și Curtea de Casație.
Judecătoriile de ocoale erau : urbane și rurale; erau compuse
dintr-un judecător, nu ajutor de judecător sau un magistrat stagiar , un
grefier și un arhivar.
Tribunalele de județ erau compuse din președinte, trei
judecători, și un supleant sau magistrat stagiar.
Curțile de apel funcționau în București, Iași, Craiova și Galați
și aveau în componență mai multe secții; fiecare secție era compusă
dintr-un președinte și cinci consilieri.

165
 Curțile cu jurați funcționau în fiecare județ sub președinția unui
consilier de la curtea de apel doi judecători de la tribunalele de județ, și
o comisie formată din 12 jurați.
Curtea de Casație era instanța Supremă compusă din
președinte , trei președinți de secție, și 24 de consilieri.
11.2.6. Legea învoielilor agricole prin această lege,
dispozițiile Codului civil care consacra principiul autonomiei de voință în
încheierea contractelor a fost în mod flagrant încălcat și a reprezentat o
frână în progresul social al țării.
Țăranii erau obligați să încheie un contract e arendă cu
moșierii sau boierii care era înregistrat într-un registru special la
primărie și din acel moment actul avea caracter executoriu de drept.
Dacă moșierul aprecia că țăranul nu și-a îndeplinit obligațiile
putea recurgă la trei modalități de executare față de țăran:
- putea uza de dispozițiile Codului civil și obține despăgubiri
pentru neexecutarea obligațiilor contractuale în baza contractului care
constituia titlu executoriu fără nicio formalitate prealabilă;
- putea angaja persoane care să lucreze și țăranul era obligat
să le plătească;
- autoritățile administrative la cererea moșierului/boierului
puteau să-i constrângă pe țărani chiar prin forță armată să lucreze.
- moșierii/boierii puteau dovedi datoriile țăranilor prin registre
proprii deși aveau caracterul unor înscrisuri persoanele și acesta
puteau face dovadă de necontestat;
- pretențiile împotriva țăranilor erau soluționate după proceduri
speciale de către autoritățile administrative;
- pretențiile sau contestațiile țăranilor erau soluționate de
instanțele judecătorești potrivit procedurilor comune care erau
formaliste și greoaie și durau foarte mult

166
 -Obligațiile asumate prin aceste contracte erau împovărătoare,
puterea la care puteau apela boirii/moșieri pentru a-i constrânge pe
țărani a fost una dintre cauzele marii răscoale țărănești din 1907.
Legea învoielilor agricole a suferit mai multe modificări după
răscoala din 1907, respectiv în 1908, 1910, 1912.
Modificările au vizat:
- desființarea dijmei șa tarla care era foarte oneroasă
( împovărătoare);
- dacă țăranul nu plătea pentru arătură sau fânețe se
sechestra recolta, dar țăranul avea drept de contestație în 5 zile la
judecătoria de ocol ,fără drept de poziție sau recurs;
- deși legea prevedea că fiecare comună trebuie să aibă izlaz
propriu dispoziția nu a fost pusă în aplicare decât limitat;
-legiuitorul a stabilit plafoane minimale de plăți pentru diferite
munci agricole, dar dispozițiile ei au fost în mod flagrant eludate;
- legea a prevăzut un corp de inspectori zonal care să
supravegheze respectarea dispozițiilor legale;
- contractele se încheiau prin formulare tipizate emise de
Ministerul Agriculturii și erau autentificate de primar asistat de
executorul comunal;
- deși legea prevedea că nu pot fi arendate mai multe moșii de
către același arendași , dispozițiile au fost eludate pentru se încheiau
contracte prin interpuși și în realitate această practică interzisă a
subzistat;
Legislația agricolă a vremii respective a fost foarte departe de
respectarea drepturilor țăranilor și a reprezentat o formă de exploatare
a unei categorii sociale care era majoritară.

167
 Capitolul XII:
Transilvania în perioada liberalismului austriac și dualismului
austro-ungar

12.1. Transilvania în perioada 1861-1867

12.1.1. Premisele organizării de stat - după revoluția de la
1848, în Imperiul habsburgic, pe fondul accentuării frământărilor sociale
a fost necesară adoptarea unor măsuri de recunoaștere a autonomiei
popoarelor, care să atenueze lupta națională a popoarelor pentru că un
secol de asuprire demonstrase că autoritatea imperiului este în pericol.
Austria se afla într-un izolaționism internațional după înfrângerile
suferite în Italia și după unirea românilor care, justifica sentimente
unioniste și pentru românii din Transilvania. În acest context, împăratul
Austriei a convocat în 1860 la Viena Senatul imperial la care au
participat reprezentanți ai tuturor popoarelor din imperiu. Din
Transilvania a participat mitropolitul Andrei Șaguna, Alexandru Mocioni
și Nicolae Petrino.
Senatul a luat măsuri de reorganizare a imperiului. Î. 20
octombrie 1860, împăratul a emis Diploma imperială pentru
reglementarea raporturilor de drept public în monarhie prin care:
- recunoștea tuturor popoarelor din imperiu autonomie,
respectiv dreptul la individualitate istorică și politică;
- dreptul de organizare administrativ-teritorială proprie;
- păstrarea legilor și așezămintelor proprii;
Sistemul a fost confirmat în februarie1861 și în Transilvania a
debutat o perioadă de realizări politice și cultural.
Prima Dietă cu majoritate românească a constituit primul for
politic care a adoptat legi de egalitate a românilor cu celelalte națiuni,
reglementări democratice și progresiste. Au fost puse bazele pentru
alegeri pentru Dietă cu reprezentare proporțională a românilor
transilvăneni, dar reprezentanții maghiarilor s-au opus continuu

168
invocând Unio trium naționum și hotărârea de unire a Transilvaniei cu
Ungaria din 1848. Aceste fricțiuni ale ungurilor au întârziat întrunirea
Diete. Ei solicitau întrunirea Dietei la Cluj și să se ia hotărârea ca
Transilvania să se unească cu Ungaria, iar hotărârile să fie luate de
nobili și de cei care aveau stare materială bună și plăteau impozite, fiind
excluși cei Care plăteau capitație. Intelectualii și fruntașii români au dus
o luptă de convingere, de atenționare a diferitelor foruri politice pentru
recunoașterea egalității națiunii române. Numeroase memorii, delegații
au fost trimise împăratului sau Senatului Austriei în acest sens
invocându-se diploma din 1860.
În 1861 s-a întrunit Conferința națională de la Sibiu care a
cerut anularea tuturor legilor care defavorizau națiunea română și s-au
opus vehement dorinței nobililor maghiari de a înfăptui restaurarea
situației de la 1848 când s-a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria.
Cu sprijinul Curții de la Viena, românii transilvăneni au reușit
convocarea Dietei în 1863 pe baza unui regulament electoral nou care
prevedea principiul reprezentativității naționale în forul legislativ. Aveau
drept de vot cei care plăteau un impozit de 8 florini, dar și cei care
plăteau capitația și din oficiu intelectualii: medici, profesori, avocați,
ingineri, notari, învățători, arhitecți etc.
În Transilvania s-au stabilit cca 40 000 alegători, dintre care 23
000 români, 9 000 unguri și 3 500 sași. Au fost aleși:
- 48 deputați români și 13 regaliști numiți de împărat deci 61
deputați români;
- 43 deputați unguri si13 regaliști numiți de împărat deci 56
deputați unguri;
- 33 deputați sași și 13 regaliști numiți de împărat deci 46
deputați sași;
Dieta s-a deschis în 15 iunie 1863 și a reprezentat un
eveniment major pentru națiunea română din Transilvania pentru că
timp de patru secole au fost excluși din viața publică. Dintre
reprezentanții de seamă ai românilor care au participat la Dieta din1863
amintim: A. Șaguna, Al. Șterca –Șuluțiu, Gh. Barițiu, I. Rațiu, I.
Pușcariu, I. Macelariu, I. Bologa, D. Moldovan, I. Codru-Drăgușanu etc.

169
 Dieta a declarat nulă legea din 1848 care hotărâse unirea
Transilvaniei cu Ungaria și în același timp s-a declarat ca fiind
inaplicabilă Diploma leopoldină și s-a subliniat necesitatea adoptării
unei noi diplome care să garanteze autonomia Transilvaniei. De
asemenea s-a hotărât și reformularea diplomei din 1860 pentru a fi
pusă în consonanță cu realitățile sociale ș naționale ale momentului în
sensul recunoașterii exprese a autonomiei Marelui Principat al
Transilvaniei.
12.1.2. Legislația Dietei de la Sibiu obiectivele legislative ale
Dietei erau:
- recunoașterea egalității națiunii române cu confesiunii sale;
- recunoașterea limbii române ca limbă oficială alături de limba
germană și maghiară,
1. Adoptarea legii pentru „egală îndreptățire a națiunii române
și a confesiunii sale a fost una dintre cele mai importante reușite ale
românilor transilvăneni.
2. În 29 septembrie1863 a fost adoptat proiectul pentru
recunoaștere a limbii române ca limbă oficială alături de cea germană și
maghiară
Dezbaterea ambelor proiecte a fost extrem de aprinsă și
intelectualii români au obținut realizarea unui deziderat secular.
În urma cererilor repetate ale românilor de reformare a justiției,
de înființare unei instanțe supreme și reprezentare a românilor în
aparatul judecătoresc pentru a se pune capăt arbitrariului și
nedreptăților suferite de români, Curtea de la Viena au trimis Dietei de
la Sibiu un proiect de lege privind înființarea Tribunalului Suprem al
Principatului Transilvania.
Competența acestei instanțe era:
- soluționa ca instanță de control judiciar (al treilea grad)
procesele în care pronunțaseră hotărâri instanțele inferioare în procese
civile, penale și urbariale;

170
 - soluționa conflictele de competență între Tabla regească
Instanță de control judiciar cu sediu la Târgu-Mureș) și Tribunalul
apelativ de la Sibiu (instanță de control judiciar);
- soluționa conflictele dintre diferite autorități din Transilvania și
din afara ei sau cele dintre organele politice și cele judecătorești;
Sediul Tribunalului Suprem al Principatului Transilvania avea
sediuk la Viena ( cu toată opoziția românilor) și personalul judecătoresc
erau numit de autoritățile imperiale.
3. Legea privind Tribunalului Suprem al Principatului
Transilvania a fost adoptată de Dieta de la Sibiu în septembrie 1864 și
instanța a funcționat din mai 1865 sub președinția lui Vasile L. Pop
până la instaurarea dualismului austro-ungar când a fost contopit cu
Curtea Supremă de Justiție a Ungariei , în care a funcționat o secție
specială pentru Transilvania.
4. Legea electorală Transilvaniei a stabilit dreptul de largă
reprezentare în raport cu proporția etniilor existente și un cens de 37
alegători la 1000 de locuitori, ceea ce pentru acea perioadă reprezenta
un progres. Acest cens a fost impus și nobililor. Legea conținea și unele
concesii . anumite localități erau reprezentate în Dietă prin reprezentanți
proprii Localități unde populația maghiară avea posesiuni funciare), la
fel și orașele aveau reprezentanți proprii deși populația maghiară și
germană era preponderentă. Legea a fost trimisă împăratului să o
aprobe, dar acesta a amânat-o și în cele din urmă nu a mai putut fi
aplicată pentru că s-a instaurat dualismul care a impus reguli noi.
5. Au fost propuse mai multe proiecte legislative privind
problema agrară:
- un proiect viza raporturile dintre nobili și țăranii secui;
- alt proiect viza împărțirea echitabilă a pășunilor între nobili și
țărani;
- al treilea proiect viza împărțirea pădurilor din regiunile
muntoase potrivit unui sistem favorabil țăranilor;
6. Guberniul Transilvaniei ( organ colectiv format din 12
persoane care-l proteja pe guvernator, conducător desemnat de

171
autoritățile austriece, guvernul ) a propus un proiect de lege care să
rezolve problema agrară, respectiv să se creeze o comisie din
reprezentanți ai nobililor și țăranilor care să stabilească răscumpărarea
pământului de către țărani.
Adoptare proiectelor de reformă agrară nu a mai avut loc
pentru că divergențele create au dus la tergiversări și dieta a fost
închisă în septembrie 1865.
6. Dieta a luat în discuție și proiecte privind construirea unor
căi de comunicați feroviare , dar nu a putut fi finalizat proiectul propus
de români ( cale ferată Oradea –Brașov) și autoritățile imperiale au
optat pentru o altă variantă ( calea ferată Arad-Sibiu- Turnu Roșu);
7. Dieta a luat în discuție și necesitatea modernizării sistemului
de fiscalitate , constituirea bugetului pentru despăgubiri , asupra
vămilor.
8. Privitor la organizarea administrativ-teritorială, Dieta a
propus introducerea unei împărțiri unitare, în locul celor 9 scaune, 8
comitate și două districte românești s-a propus introducerea a 12 unități
administrativ-teritoriale. Proiectul nu a mai putut fi votat pentru că dieta
a fost desființată odată cu instaurarea dualismului austro-ungar.

12.2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar

12.2.1. Instaurarea regimului dualist austro-ungar a
constituit una dintre perioadele celei mai cumplite oprimări a
Transilvaniei. Regimul dualist a dus o politică de suprimare a drepturilor
națiunii române. Actele care au pregătit instaurarea dualismului au fost
oculte și s-au datorat dorinței Curții de la Viena de a menține
supraviețuirea imperiului.
În septembrie 1860 a fost desființată Dieta de la Sibiu și în
noiembrie 1865 a fost convocată o altă Dietă la Cluj pe baza unei
reglementări feudale din 1771. Dieta era formată din 108 deputați aleși
și 190 numiți (regaliști).
Deși legea privind anexarea Transilvaniei fusese anulată și
împăratul Austriei aprobase această lege, la cererea cercurilor

172
maghiare a repus în discuție această problemă și Dieta de la Cluj din
1866 ,deși nu respecta reprezentativitatea națiunilor etnice din
Transilvania au votat anexarea, în ciuda protestelor vehemente ale
românilor.
În baza acordului din februarie 1867 între Austria și Ungaria și
încoronării lui Franz Iozef I ca rege al Ungariei (iunie 1867)s-a creat
oficial dualismul austro-ungar care a dus o politică de exploatare
națională și oprimare a popoarelor din imperiu.
Legea din 5.decembrie 1868 adoptată de Dieta maghiară de la
Cluj a anulat toate reglementările privind instituțiile autonome din
Transilvania.
Pentru a pecetlui această înțelegere nefastă împăratul Austriei
era și rege apostolic al Ungariei și au fost create organisme bicefale:
Ministerul de Externe, Ministerul de Război, Ministerul de Finanțe. Două
delegații desemnate de Dieta maghiară și parlamentul de la Viena se
întruneau succesiv în cele două capitale Buda și Viena. Transilvanei i-
au fost desființate organele de conducere , guvernul a fost desființat.
12.2.2. Aspecte privind organizarea teritorială și viața
economică în Transilvania sub dualism
1. Organizarea administrativ-teritorială a cunoscut o
schimbare în sensul că s-a creat un sistem unitar: județele și comunele.
Județele erau conduse de prefecți care reprezentau guvernul și aveau
rolul de a supraveghea aplicarea dispozițiilor legale. Subprefecții
desfășurau activitate executivă de punere în aplicare a legilor.
Comunele erau :municipiile, orașele mari, orașe și sate care
erau conduse de primari și un consiliu.
2. Viața economică a cunoscut schimbări mai ales la sfârșitul
sec. XIX., când Ungaria a manifestat tendința de as facilita pătrunderea
capitalului străin. Paiața comercială a Transilvaniei era invadată de
produse industriale din Austria.
Politica dusă de dominația austro-ungară nu s urmărit
dezvoltarea industrială a Transilvaniei care avea un potențial foarte
mare, ci doar a spoliat-o de resurse naturale. Așa se explică

173
dezvoltarea cu precădere a industriei extractivă și a celei prelucrătoare
a minereului feros sau neferos. Forța de muncă ieftină a atras capitalul
străin, în special german, iar capitalul autohton era destul de restrâns și
în domeniul industrie ușoare. , manufacturiere.
În această perioadă de avânt economic în Europa , prin planul
bine ales de dominatori , Transilvania a înregistrat un ritm de
dezvoltare scăzut, iar populația română preponderentă era în mediul
rural. Ce mai important rol care i-a revenit a fost acela de furnizor de
materii prime.
Agricultura s-a bazat pe dubla exploatare a țăranilor români
pentru că deținătorii de pământ erau în mod majoritar maghiari. Relațiile
de proprietate au fost tranșate în favoare nobililor și pământurile au fost
readuse din nou în patrimoniul lor. Legislația a prevăzut despăgubiri
foarte mari pentru pământul primit de țărani, care au fost imposibil de
realizat.
12.2.3. Legislația de reprimare a românilor transilvăneni o
caracteristică a regimului dualist a fost politica de deznaționalizare și
maghiarizare care au dezvoltat-o cercurile maghiare cu acceptarea
tacită a Curții imperiale de la Viena. În acest sens au fost adoptate mai
multe legi:
- Legea din 1868 pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria, care
a desființat în totalitate autonomia țării;
- Legea din 1868 cu privire la statutul naționalităților care a
constituit cadrul juridic de eliminare a oricăror încercări de manifestare
ca entitate etnică de sine stătătoare. Legea prevedea că singura
națiune în Ungaria era cea maghiară unică și indivizibilă. Orice
manifestare etnică nu era permisă.
- Legea electorală din 1874 s-a urmărit scoaterea românilor
din viața politică; legea a stipulat un cens (avere pe care trebuia să o
aibă o persoană pentru a trimite un alegător cu drept de vot să voteze
pentru alegerea membrilor parlamentului) era diferit în Transilvania față
de Ungaria. În Transilvania censul pentru un alegător era un venit egal
cu cel produs de 5 ha din Ungaria, ori în aceasta nu trebuia decât să
dovedească o proprietate de 5 ha indiferent de gradul de

174
productivitatte.Populația Transilvaniei era de 14% ,iar gradul de
reprezentativitate a fost de 9%., fiind dezavantațai în special români și
mailaes țăranii care nu aveau reprezentanți. Structura parlamentuluide
la Pesta în timpul dualismului a fost: 393 deputați unguri, 138 germani
și 5 români.
- Legea privind organizarea învățământului din 1868 acorda
drept de înființare a școlilor elementare, medii (licee) și normale ( scoli
pedagogice) numai statului și confesiunilor religioase sau asociațiilor
de orice limbă, dar limba maghiară era obligatorie, la fel programa
școlară era impusă de Ministerul Instrucției; deși legea permitea
înființarea de școli românești, statul nu le finanța; în școlile medii ultimi
doi ani predarea se făcea în limba maghiară și la examenul de
bacalaureat existau probe în limba maghiară; profesorii trebuiau să
susțină examen de capacitate în limba maghiară pentru a li se acorda
drept de predare;
-Legea din 1893 a modificat legea învățământului și interzis
școlile confesionale și au înființat scoli de stat; prigoana românilor
exista și în școli unde profesorii români erau persecutați pentru a fi
înlăturați
- Legea din 1891 prevedea că erau primiți în grădinițe sau
aziluri de copii doar cei care cunoșteau limba maghiară pentru a-i forța
pe români să se maghiarizeze;
- Legea presei din 1872 prevedea că un exemplar din fiecare
publicație trebuia depus înainte de difuzare la tribunalul și procuratura
curților de apel , precum și la Ministerul de interne, instituind cenzura
publică a presei scrise; încălcarea acestei obligații se sancționa ca
ofensă adusă satului și se pedepsea cu amendă și privare de livbertate.

Capitolul XIII
Statul și dreptul în perioada 1918-1938

175
 13. 1.Organizarea politică
13.1.1.Făurirea statului unitar român a fost expresia luptei
tuturor românilor și împlinirea unui vis secular. Românii de pretutindeni
din vechea Românie, din Transilvania, Banat , Bucovina și Basarabia
au participat la acest proces revoluționar.
România a intrat în primul război mondial alături de Antanta
(bloc politico-militar încheiat inițial de Franța. Marea Britanie și Rusia, al
care au aerat și alte state) cu care a încheiat în 4/18 august 1916 tratat
de participare la luptă și a intrat efectiv în război în 14 /27 august1916
pentru eliberarea teritoriilor aflate sub dominația austro-ungară.
Războiul se declanșase în 1914 în urma atentatului de la Sarajevo .
Germania și Austro-Ungaria au constituit o alianță militară Puterile
centrale și Austria a declarat război Regatului Serbiei. România inițial
și-a declarat neutralitatea din cauza tratatului secret încheiat de Carol I
cu Germania și Austro-Ungaria că nu va intra în război. Tratatul a fost
dezavuat pentru că regele nu-l prezentase parlamentului să-l aprobe și
nici nu fusese autorizat să-l încheie. Românii au dat dovadă de eroism
și înfăptuirea României mari a fost făcută cu sacrificii umane
însemnate. Idealul de independență ș de unitate națională a stat la
baza acestui eveniment .
În 1917 când războiul s-a finalizat cu victoria Antantei
împotriva Puterilor Centrale s-a deschis calea ca poporul român în
marile adunări populare de la Alba-Iulia, Chișinău și Cernăuți să-și
exprime voința frații lor într-un singur stat România
În Transilvania, în12 octombrie 1918, reprezentanții Partidul
Național Român a proclamat dreptul românilor la autodeterminare și l-
au prezentat în Dieta de la Budapesta în 18 octombrie 1918. Apoi s-a
constituit Consiliul Național Român, care ulterior, a creat Consiliul
Militar Central investit cu asigurarea ordinii publice. Pentru a se
constitui Marea Adunare Națională , Consiliul Național a transmis
consiliilor locale să desemneze delegați prin aplicarea votului universal
și fără discriminări de ordin social, astfel încât, la adunările de

176
desemnare de deputați pentru Marea Adunare națională au participat
toate categoriile sociale și socio-profesionale și reprezentanții au fost
aleși prin vot liber să exprime voința poporului cu privire la viitorul său
politic.
Adunările provizorii și guvernele provizorii constituite pentru a
asigura desfășurarea vieții economice și sociale au adoptat hotărâri
cruciale pentru dezvoltarea țării și cu respectarea unor principii
democratice.
Un parcurs similar îl găsim și în Bucovina și Basarabia.
Toate provinciile românești au votat la unison unirea cu
România. Hotărârile de unire adoptate de cele trei provincii românești
au fost promulgate prin decrete regale:
- 27 noiembrie 1918 pentru Basarabia;
- 18 decembrie 1918 pentru Bucovina;
- 24 decembrie pentru 1918 Transilvania
În perioada 1918-1920 statul român a dus o politică
internațională de recunoaștere prin tratate internaționale a făuririi
statului național unitar român.
Conferința de pace de la Paris din 18 ianuarie 1919, la cererea
vehementă a delegației române conduse de I.C.Brătianu marile puteri:
S.U.A., Anglia și Franța au acceptat să se poarte discuții privitoare la
recunoaștere a statului unitar român:
-în 28.iunie 1918 la Versailles , România a semnat tratatul cu
Germania;
- în 10 decembrie 1919, s-a semnat tratatul cu Austria și s-a
recunoscut unirea Bucovinei cu țara mamă:
- în 10 decembrie 1919 s-a semnat și tratatul de pace cu
Bulgaria;
- în 4.iunie 1920 la Trianon în Franța s-a semnat tratatul cu
Ungaria prin care s-a recunoscut unirea Transilvanei inclusiv a
Banatului care făcea parte integrantă din această provincie;

177
 - în 28 octombrie 1919 Anglia, Franța, Japonia, Italia au
semnat tratatul de recunoaștere al unirii Basarabiei cu țara mamă;
Recunoașterea noului stat unitar român a fost urmarea unor
eforturi diplomatice considerabile și de foarte multă abilitate li voință
pentru ca în final voința poporului român să triumfe.
13.1.2. Viața economică după realizarea marii uniri eforturile
au fost concentrate pentru refacerea economică, formarea pieței
naționale unitare, creșterea potențialului economic. Refecarea
economică s-a încheiat în anii 1932-1924 .
1. Industria - perioada 1925-1929 a fost o perioadă de
înflorire economică și de dezvoltare, dar criza economică mondială din
1929-1933 s-a resimțit și a afectat și economia românească.
Ieșirea din criză s-a realizat prin concentrarea și dezvoltarea
industriei extractive și prelucrătoare. În1938 economia României
cunoscuse o creștere semnificativă așa încât contribuia la crearea
produsului social cu 36% față de 25% cu cât contribuia în 1913.
Industria a fost ramura economică cu cel mai înalt ritm de
creștere, deși tehnica de dotare era veche și puține întreprinderi erau
dotate cu tehnică de muncă modernă. Au apărut zone cu nu grad ridicat
de dezvoltare în special zonele urbane industrializate, marile orașe și
alte zone au rămas într-un stadiu deficitar. În această perioadă se
constată penetrația capitalului străin. .Deși exista o legislație
protecționistă în privința capitalului autohton, România era dependentă
de capitalul străin pentru a funcționa.
2. Agricultura a rămas ramura cea mai importanță a
economiei românești și a cunoscut și ea dezvoltarea. Au fost introduse
metode moderne de cultivare a pământului, prin utilizarea mijloacelor
moderne de lucru în agricultură. Potențialul agricol al României nu a
fost valorificat la limitele sale maxime.
13.1.3. Structura socială principalele tendințe care s-a
produs în plan social a fost:
- schimbarea raportului de forțe dintre moșierime și burghezie,
creștere a rolului ei în toate domeniile;

178
 - accentuare a stratificării țărănimii;
- afirmarea proletariatului.
1. Burghezia – a fost clasa socială care a beneficiat cel mai
mult de dezvoltarea socială; a apărut burghezia bancară care alături de
cea industrială s-a afirmat în plan social și a promovat o politică de
apărare a intereselor ei economice;
2. Moșierimea a primit o lovitură puternică prin reforma agrară
și s-a diminuat numeric pentru că o parte a trecut în rândul burgheziei
prin investirea capitalului de care dispunea în industrie sau în sistemul
bancar sau prin exploatarea pământului în sistem capitalist folosind
munca salariată. În plan secundar deținea o poziție privilegiată în viața
socială.
3. Țărănimea – a rămas principala clasă socială prin raportare
numerică. Situația socială a cunoscut o îmbunătățire mai ales după
înfăptuirea reformei agrare. După1929, prin trecerea unor loturi de
împroprietărire în mâinile burgheziei sătești s-a accentuat procesul se
stratificare.
4. Proletariatul –după primul război mondial a crescut
numeric sau influența dezvoltării industriei, concentrarea sa fiind în
marile orașe sau în zonele industrializate: București, Vale Prahovei,
Valea Jiului, Reșița, Brașov, Cluj etc.
13.1.4. Partidele politice –modificarea legilor electorale prin
introducerea votului universal a influențat activitatea partidelor,
guvernelor și a parlamentului. Principalele tendințe au fost:
- dispariția orientărilor conservatoare;
- consolidarea partidului politic al burgheziei;
- apariția unor partide politice noi;
Partidul național Liberal alături de care s-au grupat și alte forțe
politice a desfășurat activitate politică susținută. După 1926 se
conturează două forțe politice care se succedau în alegeri: Partidul
Național Liberal și Partidul Național Țărănesc (partide istorice).

179
 Partidul Național Liberal era exponentul intereselor burgheziei,
control Banca Națională și alte instituții, deținea majoritar capitalul
industrial și unii membrii dețineau proprietăți funciare importante. Un
număr considerabil de membrii proveneau din rândurile intelectualității.
Doctrina economică promovată de liberali a fost exprimată prin
sintagma „prin noi înșine” în sensul că se opuneau penetrării capitalului
străin.
În 1926 Partidul Țărănesc a fuzionat cu Partidul Național
Român și așa a apărut unul dintre cele mai puternice partide, Partidul
Național Țărănesc. Partidul Național Român se înființase în1881 în
Transilvania și a condus lupta românilor pentru unire. După înfăptuirea
statului național și- extins activitatea în întreaga țară. Partidul Țărănesc
s-q înființat în 1918 și era exponentul populației rurale. Doctrina
economică a țărăniștilor a fost a fost exprimată prin sintagma „politica
porților deschise” în sensul că erau favorabili pătrunderii capitalului
străin.
Alt partid care s-a afirmat a fost Partidul Național Democrat
fondat de N. Iorga și A.C. Cuza și era exponentul unor categorii de
intelectuali cu vederi democratice și a micii burghezii. În 1924 o
fracțiune a acestui partid a fuzionat cu Partidul Poporului și au format
Partidul Național al Poporului, apoi în 1925 a fuzionat cu Partidul
Național , dar uniune nu a rezistat datorită viziunilor diferite ale
conducătorilor (N. Iorga și I. Maniu).
N. Iorga a reformat Partidul Democrat și sub numele Partidul
Național Democrat s-a consacrat luptei împotriva Gărzii de fFier și
hitlerismului.
Partidul Poporului s-a înființat în 1918 ( gen Averescu) și a
militat pentru introducerea unui regim constituțional , eliminarea
abuzurilor, reformă agrară și electorală. În 1932 o fracțiune din acest
partid s-a desprins și constituit Partidul Național Agrar( condus de O.
Goga) și a avut o poziție de centru dreapta, susținând interesele marii
burghezii.
În 1927 s-a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail denumită
ulterior Garda de Fier , organizație legionară , demagogică și teroristă,
care în numele dreptății au comis asasinate . Victimele acestora au fost

180
prim-ministrul I. G. Duca, Armand Călinescu, N. Iorga și V. Madgiaru.
La finele deceniului IV gruparea Garda de Fier, legionară propovăduia
antisemitismul, iraționalismul, misticismul.
Partidul Social-Democrat, apărut înainte de unire, și-a
schimbat denumirea în Partidul Socialist și promova o politică de stânga
bazată pe principiile socialismului științific. În 1921 s-a transformat în
Partidul Comunist din România și s-a afiliat la Internaționala a III a
comunistă ( Comintern). Cominternul a stabilit în 1923, în sarcina
Partidului Comunist sarcina de a milita pentru dezmembrarea unei părți
a țării(Basarabia și Bucovina) și în 23iulie 1924 a fost dizolvat.
O fracțiune a Partidului Socialist care în 1921 s-a retras de la
congresul de transformare și a fost împotriva afilierii la Internaționala
Comunistă, a fondat Federația Partidelor Socialiste din România , iar în
1927 a creat partidul Social –Democrat., partid de centru stânga.
Din acest partid s-a retras gruparea de stânga și a format
Partidul Muncitorilor din România, care a militat pentru instaurarea
socialismului.

13.2. Evoluția dreptului

13.1.1.Unificarea legislativă a constituit o problema
fundamentală pentru a se asigura aplicarea unitară a legii pe tot
cuprinsul țării procesul de unificare a fost destul de anevoios și a s-a
întins pe câteva decenii pentru că în legislație erau multe paralelisme și
impunerea unor reglementări noi presupunea adecvarea lor la anumite
situații și uneori acesta nu se putea realiza.
Unificarea legislativă s-a realizat prin două metode:
- s-a extins aplicarea legilor din vechea Românie pe tot
cuprinsul țării;
- elaborarea unor acte normative unice care să înlăture
reglementările paralele;
Prima dintre metode a fost mai facil de aplicat, dar în privințe
celei de a doua au existat multe inconveniente pentru că noile legi nu

181
corespundeau cu situațiile existente și înlăturarea celor vechi crea
neajunsuri.
Prioritară a fost metoda extinderii în domeniu dreptului
constituțional și a dreptului penal. Reglementarea paralelă s-a menținut
mai mult timp în dreptul civil și în cel procesual civil și procesual penal.
Au fost adoptate reglementări noi mai ales în dreptul financiar. Din
îmbinarea celor două metode s-a născut sistemul de drept al României.
13.2.2. Drept constituțional până în 1923 a rămas în vigoare
Constituția din1866 care a fost modificată de două ori. Tratatele
semnate după război cu statele membre ale Societății Națiunilor aveau
prevederi care încălcau suveranitatea statului în sensul că statul putea
fi citat în fața Tribunalului de la Haga de către cetățenii minoritari pentru
pretinse încălcări. De aceea a fost necesară adoptarea unei Constituții
noi care să garanteze drepturi și libertăți cetățenești pentru toți
cetățenii români.
În 19 martie 1923, majoritatea liberală din parlament a luat în
discuție în Adunarea Deputaților proiectul de Constituție ; votul final a
fost dat în 26-27 martie 1923 și Constituția a fost promulgată în 28
martie, iar în 29 martie a fost publicată și a intrat în vigoare.
Noua Constituție cuprindea 8 titluri:
- despre teritoriul României;
- despre drepturile românilor;
- despre puterile statului;
- despre finanțe;
- despre puterea armată;
- dispoziții generale;
- despre revizuirea constituției;
- dispoziții tranzitorii și suplimentare;
Constituția a garantat pentru toți cetățenii drepturi
fundamentale:
- egalitatea în fața legii;

182
 - libertate individuală;
- libertatea conștiințe;
- inviolabilitatea domiciliului;
- secretul corespondenței;
- libertatea întrunirilor;
- dreptul de asociere,;
- dreptul de petiționare;
- dreptul de acționa în justiție pe funcționarii publici;
Constituția proclama votul universal, dar făcea trimitere la
legile electorale care nu recunoșteau drept de vot femeilor și militarilor.
Prin În 1926 s-a votat o nouă lege electorală care înlocuia
sistemul reprezentativității cu cel al primei majoritare. Constituția
reglementa separația puterilor statului.
Parlamentul – Reprezentanța Națională era formată din Senat
și Adunarea Deputaților. Adoptarea legilor presupunea conlucrarea
dintre rege și și parlament , iar inițiativa legislativă îi aparținea acestuia.
Adunarea deputaților era formată din deputați aleși de
circumscripțiile electorale, iar numărul lor era stabilit prin legea
electorală:
Senatul era format din senatori de drept și aleși și care erau
cetățeni români și aveau 40 ani. Din categoria senatorilor de drept
făceau parte: clerul (mitropoliți și episcopi) sau alte persoane politice
care desfășuraseră activități politice: foști șefi de guverne, miniștrii, foști
președinți ai corpurilor legiuitoare, foști senatori și deputați.
Consiliul legislativ funcționa pe lângă parlament cu atribuții de
a formula sub aspect tehnic proiectele de lege.
Puterea executivă se realiza de guvern, în numele regelui.
Miniștrii răspundeau pentru actele lor, iar în relația cu regele acesta era
inviolabil.

183
 Constituția promova o nouă concepție despre proprietate în
sensul că ea era subordonată interesului național și a introdus principiul
naționalizării subsolului care a devenit proprietate publică. Proprietate
publică erau și căile de comunicații, apele navigabile și fluviale, spațiul
atmosferic. Naționalizarea subsolului a deschi calea îngrădirea
pozițiilor capitalului străin, dar și a micilor deținători de terenuri.
O inovație a constituit:
- introducerea controlului constituționalității legilor care era
exercitat de Înalta Curtea de Casație și Justiție;
- introducerea controlului actelor administrative care revenea
instanțelor judecătorești;
Legea electorală din 1926 care a recunoscut dreptul de vot
universal și a introdus prima majoritară semnifica faptul că totalitatea
voturilor fiecărui partid se raporta la scara întregii țări și pentru ca un
partid să acceadă în parlament trebuia să 40%dintotalul de ca să fie
majoritar. Celelalte partide primeau mandate proporțional cu procentele
obținute.
În perioada 1927-1930 în România a funcționat regența
pentru că regele Ferdinand a decedat și succesorul său, regele Carol al
II lea renunțase la tron și în ianuarie 1926 puterea legiuitoare luase act
de renunțare și îl declaraseră moștenitor pe Mihai I, fiul lui Carol al II
lea. Regența a fost exercitată de prințul Nicolae fratele mai mic al lui
Carol al II lea , patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
În urma unor mașinațiuni Carol al II lea a revenit în țară și s-a
proclamat rege.
13.2.3. Dreptul administrativ unirea a pus problema aplicării
unor dispoziții legale unitare la nivelul întregii țări , respectiv desființarea
organismelor care asiguraseră conducerea administrație provinciilor
românești a Consiliului Dirigent în Transilvania și a altor organisme în
Basarabia și Bucovina. În 29 decembrie parlamentul a ratificat sub
forma unor legi actele de unire care exprimau voința populară.

184
 În 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent precum și
directoratele și secretariatele din Basarabia și Bucovina.
În 1929 s-au adoptat legi pentru reorganizarea administrativă.
1. Legea din 2 august 1929, pentru organizarea ministerelor
care erau organizate prin aceiași lege; s-a creat funcția de subsecretar
de stat care era adjunct al ministrului; se înființaseră 10 ministere:
- Ministerul de Interne;
- Ministerul de Externe;
- Ministerul de Finanțe;
- Ministerul de Justiție;
- Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor;
- Ministerul Armatei;
- - Ministerul Agriculturii și Domeniilor;
- Ministerul de Industrie și Comerț;
- Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor;
- Ministerul Muncii Sănătății și Ocrotirii Sociale;
Fiecare minister avea o structură proprie cu direcții, ,secții ,
birouri.
Legea pentru organizarea administrației locale a prevăzut
înființare Directoratelor ministeriale locale, câte 7 pentru fiecare minister
și aveau centre de administrare și inspecție locale. Acestea erau
organe intermediare ale administrației de stat.
2. Legea din 14 iunie 1925 pentru unificarea administrativă
care prevedea că teritoriul țării se împarte în județe și comune;
Comunele erau urbane și rurale, cele rurale erau formate din mai multe
sate. Această situație a creat nemulțumiri și a fost necesară adoptarea
latei legi
3. Lege din 1929 prevedea că în cazul comunelor rurale
acestea grupau un număr mai mic de sate și că ele se pot asocia
pentru acoperirea cheltuielilor de întreținere a aparatului de conducere

185
 Comunele urbane erau comune reședință de județ și
nereședință.
Județele erau împărțite în plăși și comunele urbane în
sectoare și aveau personalitate juridică. Erau administrate de consilii
formate din consilieri aleși și consilieri de drept.
Comunele erau administrate de consilii din care făceau parte
consilieri aleși de drept și consilieri femei care puteau fi cooptate în
consilii.
În fruntea administrației comunale era primarul care asigura
punerea în aplicare a hotărârilor consiliului și ale delegației permanente
comunale
Administrația județelor era condusă de prefect care asigura
punerea în aplicare a hotărârilor consiliului și ale delegației permanente
județene.
Administrația județelor și a comunelor se afla sub conducerea
Ministerului de Interne ajutat de Consiliul Administrativ Superior.
Consiliile comunale aveau atribuții privind buna funcționare a
învățământului, cutelor, întreținerea drumurilor, etc. Delegațiile
permanente își desfășurau activitatea între sesiunile consiliilor care
aveau loc periodic.
Primarul era ales de consiliul comunal, iar prefectul era numit
prin decret regal.
Plășile erau conduse de un pretor care era ofițer de poliție
judiciară și șeful poliției în respectiva unitate administrativ-teritorială.
Satele cu o populație de 600 locuitori se puteau administra
prin adunarea sătească sau consiliul sătesc.
Alte organe ale administrației de stat au fost: Casa Pensiilor,
Camerele Agricole, Camerele de Muncă; a fost reorganizată Camera de
Comerț și Industrie. Fiecare entitate avea atribuții specifice și
sectoriale.
În această perioadă s-a creat un statut al funcționarului public
pentru ca statul să aibă un aparat devotat intereselor lui.

186
 13.2.4.Dreptul civil în domeniul dreptului civil a fost aplicat
Codul civil din 1865, dar au fost adoptate și alte acte normative pentru a
se realiza un sistem unitar. Unificare dispozițiilor de drept civil a fost
dificilă pentru că relațiile patrimoniale în România erau eterogene. În
acest context s-a discutat despre adoptarea unui nou cod civil, dar
problema nu a fost rezolvată.
În vechiul regat și în Basarabia s-a aplicat codul civil din 1865,
iar în Transilvania și Bucovina s-au aplicat unele dispoziții din legislația
aplicată înainte de unire, respectiv dispoziții al Codului civil austriac din
1811.
Noutățile operate prin legi de modificare au fost în domeniul
proprietății:
- Constituția a atenuat caracterul absolut al proprietății și a
consacrat principiul proprietății ca funcție socială care a justificat
exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
- a fost limitat dreptul de proprietate la solul deținut și subsolul
a devenit domeniu public, operându-se în fapt o naționalizare a
subsolului în favoarea statului;
- s-a îngrădit dreptul asupra spațiului aerian aferent
proprietății care a devenit de interes public în interesul societăților de
navigație aeriană.
- s-a procedat la naționalizarea unor întreprinderi de armament
sau unele uzine metalurgice;
- în materia proprietății funciare au fost adoptate legi pentru
înfăptuirea reformai agrare au fost expropriate unele terenuri
Decretul-lege din 14 decembrie 1918 a expropriat marile
proprietăți rurale din vechea Românie: terenurile arabile ale Coroanei ,
ale Casei Rurale, ale persoanelor juridice și instituțiilor fără activitate,
ale celor care nu se mai ocupau de ele, ale supușilor statelor străine și
din alte proprietăți private, fiecărui moșier rămânându-i 100- 500 ha.
Decretul-lege din 4 ianuarie 1919 în Basarabia la inițiativa
Sfatului țării s-au trecut în proprietate privată multe terenuri și au fost
împroprietăriți țăranii.

187
 În Transilvania, Marele Sfat național a hotărât la propunerea
Consiliului Dirigent , înfăptuirea reformai agrare iar prin decretul-lege
din 12 septembrie 1919 a fost legiferată această hotărâre.
În Bucovina , decretul-lege din 7septembrie 1919 a legiferat
înfăptuirea reformai agrare.
După constituirea parlamentului României Mari au fost
adoptate legile de împroprietărire:
- 10 martie 1920 s-a votat legea agrară pentru Basarabia;
- 17 iulie 1920 legea pentru reforma agrară în Oltenia,
Muntenia, Moldova și Dobrogea;
- 30 iulie 1920 legea pentru reforma agrară în Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș și Bucovina;
Modalitatea în care s-a făcut reforma agrară a fost foarte
greoaie, s-a creat impresia că țăranii au cumpărat terenul de la stat.
Legile de împroprietărire au prevăzut că pământul nu pute fi
vândut sau ipotecat. Reforma legiferată în 1921 nu a rezolvat problema
agrară , dar a avut un efect benefic pentru că a ameliorat situația
țăranilor și a dat impuls dezvoltării relațiilor capitaliste în agricultură.
Urmare a naționalizării subsolului a fost reglementată
concesiunea exploatării resurselor prin legea din 3 iulie 1924.Sistemul
de acordare a concesiunilor conținea dispoziții de protecție ale
capitalului românesc, nu putea fi concesiona în exclusivitate străinilor.
Sub presiunile externe, inclusiv pe canale diplomatice legea
concesionării a fost amendată( modificată) în sensul că se concesiona
întreprinderilor mixte cu capital românesc și străin sensibil egal 50,1%
pentru partea română.
Legea minelor din 29 martie 1929 a înlăturat dispozițiile de
protecție și multe întreprinderi miniere au fost exploatate de societăți
străine.
Condiția juridică a persoanei fizice a suferit modificări:
- prin legea din 1928 au fost reglementate în mod unitar actele
de stare civilă;

188
 - s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat și femeie; ele aveau
dreptul să-și încaseze drepturile salariale și alte beneficii și să dispună
de achizițiile făcute și nu aveau obligația să ceară consimțământul
soțului în vederea încheierii convenției de muncă;
- Prin legea din din1932 s-a ridicat incapacitatea maritală a
femeii în sensul că putea să-și înstrăineze bunurile fără consimțământul
soțului;
Regimul juridic al persoanei juridice a fost modificat:
pentru a corespunde noilor actualități:
- Legea din 26 mai 1921 privind sindicatele ca organizații cu
caracter profesional și li se interzicea activitatea politică;
- Legea din 6 februarie 1924 privind persoanele juridice cu
scop nelucrativ; persoanele juridice se împărțeau în: persoane juridice
drept public care se înființau numi prin lege; persoane juridice de drept
privat cu scop nelucrativ care se înființau prin hotărârea
judecătorească(decizie a tribunalului civil) și persoane juridice cu scop
lucrativ pentru care era prevăzută o altă procedură de înființare;
-În materia obligațiilor au apărut norme juridice noi: care
vizau posibilitatea statului de a dirija raporturile dintre creditori și
debitori: s-a extins sfera bunurilor care puteau fi urmărite în cadrul
procedurii executării silite ; legea din augustv1929 a dat posibilitatea de
a fi urmărite de creditori și loturilor de împroprietărire care au fost
declarate inalienabile de legea de împroprietărire;
În materia contractului de împrumut au apărut modificări în
sensul că era interzisă cămătăria (împrumuturile cu dobânzi foarte mari
peste limitele legale);
Pe fondul crizei economice în perioada 1929-1933 , pentru a
preveni falimentarea economiei în special rurale au fost emise
reglementări privind reducerea datoriilor țărănimea care a fost clasa cea
mai afectată: legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie
1932, urmată de o altă legea în 1933; care a prelungit termenul de
rambursare a datoriilor țăranilor debitori; în 14 aprilie 1933 a apărut o
lege care acorda un moratoriu ( amânare) de 5 ani pentru micii
proprietari și cu o dobândă modică (1%); în 1943 a fost adoptată legea

189
de conversiune a datoriilor agricole care erau reduse cu 50-70% și cu
dobândă de 3 %.
Contractul de vânzare-cumpărare în relațiile comerciale au
suferit modificări, respectiv transferul proprietății opera numai la plata
prețului și nu la data încheierii actului.
În 1929 a fost reglementată vânzarea în rate a mașinilor și
altor produse industriale ( vânzarea pe credit)
În această perioadă a fost extins contractul de consignație
prevăzut de Codul Comercial și în materie civilă.
În materia conflictelor de muncă și a dreptului muncii au
intervenit modificări:
- Lege din 1920 prevedea dreptul la grevă, dar era îngrădit de
proceduri greoaie: pentru a fi exercitat trebuia mai întâi parcursă
procedura împăciuirii și a arbitrajului care presupuneau multe
termene, dar trebuiau parcurse înainte de a se declara greva;
- Legea din 1929 restrânge și mai mult acest drept: cei care
refuzau să efectueze procedura concilierii și arbitrajul și recurgeau la
grevă erau sancționați cu desființarea contractului de muncă;
- Legea din 18 iunie 1925 prevedea repausul duminical, dar
patronii nu au respectat acest drept;
- Legea din 13 aprilie 1928 prevedea pentru femei și minori
durata zilei de muncă la 8 ore, concediu de maternitate, interzicea
angajarea minorilor sub 14 ani, interzicea concedierea femeilor gravide,
dar reglementările nu erau respectate de patroni;
-Legea din 5 aprilie1929 a reglementat distinct și detaliat
contractul de muncă;
- Legea din aprilie: 1933 privind unificarea asigurărilor sociale
a fost un succes și a avut efect benefic pentru muncitori; potrivit acestei
legi salariații din întreprinderi publice și private, ucenicii și practicanții se
puteau asigura pentru boală, maternitate, deces, accidente de muncă ,
și invaliditate;

190
 - Legea din 1933 pentru înființarea și organizarea jurisdicției
muncii a prevăzut că pe lângă Camerele de muncă vor funcționa
judecătorii de muncă; competența acestor instanțe speciale era de a
soluționa litigiile privind reglementarea, organizarea și ocrotirea muncii ,
meseriilor și sănătății muncitorilor; în compunerea instanțelor de muncă
puteau intra alături de patroni sau funcționari și reprezentanți ai
muncitorilor;
Pentru ieșirea din criza economică au fost adoptate legi de
reducere a salariilor și a altor drepturi bănești ale salariaților. Legile s-
au numit neoficial „curbe de sacrificiu” pentru că au afectat considerabil
largi categorii de personal muncitor.
13.2.5. Dreptul penal în perioada analizată s-a aplicat Codul
penal din 1865 , dar au fost adoptate și acte normative noi, edictate de
anumite situații ori de anumite interese politice. Totuși realitățile sociale
arătau că este necesară adoptarea unui cod penal nou și cu toată
obstrucția național-țărăniștilor, după ce a fost instaurat un guvern liberal
a fost adoptat în 18 martie 1936 un nou Cod penal care a intrat în
vigoare în 1 ianuarie 1937.
Noul Cod penal (numit și Codul penal Carol al II lea pentru că
a fost adoptat în timpul domniei acestuia) conținea trei părți:
- cartea I dispoziții generale;
- cartea a II a dispoziții privitoare la crime și delicte;
- cartea a III a dispoziții privind contravențiile;
Ca elemente de noutate amintim:
- lărgirea gamei de pedepse: apar pedepsele complementarii
și accesorii;
- se făcea distincție între infracțiunile de drept comun și
infracțiunile politice;
- anumite infracțiuni erau scoase din sfera crimelor și trecute în
sfera delictelor, da cu regim sancționator mai sever;
În perioada 1866-1938 au fost adoptate și alte legi:

191
 - legea pentru înfrângerea și reprimarea speculei ilicite din 17
iunie 1923 care stabilea între altele prețurile maximale ale produselor;
prin care erau sancționați cei care depășeau prețurile stabilite, înșelau,
substituiau mărfurile, falsificau sau denaturau diferite mărfuri;
- Legea pentru apărarea liniști și creditului țării din 2aprilie
1930;
- legea pentru sancționarea concurenței neleale (neloiale) din
1932;
- Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniști publice
din 19 decembrie 1924 (Legea Mârzescu) care sancționa:
- asocierea pentru săvârșirea unor acte îndreptate împotriva
proprietății și persoane;
- cântecele tendențioase sau declarațiile publice care
îndemnau la acte împotriva proprietății și persoane;
- purtarea în public de însemne care incitau la acte împotriva
proprietății și persoane;
- manifestările împotriva organizării sociale și politice;
Legea Mârzescu fost modificată îmn1927 în timpul regenței
prin incriminarea oricăror încercări de care ar aduce atingere regelui du
regenței.
În timpul crizei economice a fost adoptată o nouă lege pentru
asigurarea liniștii publice, legea Mironescu din 12 mai 1933.legea a
sancționat:
- baricadarea în instituții publice, întreprinderi comerciale sau
industriale , precum și refuzul de a le părăsi;
- a introdus măsura interzicerii de a părăsi domiciliul;
- Legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie
1933 prin care guvernul putea să decreteze starea de asediu general
sau parțial pe o durată de 6 luni; legea a fost abrogată prin Legea din
1934 și modificată prin Legea din 1937; ambele legi înăspreau
sancțiunile pentru încălcarea stării de asediu;

192
 - Legea privind dreptul de asociere din 7 aprilie 1934 care
prevedea dreptul Consiliului de Miniștrii să dizolva orice asociație care
punea în pericol siguranța ordinii de stat sau ordini sociale. Legea era
contrară legii persoanelor cu scop nelucrativ care prevedea că o
asociație poate di desființată prin hotărâre judecătorească atunci când
scopul este contrar ordinii publice și juridice.
13.2.6. Procedura civilă legea aplicabilă a fost Codul de
procedură civilă din1865, dar a fost necesară adoptarea unor
reglementări noi de unificare a legislației cât și a unor legi care să
răspundă nevoilor sociale.
Legea de unificare din 19 mai 1925 a dreptului procesual și
comercial pentru accelerarea și înlesnirea judecății în fața tribunalelor și
a curților de apel precum și a competenței judecătoriilor:
- s-au simplificat procedurile și s-au scurtat termenele; a fost
desființată alea de atac a opoziției și termenele de apel și recurs s-au
redus de la 30 la 15 zile;
- cererea de chemare în judecată trebuia să cuprindă toate
pretențiile reclamantului precum și mijloacele de probă; ea trebuia
depusă în atâtea exemplare câți pârâți erau și un exemplar pentru
instanță, instanța comunica imediat pârâților acțiunea ș ei erau obligați
în 30 zile să depună întâmpinare scrisă în atâtea exemplare câte părți
erau în proces și un exemplar pentru instanță. Atunci când se epuiza
această procedură premergătoare , al primul termen instanța putea
soluționa litigiul (procedura civilă actuală este aproape identică).
Legea pentru unificarea organizării judecătorești din 25
iunie1924 potrivit căreia instanțele judecătorești erau formate din
:judecătorii, tribunale, curți e apel, curți cu juri și Curtea de casție.
Judecătoriile erau rurale, urbane, mixte. ÎN fiecare județ
funcționa un tribunal care avea mai multe secții. Curțile de vapel , în
număr de 14 ( 14 curți de apel sunt și astăzi, dar mai există i o curte
militară de apel) și aveau una sau mai multe secții. Curțile cu juri
judecau numai procese penale. Curtea de Casație era instanță
supremă.

193
 Pentru organizarea corpului de avocați s-a adoptat o lege în
1932 care a fost modificată în1925.
13.2.7. Procedura penală și în domeniul dreptului procesual
penal a rămas în vigoare Codul de procedură din 1865., dar a fost
necesar dă fie adoptate legi de unificare și de reglementare în anumite
domenii.
Legea din 1 septembrie1925 a extins în întreaga țară
dispozițiile Codului de procedură penal din 1865:
- textele referitoare la poliția judiciară și competența sa:
-judecătorii de instrucție;
- mandatele de înfățișare, aducere, depunere și arestare;
- eliberarea provizorie pe cauțiune;
- competența curților cu juri;
- căile de atac: recurs și revizuire;
Unele dispoziții modificatoare ale Codului de procedură penal
au fost făcute prin legea de organizare judecătorească din 25 iunie
1924.
În 19 martie a fost adoptat Codul de procedură penală ( Codul
Carol al II lea ) care a intrat în vigoare în 1 ianuarie1937. Noul cod a
preluat multe dintre reglementările din vechiul Cod, dar a conținut și
dispoziții noi:
-acțiunea penală era pusă în mișcare de Ministerul Public, iar
acuzarea se făcea cu respectarea principiilor legalității, oralității,
publicității, individualității și revocabilității
Soluțiile care puteau fi adoptate în materie penală erau
condamnarea și achitarea, încetarea procesului penal și anularea
urmăriri penale.
Competența: contravențiile erau soluționate de judecătorii,
delictele de competența tribunalelor și crimele de competența curților cu
juri. Curțile cu juri judecau și unele delicte politice și de presă.

194
 Prima fază a procesului penal cercetarea(descoperirea
infracțiunii) era făcută de poliția judiciară, urmărirea (promovarea și
exercitarea acțiunii penale) era de competența Ministerului Public, iar
instrucția(în vederea trimiterii în judecată ) de judecătorul de instrucție.
Soluția în cursul judecății era pronunțată pe baza liberei
aprecieri a judecătorului.

195
-
-

196