BAZELE INFORMATICII

Ştiinţa prelucrării informaţiilor cu ajutorul

computerelor se numeşte informatică.
Arhitectura generală a sistemelor
de prelucrare a datelor

• Denumirea informatică de arhitectură se referă la

structura si componentele fizice ale unui sistem de
prelucrare a datelor.
• Sistemele electronice de calcul sunt capabile să rezolve
probleme complexe. Pentru a da rezultatele unei
probleme, trebuie să li se furnizeze datele asupra cărora
se operează (date initiale) si succesiunea ordonată de
operatii ce se execută asupra datelor (algoritm) sub
forma unui program. Un program este alcătuit din
instructiuni într-un limbaj de programare, adică descrie
un algoritm de calcul într-un limbaj pe care calculatorul îl
"întelege" (poate fi tradus în limbajul specific masinii).
 COMPONENTELE SISTEMULUI
• Un sistem de calcul electronic reprezintă un
ansamblu funcţional destinat stocării şi
prelucrării informaţiei. Pentru realizarea acestor
scopuri el este format din două mari subsisteme:
– Subsistemul hardware (hard-ul) - care reprezintă
partea de echipament a sistemului de calcul (partea
"tare").
– Subsistemul software (soft-ul) - care reprezintă
partea de programe a sistemului de calcul (partea
"moale"). Tot în partea de programe sunt cuprinse şi
structurile de date. Informaţiile codificate, memorate
sau prelucrate într-un sistem de calcul, poartă numele
de date.
• Preluarea informaţilor din mediul extern se face cu
ajutorul unor echipamente specializate (tastatură,
scanner, mouse etc.). Prelucrările ce se pot efectua
asupra informaţiei preluate din mediul exterior şi stocate
în mediile de memorare sunt:
– calcule;
– operaţii de reorganizare a informaţiei;
– operaţii de căutare a informaţiei;
– operaţii de editare, adică modificarea conţinutului sau aspectului
informaţiei.
• Livrarea informaţiilor stocate către mediul exterior este
efectuată tot cu ajutorul unor echipamente specializate
(terminal video, imprimantă, difuzor etc). Fiecare
dispozitiv ce intră în alcătuirea unui sistem de calcul are
un format propriu de reprezentare a informaţiei pe care o
manevrează.
Prelucrarea datelor cu ajutorul
calculatorului
Unitatea de comandă si unitatea de calcul
alcătuiesc împreună unitatea centrală
sau procesorul . Conexiunile dintre
aceste componente urmăresc buna
functionare a sistemului. Pentru a
realiza legătura dintre unitatea centrală
si utilizator, apar dispozitive de
introducere a datelor si extragere a
rezultatelor; acestea se mai numesc
echipamente de intrare-iesire sau
dispozitive periferice.
 UNITATEA ELEMENTARĂ DE
INFORMAŢIE
• Datorita modului de realizare a componentelor
constructive şi a logicii de funcţionare a sistemelor de
calcul numerice, informaţia este reprezentată utilizând
baza de numeraţie 2. Codificarea binară folosită pentru
reprezentarea internă a informaţiei în sistemele de calcul
determină natura componentelor constructive care
acţioneaza asupra acesteia.
• Unitatea elementară de reprezentare a informaţiei este
cifra binară, care poate lua două valori: 0 sau 1. Aceasta
poziţie binară furnizează o cantitate de informaţie de 1
BIT (Binary Digit).
• În funcţie de natura informaţiei ce se codifică şi de
dispozitivele care manevrează informaţia în sistemele de
calcul numerice, se utilizează mai multe moduri de
codificare a informaţiei. În toate cazurile însă este vorba
de o reprezentare binară a informaţiei.
 Categorii de informaţie
• Din punct de vedere al utilizării ei, informaţia vehiculată în sistemul de calcul
se împarte în două categorii:
– datele (informaţia care se prelucrează);
– programele (informaţia care arată cum se fac prelucrările).
• Oricât de complexe ar fi prelucrările făcute asupra datelor, ele pot fi
descompuse în operaţii primare, care pot fi realizate de componentele
hardware ale sistemului de calcul. Operaţia de stocare a informaţiei binare
poate fi realizată cu ajutorul unor componente hardware care, indiferent de
fenomenul fizic pe care se bazează funcţionarea lor, au două stari stabile.
• Operaţiile aritmetice elementare efectuate asupra informaţiei binare pot fi
asimilate cu operaţiile logice, adică acele operaţii care lucrează cu termeni
care pot lua două valori de adevăr.
• Din acest motiv, circuitele fizice elementare care intră în alcătuirea unui
sistem de calcul sunt circuite de tipul circuitelor logice, adică acele circuite a
căror funcţionare poate fi descrisă printr-o funcţie logică.
• Algebra logică sau algebra booleană (Alfred Bool) este acea ramură a
matematicii care s-a dezvoltat mai ales în legatură cu evoluţia tehnicii de
calcul electronic. Ea ne oferă aparatul matematic pe care se sprijină soluţiile
constructive adoptate pentru realizarea sistemelor de calcul numerice.
 Unitatea de memorie
• memoria internă păstrează datele initiale, rezultatele
intermediare si finale ale problemei, împreună cu
programul care descrie operatiile ce se execută.
• memoria se interpune între celelalte componente
funcţionale ale sistemului de calcul. Astfel, informaţiile
preluate prin intermediul unităţilor de intrare sunt stocate
mai întâi în memorie, de unde sunt preluate de celelalte
unităţi funcţionale ale sistemului de calcul (procesorul,
unităţile de ieşire).
• Capacitatea memoriei reprezintă numărul maxim de biţi
de informaţie care pot fi memoraţi la un moment dat.
Altfel spus, capacitatea de memorie este dată de
numărul total de locaţii de memorie.
Capacitatea de memorie
Capacitatea  memoriei se poate exprima in biti. Având în vedere cantitatea
mre de informaţie, memoria este organizata pe octeti şi se obisnuieste sa se
foloseasca multiplii acestuia.
Nu trebuie sa confundam un bit cu un byte (octet). Primul este unitatea binara,
exprimandu-se prin cifrele binare 0 si 1. Numele este o prescurtare de la
denumirea din engleza a unitatii binare: binary unit. Un octet (byte) este format
din 8 cifre binare, deci din 8 biti.
Multiplii octetului sunt kilooctetul, megaoctetul, gigaoctetul si teraoctetul.
Avand in vedere ca sistemul de numeratie folosit in memoria interna a
calculatorului este cel binar, pentru multipli nu s-au folosit puterile lui 10, ca in
sistemul zecimal, ci puterile lui 2 cele mai apropiate de acestea:
      1 kilooctet (engl. kilobyte) = 1024 octeti = 210  octeti, prescurtat K sau Ko
sau KB ;
      1 megaoctet (engl. megabyte) = 1024 kiloocteti = 1'048'576 octeti,
prescurtat M sau Mo sau MB ;
      1 gigaoctet  (engl.: gigabyte) = 1024 megaocteti = 1'073'741'824 octeti,
prescurtat G sau Go sau GB ;
       1 teraoctet (engl: terabyte) = 1024 gigaocteti =1'099'511'627'776 octeti,
prescurtat T sau To sau TB ;
Clasificări ale memoriei.
Modul de realizare a accesului la o locaţie de memorie depinde de
operaţiile ce se execută pentru obţinerea informaţiilor de la adresa dată,
de sensul transferului şi de parametrii fizici ai memoriei. În funcţie de
aceste elemente memoriile pot fi clasificate:
 
a) După tipul de acces, memoriile pot fi:
• cu acces direct (aleator): RAM (Random Access
Memory). În acest caz, timpul de acces la orice locaţie
de memorie este acelaşi. El nu depinde de adresa
locaţiei de memorie, ci numai de caracteristicile
constructive ale memoriei. Timpul de acces este
comparabil cu viteza de lucru a procesorului.
• cu acces poziţional, în care sunt necesare operaţii de
poziţionare care preced accesul la memorie. În acest
caz timpul de acces depinde de adresă.
• Memoria internă conţine programele şi datele pentru toate
procesele în curs de execuţie în sistemul de calcul. Cât timp
functionează procesorul, el citeşte şi scrie date în aceasta
memorie. Memoria internă este o memorie read-write cu acces
direct (RAM). Ea trebuie să aibă un timp de acces redus,
b) După operaţiile care pot fi executate, acestea pot fi:
– memorii cu citire-scriere (read-write). Care permit atât scrierea
cât şi citirea informaţiilor din memorie. Memoria RAM este o
memorie de tipul citire-scriere (read-write);
– memorii permanente, numite ROM (Read Only Memory). Sunt
memorii care, în principiu, permit doar operaţiile de citire a
informatiilor memorate. Sunt memorii nevolatile, iar informaţia
memorată este scrisă o singură dată şi nu poate fi suprascrisă
prin metode obişnuite. Sunt folosite pentru memorarea sigură şi
ieftină a unor secvenţe de program frecvent utilizate în sistemele
de calcul. Aceste memorii sunt în general mai lente decât
memoria RAM. În consecinţă, se utilizează transferul
programelor din memoria ROM în memoria RAM pentru a fi
executate acolo cu performanţe sporite. Aceste memorii ROM
sunt de mai multe tipuri:
• memorii PROM , sunt memorii programabile de către utilizator, care
nu conţin informaţii scrise din fabricaţie;
• memorii EPROM, sunt programabile de către utilizator, dar care pot
fi şterse şi reînscrise cu alte informaţii.
 Memoria externă
• Memoria externa este o memorie de arhivare. În comparaţie cu memoria internă,
memoria externă este:
– nevolatilă.
– cu acces poziţional.
– cu timp de acces mai mare.
– cu viteză de transfer mai mică.
– cu cost mai mic.
– cu capacitate mult mai mare.
– este o memorie read-write.
– are densitate de memorare variabilă de la un echipament la altul şi de la un suport
la altul.
• Accesul la memoria externă nu se face direct, ci prin intermediul memoriei interne.
• Se folosesc două tehnologii de realizare a mediului de memorare pentru memorii
externe:
– tehnologia magnetică.
– tehnologia optică.
• Suporţii de memorare utilizaţi sunt:
– discul/banda magnetică.
– discul optic.
O unitate hard disc este un dispozitiv
închis ermetic, care păstrează
informaţiile din sistem. Unitatea de
hard disc conţine nişte plăcuţe
rotunde, rigide, fabricate de obicei din
aluminiu sau din sticlă, numite discuri.
Discurile nu pot fi îndoite, nici
înconvoiate, de unde şi termenul de
hard disc (hard-tare, dur).
MAGISTRALA I/O
 Sisteme de calcul cu procesoare multiple
• Necesitatea creşterii vitezei de prelucrare a unui sistem de calcul a dus la ideea prelucrării în
paralel a instrucţiunilor unui program în execuţie. Pentru a fi posibil acest lucru a fost necesară
modificarea structurii unităţii centrale de prelucrare a sistemului de calcul. Au rezultat
următoarele variante de sisteme de calcul:
• Sisteme de calcul cu procesor vectorial. Sistemele de calcul sunt dotate cu mai multe
procesoare care partajează o memorie internă comună. Procesoarele sunt independente,
fiecare rulând un alt program. În cazul aplicaţiilor în care se doreşte executarea aceloraşi
prelucrări pe seturi de date diferite, se pot utiliza sisteme de calcul cu memorie internă şi
unitate de comandă unice, un singur registru contor program, dar cu mai multe unităţi
aritmetice logice.O unitate centrală de prelucrare cu această structură execută un singur
program la un moment dat, dar simultan, pentru mai multe seturi de date.
• Sisteme de calcul cu unităţi de calcul multiple. În cazul în care unitatea centrală de
prelucrare este dotată cu câte o unitate aritmetică logică specializată pentru fiecare tip de
operaţie aritmetică, se pot realiza în paralel instrucţiunile care corespund câte unei unităţi
specializate. În acest caz trebuie să existe un analizor care să distribuie instrucţiunile spre
execuţie unităţilor aritmetice specializate.
• Un alt mod de organizare a unităţii centrale de prelucrare este structura PIPE-LINE. În acest
caz fiecare etapă de execuţie a unor instrucţiuni se realizează pe o altă unitate. Fiecare unitate
foloseşte informaţiile furnizate de unitatea funcţională anterioară şi pregăteşte date pentru
unitatea funcţională care îi succede. La un moment dat, un astfel de sistem poate executa în
paralel mai multe instrucţiuni, fiecare instrucţiune fiind în alt stadiu de execuţie, aplicată fiind
unei alte unităţi funcţionale.
• Un caz general este utilizarea în sistemele de calcul a unor procesoare dedicate unor
anumite echipamente, cum ar fi procesoarele grafice sau procesoarele de intrare-ieşire,
numite şi canale de intrare-ieşire. Acestea execută funcţii de lucru cu periferia sistemului de
calcul în paralel cu unitatea centrală de prelucrare, utilizând un set propriu de instrucţiuni.
 FIRMWARE
• Firmware-ul este componenta de programe încărcate în memoria fixă ROM
de către producătorul sistemului de calcul. Această componentă se află la
limita dintre hardware şi software, reprezentând software-ul integrat în
partea de hardware.
• Componenta firmware a unui sistem de calcul, setul de instrucţiuni
microprogramate încărcate în memoria fixă ROM, defineşte un anumit mod
de funcţionare şi implicit de utilizare a sistemului de calcul. Prin utilizarea
unor memorii cu citire-scriere nevolatile alături de memoria ROM se obţin
componente cu microprogramare dinamică. Aceasta constă în posibilitatea
adaptării secvenţei de programe fixe din ROM la încărcarea sistemului de
operare.
• Componenta ROM-BIOS (Basic Input Output System) a sistemelor de
calcul compatibile PC este o componentă firmware realizată prin
microprogramare dinamică. Rolul componentei BIOS este de interfaţă între
hardware şi software, oferind componentei software funcţii de bază pentru
utilizarea hardware-ului. În acest fel se realizează independenţa
componentelor software faţă de caracteristicile hardware specifice
sistemului de calcul, eliberând în acelaşi timp componentele software de
detalii legate de modul de lucru al hardware-ului. Fiind realizată prin
microprogramare dinamică, componenta firmware (BIOS) permite
modificarea unor parametri de funcţionare ai PC-ului într-o secvenţă
specială derulată în timpul procedurii de încărcare a sistemului de operare
la pornirea sistemului de calcul.
 FUNCŢIILE BIOS
Principalele functii ale BIOS-ului de pe placa de baza sunt :
 - autotestarea la punerea sub tensiune - POST (Power-On
Self Test) - reprezinta un set de rutine (programe) care
testeaza placa de baza, memoria, controllerele de disc,
adaptoarele video, tastatura si alte componente principale ale
sistemului;
- rutina de incarcare a sistemului de operare (bootstrap
loader) - initiaza cautarea sistemului de operare pe hard
disk sau pe dischete. Daca sistemul de operare este gasit,
este incarcat in memorie si i se preda controlul sistemului PC;
Sistemul de baza pentru operatii de intrare/iesire (BIOS) este
interfata software (programul principal de control) pentru toate
componentele hardware ale sistemului. Orice program poate
accesa cu usurinta un dispozitiv din sistem prin apelarea unui
modul cu un program standard (memorat in componenta
BIOS) in loc sa comunice direct cu dispozitivul respectiv.
 COMPONENTE SOFTWARE
• Software-ul de bază, care este alcătuit din
programele care asigură serviciile generale şi care se
adresează tuturor utilizatorilor sistemului de calcul;
• Software-ul utilitar (sistem de programare utilitare),
care include programe cu grad mare de generalitate,
puse la dispoziţia utilizatorilor pentru a realiza anumite
prelucrări specifice asupra informaţiilor, prelucrări
comune tuturor utilizatorilor.
• Software-ul de aplicaţie, constituit din programe ale
utilizatorilor, care rezolvă probleme cu un nivel redus
de generalitate, specifice fiecărui utilizator.
 SISTEME DE OPERARE
• Sistemul de operare
• Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe
care asigură folosirea optimă a resurselor fizice şi logice
ale unui sistem de calcul. El are rolul de a coordona şi
controla execuţia programelor şi de a permite
comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul. Pe scurt,
sistemul de operare este acea parte a componentei
sistemului de calcul care coordonează şi supraveghează
întraga activitate. Folosirea hardware-ului unui sistem de
calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa unui sistem de
operare accesibil utilizatorilor. Din punct de vedere al
interacţiunii cu componentele hardware, sistemul de
operare este organizat pe două nivele:
• 1. Nivelul fizic, care include componenta firmware a
sistemului de calcul. Acest nivel oferă servicii privind
lucrul cu componentele hradware. La acest nivel
comunicarea sistemului de operare cu sistemul de calcul
se realizează prin intermediul aşa-numitului sistem de
întreruperi, care semnalizează apariţia unor evenimente
interne sau externe sistemului de calcul. De exemplu la
calculatoarele compatibile PC, în componenta ROM-
BIOS sunt grupate, după funcţia lor, următoarele
programe:
– programe care execută pornirea sistemului de calcul;
– programe care verifică starea de funcţionare a sistemului de
calcul;
– programe de iniţializarea a activităţii sistemului de calcul;
– rutinele, care coordonează rularea componentelor fizice ale
sistemului de calcul, numite şi “drivere fizice”; ele oferă servicii
pentru lucrul cu tastatura, imprimanta şi cu perifericele
nestandard.
• 2.Nivelul logic include partea de operare a
sistemului de calcul şi oferă utilizatorului
mijloacele prin care poate exploata sistemul de
calcul. Comunicarea utilizatorului cu sistemul de
calcul se realizează prin intermediul comenzilor
şi instrucţiunilor din programele pe care le
execută. Comunicarea inversă, sistem de calcul
utilizator, se realizează prin mesajele transmise
de sistemul de operare utilizatorului.
» Programele nivelului logic adresează dispozitivele
hardware prin intermediul programelor nivelului fizic al
sistemului de operare, şi din acest motiv ele sunt
independente de structura hardware a sistemului de calcul.
 Sistemul Windows - principii de
funcţionare
• MS-Windows este un sistem de operare care oferă
utilizatorilor o interfaţă grafică prietenoasă bazată pe
ferestre şi mijloace de intracţiune moderne: meniuri,
butoane simulate pe ecran, cursoare gafice, cutii de
dialog şi altele. În Windows, toate resursele fizice ale
calculatorului sunt partajate între programle executate
simultan.
• Windows este un sistem de operare multitasking. Un
program Windows are acces numai la o zona a ecranului
fizic, care constituie ferastra sa de lucru. Aceasta este
folosită nu numai pentru afişarea ci şi pentru orice
operaţie de interacţiune cu utilizatorul. În acest fel,
Windows permite crearea de interfeţe standardizate cu
utilizatorii.
 BARA DE STARE
• Bara de stare este afişată implicit în partea de jos a
ecranului mediului (desktop) şi conţine butonul de start şi
butoane pentru aplicaţii în curs de execuţie. Prin
activarea butonului de start se deschide un meniu
vertical ce coţine comenzi prin care pot fi lansate în
execuţie:
– principalele aplicaţii instalate (Programs),
– ultimile documente editate (Documents),
– funcţiile de configurare (Settings),
– mecanismul de căutare (Find),
– help-ul de sistem (Help),
– programele neinstalate (Run),
– procedura de terminarea lucrului.
Butoanele de pe bara de stare corespund aplicaţiilor active.
 BARE DE DEFILARE
• Zone de listare. O zonă de listare conţine
o coloană de articole, din care utilizatorul
pote selecta unul sau mai multe. Dacă
numărul de articole de listat este mare,
zona este prevazută cu bare de defilare
(activate cu butoane de derulare)
 Butoanele de opţiune sunt afişate în cutiile de dialog sub formă de grupuri.

Zonele de editare se folosesc pentru a permite utilizatorului introducerea de texte.

Bibliografie recomandată

• C.Georgescu "Bazele Informaticii",

http://www.fsea.ugal.ro/biblioteca/Bazele_Informaticii/Bazele_20
%Informaticii.htm
, Curs ID dela Univ. "Dunării de Jos", Galaţi
• Nicolae Ionescu Cruţan "Calculatorul personal: configurare,
optimizare", Ed. Niculescu, 2003,
• Dan Marinescu, George Dimitriu, Mihai Trandafirescu "PC -
Manualul începătorului", editia a III-a, Ed. Teora, 2002
• JoAnne Woodcock "PC pentru începători", Ed. Teora
• Jalobeanu M. "WWW în învăţământ: Instruirea prin Internet, Cum
căutăm şi Cum publicăm pe Web", Ed. CCD, Cluj-Napoca, 2001
• Bob Carlson, Angela Burgess, and Christine Miller "
Timeline of Computing History" (O istorie ilustrată a
calculatoarelor, din antichitate până în 1996, raport de 68 pagini,
în format PDF), accesibilă la
http://www.nerd-star.com/books/history of computers.pdf